RSS

Arhivele lunare: Octombrie 2014

Coarnele Halloween-ului

Halloween-ul, ştiu cam toţi sătenii acuş, e sărbătoarea aia irlandeză, în care unul Jack, umblă cu dovleacul bâjbâind prin întuneric. Se zice că Jack Zgârcitul, după ce a păcălit de două ori pe Scaraoţki, pe dracu’ ăl mare, n-a mai încăput nici în iad, nici în Rai. Şi Satana i-a dat un dovleac luminat în mână să umble haihui prin întuneric! Ciudată poveste. Cu final neînţeles. Pentru mine, pentru dumneavoastră.

Paradoxul e că sărbătoarea dovleacului cu cap de mort a umplut România. De la profesori şi actori, până pe uliţele satelor din creierii munţilor, elevii au învăţat să colinde cu dovleacul aprins. Adică în numele Satanei. Colindă ca de Crăciun, dar nu cu traiste de covrigi, şi nici cu Vestea Bună că s-a născut Mesia, ci îmbrăcaţi în haine de drac! Mascaţi, cu sânge fals pe obraji lucioşi, cu coarne ca ăia răi (dar şi cu cruciuliţe la gât), cu cearşafuri albe peste trup – ca stafiile, imitând bufniţe, vârcolaci, huhurezi sau vampiri, tinerii se dau malefici. Şi devin. Se cred Merlin, sau nu ştiu ce mama Omida. “Noi suntem vrăjitoare bune, domnule profesor”, a strigat o “diavoliţă” de liceu unui prieten bun de-al meu, profesor de Religie. Nu ştiam că se poate şi vrăjitori buni. Adică şi draci cumsecade.

Intrând în librărie să-mi cumpăr o carte, am rămas uimit să constat că pe un raft, pe lângă prostioarele vrăjitorului Harry Potter, erau şi manuale de magie, cartea neagră a vrăjitoriei, textele lui satana, şi alte chestiuni tenebre. Cărţoaie groase, de sute de mii, sau milioane de lei vechi. Atenţie, pentru copii!!! Duminică seara, la Târgovişte, am văzut într-o cofetărie tot felul de măşti, de coarne, de ochelari, de turbane şi nu mai ştiu ce aiureli. Am întrebat ironic dacă-s pentru mâncat tiramisu. Ah, pentru haloween-ul copiilor.

Azi, la liceu, colegul meu de Religie, n-a putut să estompeze distracţia dovleciştilor, deoarece o profesoară i-a sugerat să fie blând, “să nu distrugă de tot haloween-ul”. Mi-a spus că parcă publicul i-a disipat entuziasmul şi că a simţit o apăsare diabolică în timp ce vorbea. Împinşi spre un divertisment macabru – chiar de către profesori sau părinţi (?!), tinerii noştri se joacă cu magia. Cu drăcia. Se cred vrăjitori şi se comportă ca ei. Dansează ca zombi (oameni fără suflet) şi spun Abracadabra la dovlecii cu limbi ascuţite de foc şi ochi de piraţi. Pentru ei, horror e ceva delicios. Iar viaţa, succesul, cred că e ceva de hocus pocus… Faci o vrajă, baţi din baghetă şi vei fi primul în toate!

Am spus unor profesori (şi tuturor liceenilor), că atunci când permiţi ca tinerii să se-mbrace în pisica neagră, în Dracula, în Scaraoţki sau vrăjitoarea din Albă ca Zăpada, nu mai poţi avea pretenţii să fie cuminţi la ore. Să fie corecţi, să fie morali. Iar pe stradă, să nu fure, să nu jefuiască, să nu violeze. Să nu ucidă cu sânge rece. Fiind o zi mici fantome, mici vampiri ori little dracula, pruncii îşi vor lua apoi rolurile în serios (unii şi le-au luat deja!)

