RSS

Arhivele lunare: Noiembrie 2015

Doamne, esti minunat in noapte!

Când firea cea de jos în noapte se-odihnește,
Îi vine rândul nopții și-atunci ea Te slăvește.
Prin stele și prin lună și astrele cerești,
Arată cât de mare și de frumos Tu ești.

Tot noaptea Te slăvesc și îngerii cântând,
Cu heruvimii toți în cer psalmodiind.
În liniștea adâncă și în tăcerea nopții,
Îți cântă în cor sfinții și Te măresc cu toții.

Iar jos se-aud copacii cum Te slăvesc foșnind,
Izvorul cum Te cântă curgând și susurând,
Vântul în noapte suflă, nu vrea să se-odihnească,
Căci altă grijă n-are decât să Te slăvească.

Târziu se-aud în noapte și fiarele urlând,
Prin felul lor de urlet tot slavă-Ți aducând.
Pasărea-n noapte știe că vremea i-a sosit,
Să cânte-n întuneric: „Nu-i timp pentru dormit!”

O, cum Te preaslăvește și vuietul în noapte,
Strigând s-audă toți: „El e Stăpân a toate!”
Zidirea-ntreagă-Ți cântă slăvindu-Te mereu,
Doar omul singur doarme, cuprins de somnul greu.

Elena J.

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe 28 Noiembrie 2015 în ELENA J.

 

Persoanele care se iubesc ajung sa semene

Cineva spunea că persoanele care se iubesc încep să semene, să-și transmită din trăsăturile fizice și morale, din comportament, din gândire. Și este adevărat. Am văzut atâtea cupluri sau soți care au ajuns să semene unul cu celălalt tocmai pentru faptul că se iubesc. Chiar dacă unul era blond și celălalt brunet sau alte aspecte fizice total opuse, în ochii ei îl vedeam pe el, în chipul lui o vedeam pe ea. Frații care sunt din aceeași mamă, din același sânge, e ceva normal să semene, dar soții care nu sunt rude unul cu celălalt, e o minune. Acesta e minunatul iubirii. Și ce e mai minunat, este să vezi soți la 40, 50 sau 60 de ani care se țin de mână, încă se iubesc, se respectă, se ajută reciproc și reușesc împreună să treacă peste greutățile vieții, nelăsând pe nimeni să le tulbure dragostea ce și-o poartă unul altuia.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 25 Noiembrie 2015 în ELENA J.

 

Despre prietenie

Prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet, care nu poate fi desfiinţată de nimeni şi de nimic. Este limpede că nu trebuie teoretizată; ea se trăieşte, şi-atât. Totuşi, din experienţa altora sau din experienţa personală, putem înţelege punctele de rezistenţă şi psihologia relaţiei de prietenie. Platon, Aristotel, Cicero, Fericitul Augustin, Părinţii Capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Cassian, Aelred de Rievaux – sunt numai câţiva dintre cei care au reflectat asupra temei prieteniei.

Vorbind discipolilor săi despre prietenie, Aristotel descria trei categorii de oameni care caută prietenia. Cei mai mulţi aleg un prieten doar pentru plăcerea trupească. Alţii urmăresc un oarecare interes material. Prietenia acestor oameni nu rezistă, pentru că o dată ce plăcerea sau interesul dispare, relaţia se destramă „ca o ţesătură proastă”.

Mai mult, oamenii pe care doar plăcerea îi uneşte ajung întotdeauna să se certe şi să-şi aducă reproşuri. De ce oare? Pentru că viciul dezechilibrează aşa-numita prietenie, după cuvântul Scripturii: „Cel ce iubeşte păcatul se bucură de gâlceavă, iar cel cu inima împietrită nu se adună cu cei buni” (Proverbele lui Solomon 17, 20). Cei care urmăresc prietenia doar din interes material cultivă ipocrizia şi renunţă fără nici o părere de rău la relaţia de prietenie atunci când aşteptările lor nu se mai împlinesc.

Cea de-a treia categorie o constituie cei care caută prietenia pentru virtute, pentru bine. Sinceritatea şi buna intenţie reprezintă baza adevăratei prietenii. Mulţi gânditori ai culturii antice au descris experienţa prieteniei, însă nu au putut depăşi realitatea morţii. Ei nu au reuşit să răspundă la întrebările: care este finalitatea ultimă a prieteniei? Se limitează oare prietenia la această viaţă?

