RSS

Arhive pe categorii: Uncategorized

Rugaciunea scolarului

Înger, îngeraşul meu
Ce-mi eşti dat de Dumnezeu,
Mâine-ncepe școala, da…
Aşadar, te rog ceva:
Orele ce sunt la şapte
Pune-le la nouă, toate!
Fă aceasta dacă poți
Pentru noi, elevii toți.
Apoi, patru ore-n zi
Cel mai bine cred c-ar fi,
Să putem să ne jucăm
C-avem timp să învățăm.
Suntem mici, o ştii şi tu,
Nu cred că-mi vei spune nu.
Şi-n vacanțe, eu am zis,
Fără teme, fără scris!
Mai mult, eu am auzit
Doi adulți ce au vorbit
Că au studiat chiar mult
Dar şomeri acum ei sunt,
Că nu prea le-a ajutat
Ce prin şcoal-au învățat.
Aşadar, aş învăța,
Dar pentru un scop ceva –
Învăț să mă realizez,
Nu şomer să figurez!
Apoi, stau şi mă întreb
Ce-obiect ar fi s-aleg.
Nu toate îmi folosesc
Atunci când va fi să cresc.
Vreo trei-patru aş păstra,
La restul aş renunța.
Aşadar, îngerul meu,
Mai ia, te rog, puțin din greu!

Elena J.

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 9 septembrie 2018 în Uncategorized

 

Despre renuntarea la obiceiurile lumesti

feofanzSocietatea crestina are duhul sau propriu, principiile sale proprii si propriile sale reguli si trebuie sa ne impotrivim patrunderii si intaririi obiceiurilor pagane, care ii sunt straine si pentru ca acestea sunt injositoare pentru crestini si jignitoare pentru Domnul

Data trecuta v-am vorbit despre cat de rau au intampinat unii la noi Anul nou. Dupa aceea aud ca multora nu li s-a parut ca asa ar sta lucrurile, iar unii comenteaza: “Ce sa mai vorbesti impotriva a ceea ce este in obicei? Nu mai faci nimic, oricat ai mustra sau felicita”. Despre primul fapt, adica faptul ca unora nu li s-a parut, fiecare face cum vrea, insa adevarul trebuie spus si ceea ce este nedrept trebuie indreptat. Iar cel de-al doilea il propun judecatii voastre: oare este adevarat ca daca a patruns un obicei rau nu avem temeiuri pentru a ne inarma impotriva lui? Ca nu mai putem face nimic? Ca nu putem birui, de vreme ce duhul societatii este acesta sau cerinta societatii este aceasta?

Mi s-a parut ca aceasta este o idee foarte ciudata. Reiese ca daca a patruns un obicei rau, nu trebuie sa ne mai atingem de el: n-are decat sa se intareasca si sa atraga un numar tot mai mare de crestini, pana ce va pune stapanire pe toti. Va patrunde un alt obicei rau, nici de acela sa nu ne atingem; vine un al treilea, nici de el sa nu ne atingem. Ce inseamna asta?! Societatea crestina este, oare, un fel de groapa pe care o putem umple cu orice?! Si in felul acesta ne napadesc toate aiurelile, asa incat in cele din urma nici nu mai poti sa iti dai seama daca societatea este crestina sau te miri ce…

Nu, nu este asa. Ca orice societate, si societatea crestina are duhul sau propriu, principiile sale proprii, propriile sale reguli, care trebuie sa slujeasca drept masura a relatiilor reciproce dintre membrii ei si a relatiilor tuturor acestora cu cei din afara. Ea nu poate si nu trebuie sa primeasca nimic potrivnic duhului sau si regulilor sale fara sa se injoseasca singura si sa se faca singura de rusine. Asemenea reguli si obiceiuri proaste nu se pot vari in ea atata timp cat ea se cunoaste bine pe sine insasi si intelege bine ce ii este propriu si ce nu-i este. Ma rog, sa zicem ca din nebagare de seama se poate strecura ceva de felul acesta, insa indata ce arati ca lucrul cutare si cutare nu se potriveste crestinilor, toti crestinii sinceri, care au ingaduit anumite lucruri fara sa le cerceteze cu de-amanuntul, le vor parasi cu dispret, fara intarziere, ca pe ceva care Il jigneste pe Hristos Domnul, pe care ei il iubesc si este injositor pentru numele de crestin, care pentru ei e pretios. In aceasta nadejde m-am si adresat voua cu un cuvant de mustrare, fiind incredintat ca toti crestinii de buna credinta si cu coloana vertebrala nu vor pune la spate cuvintele adevarului. Atunci cand vorbim nu va poruncim, doar, nu va silim la nimic, ci descoperim constiintelor voastre voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si sfanta. Si oricine este de la Dumnezeu ne asculta. Cel care este de partea lui Dumnezeu iubeste tot ce este dumnezeiesc, care isi pleaca auzul catre indemnurile potrivite cuvantului lui Dumnezeu, acela, bineinteles, isi va misca voia si pofta spre implinirea povetelor bune.

