RSS

Arhive pe categorii: ADEVAR

Daca spui adevarul, sa te pregatesti de suferinta

Dacă te-ai hotărât să spui adevărul – zice I. Al. Brătescu Voineşti -pregăteşte-te de suferinţă. Iar Mântuitorul ne-a spus şi cauza pentru care trebuie să se pregătească de suferinţă cei ce spun adevărul. Şi anume: Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina” (Ioan 3, 19). Şi într-adevăr, dacă cineva săvârşeşte în toiul nopţii un păcat ruşinos, cel mai mare duşman va fi acela care ar veni să-l lumineze cu un felinar.

Şi dacă îi va mai spune să nu mai facă astfel de fapte, fiindcă îşi pierde sufletul, atunci un astfel de binefăcător va fi osândit la moarte. Aşa a murit Hristos, fară să fi avut vreo vină sau vreun păcat. Când S-a născut Iisus în ieslea din Betleem „împăratul Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2, 3). Aceeaşi tulburare o provoacă lumina Stelei celei neapuse şi în zilele noastre. Deşi Iisus nu Se mai naşte în Betleem, ci în inimile credincioşilor, în microcosmos, totuşi, naşterea Lui provoacă o mare tulburare. Acolo, în ieslea inimilor omeneşti, când Se naşte lisus, se tulbură diavolul împreună cu tot Ierusalimul de patimi, care nu vrea să fie luminat pentru ca faptele lui să nu fie dovedite rele.

Arhim. Paulin Lecca, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 Aprilie 2017 în ADEVAR

 

Pentru adevar trebuie sa si mori, nu numai sa-ti pierzi serviciul

Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă? Pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul.

Dar, dacă nu e vorba de adevăr, ci este vorba de o intervenţie oarecare, de un examen oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar, dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu niciun chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vorba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veşnicii albe şi ai renunţat.

Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pământ. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă.” Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama?

Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi adevărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce să ne fie teamă?

Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică… murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?

Pr. Arsenie Papacioc, http://manastireasuruceni.md/

 
3 comentarii

Scris de pe 25 Ianuarie 2016 în ADEVAR, ORTODOXIA

 

Dreapta judecata

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia. N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat: – Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare. – Să-mi fie iertat – zise ţăranul – dar sunt nevinovat. – Cum îndrăzneşti să minţi? – sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească! – Aşa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău? – Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg.

Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am? Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el. Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare. “Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

https://deveghepatriei.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Februarie 2015 în ADEVAR, DREPTATE

 

Nu cautati har in nici o alta credinta, caci adevarul se afla numai in Biserica Ortodoxa

Să ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru a trimite pacea şi mântuirea întregii lumi, pentru buna sporire a sfintelor noastre biserici şi pentru unirea tuturor [drept-credincioşilor] într-o singură turmă. Nu vă deznădăjduiţi în necazuri şi nu vă clătinaţi în ispite. Fiţi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. Nu căutaţi har în nici o altă credinţă, căci adevărul se află numai în Biserica Ortodoxă despre care Hristos a spus: …voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Duceţi o viaţă creştină, înfrânându-vă de la tot ce poate întina sau lăsa vreo urmă rea în om. Trăiţi în pace şi armonie, fără a vă ocupa cu judecarea păcatelor şi neputinţelor altora. Iertaţi-vă unii altora greşelile, ca şi Tatăl Cel din Ceruri să ne ierte pe noi. Creşteţi copiii voştri întru evlavie. Şi, mai presus de toate, rugaţi-vă stăruitor ca Domnul să le îndrepteze pe toate spre ce este mai bine şi să ne dea ceea ce este de folos în această viaţă, dar mai ales în viaţa ce va să vină.

Noi minuni ale Sfântului Ioan de San Francisco. Despre sfârșitul lumii.

