Poporul Roman – popor de Biruinta

1 Decembrie. Această zi ne amintește de proclamarea Marii Uniri Naționale din anul 1918. Puțini dăm importanță acestei zile. Bun, vom spune ca toți ceilalți: este ziua României, și atât. Nu este o zi foarte importantă, nu suntem obligați să participăm la slujbele de Te Deum care se săvârșesc în această zi. Însă stau și mă gândesc, suntem români, trăim într-o țară atât de minunată, bogată în mânăstiri și locuri extraordinare. Măcar pentru aceasta ar trebui să ne salte sufletul de bucurie.

Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri: Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla; Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; Sfinţii Martiri Brâncoveni; Sfântul Voievod Neagoe Basarab; Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea; Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ; Sfântul Mucenic Sava de la Buzău; Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava; Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel; Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic… Și cum spune și un cântec: „suntem un popor de biruință”.

Ar trebui să ne veselim de locul natal, de țara pe care o avem, să ne bucurăm și să-I mulțumim Domnului pentru aceasta. Ca tineri, nu ar trebui să găsim în ziua aceasta numai distracția și bucuria în diverse localuri, cluburi, terase sau discoteci. Am putea să ne unim la rugăciune, și să-I mulțumim Lui pentru binecuvântarea poporului român! Dar…ce tânăr mai are această preocupare acum? Cine mai are timp să se gândească la o țară ocrotită de Domnul?! Nu mai vorbim de timp pentru mulțumire.

Acum suntem mult mai ocupați, patinuarul „nu se deschide” dacă nu suntem și noi prezenți acolo. Dar inima ta în fața cui se deschide? În fața lucrurilor lumești, sau a celor divine, a celor Dumnezeiești? Oare chiar  Îl lăsăm pe Domnul să intre în cămara din interiorul nostru? Îi mulțumim Lui pentru tot și pentru toate? Ne bucurăm cu adevărat de ceea ce El ne dă? Cât de mult apreciem acest popor?

„Poporul român e altfel de cum l-a socotit generația trecută, crescută în mediul laicismului francez. Și dacă înșiși scriitorii care l-au iubit n-au știut să vadă dinccolo de elementul pitoresc, adâncurile lui spirituale, el singur ni le descoperă când glasul istoriei îi deschide inima.

Nu cunoaștem bine sufletul poporului nostru. L-am privit de la distanță, prin geamul colorat al unor ideologii străine. Și dacă nu l-am disprețuit de-a dreptul, l-am sub-prețuit totdeauna. Românul n-are orgoliul românismului și înclină să se înjosească în fața străinului pe sine și pe consângeni, în credința că-i aduce un omagiu celuilalt.

Nu mă pot opri să reproduc, ca încheiere, și aceste rânduri ale unui sublocotenent apostol: „Îi învăț pe cei tineri „Tatăl nostru”. Mă privesc cu ochii înecați în lacrimi. Ei, sufletul rus, sufletul rus! Eu cred în reîntoarcerea lui”. E rareori în istorie ca o armată biruitoare să-și asume cu asemenea conștiință o misiune apostolică. Acesta este sufletul românesc cel adevărat. Și pe temelia lui trebuie reclădit Statul și cultura națională.”

 

Scumpa tara romaneasca

Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!

Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca naintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ!

Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!

George Coșbuc

 

De prin strainele meleaguri

De prin străinele meleaguri,
Azi, când pășim al țãrii prag,
Voi, ce-ați luptat sub alte steaguri,
De acum aveți și voi un steag.

Când îl privim cu-nfiorare,
El nu e-nșelător miraj,
E steagul nostru, steagul care,
A fluturat în vânt la Blaj.

Cu Dumnezeu de-acum ‘nainte,
Munteni și Moldoveni și Moți,
Un drum avem peste morminte,
Un steag ne-acoperă pe toți.

