Pentru cei care raman

Pentru cei care rămân să plătească nota de plată când distracţia s-a terminat.
Pentru cei care rămân să facă curat când petrecerea s-a încheiat.
Pentru cei care rămân şi ascultă când toţi ceilalţi doar au vorbit. Şi apoi au plecat.
Pentru cei care rămân lângă tine şi când începe furtuna, nu doar la plajă.
Pentru cei care rămân şi dăruiesc când toţi ceilalţi au luat tot şi apoi au dispărut.
Pentru toţi cei care rămân şi mor cu tine de gât atunci când toată lumea s-a întors împotriva ta plină de furie. Ei totuşi rămân. Fără niciun alt motiv decât: „E prietenul meu!”.
Pentru cei care rămân pe cale, alături de tine, atunci când trandafirii încep să dispară ‒ şi apar spinii. Când mierea se transformă în fiere. Când florile se transformă în cuie şi laudele în bice.
Pentru cei care rămân să te ajute chiar şi când nu ar trebui să o facă.
Pentru cei care rămân chiar şi după ce ai făcut-o lată.
Pentru cei care rămân şi zâmbesc chiar după ce le-ai dat motive să plângă.
Pentru cei care rămân şi iubesc chiar şi când le-ai dat motive să urască.
Pentru cei care rămân şi iartă, chiar şi atunci când până și ție ţi-e greu să te ierţi.
Pentru cei care rămân şi uită, chiar şi atunci când pare imposibil.
Pentru cei care rămân şi aleg să privească doar binele, chiar dacă răul ar fi trebuit să îi gonească demult.
Pentru cei care rămân, întru unire, pace şi iubire, când toţi ceilalţi au plecat urmându-şi orgoliul.
Pentru cei care rămân şi îţi întind mâna, atunci când toţi ceilalţi te-au înjunghiat pe la spate.
Pentru cei care rămân şi rostesc cuvinte de iubire, chiar dacă nu le meriţi.
Pentru cei care rămân şi încearcă să ajute, când toţi ceilalţi au plecat criticând.
Pentru cei care rămân şi dăruiesc în continuare, chiar dacă tu nu le-ai dat nimic.
Pentru cei care rămân chiar şi când nu mai ai nimic să le dai.
Pentru cei care rămân şi cred atunci când ceilalţi dispreţuiesc sau ignoră.
Pentru cei care rămân să aline răni. Atât pe ale tale, cât şi pe cele pe care li le-ai făcut chiar tu.
Pentru cei care rămân să îţi lipească aripile, după ce ţi s-au frânt.
Pentru cei care rămân şi luptă chiar şi când lupta pare pierdută.
Pentru cei care rămân cu tine în corabie, chiar dacă aceasta dă semne că se scufundă.
Pentru cei care rămân pe baricade, chiar dacă victoria nu e sigură.
Pentru cei care rămân şi îţi amintesc de visele tale atunci când tu ai obosit.
Pentru cei care rămân chiar şi atunci când toată lumea le spune să plece. Chiar şi tu.
Gândul meu de Preţuire. Azi şi întotdeauna. Pentru cei care rămân!
Vreau să învăţ şi eu. Să rămân. Orice-ar fi. Căci am înţeles, în sfârşit… Să pleci e uşor. Să rămâi nu!

Alexandra Svet

 

Scoala – alfabete si analfabetism

În nedumerirea în care se descoperă astăzi, omul își găsește trupul depășit de mașini, mintea copleșită de date și sufletul ignorat (sau pierdut) în noua etică a problemelor mari ale umanității. Căci, ne spun cei mai practici filosofi ai moralei, nicio importanță nu se mai cuvine dată problemelor legate de suferințe personale, păcate, boli sau doar neliniști ale sufletului (adică de ceea ce aduce atingere existenței noastre nemediate), nesemnificative față de adevăratele probleme: sărăcia lumii a treia, comerțul cu arme, necunoașterea ideologiilor drepturilor omului… Așadar, în această nedumerire asupra rămânerii noastre în urmă, ne întrebăm – cu îngrijorare umanistă – și răspundem după o schemă deja deprinsă: unde este criza, unde este defecțiunea sistemului care ar trebui să opereze eficient, previzibil, monoton-evolutiv pentru bunăstarea trupurilor și spiritelor noastre? Ce anume, din ceea ce a fost proiectat să funcționeze în acest scop, nu funcționează?