 
3 comentarii

Scris de pe 16 Februarie 2015 în ADEVAR, ORTODOXIA

 

Pacatele maimutei

Păcat de moarte am făcut! La o conferinţă recentă am avut tupeul să afirm că Darwin şi cimpanzeii săi n-au fost decât un vis volatil, un migălos complot antisenzorial. Ieşirea mea din corsetul normei acceptate a intrat pentru cei obişnuiţi să danseze după cum le cânta muzica ştiinţelor, ca un şmirghel pe gât. „Da’ ce Nicule, tu nu te tragi din maimuţă?. Eu mă trag”, a încercat să mă-nfiereze un dascăl sexagenar – ce trebuia să iasă de mult la pensie, pentru care vocea raţiunii nu are nici o şansă să fie auzită. „Nu, domnule profesor, în familia mea n-a fost şi nu e nimeni maimuţă”, i-am replicat spontan colhoznicului ideologic crescut în dispreţul pentru divinitate. „Vorbeşti emoţional, nu cu raţiune băiete” a sărit ca pârjolit un alt ayatolah al cetei ştiinţifice, cu vocaţia de stăpân al evoluţionismului ce trebuie dovedit căpoşilor care nutresc rezerve, şi m-a acuzat apoi că distorsionez informaţiile sufocând elevii cu convingeri creaţioniste.

Le-am spus colegilor că un profesor nu-şi creşte elevii cu ideologie, ci cu dragoste. Dacă-i învaţă că se trag din maimuţe, se vor comporta ca ele. Pentru omul-maimuţă, regula de bază e absenţa oricăror reguli. Nu se ruşinează de nimic. Şi de nimeni. Ieşit în societate păcatele maimuţei evoluate este că joacă renghiuri sinistre: ţipă în tramvaie, scuipă femeile pe bombeuri, râgâie pe holul facultăţii, flatulează în supermarket, se urcă în cârca profesorului la catedră, lipeşte guma de mestecat pe scaun la McDonald’s, taie cu briceagul scaunele în maxi-taxi, se descalţă de pantofi în tren, umple staţiile cu coji de seminţe. Minte, înşeală, corupe, urăşte. Deviza lui e „fură tu, fiindcă altminteri fură alţii”. E escroc sentimental: plânge până îi faci acte pe casă. Ameninţă la semafor, face gesturi obscene în intersecţii. Divorţează cu o autoadmiraţie tâmpă. Avortează fără remuşcări. Abandonează copiii în maternităţi, şi duce părinţii la aziluri de bătrâni. Când e-n frunte, când e şef, calcă pe cadavrele celor dragi, uită c-a plecat de la ţăruş. Are gesturi de banditism edificator, vorba lui Radu Paraschivescu.

Vă vine să credeţi ori ba, prin şcoli unii profesori încă susţin vârtos că ne tragem din maimuţe. Apoi vin şi se plâng pe la TV ori ziare, că le dau tinerii în cap. Că liceenii sunt o orchestră de afoni nemiloşi. Că fetele vin la şcoală mai mult dezbrăcate. Că fumează fără să palmeze ţigara când trec dascălii pe lângă plozi. Că elevii sunt plini de nesimţire, de indolenţă şi de prost gust. Că sunt grobieni şi nu mai au nici un apetit pentru frumos. C-au devenit mici uzine ale infernului, etc.

Le-am explicat colegilor că pentru aceste produse evoluţioniste ciocanul logicii nu reuşeşte să schimbe inima de piatră. Le-am spus că starea deplorabilă a început odată cu scoaterea religiei din şcoli şi cu promovarea maimuţei. Le-am mărturisit că numai Dumnezeu are la promoţie blândeţe, gingăşie, dragoste, iertare, pace. Numai El şlefuieşte caractere. Numai El redă identitate, valori, bune maniere. Ca un floretist rafinat al vorbelor le-am spus şi că duplicitatea lor: „sunt creştini, dar cred că se trag din maimuţe…”, nu este decât o religie sintetică. Una care îmbată sufletele cu mise idolatre şi lucrează fără a gândi la ziua decontului. Le-am spus şi replica Annei Graham la o emisiune cu Jane Clayson: “cred că totul se reduce la faptul că ceea ce veţi semăna, aceea  veţi şi culege”.

Nicolae G.

 
Un comentariu

Scris de pe 27 Septembrie 2014 în ADEVAR, NECREDINTA

 

Ochi avem si nu vedem

Aceasta este problema noastră. Nu vedem pe cei din jurul nostru, care trăiesc în tristeţe, în disperare, în singurătate, în dureri şi în boală. Nu vedem pe cei ce nu gândesc ca noi, nu vedem pe cei ce nu ne iubesc. Nu vedem, cum lângă noi, adevărul este modificat, învăţătura dreaptă schimbată. Nu vedem, pentru că e mai bine, mai confortabil, să nu vedem, să nu se supere nimeni, spunem noi. Nu vedem şi totuşi vedem, dar nu vedem ceea ce trebuie. În loc să vedem bârna din ochii noştrii, vedem cu atâta uşurinţă paiul din ochii celor de lângă noi.