Un om – spune Aristotel – nu poate fi prieten cu un zeu, căci acesta nu are nevoie de prietenia omului. Care este perspectiva creştină faţă de acest impas al gândirii filosofice clasice? Aduce oare creştinismul ceva nou în problema prieteniei?

Înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul Hristos le-a vorbit ucenicilor la Cina cea de Taină: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 12-15). Iată că Hristos Se numeşte pe Sine prieten al nostru şi arată că prietenia poate merge până la jertfă, aşa cum El a făcut. Hristos nu a lăsat lumii doar nişte cuvinte, ci El Însuşi a trăit deplin sacrificiul, murind pe Cruce pentru mântuirea lumii. Acesta este idealul prieteniei.

La Cina cea de Taină, Hristos îi numise pe ucenicii Săi prieteni. La puţin timp după aceasta, Apostolul Petru s-a lepădat de Hristos, dar apoi s-a căit de păcatul său şi s-a întors în mijlocul ucenicilor. Prin lepădarea de Învăţătorul, Petru a rupt legătura prieteniei, căci Hristos dăduse măsura prieteniei, spunând: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). După Înviere, arătându-Se ucenicilor Săi, Hristos îl iartă pe Petru, cerându-i doar iubirea, singura care dă consistenţă unei relaţii.

Pentru a lega o relaţie de prietenie nu este suficientă bunăvoinţa. Nu-i de ajuns să-ţi doreşti un prieten; trebuie să faci un efort, să devii tu însuţi prietenul cuiva. Unii pot gândi aşa: sunt prieten cu cineva pentru că nu sunt cu alţii. În felul acesta, prietenia ar cultiva exclusivismul.

Adevărata prietenie însă preţuieşte un om pentru caracterul său, pentru felul său unic de a fi. Este necesar să cauţi sincer prietenia cuiva şi, alături de el, să te formezi ca om. Doi prieteni au acelaşi ideal, gândesc şi acţionează împreună. Fiind întrebat ce înseamnă prietenia, Aristotel a răspuns: „Un suflet în două trupuri.” Iar Sfântul Grigorie de Nazianz avea să spună, întregitor, despre prietenia sa cu Sfântul Vasile: „Se părea că avem amândoi un singur suflet. Ceea ce a contribuit să ne unim a fost Dumnezeu şi iubirea noastră pentru bine.”

Chiar şi „duhovnicul poate fi un bun prieten, dar nu pentru că îmi permit să-i vorbesc nu ştiu cum, ci pentru că el îmi face cel mai mare bine din lume: mă sfătuieşte în lucrurile cele mai importante ale vieţii. El este cel de la care primesc tainele credinţei” – mărturiseşte un părinte contemporan.

Adevărata prietenie nu poate fi întâmplătoare, căci întotdeauna „un adevărat prieten este o soluţie a Providenţei într-o ocazie providenţială” (Gh. Fedorovici). Dumnezeu ne descoperă voia Sa, călăuzindu-ne către viaţa celorlalţi oameni, în care se reflectă chipul Său.

Pr. Georgian Păunoiu, http://eleonoralisnic.blogspot.ro/

 
Un comentariu

Scris de pe 25 Noiembrie 2015 în PRIETENIE

 

Ma iarta, tu, copile…

Mi-a fost trecută viaţa prin patima greşelii
Ce-al tinereţii val te-ndeamnă s-o urzeşti,
Când nu te laşi supus sau pradă îndoielii,
Când toate par să fie normale şi fireşti.

Te-am lepădat atunci, în gestul meu nedemn
Găsindu-mi fericirea… fără să ştiu că pier…
Aveam să aflu-n timp c-atât de mult însemni,
Dar prea târziu a fost, iertare să-ţi mai cer.

Mi-am dus singurătatea în sufletu-mi cernit,
Te-am căutat în lacrimi şi-n vajnica-mi durere.
Ascultă-mi, Doamne, ruga, destul am pătimit.
O vorba vreau să-i spun… că nu mai am putere.