O colegă de-a mea, profesoară de Istorie, mi-a spus în seara asta la telefon, că în blocul dânsei umblă copiii cu Haloween-ul. Trosnesc, ţipă, scot sunete diabolice, fac ca stafiile, ca huhurezii. Amuzament cu dulceaţă de scârbă. Ceea ce mi-e teamă fraţilor, este ca nu cumva copiii din România să devină ca cei din America, unde în urma unei întrebări pe stradă “ce le-ar place cel mai mult să facă de Haloween?”, 85 % dintre ei au răspuns “să omorâm un om”! Mă tem, că dacă azi copiii colindă cu Haloween-ul prin blocuri, mâine la ştirile de la ora 5, să nu se audă că-n urma promenadei drăceşti, au murit părinţi sugrumaţi în balcoane. Aşa, de… divertisment. După colindul de Crăciun ajungi la ieslea lui Iisus Hristos, după bântuiala de Halloween ai şansa să ajungi în coarnele lu’ satan. Fugi de dovleac! Dinţii săi fac răni ce nu se mai vindecă!

Nicolae G.

 
Un comentariu

Scris de pe 30 Octombrie 2014 în HALLOWEEN

 

O fata inviata de Maica Domnului spre a-si marturisi pacatele

Mărturisesc bătrânii de pe valea Bistriței că prin anii 1934-1935, în satul Izvorul Muntelui, Ceahlău, s-a petrecut un fapt cu totul neobișnuit. O fată din sat, ca de 20 de ani, necăsătorită, păștea oile pe munte. Iar din lucrarea vrăjmașului, un țăran a căzut cu dânsa în păcat. Fiindu-i rușine să n-o afle părinții și-a ucis mai înainte de vreme pruncul. Apoi rușinându-se și de preotul satului, nu și-a mărturisit acest greu păcat al desfrânării și uciderii.

Însă sufletul acesta avea mare evlavie la Maica Domnului, înaintea căreia se ruga și plângea ziua și noaptea, să-i ierte păcatul acesta și să-i ceară milă de la Domnul. După câțiva ani, fata s-a îmbolnăvit și a murit. A treia zi a venit preotul și mult popor și s-a început slujba de înmormântare. După terminarea trisaghionului și a praznicului în familie, pe când să pornească cu moarta spre biserică, iată că se deșteptă răposata, mișcă puțin capul și începe a striga:

– Părinte, părinte, vino încoace… nu te teme! Cu sfinția ta am treabă… Eu am făcut un păcat mare în viață și m-am rușinat să-l spovedesc. Dar pentru că am avut evlavie la Maica Domnului, ea s-a rugat pentru mine înaintea Mântuitorului și mi-a trimis sufletul în trup, ca să-mi spovedesc păcatul pe pământ, căci pe pământ l-am făcut… Lumea uimită, s-a retras afară, iar fata s-a mărturisit la preot de păcatele sale, cu multe lacrimi. Apoi rudele au îmbulzit-o în jurul sicriului, cu tot felul de întrebări:

– Cum este dincolo? Ce ai văzut acolo? Ai văzut fericirea raiului? Dar muncile raiului?

– Cum este dincolo, nu pot să vă spun. Atât vă pot spune, că așa cum este aici, pe pământ, unde fiecare este scris la primărie cu tot ce are, tot așa și dincolo, fiecare este scris cu tot ce a făcut, bun sau rău… Vă rog cu lacrimi, să fiți spovediți fiecare de toate păcatele, că ce se dezleagă pe pământ, se dezleagă și în cer… Dincolo nu mai este pocăință și nici Maica Domnului nu se roagă pentru păcătoși. Tot ce ați făcut pentru mine, rugăciuni și pomană sunt primite. Continuați! Și a adormit din nou răposata.