Asadar, totul sta in vointa. Nu vrei, sigur ca nu faci nimic. Dumnezeu Insusi nu sileste libera alegere omeneasca, ci propune totul vointei ei. Insa cum spune? Daca veti intra si Ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca; iar daca nu veti vrea si nu Ma vei asculta, sabia va va manca (Is. 1, 19-20). Traiesti cum doresti, cine te tine legat? Insa ia seama si la urmari, si la roadele vietii pe care o vei alege si fii gata sa le intampini.

Din acest punct de vedere, adica in privinta dispozitiilor sufletesti, daca te vei uita la toate vointele, vor iesi la iveala, bineinteles, o seama de suflete invartosate in obiceiuri lumesti.Acestora ce sa le mai spui? I-a zis Dumnezeu lui Moisi: Loveste cu toiagul in piatra. Moisi a lovit si a curs apa. Iar in aceste suflete daca Dumnezeu Insusi va lovi cu cuvantul Sau si sabia acestui cuvant va sari din ele intr-o parte, cu un zanganit dureros. Acestea trebuie lasate sortii lor. Sunt, insa, si suflete neputincioase, sovaitoare, care si de fagaduintele crestinesti se tem sa se lipseasca, si sa se lase de obiceiurile trupesti nu gasesc putere. Catre unii ca acestia este nevoie de cuvant si cuvantul nu va ramane neroditor in ei.

Ei zic de obicei: “Am vrea, dar sunt multe piedici; asa s-au impletit imprejurarile, ca ne e greu sa ne lasam”.

Greu… Mie mi-e insa greu sa inteleg de ce e asa de greu. Greu e sa faci ceva, iar sa nu faci – unde-i greutatea? Greu e sa implinesti obiceiurile lumesti si acestea chiar ca sunt grele, iar a te lepada de ele nu este nicio greutate. Doar un cuvant sa zici si sezi linistit. De pilda, in noaptea despre care era vorba, cata osteneala si cate batai de cap au fost in casele unde s-a adunat lume si la persoanele la care s-a adunat – si asta vreme de doua sau de trei zile! Iar cei care s-au lepadat de obiceiul cu pricina s-au desfatat de odihna trupeasca si de pace sufleteasca. La fel si cu ceea ce a fost in unele case in noaptea noului An, dinspre 1 spre 2 – cat deranj si cate griji! Am in vedere ca unii s-au impopotonat ca la carnaval si toata noaptea au alergat pe la casele oamenilor, iar altii au facut pregatiri pentru aceasta si le-au deschis casele. Aceasta este culmea nechibzuintei si a necuviintei! Si ce greutate era sa preintampinati una ca aceasta? Tu nu te impopotona ca la carnaval, iar tu nu fa pregatiri ca sa primesti. Doar nu te sileste nimeni.

Veti spune: “Noi nu vorbim despre osteneala aceasta, pe care o cer obiceiurile lumesti, ci despre faptul ca ne este greu sa renuntam, ne este greu sa incalcam obiceiul. Daca renuntam, ce-o sa zica lumea?”

Dar trebuie, fratilor, sa dovediti si putina barbatie. Fara taria aceasta a duhului, fara a fi gata sa va luati la lupta cu orice piedica intalniti in calea implinirii hotararilor celor bune, nu veti putea avea nicio reusita. Asta ar insemna sa va dati robi imprejurarilor si sa alergati incotro va trag ele. Nu! Ci trebuie sa va insufletiti si, odata ce v-ati dat seama care sunt cerintele crestinismului, sa renuntati cu barbatie la tot ce nu se potriveste cu el. In primele timpuri ale crestinismului, cand el era inca in curs de raspandire, crestinii trebuiau sa renunte nu la te miri ce obiceiuri, cum este cazul la noi, ci sa se lepede cu hotarare de tot,pentru ca toate obiceiurile paganesti erau patrunse de duhul paganismului, care este potrivnic Duhului lui Hristos. Totusi, in pofida acestui fapt, ei nu stateau pe ganduri si nu sovaiau, ci indata ce gustau cat de bun este Domnul, rupeau dintr-o lovitura toate legaturile cu cele dinainte si intrau intr-o noua oranduiala de viata. Si hotarand aceasta la inceput, nu isi mai calcau nicicand hotararea. Erau defaimati, prigoniti, chinuiti, dar stateau necliniti intr-ale lor. Nu voiau nicidecum sa se incline iarasi spre cele ce sunt potrivnice Domnului Iisus, pe Care ei Il iubeau. Iata model pentru voi, ca sa-l urmati totdeauna!