Purtat de mâini legionare,
El se înalță sus pe cer,
E steagul Legiunii noastre,
E steagul Gărzilor de Fier.

cântec legionar

 

Cum ispiteste diavolul

Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă facem binele, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră. Iar dacă nu a reușit prin aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârșirea lui, pentru a ne duce pe culmile mândriei. Sufletul nostru are împotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintâi-sârguința și gândul la moarte; pentru cea de-a doua –supunerea și ocara; iar pentru cea din urmă- defăimarea de sine”.(Sfântul Ioan Scărarul). Diavolul declanșează asupra minții în scopul atrageii noastre la păcat două mecanisme: cel al închipuirii sau îmaginației și cel al amintirii. Prin închipuire, diavolul caută să născocească tot felul de idei și reprezentări păcătoase și pătimașe, iar când nu reușește, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanșarea mecanismelor amintirii.

Diavolul adoptă o dublă strategie: până la săvârșirea faptei rele diavolul dă curaj și îndrăzneală ca să primim ispita, să o însoțim cu gânduri proprii, să consimțim la lucrarea ei și să o facem, iar după săvârșirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea și deznădejdea, îngrozindu-ne cu spaimele Judecății. (Sfântul Ioan Scărarul) Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie vorbește despre diavolul care face ca sufletul împătimit să devină nesimțitor. ,,Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-a mai socotește fărădelege și la osânda și munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atenția la nenorocirile, bolile și suferințele altora care ne sensibilizează și care, pun pe fugă pe acest diavol întrucât sufletul este străpuns puțin câte puțin și trezit la milă fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon.”  Cel mai tare ne luptă vrăjmașii diavoli în timpul rugăciunii. Scopul lor este ,să ne fure rugăciunea cea de ceas de la noi. Evagrie Ponticul ne spune că ,,tot războiul ce se aprinde între noi și vrăjmașii diavoli nu se poartă pentru nimic altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. În timpul rugăciunii, lupta și năvălirea vrăjmașului diavol are amploarea  și răutatea fiarelor sălbatice. Ei se reped asupra rugătorilor ,,în cârduri”, luând forme și consistențe materiale dintre cele mai ciudate și periculoase și încercând să-i îngreuneze prin moleșeala somnului, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar și hormonale”. Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol spun că aceste ispite au rostul de a face mintea să nu se mândreacă de binele ce l-a aflat ci, dimpotrivă, războită, certată și umilită, să sporească în smerita cugetare. În legătură cu aceste momente, Părinții filocalici vorbesc despre îngăduința lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Dar chiar în această ascundere, harul ajută în chip tainic sufletul, ca să arate vrăjmașilor lui că biruința este numai a sufletului.

Din Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca, Ed. Panaghia, Colectia “Rugul Aprins”, 2013

 

Sa va raspanditi iubirea, fara sa asteptati rasplata

Să avem iubire, blândeţe, pace. Astfel îl ajutăm pe semenul nostru, atunci când este stăpânit de rău. Exemplul străluceşte tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci şi când lipseşte. Să ne luptăm să răspândim buna noastră dispoziţie. Chiar şi atunci când spunem cuvinte despre viaţa celuilalt, pe care n-o încuviinţăm, el îşi dă seama şi ne îndepărtăm astfel de dânsul. În vreme ce dacă suntem milostivi şi îl iertăm, îl influenţăm chiar dacă nu ne vede. Să nu ne luăm la ceartă cu cei hulitori, potrivnici lui Dumnezeu, prigonitori ş.a. Răzvrătirea face rău. Să urâm cuvintele şi răutatea lor, însă pe omul care le-a rostit să nu-l urâm, nici să ne răzvrătim împotriva lui. Să ne rugăm pentru el. Creştinul are dragoste şi nobleţe, şi se poartă pe măsură.