Societatea, prin programele sale de căutare și aflare (sau numire) a problemelor, a găsit cauze posibile. Unul dintre cele mai noi răspunsuri este unul care rezonează semi-științific: sistemul actual de învățământ, responsabil cu buna pregătire a generațiilor viitoare de cetățeni, cu urzirea stofei omului nou, are componente defecte. Educația instituționalizată alfabetizează formal, dar nu și funcțional.

Oamenii, zidiți între informații, funcții și programe nu mai (re)cunosc realitatea. În așa măsură, că pot fi total surprinși și dezorientați de lumea înconjurătoare, de mediul actual în care trăiesc și cu care se presupune că sunt, dacă nu în continuitate, ca oamenii societăților folclorice, măcar în legătură. Realitatea naturală sau culturală le rămâne exterioară, ca o dimensiune al cărei cod de acces a fost uitat. Chiar și zonele cele mai familiare, poveștile, credințele și obiceiurile, ori persoanele apropiate, soții, părinții și copiii – pot fi reprezentate ca părți ale unei lumi inaccesibile. Impasul și distanța sunt cu atât mai evidente cu cât legătura ar trebui să fie mai reală, mai personală; ajung maxime atunci când și legătura interioară, cu noi înșine, se destramă. Simptomul plictiselii este cel care anunță această desprindere, refuzul introspecției și autoreflecției, dar și a legăturilor cu realitatea imediată.

În străduința de a demonstra că instituțiile se ocupă cu tratarea acestei noi și generale forme de autism, o nouă noțiune face carieră și critică formele educației contemporane în Europa și peste ocean: analfabetismul funcțional. O instanță relativ nouă, Centrul de Evaluare și Analize Educaționale, atenționează asupra manifestării acestei disfuncționalități și în România: raportul „Scăderea analfabetismului funcțional – o posibilă prioritate strategică în educație” citează date din 2012 ale OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) potrivit cărora peste 40% din elevii de 15 ani români „nu pot selecta informația relevantă și nu pot face raționamente elementare”. Fenomenul este identificat ca analfabetism funcțional.

Alfabetizarea: cunoașterea pe cont propriu sau informația fosilizată

Înțeles ca incapacitate de a opera cu noțiunile deprinse în educația formală, mai ales în plan lingvistic, analfabetismul funcțional a fost depistat ca afecțiune generalizată a sistemelor de învățământ moderne. El înseamnă suspendarea raportării critice, prin judecată proprie, la probleme concrete ale vieții de zi cu zi. Ca atare, el este mai mult decât incapacitatea de a înțelege texte sau a comunica eficient, așa cum subliniază definițiile uzitate; este o retragere din realitate care păstrează legătura cu alfabetizarea, dar în alt mod decât cel pur lingvistic.

Deprinderea limbii materne este fundamentală pentru însușirea componentelor lingvistice fundamentale ale unei culturi; deprinderea alfabetului este „mecanica” prin care devine accesibil modul de compunere a formelor lingvistice, dar mai ales modul de transmitere grafică a lor, prin scriere și citire. Cunoașterea alfabetului, cu alte cuvinte învățarea cititului, și apoi a scrisului nu a fost deprinsă cu ușurință. Suspiciunea față de litera scrisă împrumuta, pentru populațiile analfabete, din teama față de neștiut și din angoasa de a fi singur cu acest neștiut: pentru că, atâta vreme cât comunicarea se făcea prin „grai viu”, ea presupunea necesitatea întâlnirilor dintre oameni; dimpotrivă, scrisul și cititul îi desprind unii de alții, îi izolează în faptul cunoașterii sau comunicării înseși. Informațiile ajung, prin alfabetizare, direct și doar la destinatarul individual (și pot sedimenta o autosuficiență foarte nefuncțională), el fiind singur în încercarea de a le înțelege și folosi; pe câtă vreme cunoașterea prin experiență directă și oralitate este împărtășită, verificată și administrată împreună cu ceilalți. Această cunoaștere pe cont propriu, „injectată” prin codurile de comunicare impersonale, are puține șanse de a fi vitalizată prin punerea ei în practică sau în circulație. Numai o măsură foarte mică din cunoștințele difuzate în sistemele de educație, prin cărți sau mass media sunt transferate în oralitate, verificate sau confirmate în practica vieții cotidiene. Restul devine „informație fosilizată”, care îngreunează spiritul, lipsindu-l de apetitul și vioiciunea cunoașterii directe, personalizate.