Ca odata ce v-ati dat seama ce nu se potriveste cu Duhul lui Hristos, sa renuntati scurt la ele. Lumea n-are decat sa zica ce vrea. O sa va tiranizeze gurile rele. N-au decat: indurand asta cu rabdare si neclintire, va veti face partasi nevointei mucenicesti ale celor dintai crestini. Atunci, tirani ai crestinilor erau imparatii sa capeteniile, pe cand acum postul acesta e ocupat de opinia publica… Si cine nu stie oare cat de bine isi face aceasta datoria? Opinia publica de acum prigoneste cu hotarare tot ce e crestinesc. Si indata ce incepe cineva sa aiba ravna pentru lucrurile dumnezeiesti, ea se ridica impotriva lui si cu limba si cu fapta. Lucrul acesta nu e ascuns de noi, si voi il cunoasteti. Trebuie sa pricepeti, insa, ce reprezinta aceasta opinie si sa va insufletiti cu barbatie impotriva ei, stiind ca ea nu este corecta, nu e statornica, nu-i de nadejde, ca e vremelnica si ca exista si o alta opinie, formata in cercul smeritilor robi ai lui Dumnezeu, care circula lin si fara zarva printre ei, care se ridica la cer, si acolo este primita de toti cei care au placut lui Dumnezeu si este pecetluita de Insusi Domnul nostru. Amandoua aceste opinii vor sta candva – una impotriva celeilalte – inaintea intregii fapturi. Si noi stim dinainte ca opinia lumii pacatoase nu va sta in picioare la judecata, pe cand opinia robilor lui Dumnezeu se va indreptati si se va arata biruitoare.

Aceasta tinand in cuget, fratilor, sa va imbarbatati si sa se intareasca inima voastra. Nu va lasati prada fricii si sovaielii, gandindu-va la ce va spune lumea cand veti lua hotararea cea buna de a renunta la obiceiurile lumesti, ce sunt patrunse de duhul paganesc si potrivnice Duhului lui Hristos. Spun asta avand in vedere nu doar ce s-a facut la noi de Anul nou, ci toate obiceiurile proaste, indeobste, atat in straturile de sus, cat si din cele de jos ale societatii. Nu le mai amintesc acum, insa cand va fi nevoie nu voi tacea. Unora doar sa le zici, si vor inceta; altii poate ca nu inceteaza deodata, ci se mai lupta, dar tot vor inceta.Tocmai din aceasta pricina nu trebuie sa las nemustrate obiceiurile voastre rele, pentru ca altfel cine stie unde puteti ajunge? Asa ca rabdati-ne, daca din dragoste de voi rostim cateodata si cuvant de mustrare.

Sf. Teofan Zavoratul, cuvantulortodox

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 septembrie 2018 în Uncategorized

 

Sensibilitatea sufleteasca poate distruge sau poate conduce la Dumnezeu

suferinta intervine.jpg

Dacă un om sensibil ar pune în valoare sensibilitatea moştenită, ea ar deveni cerească. Iar dacă o va lăsa să o exploateze diavolul, se va pierde. Şi astfel, aruncă darurile lui Dumnezeu. În loc să-I fie recunoscător lui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda.

– Părinte, cel sensibil este slab sufleteşte, este bolnav?

– Nu, mărimea de suflet şi sensibilitatea sunt ha­risme fireşti, dar, din păcate, diavolul reuşeşte să le exploateze. Pe un om sensibil îl face adeseori să exa­gereze lucrurile, ca să nu poată trece peste o greutate sau, dacă reuşeşte puţin s-o rezolve, mai apoi cedea­ză, îl face să deznădăjduiască, să se chinuiască şi, în cele din urmă, să se epuizeze. Dacă un astfel de om ar pune în valoare sensibilitatea moştenită, ea ar deveni cerească. Iar dacă o va lăsa ca să o exploateze diavolul, se va pierde. Pentru că dacă omul nu-şi pune în valoare harismele sale, atunci le exploatează diavolul. Şi astfel, aruncă darurile lui Dumnezeu. În loc să-I fie recunoscător lui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda. Cel sensibil, atunci când crede gândului său, poate sfârşi chiar şi la psihiatrie, în timp ce acela care este indiferent, cu al său „nu mă interesează”, desigur nu merge bine, însă cel puţin nu sfârşeşte în psihiatrie. De aceea aghiuţă îi urmăreşte pe oamenii sensibili.

Alţii iarăşi îşi pun în gând, sau mai degrabă aghiu­ţă le aduce gândul, că au o neputinţă moştenită şi în­cearcă să-i facă să creadă că au ceva de acest fel. Îi înfricoşează ca să-i ameţească şi să-i netrebnicească fără motiv. Dar chiar de ar exista şi ceva moştenit, ni­mic nu poate sta înaintea Harului lui Dumnezeu. Vă aduceţi aminte de Sfântul Ciprian (pomenirea lui se prăznuieşte la 2 octombrie), care din vrăjitor a devenit ierarh al Bisericii şi mucenic al lui Hristos? Moise Etiopianul (pomenirea lui se prăznuieşte la 28 august), din tâlhar a devenit mai sensibil decât mulţi Părinţi mari. La ce măsură a ajuns! Când Sfântul Macarie a mers să-l cerceteze, Moise l-a în­trebat: „Ce să fac? Mă deranjează lumea şi nu pot afla linişte”. Iar Sfântul Macarie i-a spus: „Moise, Moise, eşti foarte sensibil! Să mergi în Arabia Pietroasă (Pustia cea mai dinlăuntru, în partea de nord-vest a Arabiei), pentru că tu nu poţi alunga lumea”. L-a întrecut în sensibilitate chiar şi pe Marele Arsenie, care era din familie nobilă, învăţat, om manierat, în timp ce acela era tâlhar. Iată, vezi ce face Harul lui Dumnezeu! Dar avea şi multă smerenie.