Acum când bătrâneţea e-atât de grea povară,
Mă iartă tu, copile, şi-alăturea-mi rămâi.
Ajută-mi neputinţei un zâmbet să-i răsară,
Iar când va fi sfârşitul, să-mi stai la căpătâi.

Marin Bunget
 
Un comentariu

Scris de pe 25 Noiembrie 2015 în COPII, PARINTI

 

Pomenirile de dupa inmormantare

Biserica învață că viata omului nu se sfarseste odată cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii după îngroparea lor, ci se preocupa de rugăciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor în Biserica Ortodoxa sunt următoarele:

– La 3 zile după moarte (care coincide, de regula, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi si a Învierii din morti a Mântuitorului a treia zi.
– La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de partasia cu cele 9 cete îngeresti si în amintirea ceasului al noualea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri”.
– La 40 de zile (sau sase săptămâni), în amintirea Inăltării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru că tot asa să se înalte si sufletul răposatului la cer”.
– La trei, sase si noua luni, în cinstea Sfintei Treimi
– La un an, după exemplul crestinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.
– In fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De retinut:

– Spre a nu gresi în privinta pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura in prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data si ora săvârsirii pomenirii.
– De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales martea, joia si sâmbăta.

ATENTIE!

Nu se fac parastase în următoare zile si perioade din cursul anului:

  1. a)Duminicile de peste an, pentru că duminica amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare.
  2. b)In cele douăsprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca în unele biserici se fac parastase duminica, cel putin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului Cel Mare al Învierii.
  3. c)De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.
  4. d)Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei.
  5. e)La praznicele împărătesti sau sărbători mari.

– In timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.

– Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

– La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat să se adaugă „la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani, etc.”. Cartile de cult nu prevăd asa ceva, si nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca si când ar trebui să atragem atentia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

– La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană si un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aseza apoi pe icoană si din care va împărti spre gustare rudelor decedatului.

– Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, să se dea diferite lucruri si mai ales îmbrăcăminte si încăltăminte, obiecte de uz casnic, , dar nu ne opreste nimeni să dam oricând si orice pentru cel răposat. Exista obiceiul îndatinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, si linguri sau furculite: sase, douăsprezece, douăzeci si patru. Rânduielile bisericesti nu prevăd nimic în această privinta si fiecare poate da cat crede de cuviintă, numărul acestora neavând nici o influenta asupra stării sufletesti a celui răposat.

– Familia trebuie să aibă grija ca răposatul să fie pomenit cat mai mult cu putinta în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârseste în sfânta biserica.

– In fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedati după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele „poarta capetele”, adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, săvârseste slujba parastasului.

– Obiceiul, practicat în unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reînhuma cu slujbă specială nu este prevăzut în cărtile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

– In legătură cu aceste zile de pomenire a mortilor, exista grija ca ele să fie respectate cu sfintenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Daca una din ele cade într-o zi sau perioada în care, conform rânduielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârsită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte si nu după sorocul de pomenire.

– Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumânări. Celelalte daruri sunt în functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.

– Contrar unei păreri răspândite în popor, să se stie că se poate face coliva de grâu fiert si în perioada dintre Sfintele Pasti si pogorârea Sfântului Duh.

– Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposati, este bine ca slujba să se facă în comun si nu separat, caci cu cat rugăciunea are caracter colectiv, cu atât este mai puternică.

– La aceste zile de pomenire individuala a celor răposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor, si anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Infricosatei judecati, numita si Mosii de iarna si sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Mosii de vara, la care traditia a adăugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de sase august, Pastele blajinilor (luni si marti după Duminica Tomei) si Joia Inaltarii, în special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei răposati. Ele trebuie respectate si cultivate, căci prin aceasta întretinem viu cultul mortilor si legătura cu pământul sfânt al tarii care acoperă osemintele lor.

 Alte rânduieli si povatuiri

– Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde si pune în mana o lumânare când si-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumânare mare (numita făclie), adesea împodobita cu o pânză alba, ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Pasti până la Inaltare, la ceremoniile din sfântul locas. Unii crestini practica această rânduiala în fiecare an, până la pomenirea de sapte ani.

– Lumânările folosite la slujbele de înmormântare, si de pomenire a mortilor, sunt o jertfa, si că orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie să fie curata. De aceea, crestinii trebuie să evite procurarea si folosirea lumânărilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica în clandestinitate lumânările sunt necredinciosi si lucrează în conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si în conditii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfa.