Educația – formarea omului funcțional

Din faptul că alfabetizarea a presupus deja o primă extragere a omului din comunitatea sa și din experiența personală ne putem grăbi cu concluzia că începutul analfabetismului funcțional este chiar alfabetizarea, câtă vreme ea oferă furnizori de informație neverificați, străini și indiferenți persoanei alfabetizate. Desigur că învățământul, ca sistem de educare publică, de masă, nu are ca scop formarea persoanelor, ci a indivizilor funcționali. În pledoariile pentru inițierea învățământului public de stat apărea ca nevoie socială formarea de generații atașate noilor valori morale și noilor idealuri naționale. Dar totodată formarea de indivizi funcționali, adaptați noilor realități programate. A da un copil la școală însemna a-l sustrage Naturii (mamei, familiei) și a-l încredința Rațiunii. „Succesul noului sistem de educație constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând, în același timp, exigențelor unui individualism în continuă dezvoltare”, spune istoricul Jacques Gélis (1986). Prin acest învățământ, va avea loc„o dublă deplasare: de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educația comunitară și deschisă, destinată integrării copilului în comunitate astfel încât interesele și sistemele de reprezentare ale spiței să devină ale sale, la o educație publică de tip școlar destinată și ea integrării acestuia (dar într-o formă de societate mult mai largă și mai abstractă – n.n. C.B.P.), înlesnind totodată dezvoltarea capacităților sale” (idem). Rolul și scopul educației formale era (și nu avem motive să presupunem că nu este încă) formarea „funcționarilor”, a celor chemați să susțină statul și organizațiile sale, cu mult mai abstracte și artificiale decât spița de neam, vecinătatea sau comunitatea etnică.

Școală, nu copilărie

Ca urmare, analfabetismul funcțional nu înseamnă eșecul școlii în ceea ce privește educarea, instruirea sau transmiterea de cunoștințe, ci sesizarea unei rupturi între acest tip de cunoaștere și nevoia de experiență, de cunoaștere directă a realității imediate. Abordarea lui ca incapacitate de a înțelege texte care folosesc cuvinte cunoscute fiecare în parte este precum fotografierea vârfurilor de aisberg. Soluțiile, precum cele propuse în mass media și în anumite instituții de învățământ, de a înlocui opere literare percepute cu un vocabular inactual, dificil, cu situații concrete ale comunicării actuale, sunt ineficiente. A nu mai preda literatură, ci comunicare, nu geografie, ci explorarea mediului – sunt false rezolvări, copiii fiind și mai incapabili să comunice ori să exploreze. Situațiile reale de comunicare ori de explorare sunt cu mult mai diverse și mai complicate decât poate anticipa o programă școlară. Cu cât rețetele predării vor fi mai precise, cu atât mai parțială și mai constrângătoare va fi pregătirea copiilor.

Altminteri, performanța școlară își urmează propria logică. Dar există tineri matematicieni incapabili să-și estimeze corect spațiul propriei camere sau să-și gestioneze resursele personale; mici savanți în geografie total dezorientați în spațiile concrete; experți în istorie care-și ignoră total genealogia și proprii descendenți, neavând niciun fel de reprezentare personală asupra viitorului. Problema reală pare a fi incapacitatea tinerilor de a folosi cunoștințele dobândite la școală, de a lega informațiile și de a produce idei în alte cadre decât cele în care s-a făcut învățarea. Este consecința trădătoare a învățării ca proces pasiv, neintegrat vieții reale a copiilor. De fapt, dacă este să observăm ce se întâmplă astăzi, vedem cum educația școlară tinde să confiște și să înlocuiască cu totul copilăria. Se uită faptul că există un mod de a fi propriu copilăriei, o logică, un tip de memorie, o gamă de emoții și o putere de reprezentare a realității diferite față de cele ale maturității. Educația formală, în afara familiei, constă în combaterea programatică, cu profesionalism, a modului de cunoaștere specific copilăriei.

Arhivarea realității și ieșirea din școală

Analfabetismul funcțional este mult mai profund decât se prezintă în diagnozele actuale. El este începutul desprinderii omului nu numai de realitatea fizică, ci și de cea spirituală. Sau, cu alte cuvinte, este simptomul pierderii sau penuriei de realitate. Viața adultului este trăită astăzi în măsură mare în instituții și situații abstracte, care nu îl implică personal; o proporție din ce în ce mai mică este rezervată realității concrete, fizice sau spirituale, personale, adică familiei, gospodăriei sau vieții sufletești. Alături de părinți, tinerii și copiii au, pe lângă școala care, prin caracterul ei programatic, substituie și deformează realitatea, spațiile virtuale de evadare. Legătura nemijlocită cu lucrurile din jurul sau cu cele dinlăuntrul nostru este tot mai slabă.