Cuviosul Paisie Aghioritul, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 august 2018 în Uncategorized

 

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 august 2018 în DUMNEZEU, ELENA J., Uncategorized

 

Sfantul care a invins patima fumatului

Untitled.jpg

Fumatul tutunului estre un capriciu. De la el sunt durerile de picioare și depresia. Că diavolul este tatăl fumatului am simțit-o în mod deosebit azi: o influență rea, negativă a crescut în mine până la culme. Am simțit că vrăjmașul s-a cuibărit în coastele și în inima mea și cum mi se împotrivea cu insistență, împiedicându-mă să zic ecteniile și rugăciune, speriindu-mă slăbănogindu-mă, întristându-mă până la păcat…. Prin fumat intră în om duhul cel viclean; după ce aseară am fumat tabac, vrăjmașul și-a făcut simțită prezența în mine printr-un sughiț exasperant care m-a chinuit dinainte de a începe cântarea Heruvicul și până m-am împărtășit cu Sfintele Taine. Nervii îmi erau la pământ, vocea mi se poticnea, tremuram, eram epuizat. De aceea… fumatul tabacului nu-și are nici un rost. Este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe. … Gustul țigării nu-l pot compara cu nimic altceva decât cu un lucru drăcesc. Și cum, știind aceasta, pot să fumez tabac?! Cum de-mi permit să fac așa ceva uneori?

Sfântului Ioan din Kronstadt, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 august 2018 în Uncategorized

 

Despre viata de familie si nasterea de prunci

ioachim-si-ana.jpg

Sfinţii Ioachim şi Ana sunt perechea cea mai nepătimaşă

– Părinte, vorbiţi-ne despre Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului. Cândva ati început să ne spuneţi ceva despre ei.

– De mic copil aveam mare evlavie la Sfinţii Ioachim şi Ana. Chiar am spus cuiva, că atunci când mă vor face călugăr, aş vrea să-mi pună numele de Ioachim. Cât de mult le datorăm! Sfinţii Ioachim şi Ana sunt perechea cea mai nepătimaşă care a existat vreodată. Nu au avut deloc cugetare trupească.

Dumnezeu aşa l-a plăsmuit pe om şi astfel, fără patimă, ar fi vrut să se nască oamenii. Dar după cădere a intrat patima în relaţia dintre bărbat şi femeie. De îndată ce s-a aflat o pereche nepătimaşă, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu pe om şi aşa cum voia să se nască oamenii, s-a născut Maica Domnului, această făptură neprihănită, din care mai apoi S-a întrupat Hristos. Gândul îmi spune că Hristos ar fi venit mai devreme pe pământ dacă ar fi existat o pereche neprihănită, aşa cum au fost Sfinţii Ioachim şi Ana.

Romano-catolicii au ajuns la înşelare şi cred, chipurile din evlavie, că Maica Domnului s-a născut fără să aibă păcatul strămoşesc. Dar Maica Domnului nu s-a născut fără păcatul strămoşesc, ci aşa cum a vrut Dumnezeu să se nască oamenii după creaţie. Ea a fost preacurată1, pentru că zămislirea ei s-a făcut fără plăcere trupească. Sfinţii Ioachim şi Ana, după rugă­ciunea fierbinte făcută către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai2.

1ja90.jpg

Înfrânarea în viaţa de căsătorie

Dumnezeu “pe toate le-a făcut bune foarte” (Fac. 1, 31)Bărbatul simte o atracţie firească spre femeie şi femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracţie, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creşterea copiilor, etc. şi nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.

După căderea celor întâi zidiţi, cugetarea trupească ar fi putut fi la unii oameni de cinci la sută, la alţii zece, treizeci, etc., însă astăzi unde se mai află oameni care să aibă numai cinci la sută cugetare trupească, adică să aibă o cugetare curată. Cu toate acestea, tuturor oamenilor li s-a dat de la Dumnezeu posibilitatea să ajungă la nepătimire, dacă se nevoiesc cu mărime de suflet.

Cei căsătoriţi, fiindcă duc o viaţă conjugală, nu sunt îndreptăţiţi să uite că omul nu este numai trup, ci este şi duh, şi să trăiască astfel fără frâu (vezi Nota detaliata 3)Ci trebuie să se nevoiască pentru a-şi supune trupul duhului. Iar dacă vor încerca să trăiască duhovniceşte, sub povăţuirea duhovnicului lor, vor începe să guste încet-încet bucurii şi mai înalte, duhovniceşti, şi nu le vor mai căuta pe cele trupeşti. Soţii au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită pati­ma trupească şi copiilor lor. Un copil ai cărui părinţi au multă cugetare trupească are de mic astfel de încli­naţii, pentru că ia cugetare trupească de la ei. La început ea este slabă, ca şi toate celelalte patimi ce se moştenesc – ca urzica care, atunci când o plantezi, o poţi lua în mână, dar când se măreşte înţeapă – dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are dis­cernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va tre­bui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creşte.

 sf-ioachimsf-ana-si-maica-domnului.jpg

Intervenţia raţiunii omeneşti în voia lui Dumnezeu, cu privire la naşterea de prunci

De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dum­nezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încre­dinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii. Era un marinar care s-a căsătorit la vârsta de douăzeci şi opt de ani. Sărac şi el, săracă şi fata pe care a luat-o, au închiriat un sub­sol în care să locuiască. Tânăra a găsit ceva de lucru şi trăiau foarte cumpătat. Inchipuiţi-vă, drept masă aveau o ladă de fructe, pe care le-au cumpărat o singură dată. După aceea au dobândit şi copii şi făceau mari economii ca să-i crească. Şi cu toate acestea, încet-încet s-au căpătuit.

Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate cele­lalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: “Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate”, şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii.

Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici… Mi-au spus unii că acum(s-a spus în noiembrie 1990) în America, unii oameni ţin în casele lor în loc de câini, un fel de purceluşi, care sunt foarte scumpi şi nu cresc repede. Au fost făcuţi în aşa fel, încât să-i poată ţine în apartamentele lor. Nu vor să aibă copii, pentru că le vine greu să-i spele, etc, dar să spele porci nu. Câinele cel puţin este şi paznic. Dar ca să ţii porci în casă… înfricoşător! În Australia (Stareţul a mers în Australia în 1987, în urma invitaţiei făcută de Biserică, pentru a-i ajuta duhovniceşte pe grecii de acolo) am văzutazile pentru câini, pisici…, chiar şi cimitir pentru ani­male. Oamenii, aşa cum progresează, vor creşte şoa­reci şi vor face conserve din ei pentru a hrăni pisicile, şi vor creşte iepuri pentru a hrăni câinii, în timp ce atâţia oameni mor de foame. Şi ca să vezi, dacă omoară cineva un câine, se poate să plătească mai mult decât dacă ar omorî un om. Depinde, fireşte, şi al cui este câinele… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine.

Şi mă mir cum de unii duhovnici pot spune anu­mite ciudăţenii. Odată nişte închinători care au venit la Colibă m-au întrebat: “Părinte, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie undeva ca soţii să nu facă copii?”. “Ce sunt acestea pe care le spuneţi? De unde le-aţi auzit?”, îi întreb. “Părintele cutare ne-a spus”. Mă duc atunci la acel părinte şi-l întreb: “Ai spus aşa ceva?”. Da”, îmi răspunde acela. “Dar unde ai găsit scris asta?”, îl întreb din nou. “Sfântul Ioan Gură de Aur spune aceasta în cuvântul său «Despre Feciorie», îmi răspunde”. “Ascultă, îi spun, eu nu l-am citit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar nu se poate ca el să fi spus aşa ceva, altceva o fi spunând acolo. Adu-mi cartea să văd ce scrie”Acela îmi aduce cartea şi-mi arată locul. Îl citesc şi văd că Sfântul scrie acestea: “Acum s-au înmulţit oamenii şi vi se dă posibilitatea să trăiţi şi în feciorie. Nu mai este ca în vechime când trebuiau să lase urmaşi”, şi nu zice “să nu naşteţi copii”. Însă acela continua să insiste. Este cu putinţă ca fiind cleric şi teolog, să spună astfel de lucruri? Pe lângă faptul că vrea să arate că îl citeşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, că scrie şi lucrări teolo­gice, mai vrea să fie considerat şi un duhovnic bun. Ştiţi ce vătămare pricinuiesc astfel de interpretări greşite oamenilor care vor să-şi odihnească gândul?

Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. În timp ce oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti, aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echili­braţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de la neliniştea pen­tru apropierea sfârşitului lumii, vedem astăzi cum, cu harul lui Dumnezeu, propăşeşte o generaţie bună. Diavolul distruge, dar şi Bunul Dumnezeu lucrează şi nu va lăsa să dispară neamul nostru.

joachim_anna_4x6.jpg

Greutăţi în naşterea de prunci

–    Părinte, o femeie care nu este ortodoxă, dacă nu poate dobândi copil, îi este îngăduit, dacă cere, să se încingă cu panglica ce o atingem de Sfintele Moaşte ale Sfântului Arsenie [Capadocianul]?4

–    Crede cu adevărat în puterea Sfântului sau se gândeşte că va fi ajutată în chip magic? Dacă crede în puterea Sfântului i se îngăduie s-o poarte.

La unele femei care nu pot dobândi copii acţionează legile duhovniceşti, pentru că nu au făcut familie la timp. Încep să aleagă, zicând: “Nu, acesta este aşa, celălalt altfel“, dau apoi o făgăduinţă cuiva, dar în acelaşi timp se uită şi la altul, după aceea spun “nu” celui căruia îi dăduse făgăduinţa, iar acesta în loc să considere o binecuvântare faptul că îl lasă înainte de a se căsători, merge să se sinucidă. Ei, ce fel de familie va face o astfel de tânără? Alte femei nu pot face copii pentru că în anii tinereţii lor au trăit o viaţă destrăbălată. Iar altele sunt afectate de alimentaţie, căci un număr mare de alimente conţin multe chimi­cale şi hormoni.