Iată de ce avem nevoie ca Domnul să se uite spre noi. Iată de ce avem nevoie să ne rugăm Domnului: “Doamne, fă-mă să-mi recapăt vederea, să te regăsesc în cel de lângă mine, să mă uit la semenul meu cu iubire şi bucurie!” Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a cerut ucenicilor Săi să privească lumea dimprejurul lor pentru a vedea lucrarea lui Dumnezeu. Şi nouă ne cere acelaşi lucru, să vedem semnele prezentei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în semenul nostru, dar mai ales în cuvântul Sfintei Scripturi.

Citim Cuvântul lui Dumnezeu şi-l auzim vestit în predici şi în cântări. Dar, nu-i îndeajuns. Trebuie să-l întelegem şi să-l trăim în viaţa noastră. Trebuie să vedem dincolo de cuvinte, pentru că altfel cei doi orbi vindecaţi de Domnul Iisus vor sta mărturie împotriva noastră. Însuşi Domnul Iisus, în ziua judecţii ne va aminti cuvintele Sale: “Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte?” (Marcu 8, 18) Oare ce doreşte să ne spună asăzi prin aceste cuvinte? Există mulţi oameni care văd, cu ochii lor, dar inimile lor sunt oarbe, adeverindu-se cuvintele Mântuitorului: ”Ochi aveţi şi nu vedeţi..” De aceea, asemeni orbilor vindecaţi de Domnul Iisus şi noi avem nevoie de o astfel de vindecare pentru că suntem orbi în atât de multe feluri. O parte din orbirea noastră este intenţionată, pentru că ne facem că nu vedem, este mai comod să nu vezi, să nu-ţi pese, să nu te amesteci în lucruri care cer o mică parte de responsabilitate.

Se spune că o dată, doi oameni călătoreau printr-o ţară cu trenul, printr-o ţară foarte săracă. Trenul lor a ajuns la un moment dat într-o gară a unui sat din cele mai sărace din regiune. Un grup de copii înfometaţi s-au adunat lângă geam şi visau cu ochii deschişi, poftind prin ferestrele trenului la mâncarea pe care cei doi străini o întinseseră pe bancheta vagonului pentru a mânca. Cei doi turişti, pentru a nu fi deranjaţi, s-au ridicat şi au tras draperiile. Mulţi dintre noi suntem vinovaţi că am tras draperiile pentru a nu fi deranjaţi de nevoile celor de lângă noi. Suntem orbiţi de lucrurile lumii, de bogăţiile ei şi de firea noastră cea veche.

O altă istorioară spune că odată un om care râvnea la aur, a mers la un magazin de bijuterii, a pus mâna pe ceva aur şi a fugit. După ce l-au prins a fost întrebat: “Cum ai putut să furi ziua în amiaza mare şi de faţă cu atâţia oameni?”. Hoţul a răspuns: “Când am ajuns la aur, am văzut doar aur. Nu am văzut nici un om!” Așa se poate întâmplă cu mulţi dintre oamenii de azi care se comportă asemeni bogatului nemilostiv. Sărmanul Lazăr trăia la poarta casei sale, mâncând resturile ce cădeau de la masa bogatului dar acesta nu l-a văzut nicodată. A fost orb faţă de el. Iată de ce avem nevoie ca Domnul să se uite spre noi. Iată de ce avem nevoie să ne rugăm Domnului: “Doamne, fă-mă să-mi recapăt vederea, să te regăsesc în cel de lângă mine, să mă uit la semenul meu cu iubire şi bucurie!”

Dragii mei, dacă nu-L vedem pe Dumnezeu în lume, în semenii noştrii, în cuvântul pe care îl auzim vestindu-ni-se, este dovada că nu-L avem suficient pe Dumnezeu în inimile noastre. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să se atingă de ochii noştrii aşa cum s-a atins de ochii celor doi orbi. Atunci vom înţelege că fără Domnul Iisus, nici un om nu poate vedea cu adevărat. “Eu sunt Lumina lumii…”, spune Domnul Iisus.