Dacă nu ne dorim capitularea în fața invaziei de non-realitate, o soluție posibilă este arhivarea realității. Poate că scriiturile lui Creangă, Sadoveanu sau Slavici sunt inactuale în formă sau în conținut; dar recrearea spirituală a realităților reprezentate de ele înseamnă efort imaginativ, compensator pentru deficitul de realitate actuală și poate da o măsură a capacității spirituale creatoare a persoanei. Păstrarea cuvintelor, a conceptelor, a faptelor simbolice înseamnă a păstra cât mai întreg potențialul unor realități la care acum nu mai avem acces. Chiar dacă judecăm o anumită realitate ca fiind mai urâtă sau mai tragică decât cea strict actuală, ea este totuși o adăugire, o îmbogățire a acesteia, având, în chiar tragismul său, o adâncime de sensuri umane altfel inaccesibile experienței pe care am fi dispuși s-o facem. Arta, filosofia, mitologia și retorica – materiile care erau considerate, în antichitatea clasică europeană, fundamentale pentru înnobilarea spiritului – sunt cele potrivite pentru păstrarea sensibilității și creșterea puterii de înțelegere a copiilor. Regăsirea sensului educației formale nu poate fi altul decât păstrarea și deschiderea acestor arhive ale realității; nu ca transmitere de informații, ci ca inițiere, făcută cu risipă de timp,în defavoarea cantităților mari de informație ce, din fericire, nu ar mai apuca a fi transmise.

Cât despre redescoperirea realității actuale, imediate, este inutil a se crede că este posibilă prin materii aplicative. Dimpotrivă, a combate cultura generală din învățământ prin pregătire aplicativă (a se citi aplicabilă numai în contexte proiectate și anticipate de programa școlară), înseamnă reducerea rolului educației către zero. Cât de folositor mai poate fi să-i înveți pe copii comunicarea când formele de comunicare se schimbă anual? Ce mai înseamnă să-i deprinzi cu un instrument de calcul, când progresul tehnic este mai rapid decât oricare dintre cei care înșiși contribuie la el? O aplicare reală, adică reașezarea omului în lume și a educației în realitatea imediată se poate face prin ieșirea din școală. Munca (cealaltă școală, despre care a vorbit în deșert Simion Mehedinți Soveja), nu înțeleasă în sens strict economic, de vânzare a resurselor personale pe bani sau alt tip de câștig, ci ca aducătoare de spor și rânduială, ca bună așezare a omului în lume, ca tip de cauzalitate este exact ceea ce ar pune în continuitate materială și spirituală omul cu lumea. La fel sunt joaca și jocurile, refacerea comunităților de vârstă, de familie și de vecinătate, accesul la natură și sportul, adică modurile tradiționale de creștere a copiilor. Spre deosebire de educația clasică, acestea cer ieșirea din școală.

O posibilă concluzie a articolului de față, prea optimistă, ar fi apropierea falimentului sistemului învățământului public. Nu ajungem la ea, ci ne oprim la constatarea logică a disfuncționalității învățământului funcțional. Revenirea la programa clasică și la instituții informale de creștere a copiilor este ceea ce dorim ca încheiere pentru acest impas

Corina Bistriceanu, http://www.estica.eu

 

 

Oamenii care sunt goi pe dinauntru

Nişte tipi de clasa a XII-a au scăpat o cutie goală de Coca-Cola sub bănci. Evident că nimeni nu s-a aplecat s-o ridice. M-am aplecat, ei au zâmbit, şi înainte de-a o arunca la coş i-am provocat la un studiu biblic. Pe pielea lor.

“Avem două cuti de Coca-Cola. Una e plină şi alta e goală. Dacă bat cu degetul în ele care sună mai tare?”. „Cea goală”, au răspuns corect elevii după ce au auzit zgomotul ciudat al acesteia. „Dacă le dau câte un bobârnac uşor, dacă suflu cât pot înspre ele, care cutie pică?”. „Tot cea goală”, spun ei în timp ce văd experimentul. Apoi am luat cutia goală în mână şi am strâns-o. „Care se turteşte?”. „Cutia goală”, au răspuns la unison.

Le-am spus de ce majoritatea tinerilor României sunt gălăgioşi. De ce ţipă în tramvaie, în autobuze, în parcuri şi pe holurile şcolii. De ce ţipă la profesorii, la părinţi sau pe… facebook. Le-am spus şi de ce unii adulţi urlă la neveste deşi sunt la un pas de ele, se răţoiesc la bătrâna ce intră-n faţă la rând la pâine, ameninţă şoferiţa ce-a intrat aiurea-n intersecţie, blestemă copiii… Pentru că sunt goi!