Există şi perechi care, de îndată ce se căsătoresc, vor să dobândească imediat copii şi dacă întârzie puţin îi cuprinde neliniştea. Dar cum să dobândească copii când ei sunt plini de nelinişte şi stres? Dacă vor alun­ga neliniştea şi stresul şi vor pune o bună rânduială duhovnicească în viata lor, atunci vor dobândi copii.

Uneori Dumnezeu intenţionat întârzie să dea copii unei perechi. Aţi văzut că Sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, precum şi Proorocului Zaharia şi Sfintei Elisabeta abia la bătrâneţe le-a dăruit Dumnezeu copil? Şi aceas­ta a făcut-o în ambele cazuri, pentru a împlini planul său cel din veşnicie de mântuire a oamenilor.

Soţii trebuie să fie totdeauna pregătiţi să primească voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Pe cel care se încrede în Dumnezeu, El nu-l va lăsa. Noi nu facem nimic pen­tru Dumnezeu, iar El face atâtea pentru noi. Cu câtă dragoste şi dărnicie ni le dă pe toate! Există oare ceva pe care Dumnezeu să nu-l poată face?

O pereche avea cinci copii, care, atunci când s-au făcut mari, au plecat şi s-au aranjat la casele lor, lăsându-i astfel singuri pe părinţi. Atunci aceştia au hotărât să mai facă încă un copil, ca să-l aibă lângă ei la bătrâneţele lor. Cu toate că femeia era la vârsta la care nu mai putea face copii şi, omeneşte, aceasta era cu neputinţă, aveau însă mare credinţă în Dumnezeu şi de aceea au dobândit un băiat. Astfel au avut împreună cu ei la bătrâneţe pe fiul lor cel mai mic, pe care l-au crescut şi l-au căpătuit apoi şi pe el.

Naşterea de prunci nu depinde numai de om, ci şi de Dumnezeu. Când Dumnezeu vede smerenie la perechea care întâmpină greutăţi în dobândirea de copii, atunci el le dă nu numai un copil, ci chiar şi mai mulţi. Însă atunci când vede încăpăţânare şi egoism, nu le împlineşte cererea lor, deoarece aceasta ar însemna să-i odihnească în patimile lor.De aceea soţii trebuie să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu şi să spună: “Dumnezeul meu, Tu te îngrijeşti de binele nos­tru, «facă-se voia Ta»”Şi atunci se va împlini ceea ce cer. Deoarece numai atunci se va face voia lui Dum­nezeu când spunem: “facă-se voia Ta” şi ne încredinţăm Lui întru toate. Însă noi, pe de o parte spunem: “Facă-se voia Ta”, iar pe de alta insistăm să se facă voia noastră. Atunci ce să mai facă Dumnezeu cu noi?

sf-parinti-ioachim-si-ana-in-rugaciune.jpg

Cazuri de nerodire

– Părinte, doi soţi care au stigmatul anemiei medi­teraneene ne-au întrebat dacă trebuie să facă copii. Noi le-am spus să-l întrebe pe duhovnicul lor.

– Duhovnicii nu pot spune acestor perechi să nu facă copii. Ci trebuie să le cultive mărimea de suflet, care să-i îndemne la înfrânare şi să-i iconomisească cu discernământ.

– Părinte există perechi, care, deşi trăiesc foarte duhovniceşte şi vor să dobândească copii, totuşi nu pot.

–  Dumnezeu multora nu le dă copii, pentru ca ast­fel să iubească pe toţi copiii din lume ca pe ai lor şi să-i ajute la renaşterea lor duhovnicească. Cineva nu avea copii, dar atunci când ieşea din casă, toţi copiii din vecini alergau lângă el şi îl înconjurau cu multă dragoste. Nu-l lăsau să meargă nici la serviciu. Vedeţi, Dumnezeu nu i-a dat acestuia copii, dar i-a hărăzit binecuvântarea ca toţi copiii din vecinătate să-l iubească ca pe un părinte şi să-i ajute duhovniceşte după puterea lui. Judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc de nepătruns.

Alteori Dumnezeu nu dă copii pentru a se aranja şi vreun orfan. Cândva, am cunoscut un creştin bun, care exersa profesia de judecător. Odată, când am tre­cut prin oraşul în care locuia, l-am vizitat şi multa lui bunătate m-a înduplecat să rămân o zi la el. Am cunos­cut-o şi pe soţia lui, care şi ea îi semăna soţului ei în virtute. De la soţie am aflat despre viaţa duhov­nicească a soţului ei, iar de la el despre starea duhovnicească a soţiei. Mai târziu am aflat despre ei şi de la alţi mulţi creştini, care i-au cunoscut şi care s-au împărtăşit de facerile lor de bine.

Acest om al lui Dum­nezeu îşi îndeplinea în mod corect profesia de judecător. Dacă vedea că cineva era escroc, nu numai că nu-i primea dosarul, ci îl şi mustra cu asprime pen­tru a-şi reveni. Dacă vedea pe unul că era vinovat, dar se caia, încerca să aranjeze cumva lucrurile sau să-i micşoreze pedeapsa.Dacă vedea că este sărac şi nedreptăţit, nu lua deloc bani de la el, şi încerca să-l îndreptăţească la judecată. Trăia foarte simplu şi puţinii bani pe care-i câştiga îi ajungeau, chiar şi pen­tru a ajuta familii sărace.Casa judecătorului credincios era cu adevărat o oază duhovnicească în Sahara oraşului. Acolo se adunau oameni îndureraţi, săraci, fără serviciu, cu probleme familiale, pe care îi spri­jinea ca un părinte bun. Avea şi cunoscuţi în diferite posturi, şi pe oricare dintre ei îl ruga să ajute pe cine­va pentru loc de muncă, boală, etc, niciunul nu-i spunea “nu”, pentru că toţi îl iubeau şi îl preţuiau.