”Istorioare duhovnicești”, Protos. Ioanichie Bălan | ortodox.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 Octombrie 2014 în INVIERE, MOARTE

 

Patima se naste din gand

Orice patimă se stârneşte, se arată şi creşte întotdeauna mai întâi prin gând. Lupta cu patimile porneşte, aşadar, de la lupta cu gândurile. Gândurile rele sunt ispite aduse de draci, ca şoapte ce îndeamnă la păcat, şi-n urmă la împătimire. Orice patimă se stârneşte, se arată şi creşte întotdeauna mai întâi prin gând.Lupta cu patimile porneşte, aşadar, de la lupta cu gândurile. Gândurile rele sunt ispite aduse de draci (unii Părinţi numesc de aceea gândurile „duhuri”), ca şoapte ce îndeamnă la păcat, şi-n urmă la împătimire. Începe lupta cu gândurile alungând pe dată ispita cu care te momesc, neascultând şoptirile viclene, neluând aminte cu nici un chip la ele. De stai să cugeți şi să priveşti la ele, sporesc şi se întăresc. Iar de alungi din prima clipă gândul rău, scapi şi de el, şi de păcat. Prin gânduri zugrăvind lucruri ce farmecă şi încântă, întâi de toate dracii ne momesc să-i privim, şi apoi să le vorbim. De le vorbeşti, încă n-ai păcătuit şi n-ai ajuns la patimă, dar eşti pe un drum, din care cu greu faci cale întoarsă. Că te-ai însoțit cu gândul rău, te-ai lipit de el, şi inima ta îl place. Negreşit, urmează „consimţirea” şi făptuirea, care preface gândul în cuvânt şi faptă păcătoasă. De-o ţii aşa mereu, inima ţi se face pătimaşă, că patima e obişnuinţa inimii cu răul. N-o lua, dar, pe calea asta! Puterea de a-i birui pe draci în cuvânt o au doar sfinţii. Tu leapădă pe dată gândul. Că ispita – spune Părintele Serghie – e foc mocnit, pe care de nu-l stingi ajunge pârjol mare. Şi şarpe veninos ce stă să muşte, şi trebuie zdrobit. Cum sari să-ţi aperi viaţa, sari şi pentru suflet. Fă-ţi din asta lege.

Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă

 
Un comentariu

Scris de pe 30 Octombrie 2014 în PACATE

 