Butoaiele goale fac mare gălăgie. Zornăie. Hodorogesc. Imediat cum le atingi se duc de colo-colo. Pierd echilibrul. Se clatină ca Hopa-Mitică. Şi când cad, se fac zob. Cele pline nu se clintesc din loc. Şi rămân mute, chiar dacă le loveşti.

În viaţa de „butoi gol” orice vântuleţ ne dărâmă. Cum vine puţin încercarea ajungem jos. Tăvăliţi. Stresaţi. Bulversaţi. Făcuţi grămadă. Iar dacă cumva ne strânge menghina vieţii ne mototolim. Ne turtim. Dacă suntem plini însă, rămânem în picioare.

Achim Mihai

 

Aristotel – despre manie

Oamenii sunt mânioși când suferă, căci cel care suferă râvnește ceva, iar dacă cineva i se împotrivește în vreun lucru oarecare în mod direct sau indirect sau dacă nu îl sprijină, îl perturbă în realizarea acestui lucru, devine mânios. De aceea, bolnavii, nevoiașii, îndrăgostiții – în general, cei care doresc ceva, nereușind să obțină, sunt irascibili și ușor de stârnit. Așa cum bolnavul este ușor de provocat contra celor care sunt nepăsători în privința bolii lui; nevoiașul contra celor care nu le pasă de sărăcia lui; îndrăgostitul împotriva celor care sunt indiferenți referitor la dragostea lui, căci fiecare om e predispus la propria sa mânie în particular prin pasiunea existentă în el.

Oamenii se mânie, de asemenea, pe cei care îi iau în râs, își bat joc de ei, care îi ironizează, căci aceia îi ultragiază. Ei se mai mânie și pe cei ce vorbesc de rău și desconsideră lucrurile de care ei se preocupă în mod deosebit. Se mânie, de asemenea, pe cei care obișnuiau să îi respecte, ori să le dea atenție dacă aceia nu se comportă din nou astfel față de ei. Sau pe prietenii lor dacă aceia nu îi vorbesc de bine, dacă nu își dau seama de nevoile lor, căci faptul de a nu observa este un semn al disprețului, fiindcă lucrurile care ne preocupă nu ne scapă. Ei se mai mânie și pe cei care își păstrează seninătatea în mijlocul nenorocirilor lor și pe cei care sunt înclinați să facă un bine altora, dacă nu sunt binefăcători și în privința lor înșile.

 

Din intelepciunea lui Solomon

Mândria nu dă prilej decât la ceartă, înţelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi.

Grăitorul de rele dă pe faţă lucruri de taină, iar omul cu duhul cumpănit le ţine ascunse.

Calea drepţilor e ca zarea dimineţii ce se măreşte mereu până se face ziua mare; iar calea celor fără de lege e ca întunericul şi ei nici nu bănuiesc de ce se pot împiedica.

Cei înţelepţi ascund ştiinţa, iar gura celui fără de socotinţă este o nenorocire apropiată.

Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poți s-o faci.

Nu gândi rău împotriva aproapelui tău, când locuiește liniștit lângă tine.

Nu te certa fără pricină cu cineva, când nu ți-a făcut nimic rău.

Dacă ești înțelept, pentru tine ești înțelept, dacă ești batjocoritor, tu singur vei suferi.

Comorile câștigate pe nedrept nu folosesc la nimic.

Ura stârnește certuri, dar dragostea acoperă toate greșelile.

Cine vorbește mult, nu se poate să nu păcătuiască.

Celui rău de ce se teme, aceea i se întâmplă, dar celor neprihăniți li se împlinește dorința.

Fiul înţelept ascultă de învăţătura tatălui său, iar cel batjocoritor nici de mustrare.

Unul care dă cu mâna largă ajunge mai bogat.

Nici o nenorocire nu se întâmplă celui drept, pe când cei nelegiuiţi sunt covârşiţi de rele.

Cine-și păzește gura își păzește sufletul.

Înțeleptul se teme și se abate de la rău, dar nesocotitul este îngâmfat și fără frică.

Oriunde se muncește este și câștig, dar oriunde doar se vorbește este lipsă.

O inimă liniștită este viața trupului.

Un răspuns blând potolește mânia, dar o vorbă aspră ațâță mânia.

Mai bine puțin cu dreptate, decât mult cu strâmbătate.

Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă.

Cine se bucură de o nenorocire, nu va rămâne nepedepsit.