Tot astfel lucra şi femeia lui. Ajuta copii săraci sau tineri care aveau greutăţi cu studiile lor, şi toţi o aveau ca pe o mamă. La un moment dat ea mi s-a plâns, spunându-mi:

Părinte, atunci când m-am căsătorit, îndată mi-am lăsat serviciul, căci am fost profesoară, deoarece m-am gândit că astfel voi putea fi o mamă mai bună. Am cerut de la Hristos să-mi dea şi până la douăzeci de copii, dar, din nefericire, nu mi-a dat niciunul”.

Atunci i-am spus:

Soră, tu ai mai mult de cinci sute de copii şi încă te mai plângi? Hristos a văzut intenţia ta cea bună, şi te va răsplăti pentru ea. Acum când ajuţi pentru renaşterea duhovnicească a atâtor copii, te faci o mamă mai bună decât multe mame şi le depăşeşti pe toate femeile cu mulţi copii. Vei avea şi cea mai mare răsplată, pentru că, prin renaşterea lor duhovnicească, copiii se asigură duhovniceşte în viaţa veşnică“.

După un timp au adoptat şi o fată, căreia i-au dat toată averea lor. Iar ea purta grijă de ei şi după ce bătrânii au murit, s-a dus la mănăstire, cu toate că şi casa lor era ca o mănăstire, căci în ea se citeau toate slujbele. La vecernie şi pavecerniţă veneau şi alţi fraţi în Hristos, iar miezonoptica şi utrenia le citeau ei trei. Aceste suflete binecuvântate au odihnit multe suflete îndurerate. Dumnezeu să-i odihnească şi pe ei.

De aceea spun că cel mai mare şi cel mai bun părinte este cel care s-a renăscut duhovniceşte pe sine însuşi şi ajută şi pentru renaşterea duhovnicească a copiilor din toată lumea, pentru a-i ajuta astfel să ajungă în Rai.

– Părinte, unii soţi care nu pot face copii se gân­desc să înfieze vreun copil.

– Da, este mai bine să înfieze. Nu trebuie să insiste, căci ce vrea omul nu este întotdeauna şi voia lui Dum­nezeu.

– Părinte, părinţii adoptivi trebuie ca la o anumită vârstă a copilului să-i spună că este înfiat?

– Ei, cel mai bine este să-i spună copilului la o anu­mită vârstă. Dar ceea ce are mai mare valoare este să-l iubească mult şi cum trebuie pe copil. Există copii care trăiesc cu părinţii lor fireşti, dar iubesc mai mult pe alţi oameni pentru că părinţii lor nu au dragoste.

 frag_lg.jpg

Familiile cu mulţi copii

Dumnezeu iubeşte şi poartă de grijă mai mult de perechile care au mulţi copii. Într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dez­volte normal, atâta timp cât părinţii le dau o educaţie bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic, etc. Există sentimentul de dăruire şi trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine şi dragoste. Cel mic îl şi iubeşte, dar îl şi respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulţi copii acestea toate se cultivă în chip firesc.

De aceea, atunci când în familie sunt doar unul sau doi copii, părinţii trebuie să fie foarte atenţi cum să-i crească. De obicei părinţii acestor copii caută să nu le lipsească nimic, iar ei, având de toate, se netrebnicesc cu desăvârşire. Ia uită-te la o fată singură la părinţi şi care le are pe toate. Are şi servitoarea ei, care-i aduce mâncarea la ora fixă, care-i va aranja şi camera, etc. Servitoarea este plătită, dar şi sporeşte duhovniceşte, deoarece se dăruieşte pe sine, se jertfeşte, în timp ce aceea, dacă nu va face nici cea mai mică jertfire de sine, va rămâne buştean. Eu recomand tinerilor să-şi ia soţii din fetele familiilor numeroase, deoarece copiii care cresc cu lipsuri materiale se obişnuiesc cu jert­firea de sine, şi astfel se gândesc cum să-i ajute pe părinţii lor. Iar lucrul acesta rar îl întâlneşti la copiii deprinşi cu traiul bun.

Părinţii cu mulţi copii au o inimă bună. Mi-aduc aminte că în timpul ocupaţiei germane, printre vecinii noştri era un copil orfan care rămăsese complet sin­gur. Unui familist sărac, cu zece copii, i s-a făcut milă de el, l-a luat în casa sa şi l-a crescut şi pe acela împre­ună cu copiii Iui. Şi ştiţi ce binecuvântare a primit după aceea acel om de la Dumnezeu! Oare, Dumnezeu l-ar fi lăsat neajutat pe acela ce avea o astfel de mărime de suflet?