Cum trebuie sa ne comportam fata de cei de alte religii ? Arh. Arsenie Papacioc

Sfinţia voastră, cum credeţi că ar trebui să se desfăşoare dialogurile inter-creştine între Ortodoxie şi Catolicism, respectiv Protestantism, Necalcedonieni etc. ? Ce ar trebui să se discute, cît timp ar trebui să ţină aceste discuţii?  arhimandrit Arsenie: Ca timp, nu se pune problema; se pune problema adevărului care trebuie discutat. Nu este valabilă nici o discuţie, decît: vă primim cu drag înapoi . Ecumenismul acesta, lupta aceasta, de venit vine din partea lor. N-au identitate! Îi roade pe suflet faptul că nu sunt cu Adevărul. Singurul Adevăr este Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”; în funcţie de Adevărul acesta e tot! – … Ortodoxia…, chiar numele ei este de la Hristos, cum ne-a învăţat El, Hristos şi au continuat Apostolii. Am stat împreună sute de ani şi, sigur, s-au despărţit. De ce? La majoritatea problemelor dogmatice, cu Sinoadele Ecumenice, am fost împreună; la Sinodul 6 Ecumenic, Papa Martin a fost mucenic al ideii normale împotriva monotelismului. Va să zică am fost împreună; acuma s-au despărţit! Şi de la catolici au venit protestanţii cu Luther, şi neoprotestanţii care, îţi dai seama, au interpretare continuă. N-au, repet, identitate şi îi roade faptul că nu sunt cu Adevărul. Nu există tîrg în materie de Adevăr! Ca să putem face o împăcare, o unitate, trebuie să negustorim: lasă tu, las şi eu. Ce să lăsăm noi? Nu se poate pune problema – “o iota, o cirtă cine lasă din tot ce spun Eu”, acesta îşi pierde mîntuirea; este neapărat problema asta care se pune. Nu avem ce discuta decît dacă veniţi înapoi!  Dar cum ar trebui să se desfăşoare aceste dialoguri?  arhimandrit Arsenie: Dar nu sunt deloc de părere să fie un dialog. Dacă nu-i tîrg, dialogul începe; să discute nu ştiu ce… Dacă faci caz de istorie, nu-ţi dau voie. Sau, mai bine zis, dacă faci caz de istorie, ce istorie au? De ce au plecat? Sute de ani am fost împreună; acestea nu sînt 15 zile ! Dacă vor să vină, să vină înapoi, sunt primiţi cu toată dragostea. Aşa interpretez şi vizitele care s-au făcut: de curtoazie; acesta-i semn că noi suntem de bună credinţă, că vă primim cu drag dacă veniţi. Fără condiţii! Deci doar aceste cuvinte ar trebui să se desfăşoare în cadrul dialogurilor; doar la aceste cuvinte ar trebui să se rezume dialogul ? arhimandrit Arsenie: Să vină la Ortodoxie! Că e vorba de Adevăr! Adică, dom’le, ia-mi un ochi că văd bine numai cu unul, ştii? Obiectul unui dialog, dacă vor să fie dialog, ar putea să fie acesta: “nu avem nimic de discutat decît: vă primim cu drag înapoi”. Asta este poziţia pentru că, altfel, ar însemna ca noi să ciuntim din Ortodoxie. Ce să ciuntim?! Dacă v-ar spune cineva că sunteţi habotnic, ce i-aţi răpunde? arhimandrit Arsenie: Nu, dragă, sunt ortodox! V-am întrebat pentru că au fost acuzaţi unii ortodocşi că sunt habotnici. arhimandrit Arsenie: Ascultă-mă ce spun! N-au cum, trebuie să zică ceva. Dar cu ce interes? Nu ne-am dus noi la ei :”Hai să veniţi!”; îi chemăm, desigur. Dar văd că pe ei îi roade ceva. Din punct de vedere spiritual, exclusiv spiritual, au chinul acesta că nu sunt cu Adevărul; şi Adevărul e limpede, dacă vrei să judeci normal, este aici. Noi avem probleme că suntem neatenţi, că suntem slabi, dar în ceea ce priveşte Adevărul, că despre asta este vorba, nu avem nici o grijă. Dar ei sunt îngrijoraţi. Orice ins dacă te vede pe tine pe o poziţie de valoare caută să te niveleze ca să aibă el linişte pe poziţia lui. Credeţi că s-au făcut progrese în cadrul mişcării ecumenice, a dialogului cu catolicii şi protestanţii? Adică vedeţi un duh bun? arhimandrit Arsenie: Nu; prin întrebările pe care le puneţi, repetăm mereu întrebarea întîi. Nu, nici un progres nu se poate face, indiferent ce i se propune şi cine întreţine un dialog; dar înseamnă că cineva e vîndut, ori laş, ori neortodox, ori nu cunoaşte frumuseţea şi văpaia Ortodoxiei. Dialogurile acestea durează de foarte mult timp. arhimandrit Arsenie: Desigur, numai aşa să nu spună că nu am stat de vorbă, cum au făcut acum: le-am întors vizita; foarte bine. Asta s-a făcut să arate că suntem civilizaţi, dar suntem pe poziţia noastră. Dar nu asta e discuţia. Discuţia este o împăcare: trebuie să ne aşezăm pe o poziţie de Adevăr comun; dar deja e Hristos! Pentru că vor ei, pentru sutele astea de ani de rătăcire ale lor, trebuie să facem noi concesii ? Nu ! Adevărul este imutabil şi veşnic, este Hristos.

Arh. Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Moldova Ortodoxă

 
Un comentariu

Scris de pe 27 Octombrie 2014 în Uncategorized

 

YOGA: O metoda de distrugere a omului

Prin urmare, relațiile umane nu sunt cuprinse în idealul yogăi. Numai în stadiile începătoare ele află o oarecare aplicare, dar și acolo nu în sensul adevăratei comuniuni, a adevăratului interes pentru celălalt, ci numai în sensul răsplătirii. Făcând fapte bune, cineva poate ajunge la o mai bună reîncarnare. În epicentru se află totdeauna eul individual. Cea mai înaltă manifestare a acestei lipse de comunicare sunt expresiile autentice ale yogăi, maeștrii guru.