Cel cu inima prefăcută nu găsește fericirea.

Sufletul celui leneş pofteşte, însă în zadar. Numai sufletul celor silitori este îndestulat.

Mai vrednice de credinţă sunt rănile prietenului decât sărutarile de bună voie ale duşmanului.

Ceea ce dă farmec unui om este bunătatea lui.

Băuturile tari sunt gălăgioase, oricine se îmbată cu ele, nu este înțelept.

O ureche geloasă aude totul şi sunetul şoaptelor nu-i scapă.

Nu iubi somnul, căci vei ajunge sărac.

citateimpresionante.ro

 

Din intelepciunea lui SOCRATE

Înțelepciunea veritabilă înseamnă să conștientizezi cât de puține lucruri cunoști cu adevărat.

O viață fără întrebări existențiale este o viață irosită.

Există o singură forță a binelui – cunoașterea, și o singură forță malefică – ignoranța.

Nu sunt capabil să învăț pe cineva ceva. Tot ce pot este să fac un om să gândească.

Fii bun, pentru că fiecare om întâlnit poartă o luptă aprigă.

Mințile puternice discută despre idei, mințile mediocre discută despre întâmplări, iar mințile slabe discută despre oameni.

Căsătorește-te cu orice preț; dacă nimerești o nevastă bună, vei avea parte de fericire; dacă nimerești una rea, vei deveni un bun filozof.

Cel care este nemulțumit de ceea ce are acum n-ar putea fi mulțumit nici cu ceea ce și-ar dori să aibă.

Dacă nu obții ce cauți, suferi; dacă obții ceea ce nu vrei, suferi; chiar și dacă obții exact ce-ți dorești tot suferi, pentru că nu te poți agăța de acele lucruri la nesfârșit. Mintea este posesiunea cea mai de preț. Mintea caută statornicie. Vrea să se elibereze de durere și de obligațiile vieții și morții. Dar schimbarea este o lege a firii, și oricât ne-am iluziona că lucrurile ar sta altfel, nu vom putea denatura niciodată această realitate.

Uneori ridici ziduri nu ca să ții oamenii afară, ci ca să vezi cine ține la tine îndeajuns încât să le doboare.

Mirarea este începutul înțelepciunii.

Ca să te găsești pe sine, gândește pentru sine.

Educația este ațâțarea unei flăcări, și nu umplerea unui vas.

Cunoaște-te pe tine însuți.

Cel care vrea să miște lumea din loc trebuie întâi să se miște pe sine.

Secretul fericirii nu stă în căutarea de și mai multă fericire, ci în dobândirea abilității de a te mulțumi și cu mai puțină.

Secretul schimbării este să-ți canalizezi toată energia nu către respingerea ideilor vechi, ci către construirea de altele noi.

Alege înțelepciunea înaintea bogăției, fiindcă cea din urmă e tranzitorie, în timp ce prima e pe viață.

Înțelegerea întrebării face cât jumătate din răspuns.

Adevărata înțelepciune izvorăște atunci când realizezi cât de puține cunoști despre viață, despre tine însuți și despre lumea din jurul tău.

Omul cel mai bogat este cel care se mulțumește cu cel mai puțin, pentru că mulțumirea este bogăția naturii însăși.

A fi înseamnă a acționa.

Mintea este totul; devii ceea ce gândești.

secretele.com

 

 

SOCRATE – celor ce iubesc

Se cade ca un tînăr să pună la încercare pe cei ce îl iubesc şi să le primească iubirea sau să fugă de ea după vrednicia lor. Tot datina îi încurajează pe îndrăgostiţi să caute dragostea celor iubiţi şi îi îndreptăţeşte pe aceştia din urmă să fugă de iubitorii lor. Punîndu-i astfel la întrecere şi la încercare şi pe unii, şi pe alţii, obiceiul de la noi urmăreşte să-i aleagă pe cei buni de cei răi, atît dintre iubitori, cît şi dintre cei iubiţi de ei.

Iată şi pricina pentru care la noi două lucruri sînt socotite ruşinoase: întîi, ca un tînăr să se lase prea de grabă în voia unui îndrăgostit, nelăsînd să treacă destul timp (ştiut fiind că încercarea timpului este, în multe privinţe, doveditoare); al doilea, să facă pe placul cuiva doar ca să dobîndească bani sau trecere în viață, fie că se află la greu şi, ameninţat, nu are tăria să se împotrivească, fie că se lasă ispitit şi nu respinge cu dispreţ asemenea foloase.