Anthony M. Coniaris

 
2 comentarii

Scris de pe 6 August 2014 în ADEVAR, CREŞTINUL

 

Lepadarea prin masonerie sau ecumenism

Cu multa durere in suflet, dar satul de tacerea, lasitatea, frica celor ce de mult trebuiau sa spuna cu voce tare aceste lucruri, scriu aceste cuvinte de o maxima importanta in vederea mantuirii fiecarui om in parte si mai ales al clerului ortodox chiar de pretutindeni. Astazi, mai mult ca oricand, observam niste evenimente in masa ce au loc la nivel mondial, evenimente care daca nu ar duce la lepadarea crestinului de Dumnezeu ar fi mai usor de inteles nepasarea (frica, cel mai des) celor ce sunt in masura de a lua atitudine, insa din pacate ele duc la lepadare, la drumul cel mai scurt si sigur spre iad. Dintre aceste evenimente le mentionez in special pe cele mai grave si des intalnite astazi si anume ecumenismul si monstruoasa masonerie. A fi ecumenist sau mason, de cele mai multe ori sunt impreuna, inseamna in mod clar si fara alte interpretari naive a fi lepadat de Dumnezeu, lepadat de insasi taina Sfantului Botez primit la nastere, “nebotezati” dupa cum ii numea marele marturisitor parintele Ioanichie Balan. In sprijinul la cele spuse as vrea sa reamintesc ca ecumenismul a fost numit “panerezia acestui veac” de catre parintele Dumitru Stăniloaie iar masoneria a fost blestemata cu blestemul anatemei de mai multe sinoade inclusiv de cel al Romaniei in 1937.

Acum as vrea sa nuantez un pic efectele acestor lepadari prin ecumenism si masonerie mai ales in randul clericilor deoarece, din pacate, cei ce s-au lepadat deja prin cele spuse, raman in functiile in care erau, de parca totul ar fi bine, insa aici e marea durere, ca ei (clericii) s-au lepadat deja, e problema lor, dar ramanand in statutul de diacon, preot, episcop, patriarh…in fata oamenilor, nu si a lui Dumnezeu, ii duc si pe ceilalti pe drumul pierzarii, caci sa fie clar pentru toata lumea: un ecumenist sau mason cleric fiind nu mai are lucrare harica, in potir raman paine si vin, nu mai are valabilitate in fata lui Dumnezeu nimic din ce savarseste ca si cleric! A nu se uita aici canonul “ca o taina sa fie valida in fata lui Dumnezeu trebuie sa indeplineasca toate conditiile”, deci aviz celor naivi, lasi, care isi ascund necredinta dupa expresia “petru credinta omului Dumnezeu va lucra…” nu este asa, la clericul lepadat lucrare harica nu mai gasesti pentru nici o credinta. Am auzit intamplari minunate, de pilda, inseland, niste oameni au adus un lemn vechi pretinzand ca este din lemnul Sfintei Cruci a Mantuitorului si nu mica le-a fost mirarea ca la acel lemn chiar se faceau minuni, in astfel de intamplari e valid cuvantul “pentru credinta omului…”, insa cand e vorba de lepadare, lucrurile stau cu totul altfel iar lucrare harica nu mai gasesti. De asemenea cu un cleric lepadat nu iti este permis sa slujesti nici un fel de Sfanta Taina, fiind coliturghisitor, te faci partas de pacatul lui, la fel si locasurile, in care slujesc acesti lepadati, se spurca, fiind ele chiar locasuri de cult, frecventarea lor nefiind de folos nimanui.

Realitatea este trista,de aceea trebuie multa trezvie, multa atentie si cercetare inainte de a ne pune nadejdea in cineva, sa fim atenti ca nu cumva sa fie ecumenist sau mason altfel ne va fi spre pierzare orice fel de contact cu acea persoana. Dupa cum elegant si plin de intensitate zicea si parintele Iustin Parvu “și neștiinta poate duce la lepădare…”, asa ca multa atentie si mereu cu Sfintele Canoane ca unitate de masura. Stiu si inteleg ca e greu, insa mantuirea sufletului va compensa orice nevointa dusa aici pe pamant. Insa pentru aceasta mantuire este nevoie ca fiecare in parte, nu numai clericii, sa ne revizuim viata dupa randuiala lui Dumnezeu, dupa Sfintele Canoane care nu sunt nici invechite nici depasite ci normative pentru mantuire. Sunt multe de adaugat, insa ma opresc aici.

Cu sufletul trist dar cu nadejdea mantuirii, semnez, parintele Cristian

http://raduiacoboaie.wordpress.com/

 
5 comentarii

Scris de pe 2 August 2014 în ADEVAR, BISERICA, MASONERIE