Leon Brangk, Doctor în Teologie

Cuvântul yoga provine etimologic de la rădăcina indo-europeană yug, în germană Joch, în greacă ζεύγ și înseamnă însoțire, înjugare. Adică este unirea eului individual cu elementul divin. În funcție de modul cum este perceput elementul divin, fie ca una din nenumăratele divinități ale hinduismului, al căror număr, potrivit unor estimări, ajunge până la 300 de milioane (!), fie sub formă impersonală, nu există numai un fel de yoga, ci foarte multe. La acestea se mai adaugă încă acele forme de yoga în care se accentuează mai ales faptele oamenilor. Cu toate acestea, scopul final în toate aceste forme este același, eliberarea eului individual de nesfârșitul ciclu al reîncarnărilor, care în esență este încetarea existenței. Adică yoga are un conținut curat religios sau mai bine zis idolatru, deoarece panteonul hindus, precum și accepțiunea impersonală a elementului divin se sprijină limpede pe fantezia umană și contravine absolut minții umane comune și realității lumești în care trăim.

Despre panteonul hinduismului menționăm următoarele caracteristici: Numărul uriaș de zei-idoli (unii cu formă umană – cu patru mâini și picioare -, alții jumătate oameni și jumătate animale, alții cu formă de animale) dă fiecăruia o nelimitată posibilitate de alegere a acelui zeu care se potrivește mai bine patimilor sale.

În trinitatea fundamentală de zei a hinduismului, Brahma, Vishnu și Shiva sunt prezentați ca: primul creator, al doilea conservator și al treilea distrugător a ceea ce creează primul și conservă al doilea. Alteori numai Shiva, care se identifică prin excelență cu idealul yogăi, este prezentat și cu cele trei însușiri.

În Bhagavad Gita (un text „insuflat de Dumnezeu”, un fel de „evanghelie” a hinduismului contemporan) îl vedem pe zeul Krishna învățându-i pe oameni diferite forme de yoga, adică formele de asceză care conduc la unire cu Dumnezeu. Paralel, în tradiția hindusă se arată că Krishna a înșelat 16.000 de femei măritate păstorițe și de la ele a dobândit 180.000 de fii.

Râul Gange este considerat divinitate în hinduism și de aceea baia făcută în râu, mai ales în orașul Benares (actualul Varanasi), orașul sfânt al lui Shiva, se crede că îl spală de toate păcatele pe cel ce se scaldă în el. Menționăm în mod deosebit că în acest oraș apele râului au un grad de contaminare incredibil de ridicat, provenit de la deșeurile urbane și industriale, precum și de la rămășițele provenite din arderea morților (procentul de bacterii în acest punct al Gangelui depășește de 10.000 de ori limita permisă).

Scopul de bază al yogăi, la care ne-am referit mai sus, se face, poate, mai bine înțeles, în cea mai veche formulare structurată a ei, într-un text sfânt al hinduismului numit Upanișade (800-500 î. Hr.). În acest text predomină convingerea că lumea în care trăim și însăși viața noastră este ceva negativ. Singurul lucru bun care există este un element divin absolut, fără formă și cu neputință de a fi determinat, care se află în adâncul, la temelia realității lumești și se numește Brahman. O parte din acest Brahman există și în adâncul fiecărei existențe, iar acolo se numește Atman. Este comparat cu aerul care este cuprins într-o sticlă, pe care nu-l vede nimeni și nu are formă. În timp ce sticla, care se poate vedea și are formă, este comparat cu corpul material, forma exterioară a omului. Între corpul material și elementul divin a fiecărei existențe umane este așezată – potrivit cu părerea aceasta – mintea, care are însușirea de a se alipi neapărat undeva, iar prin această alipire să formeze identitatea omului. Astfel mintea, din poziția pe care o deține se poate întoarce, fie spre elementul divin, fie spre elementul material cel cu forme variate. Cu cât mintea rămâne mai mult alipită de lucrurile materiale, existența individuală, datorită puterii absolute a legii karmei, rămâne robită în cadrul ciclului reîncarnărilor. Când însă se va întoarce și uni cu elementul divin, se va elibera de acest ciclu.