Se crede, pe bună dreptate, că ele nu sînt nici trainice, nici statornice, fără a mai pune la socoteală şi faptul că din ele nu se poate naşte o prietenie frumoasă. Astfel că, potrivit rînduielilor noastre, unui tînăr care vrea să primească dragostea cuiva fără să se înjosească îi rămîne o singură cale. Într-adevăr, întocmai cum la noi se socoteşte că atunci cînd un îndrăgostit, de bunăvoia lui, se arată în fel şi chip înrobit celui care rivneşte, asta nu este nici linguşire, nici lucru de ocară, tot aşa, cînd e vorba de cel iubit, ca să fie mai presus de aspra judecată, i se îngăduie un anume fel de robie, dar unul singur, robia care îl înalţă deasupra a ceea ce este.

Într-adevăr, cînd un tînăr vrea să se supună dragostei cuiva socotind că prin aceasta va deveni mai bun, fie că e vorba de filozofie, de muzică, de sculptură sau de orice altceva, supunerea aceasta de bunăvoia lui nu e socotită, la rîndul ei, nici drept linguşire, nici drept lucru vrednic de ocară. Şi atunci, dacă este ca supunerea unui tînăr la dragostea celui care iubeşte să fie un lucru frumos, trebuie ca cele două cerinţe ale noastre, cea cu privire la dragostea pentru băieţi şi cea privitoare la dragostea pentru filozofie sau pentru orice alte destoinicii, să se îmbine într-una singură.

Pentru că, atunci cînd năzuinţele celui care iubeşte şi ale celui iubit se întîlnesc, fiecare dintre ei trebuie să se poarte după legea lui proprie: cel dintîi să-l slujească atît cît se cuvine pe cel ce i-a primit dragostea, cel de-al doilea să facă, tot atît cît se cuvine, pe placul celui care îl ajută să ajungă mai înţelept şi mai bun. Atunci şi numai atunci, şi anume cînd cele două legi devin una singură, este frumos ca iubitul să răspundă dragostei iubitorului său: cînd acesta din urmă este în stare să înalţe mintea şi celelalte înzestrări ale celuilalt şi cînd celălalt este dornic să dobîndească o mai bună creştere şi, îndeobşte, înţelepciunea.

 

 

Din viata si intelepciunea filosofului SOCRATE

Gândirea lui Socrate a avut o mare importanță în istoria ideilor până la apariția creștinismului, dacă nu și mai târziu, omenirea occidentală trăind din ceea ce au reușit succesorii să rețină din învățătura lui. Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă datorită simplității sale, dar niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară. Socrate n-a fost vanitosul care să simuleze o falsă modestie. Mantalele de purpură, stofele țesute cu aur și argint sunt folositoare actorilor, dar de prisos unei vieți fericite. Atunci când vede în agora Atenei obiecte de tot felul expuse de negustori spre admirația și lăcomia cumpărătorilor, se mulțumește să spună: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”

Socrate nu obosește să repete că i s-a încredințat misiunea divină de a-și forma contemporanii: „Căci nu fac nimic altceva decât să colind orașul încercând mereu să vă conving, și pe tineri, și pe bătrâni, să nu vă îngrijiți de trup și de bani, nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cât mai bun, spunându-vă că nu virtutea se naște din avere, ci din virtute vin și averea și toate celelalte bunuri pentru fiecare om în parte ca și pentru cetate.”

Atâta vreme cât este prezent în trup, sufletul este cauză a vieții acestuia, datorându-i virtutea de a respira și reîmprospătându-l. De îndată, însă, ce acest principiu regenerator încetează, trupul se nimicește și piere. De aici i se trage numele de suflet. Iar sufletul stăpânește ființa întregului trup ca să poată trăi și umbla. Iar trupul este mormântul sufletului acesta fiind îngropat în el cât timp este în viață.

Alcibiade se mira de răbdarea lui Socrate față de nevasta sa, aceasta mereu pornită să țipe: „Și tu suporți gâgâitul gâștelor”, îi zise Socrate. „Desigur”, răspunde Alcibiade, „dar ele îmi dau ouă și pui.” „Și Xantippe” – reluă Socrate – „îmi dă copii.”

Odată, primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifică: „Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”

Îndrăznind să cerceteze adevăratele probleme și să gândească dincolo de mediocritatea vieții, Socrate devine prin aceasta martirul propriului său limbaj. Astfel se încheia viața aceluia care se despărțise de judecătorii săi spunându-le: „Dar acum e timpul să plecăm – eu ca să mor, iar voi ca să trăiți. Pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte. Dar a comite nedreptatea este mai rău decât a fi victima nedreptății. Omului care trăiește pentru bunurile exterioare, moartea îi apare ca o nenorocire, înțeleptul care trăiește întru spirit și care sfârșește de moarte naturală, o vede ca pe un fapt asemeni tuturor celorlalte fapte din natură, dar pentru cel drept care moare victimă a nedreptății omenești, moartea înseamnă înfăptuire.”