Precum un ascet care, fără să-l vadă cineva, foloseşte întreaga lume, căci valul rugăciunii sale îl înrâureşte pe celălalt, împărtăşeşte lumii Duhul Sfânt, tot astfel şi voi să vă răspândiţi iubirea, fără să aşteptaţi răsplată; cu iubire, răbdare, zâmbet… Iubirea trebuie să fie sinceră. Şi numai iubirea lui Dumnezeu este iubire sinceră. Persoanei care ne oboseşte şi ne îngreuiază, iubirea trebuie să i se dăruiască în chip lin, fără ca celălalt să-şi dea seama că ne străduim să-l iubim. Şi să nu ne manifestăm mult în afară, căci atunci îl facem să se împotrivească. Tăcerea mântuieşte din toate relele. Înfrânarea limbii este mare lucru! În chip tainic, tăcerea iradiază către aproapele. O monahie, care ținea mult la rânduială, a spus Bătrânului ei: -Cutare soră ne tulbură mănăstirea cu greutățiile și felul ei de a fi. N-o putem răbda. Și Bătrânul a răspuns: -Tu ești mai rea decât ea! La început, monahia s-a mirat și s-a împotrivit, dar după lămuririle Bătrânului a înțeles și a fost foarte mulțumită. Adică, Bătrânul i-a zis: -În vreme ce pe ea o stăpânește duhul cel rău și se poartă urât, acela te stăpânește și pe tine, care chipurile ești într-o stare mai bună, și-și bate joc d amândouă. Sora aceea ajunge în acea stare fără să vrea,dar și tu, prin  împotrivirea ta și prin lipsa iubirii, faci  același lucru. Astfel că nici pe ea nu o folosești, iar pe tine te vatămi.

Extras din Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 306-307

 

Bogatie inselatoare …

Bogăţie,
lanţ al morţii ce tragi sufletu-n pierzare,
cu pământul sau cu banii
sau cu slava-nşelătoare
– tu desparţi pe veci de Domnul
mii de suflete-nşelate
care-ţi strâng mereu gunoiul
îngropându-se-n păcate.

Bogăţie,
vis de-o clipă, a pieirii neagră şoaptă,
somn vrăşmaş din care moartea
şi sicriul mai deşteaptă,
câte suflete-amăgite ai pierdut tu pe vecie,
fum şi şarpe şi-amăgire,
demon groaznic – bogăţie!

Omule ce-n lumea asta încă stăpâneşti avere, nu uita,
– prin ea-ţi strângi astăzi Fericire sau durere!
– de-o păstrezi zgârcit şi lacom
ai s-o pierzi pe veşnicie,
dar de-ajuţi cu ea pe alţii
vei găsi-o-n bucurie!

 

Unii traiesc de parca n-ar muri niciodata

Se spune de Alexandru Macedon care pornise să cucerească lumea, că ar fi ajuns şi în Persia. Acolo a poruncit să aducă pe mai marii ţării la el, pe filozofii şi învăţaţii locului. Adunându-i înaintea lui le zise: „Cereţi de la mine orice şi vă voi da”.
– Să ne dai împărate, ziseră filozofii, viaţă fără de moarte aici pe pământ. Împăratul le răspunse:
– Aţi cerut o nebunie, căci cine dintre oamenii pământului va scăpa de moarte? Vă credeam nişte oameni învăţaţi, dar văd că sunteţi nişte nebuni, nu ştiţi ce cereţi!
– Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte îţi facem o întrebare împărate: Oare vei muri şi tu vreodată?
– Aceasta este lucrul cel mai sigur, răspunse împăratul.
– Atunci dacă este aşa de sigur că vei muri, de ce te porţi şi trăieşti tu ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile şi bunătăţile pământului?
Împăratul înţelese înţelepciunea filozofilor care s-a arătat ca mare dar şi adevăr pentru el şi a plecat îngândurat.
Este o mare nebunie să nu ne gândim la moarte, să strângem mereu aici pe pământ, fără să ne îmbogăţim sufletul pentru Împărăţia Cerului.

 

Nu prea avem pofta de rugaciune …

Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc… Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că “voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă îl ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, “omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului“. Nu putem zice: “lasă că voi face mai pe urmă”.

Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: “Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăţia Cerurilor”. Fără spovedania păcatelor nu putem intra în Împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

Extras din Staretul Dionisie. Duhovnicul de la Sfantul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 47-48

 

Apreciaza ce ai ! Apreciaza cand ai !