– Pentru pruncii morti, la vârsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si călugări, slujba înmormântării este diferita.

– Pentru toti decedatii care se îngroapă în Săptămâna Luminata (între Sfintele Pasti si Duminica Tomei), slujba înmormântării se face după o rânduiala speciala.

– Celor care urmează a fi incinerati (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârsesc nici slujba înmormântării si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, rânduite de Biserica.

– Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultătilor mintale nu li se săvârseste nici o slujba si sunt îngropati la marginea cimitirului, într-u loc anume destinat.

– Pentru sinucigasii iesiti din minti se săvârseste slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvântări.

– Crucea de la mormânt care se „ridica”, de regula după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de către preot printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apa curata, busuioc, lumânări, tămâie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasma, pânza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta pânzei nu este necesară.

– Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). În legătura cu aceasta, să luam aminte că unii crestini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, încorsetati în adevărate cutii de beton si mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării si de negrija noastră. Crestineste este ca si mormintele vecine, chir daca nu apartin familiei, să ne preocupe, curătindu-le de buruieni fiindcă responsabili lor directi au uitat de cei morti sau le neglijează cu vinovatie.

– Timp de patruzeci de zile, după traditie, arde la piciorul crucii candela si mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o persoana desemnata în acest scop).

– La pomenirea de sapte ani, nu se dezgropa osemintele, după cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposati nu trebuie deranjata, cu atât mai mult, cu cat preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „se pecetluieste mormântul acesta până la a doua venire a Domnului”.

Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (în măsura în care Biserica le accepta), trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, asa cum am mai spus.

Suntem datori însă, ca niste buni crestini, să facem precum ne-a învătat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile si datinile omenesti si îndeplinind, pentru folos sufletesc, povătuirile lor.

https://danratziu.wordpress.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Noiembrie 2015 în MOARTE

 

Lumea in care traim

Trăim într-o lume în care virtutea se desconsideră iar păcatul se sfințește. Femeia cinstită este considerată înapoiată, iar femeia stricată este apreciată și lăudată. Trăim într-o lume în care munca cinstită nu mai e răsplătită, iar munca necinstită face cei mai mulți bani. Trăim într-o lume în care dacă nu ai pe cineva în spate cu nume mare, nu te poți angaja. Omul bun e considerat prost, iar omul stricat și pătimaș este încurajat și apreciat. Trăim într-o lume în care conserva de E-uri a luat locul mâncărurilor gătite, tradiționale. Cartofii și merele nu se mai înnegresc, produsele nu mai expiră. Trăim într-o lume în care frumusețea interioară este desconsiderată, iar frumusețea exterioară este pe primul loc. Trăim într-o lume în care omul ce păstrează tradiția este considerat înapoiat. Banul primează dragostea iar interesele înăbușă sentimentul. Trăim într-o lume în care familiile preferă să crească câini în loc de copii. Trăim într-o lume în care un trup de om valorează mai puțin decât un produs. Negrul a devenit alb, întunericul a luat locul luminii, iar anormalul a luat locul normalului. Lucrurile sfinte sunt călcate în picioare iar spurcăciunile sunt așezate la loc de cinste. Trăim într-o lume în care sfinții sunt defăimați, iar spurcații sfințiți.

Elena J.https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

 
7 comentarii

Scris de pe 20 Noiembrie 2015 în ELENA J.

 

Icoana Maicii Domnului din Gura Humorului, a vindecat o fetita de cinci ani, muta si paralizata

Minunile săvârșite de Icoana Maicii Domnului din biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Gura Humorului nu mai sunt un secret pentru nimeni.

Ele au umblat, de fiecare dată, din gură în gură printre credincioșii din întreaga țară, făcând ca și cei mai sceptici dintre oameni sa se cutremure și sa își îndrepte fata către post și rugăciune.

Alături de miile de credincioși ortodocși care au solicitat ajutorul sfintei icoane făcătoare de minuni sunt și multe persoane aparținând și altor culte: catolici, greco-catolici, protestanți, sectari și chiar musulmani si mozaici.