Pentru hinduism, viața însăși – datorită nesfârșitului ciclu de reîncarnări – este extrem de dureroasă, fără nici o perspectivă, este ceva de care trebuie să se scârbească oricine. Omul ca ființă nu are valoare, nu are unicitate, de vreme ce fiecare existență individuală se află continuu într-o stare de instabilitate, într-o stare de trecere în alte forme de existență. Și mai ales probabilitățile de a se renaște cineva ca om în următoarea reîncarnare, sunt extrem de reduse, dacă nu a făcut un progres esențial în yoga. Dar care este acel element al existenței care trece prin sutele de mii de forme ale ciclului reîncarnărilor? Aici se observă limpede imposibilitatea unei explicații raționale. O numesc „esență sensibilă”, „corp eteric”, fără să cunoască, precum se vede, despre ce vorbesc. În baza cărei rațiuni acest element nedefinit, despre care nici măcar nu are conștiința existenței lui, îl poate conduce, în cadrul legii karma, la o „perfecționare” a existenței?

Oricum ar sta lucrurile, pentru hindus este de neconceput noțiunea de mântuire, de întregire, de desăvârșire a omului în cadrul legăturii lui cu Dumnezeu și cu semenii săi. Hinduismul cunoaște numai noțiunea de eliberare, eliberare din nesfârșitul ciclu al reîncarnărilor, eliberare din viața însăși. Idealul hinduismului este încetarea existenței individuale, iar aceasta se realizează prin yoga. Prin urmare, yoga este metoda care conduce la moartea definitivă sau, pentru a ne exprima prin cuvintele scrierilor sfinte ale hinduismului, la distrugerea existenței individuale în cadrul elementului divin absolut, Brahman, ca o picătură de apă care se pierde în ocean. Această situație este descrisă în idealul yoghinilor brahmani, care, în ultimul stadiu al yogăi, ajung în stare să nu mai mănânce, să nu mai comunice cu mediul lor, să nu-și mai perceapă corpul și în cele din urmă, în această stare de izolare absolută, să moară. Înainte de a trece în această stare a izolării absolute, trăiesc conștiința eliberării lor, că adică încetează chinul vieții, că nu se vor mai reîncarna.

Prin urmare, relațiile umane nu sunt cuprinse în idealul yogăi. Numai în stadiile începătoare ele află o oarecare aplicare, dar și acolo nu în sensul adevăratei comuniuni, a adevăratului interes pentru celălalt, ci numai în sensul răsplătirii. Făcând fapte bune, cineva poate ajunge la o mai bună reîncarnare. În epicentru se află totdeauna eul individual. Cea mai înaltă manifestare a acestei lipse de comunicare sunt expresiile autentice ale yogăi, maeștrii guru.

Cuvântul guru înseamnă „cel care risipește întunericul”. Aceștia sunt foarte înaintați în yoga, îndrumătorii spirituali ai celorlalți. Adepții lor – am ales foarte conștient cuvântul adept, așa cum se va vedea mai departe – consideră că prin mijlocirea corpului material al guru-lui se manifestă energii divine, că ei le transmit scânteia divină. Guru -șii înșiși admit despre ei că ar fi suflete luminate, rare în istoria omenirii. Ei urmăresc și acceptă cu plăcere și naturalețe manifestări de adorare ale persoanei lor, ca unele ce sunt existențe divine. Ani întregi de exersare cu meditația, care funcționează ca autosugestie, le-au creat această neclintită convingere și certitudine. Astfel de forme de adorare sunt, de pildă, aclamațiile mulțimii de adepți față de persoana lor, închinarea adusă de către adepții lor, prin a se întinde la pământ înaintea lor și a le oferi daruri, precum și foarte impresionanta practică (în mișcarea lui Maharathi sau la cei ai mișcării „Hare Krishna”) la întronarea unui guru, în timpul căreia i se spală picioarele cu iaurt, după care acest iaurt este băut de adepții săi care sunt de față. În cadrul acestei concepții a lumii și a lor înșiși, în cadrul acestei amețeli a auto-divinizării lor, li se pare foarte firească tot felul de exploatare a ființelor mai prejos decât ei, cum ar fi membrii mișcărilor lor.