Apreciem soarele doar atunci cand el nu mai e pe cer;
Apreciem caldura doar atunci cand ne este frig;
Apreciem ploaia doar atunci cand e seceta;
Apreciem iubirea cuiva doar atunci cand cel ce ne iubeste a plecat din viata noastra;
Apreciem sanatatea doar atunci cand ne imbolnavim;
Apreciem mancarea doar cand ne este foame sau nu avem ce manca;
Apreciem locul pe care il numim „acasa” doar atunci cand nu suntem acasa sau nu avem unde sa locuim;
Apreciem lumina doar atunci cand este intuneric;
Apreciem calitatea prieteniei doar atunci cand suntem singuri;
Apreciem familia doar atunci cand ea nu este alaturi de noi;
Apreciem banii doar cand nu ii avem – in rest ii irosim;
Apreciem tineretea doar atunci cand imbatranim;
Apreciem zambetul doar atunci cand suntem tristi;
Apreciem si il chemam pe Dumnezeu doar atunci cand tipa sufletul in noi;
Apreciem bunicii doar atunci cand nu ii mai avem langa noi;
Apreciem fericirea doar atunci cand suntem suparati;
Apreciem zambetul doar atunci cand nu avem putere sa zambim;

Apreciem mereu totul dupa ce am avut si am pierdut. Niciodata inainte sau atunci cand ar trebui sa apreciem ceea ce avem deja.

 

Invidiosul – un desavarsit tovaras al diavolului…

Invidiosul e asemenea unui magar lenes si plin de osânza, înhamat alaturi de un cal plin de vioiciune, care nu vrea sa se puna pe picioare, încercând prin greutatea lui sa traga în jos pe vrednicul sau tovaras. Nimic nu dezbina mai mult ca invidia si gelozia: zgârcitul se bucura când primeste ceva; invidiosul nu când primeste el, ci când nu primeste altul.

El socoteste ca un bun al lui toata nenorocirea ce se întâmpla altuia si nu ceea ce i se întâmpla bun. Dusman al întregii firi omenesti, el merge peste tot si loveste madularele lui Hristos. Ce poate fi altceva mai nebunesc decât aceasta? Diavolul e invidios, dar cu privire la oameni si nu fata de diavol, voi, oamenii, va invidiati semenii, ridicându-va, astfel, împotriva sângelui si a neamului vostru, ceea ce diavolul nu face. La ce îndurare veti alerga? Care va va fi iertarea când vederea izbânzii fratelui vostru va face sa tremurati, sa va îngalbeniti, în loc de a va umple de bucurie, încingându-va fruntea cu o cununa, asa cum se cuvine? Vreti sa fiti gelosi? Fie!… Fiti gelosi, dar ca sa luati pilda de la cel care merita laudele, ca se te înalti la el, nu sa-l cobori pe el la tine, ca sa savârsesti aceleasi virtuti ca el!… Iata o gelozie de lauda!…

A te asemui, nu a nepretui. Nu a te mâhni de bunurile altuia, ci a suferi cu el, de relele lui. Invidiosul tocmai dimpotriva face. El se macina în sine când vede izbânzile altuia. Fara sa-si dea nici o osteneala ca sa se înalte, plânge când vede pe altul ridicându-se si face orice ca sa-l coboare. Cu cine sa asemuim pe omul sfâsiat de aceasta patima? E asemenea unui magar lenes si plin de osânza, înhamat alaturi de un cal plin de vioiciune, care nu vrea sa se puna pe picioare, încercând prin greutatea lui sa traga în jos pe vrednicul sau tovaras. Invidiosul nu cugeta la nimic, nu încearca sa faca ceva ca sa se despovareze de aceasta grea toropeala – dar face tot ce poate ca sa izbeasca si sa doboare la pamânt pe cel ce se înalta spre cer. Intru aceasta, este un desavârsit tovaras al diavolului…

Sfântul Ioan Gură de Aur