Se poate ca unul cu mulţi copii să înfrunte la început multe greutăţi, dar Dumnezeu nu-l va lăsa. Să vă spun un caz. Un familist care avea şase copii mi-a cerut odată să fac rugăciune pentru ei, ca să nu-i scoată proprietarii din casă. Din păcate, mulţi propri­etari preferă să-şi închirieze casa lor la doi oameni şi cinci câini sau pisici care o murdăresc, şi nu vor s-o închirieze la familii cu mulţi copii, ca să nu le strice, chipurile, casa. Aşadar acest familist obosise, sărma­nul, fiind alungat dintr-o casă în alta, grăbindu-se să închirieze înaintea altuia în altă parte, ostenindu-se să transporte lucrurile şi copiii din casă în casă. Lucra din greu ca să-şi economisească cele absolut necesare pentru familie şi nu se târguia pentru chirie, numai ca să fie lăsat de proprietar mai mult timp în casă, pentru a nu se chinui cu mutările, dar nici aşa nu era îngăduit. Când am auzit aceasta mi s-a făcut milă de el şi i-am spus:

Nu te mâhni. Dumnezeu se va îngriji şi de copi­ii tăi. El este Creatorul, Cel care le dă copiilor ceea ce este mai important, adică sufletul. Voi, ca împreună-creatori cu El, le daţi numai trupul. Aşadar Dumnezeu se îngrijeşte de copii mai mult decât voi”.

Nu au trecut două-trei luni, când într-o zi vine la mine şi-mi spune: “Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu mi-a rânduit şi casă şi-mi prisosesc şi destui bani”. L-am întrebat ce s-a întâmplat, iar el mi-a povestit următoarele:

“Odată am vrut să merg în satul natal şi aşa cum aşteptam la auto­gara să vină  autobuzul, se apropie de mine un vânzător de bilete de loterie şi mă îndeamnă să cumpăr. Eu însă nu am vrut să iau, deoarece conştiinţa de creştin nu-mi îngăduia. Dar după ce acela s-a îndepărtat puţin, m-am gândit că poate se află într-o mare sărăcie şi i-am strigat să aştepte. Am scos bani pentru un bilet şi i-am dat, fără să iau biletul. Dar acela fiind cinstit, nu a primit aceasta. Atunci neştiind ce să fac, dar dorind totuşi să-l ajut, i-am spus: “Dă-mi un bilet. Poate îmi va trebui”Şi astfel am luat un loz cu scopul de a-l bucura pe acela şi nu pe mine, căci eu mă mâhnisem puţin, deoarece îmi călcasem rânduiala. Dar cu lozul acela am câştigat o mare sumă de bani. Cu o parte din ei mi-am cumpărat o casă. O altă parte i-am lăsat pentru întreţinerea copiilor, iar o altă parte i-am pus într-un plic pe care l-am lăsat în căsuţa poştală a vânzătorului de lozuri, deoarece în mână nu i-ar fi primit sub nici un chip“.

Este uimitor cum lucrează dragostea lui Dumnezeu pentru cei cu mărime de suflet.

Cuviosul Paisie Aghioritul, http://www.cuvantul-ortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 august 2018 în Uncategorized

 

Povestea duioasa dintre o mama si o fiica

mama-si-fiica-2-1_7939566e8d640c-279x300Mi s-a întamplat să aud un schimb de cuvinte între o mama si fiica ei în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lânga poarta de securitate, s-au îmbrațișat și mama i-a spus “Te iubesc și îți doresc destul ! ” Fata, zâmbind, i-a raspuns: “ Viața noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Iți doresc deasemenea destul, mama !”.

S-au sărutat și fiica a plecat. Mama a facut câțiva pasi înspre fereastra lângă care mă așezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că o înecau lacrimile. Aș fi vrut s-o îmbărbătez cumva, dar nu puteam să intru în intimitatea unui om străin. Ea a deschis conversația întrebându-mă: “Vi s-a întamplat vreodată, să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că il vedeți pentru ultima dată ?”
“ Da, mi s-a întâmplat.” i-am răspuns. “ Scuzați-mă ca vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un ramas-bun pentru totdeauna ? ”

“Sunt batrana, iar ea locuiește foarte departe. Mă asteaptă momente grele înainte și realitatea este că urmatoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă.” spuse ea.  Pe când vă luati ramas bun, v-am auzit spunând, “ Îți doresc destul ”. Pot să vă întreb ce înseamna asta? ” Ea începu să zambeasca. “Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinții mei obisnuiau să le-o spună la toți…” A făcut o mică pauză și s-a uitat în sus, ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi a zambit și mai mult. Când spunem ‘Îți doresc destul! vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.”

Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie urmatoarele:

Îți doresc destul soare, care să-ți lumineze comportamentul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult.
Îți doresc destulă fericire ca să-ți țina spiritul viu cât vei trai.
Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mai mare.
Îți doresc destul câstig pentru a-ți satisface dorințele.
Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai.
Îți doresc destule salutări până a ajunge la finalul rămas-bun.
Aici ochii ei se umeziră din nou și se îndepărtă.

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.

jurnalulspiritual.eu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 august 2018 în Uncategorized