Puterea tămăduitoare a Sfintei Icoane a ajuns și în străinătate, astfel că persoane, în special, din Germania și America au venit și s-au închinat Maicii Domnului, cerând sprijin și ajutor în rezolvarea nevoilor.

Pana acum, de-a lungul anilor, sunt cunoscute multe fapte deosebite, de miracol, săvârșite de Sfânta Icoana: vindecare de orbire, tot felul de boli și chiar cancer, epilepsie, descoperirea unor furturi de bani, reușite la procese grele, la operații, la examene, în călătorii sau plecări în străinătate.

Cea mai recentă mare minune săvârșită de Icoana Maicii Domnului este cea a vindecării unei fetite care timp de cinci ani a fost mută și paralizată.

Este vorba de Irina Ababoaie, o fetiţa din județul Bacău care s-a născut cu deficiente de vorbire și paralizată. Bunica fetitei povestește în scrisoarea adresată preotului Teodor Bodnar, slujitor la biserica din Gura Humorului, despre această minune:

“Am fost de doua ori la Sfânta Icoana și o data la dumneavoastră. M-am rugat și am plâns pentru nepoţica mea care s-a născut paralizata și muta. Vai, cât am chinuit 5 ani de zile s-o duc în brate la baie, s-o îmbrac, s-o hrănesc. Am dus-o la mulți doctori veniți din țară, m-am rugat la zeci de biserici și mănăstiri, am cheltuit tot ce am avut și totul a fost în zadar. Doctorii mi-au spus ca asa va fi cât timp va trai.

Va amintiți ca dumneavoastră m-ați incurajat sa nu îmi pierd nădejdea. Ultima data mi-ați dat o iconiță și mi-ați spus sa o pun pe pieptul fetitei. Sosita acasă, am pus pe pieptul fetitei iconița și ea m-a privit îndelung și odată s-a ridicat din pat, a venit la mine, m-a cuprins cu bratele sale și m-a sărutat spunând: “Oh, cât te-am așteptat!”. Am rămas uimita și speriata. Acum fetita merge la grădiniță pe propriile picioare și vorbește curent. Icoana a făcut-o sa meargă și sa vorbească”.

Bunica fetiţei mulțumește şi aduce slava Maicii Domnului pentru această mare minune. Irina, fetiţa care până la 5 ani nu a mers şi nu a vorbit şi care este înzestrată cu o inteligenţa rar întâlnită, a povestit telefonic preotului Teodor Bodnar, despre felul cum a simțit ea puterea icoanei:

“Atunci când bunica mi-a pus iconița Maicii Domnului pe piept, am simțit în trup un cutremur și parcă cineva m-a ridicat și m-a împins spre bunica. Eu credeam ca visez, dar am simțit lacrimile ei pe obrazul meu și am știut ca sunt treaza”.

Minunea aceasta a dovedit încă o dată, chiar dacă nu mai era nevoie, cât de mare este puterea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Cunoscute sunt si alte cazuri de mari minuni săvârșite de Icoana Sfântă, cu ajutorul rugăciunii și a credinței curate.

Vasile Negrea din Suceava s-a rugat icoanei pentru copilul sau de 6 ani care suferise un accident la ochiul drept și căruia mai mulți doctori îi spuseseră că băiețelul își va pierde vederea. După rugi, cu lacrimi și îngenuncheri în faţa icoanei, copilul și-a recăpătat vederea.

Aurel Ionuț din județul Giurgiu în vârstă de 2 ani s-a născut orb. Adus de părinți în fata icoanei, băiatul și-a recăpătat vederea în 10 zile.

Alexandru Galeș din Vicovu de Jos, era chinuit de boala epilepsiei de 30 de ani. Icoana 1-a vindecat complet, astăzi fiind perfect sănătos.

Carmen Hausmann din Germania si Toader Iosub din Gura Humorului, ambii bolnavi psihic, au fost tratați cu ajutorul icoanei Maicii Domnului. De asemenea și multe cazuri de furt de bani, care cu ajutorul Sfintei Icoane au fost recuperați. Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului din Gura Humorului este căutată și venerata de credincioșii care își exprima doleanțele lor prin pomelnice care sunt lăsate în jurul icoanei.

ortodox.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Noiembrie 2015 în ORTODOXIA