Pentru adepți absoluta alipire de guru se bazează pe convingerea că el este centrul absolut al vieții lor și, prin urmare, trăiesc și lucrează numai pentru guru. Acceptă ca acela să-i facă așa numita „rezecție a eului”, astfel încât să devină împlinitori absoluți ai voii lui, adică robi credincioși ai lui, cu speranța că odată vor ajunge copii fidele a arogantei, într-un grad amețitor, „personalități” a guru-lui.

În 1995, în Japonia, împlinind orbește poruncile guru-lui Asahara, adepții lui au săvârșit un atac terorist în metroul din Tokio cu gaz otrăvitor Sarin. Rezultatul a fost 12 morți și 5500 de răniți, dintre care cei mai mulți au rămas invalizi pentru toată viața lor. Un element inalienabil al adepților o constituie și așa numitul „prinos sfânt”, adică depunerea tuturor bunurilor lor la picioarele guru-lui. Prin acest fapt sunt datori să fie recunoscători guru-lui, deoarece nu le-a respins, ci le-a primit și astfel i-a eliberat de această greutate care este piedică și chin pentru adepți. Punctul culminant al acestei înrobiri față de guru se vede și din următoarea situație cu totul de neimaginat: În cazul că se va dovedi că adepții au căzut victime unui guru escroc, sunt datori să rămână credincioși acestuia și să continue să-l slujească, deoarece pe acest l-au meritat. Acest guru escroc corespunde karmei lor, faptelor din viața lor anterioară. Rămânând credincioși acestuia, într-o viitoare reîncarnare cu siguranță vor beneficia de un guru mai „evoluat”.

Mulți dintre grecii noștri, care se exersează în yoga, cu siguranță vor susține că yoga pe care o fac ei nu are nimic comun cu această formă religioasă de yoga a hinduismului. Însă este bine să conștientizeze că mulți dascăli de yoga de prescripție „europeană” au studiat și au fost instruiți, de pildă, în Satyananda Ashram, care deține în toată lumea o rețea foarte bine dezvoltată de centre yoga-ashram (și aici în Grecia) și al cărui crez este întocmai cel pe care l-am descris mai sus.

În linii mari, aceleași lucruri sunt valabile și pentru Silva Mind Control, care, deși nu apare sub vălul yogăi, însă folosește tehnici orientale, precum și despre „Centrul OM” al guru-lui Sri Chinmoy și despre mișcări asemănătoare cu rețele la nivel mondial. Caracteristica lor comună este înfățișarea lor sub o mască științifică. Nimic mai fals decât aceasta. Ce are comun știința cu „legea” karmei, cu credința în reîncarnare, într-un element divin impersonal fantastic sau în zeitățile hinduismului? Chiar și acolo unde yoga se prezintă ca o simplă gimnastică, ea nu are nimic de oferit. Așa cum susțin cei cunoscători, problema de bază a omului contemporan este nemișcarea, atât în spațiul muncii sale, cât și în timpul liber. Iar yoga, în loc să dezvolte mișcarea, o limitează încă și mai mult prin exercițiile ei sedentare.