 

 

 

Din intelepciunea lui PITAGORA

Nu te socoti virtuos și înțelept decât atunci când te vei simți la fel de pătimaș îndrăgostit de ceea ce este bun, ca și de ceea ce este frumos.

Tinere care dorești să ai o fire frumoasă, să nu ai în minte decât idei chibzuite și drepte. Să nu-ți sălășluiască în creier decât gânduri nobile și adevărate. Nu-ți lăsa închipuirea să hoinărească printre lucruri mărunte și fără valoare.

Fii bogat pe dinăuntru!

Să nu ai prosteasca părere că semenii tăi nu se pot lipsi de tine.

Prietenia este simpatia între două suflete egale.

Înainte să mănânci tu, hrănește dobitoacele care au muncit pentru tine.

Să nu mergi călare în timp ce prietenul tău merge pe jos.

Înainte să dai poporului libertate, dă-i legi.

Acolo unde întâlnești frumosul, prețuiește-l ca pe ceva sacru.

Rămâi sărac, dacă pentru a deveni bogat trebuie să te înjosești și să-ți murdărești mâinile cu tină.

Ia mâinile celui ce te-a lovit, strânge-le cu blândețe într-ale tale și spune-i: „Frate al meu, te deplâng căci toată mintea ți-e în brațe.”

Călătorule, pentru a cunoaște obiceiurile unui popor, ia aminte la felul în care își pregătește hrana.

Închideți ușa magistraturilor pentru cei ce se pricep la anatomie: e primejdios să încredințezi sceptrul puterii unor mâini obișnuite cu scalpelul.

Nu ridica securea împotriva copacului sub care ți-ai găsit adăpost în timpul unei furtuni.

Nu te însoți decât cu cei deopotrivă ție și vei fi fericit.

Să-ți placă mai mult semnele de prețuire tăcută decât laudele celor limbuți.

Fii bun ca să fii fericit. Fii înțelept ca să fii fericit vreme îndelungată!

Nu lăsa să treacă prea mult timp până să mulțumești celui ce ți-a făcut bine. Teme-te că binefăcătorul tău ar putea muri și va duce cu sine în mormânt gândul că a îndatorat un nerecunoscător.

Celui ce plânge – Ascultă: dacă firul vieții nu ar fi umezit cu câteva lacrimi, ni s-ar rupe în mâini. Urzeala zilelor noastre ar fi prea uscată și s-ar strica mai repede.

Dacă ești dornic să ai urmași care să-ți ducă numele cu cinste, lasă în urma ta o familie sănătoasă și o carte bună.

Libertatea spuse într-o zi Legii: „Mă stingherești!” Legea răspunse Libertății: „Te păzesc!”

 

PITAGORA – catre intelepti

Omule de geniu care ai de împărtășit lumii mari adevăruri, pregătește-ți din vreme, precum gândacul de piei, un loc în pământ în care să te poți adăposti împotriva înțepăturii insectelor.

Omule înțelept, cuvintele „fericit” și „bogat” să nu fie sinonime în gândirea ta.

Omule de geniu, lucrează pentru desăvârșirea firii omenești. Lasă poporul în seama ambițioșilor.

Omule de geniu, rămâi în umbră și păstrează tăcerea până în clipa în care vei putea să apari cu toată strălucirea unei faime pe care nimeni nu o mai poate tăgădui. Lebăda tace toată viața ca să poată cânta desăvârșit o singură dată.

Înțeleptul nu bea vin, îl gustă doar. Înțeleptul nu se lasă pradă plăcerii fără să-și dea seama.

Omule, sufletul devine trup când mănânci. Trupul devine suflet când gândești.

Sufletul înțeleptului e flexibil: cu cât se întinde mai mult, cu atât capătă mai multă forță. Răufăcătorule, ferește-te de felul în care va acționa un înțelept asuprit.

Spune adevărul fără să îți faci grijă pentru urmări.

Închide gura faimei! Își vinde prea scump cuvintele.

Fii modest! Modestia este un veșmânt ușor, de culoare blândă, plăcută vederii și ușor de purtat.

În tot ceea ce faci pune o intenție, niciodată o pretenție.