Este un fapt dovedit că yoga în țările occidentale, ca o capcană excepțional și inteligent plasată, îi atrage pe europeni și americani la civilizația hinduismului. Înrâurirea se exercită prin muzică religioasă, prin bucătăria indiană, prin discuții despre reincarnare, karma, forțele ascunse ale omului ș. a. Prin „mantre” – propoziții scurte care se folosesc în timpul meditației și exprimă de obicei adorarea unei din zeitățile hinduismului – occidentalii naivi, care se entuziasmează de lumea aceasta, sunt introduși în idolatria hinduismului. Iar pentru cei încă și mai naivi este implicat și numele lui Hristos, Care este prezentat împreună cu Budha, Krishna, Ramacrishna ș.a., ca o personalitate pe un plan spiritual separat, ca unul dintre mântuitorii lumii.

marturieathonita.ro/yoga-o-metoda-de-distrugere-a-personalitatii-omului

 
2 comentarii

Scris de pe 27 Octombrie 2014 în N. D. WALSCH

 

Maicutei mele …

I-am scris măicuţei mele, scrisoare în ajun,
Dar, printre lăcrămioare, ce aş putea să-i spun?
Că firul ierbii, frunza, s-au vestejit sub brume
Şi tinerii măicuţă, s-au rătăcit prin lume!

Pe uliţa pustie, cad frunzele duium
Şi vântul… numai vântul, le-mprăştie pe drum.
Abia de-ţi mai apare în cale vreun fecior,
În rest bătrânii, singuri, cu suflet ars de dor.

Şi păsările toate s-au dus, s-au dus… Pustii
Sunt satele , pădurile… În serile târzii,
Se mai aude-un greier, şi croncănit de ciori!
Pe sus, văzduhul vânăt cu cerul plin de nori.

Pe-acolo cum e mamă, e primăvară poate…
Şi-s floririle-nflorite. Lumină-i în CETATE?…
Ţi –am tot trimis scrisoare, spre stele şi spre lună…
De ce nu vine nimeni, de-acolo, să ne spună?

De ce mă înspăimântă, tăcerea ta de sus?…
La ultima scrisoare, n-am mai primit răspuns.
Şi, vine iarăşi iarna… Şi iarăşi tu, nu eşti,
Să ne mângâi, măicuţă… Şi să ne spui poveşti!

Mariana Adascalitei

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Octombrie 2014 în MAMA

 

Pacatul se plateste cat de tarziu

O femeie în vârstă a venit într-o zi la preot, plângând de săltau hainele de pe ea, şi îl întreabă:
– Ce să fac părinte, cum să-mi îndrept bărbatul, că vrea să mă omoare, vrea să mă distrugă, fiindcă a auzit de la o vecină că eu, în tinereţe, am făcut păcatul desfrânării cu cineva?! A fost întrebată numai atât:
– Ia gândeşte-te, dumneata bine! Stai aici şi gândeşte-te: în viaţa dumitale ai vorbit de cineva tot aşa, ai pârât păcatul acesta că l-a făcut cineva şi a suferit de pe urma vorbelor tale?
A stat puţin femeia şi s-a gândit şi şi-a adus aminte, că mai mult stătuse cu chirie la o familie, unde băgase zâzanie între soţ şi soţie, fiindcă a pârât-o pe soţia aceea la bărbatul ei, spunând că a trăit cu cineva şi el nu stie, din care pricină aceia s-au despărţit.
-Ai spus la vreun duhovnic, te-ai mărturisit?
-Am spus toate păcatele cred, dar pe acesta nu l-am spus, părinte, deloc.
-Să-l spui, că pentru acest păcat te chinuieşti acum! A îngăduit Dumnezeu ca bărbatul dumitale să descopere acum la bătrâneţe, să te chinuiască, să te omoare cu bătaia – că era fugită de acasă de câteva zile – pentru că ai făcut acel păcat, despărţindu-i pe acei tineri cu gura dumitale, pârând şi calomniind.
Aşa că, nu este păcat uşor, iubiţi creştini! Ce trebuinţă avem noi să vorbim despre lucrurile acestea, despre ce a făcut cutare sau cutare? Astfel să smulgem spinii, pălămida şi buruienile din grădina sufletului nostru, că se înmulţesc, cresc şi rodesc dacă nu băgăm seama să ne îndreptăm pe noi înşine, nu să căutăm la păcatele aproapelui nostru.

 
2 comentarii

Scris de pe 24 Octombrie 2014 în PACATE