RSS

Arhive pe categorii: Uncategorized

Potrivire de caracter

potrivAm vrut o soție-n viață cu ea să mă potrivesc
La caracter, în gândire – să pot ușor s-o iubesc.
Însă, am cam dat-o-n bară, fiindcă visu-mi s-a-mplinit,
Că femeia ce-am dorit-o, prea mult mi s-a potrivit:
Mie-mi place băutura, ea bea tot timpul cafea.
Mie-mi place somnu-amiezii, ei degeaba-i place-a sta.
Eu când stau seara la meciuri, ea stă la telenovele,
Mie se termină meciul, pe ea n-o mai scoți din ele.
De-ndrăznesc să cer mâncare, mă trimite la „Fast food”,
De aceea mi-e și groază să o-ntreb, s-o mai aud.
Când am luat-o de soție, mi-a spus că bine gătește,
Dar n-am înțeles eu bine, fiindcă ea doar SE gătește.
E frumoasă, n-am cuvinte, deci rămâne să mă-mpac,
Că-i tot ceea ce posedă, deși nu-mi ține de cald.

Elena J.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Noiembrie 2017 în CASATORIE, ELENA J., Uncategorized

 

Cum ii vedem pe ceilalti, asa ne da Dumnezeu noua

Prima dată când mă duc la chilie, să mă iert cu aceia cu care am făcut ascultarea, fie că am ceva cu cineva, fie că nu am, eu să zic: „Blagosloviţi şi mă iertaţi pe mine, păcătosul, poate am supărat cu ceva.” Şi el (ei) zic: „Dumnezeu să te ierte.” Şi când mă duc la chilie, e să n-am nimic cu nimeni, şi acela-i câştigul meu.

Eu aşa am socotit în mănăstire pe stareţ, ca pe un sfânt; şi când nu l-am mai putut socoti ca pe un sfânt, gata, am picat pe pământ, am pierdut tot. Că zice: „Dea Domnul după inima ta”; Dacă eu îi credeam sfinţi, bucuria Duhului Sfânt o simţeam. Felul cum îi simt pe ei aşa îmi dă mie Dumnezeu. Cei care doresc mântuire tuturor, Dumnezeu le dă cele de folos; cei ce rău o dorit, rău o şi găsit.

Pr. Proclu Nicău, http://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Noiembrie 2017 în Uncategorized

 

Cum putem dobandi Duhul Sfant

Duhul Sfânt atâta-i de bun şi de milostiv! Îi prea bun, dar trebuie pocăinţă. Numai prin pocăinţă vine înapoi. Duhul Sfânt nu vine dintr-o dată, ci treptat, treptat, pe măsură ce alergăm la Bunul Dumnezeu: „Doamne, nu mă lăsa…” şi aşa rugându-ne, Duhul cel Sfânt se lasă descoperit treptat, treptat. Când a dat năvală diavolul şi m-am rugat, iar i-am simţit ajutorul, cum l-a izgonit pe diavol. Şi în multe feluri simţi cum te ajută Duhul Sfânt.

Pr. Proclu Nicău, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 Octombrie 2017 în Uncategorized

 

Minunea din temnita ce s-a petrecut cu Pr. Daniil

daniil-sandu-tudorPărintele Daniil (Sandu Tudor) a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.

După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Septembrie 2017 în Uncategorized

 

George Enescu: „Muzica romaneasca este nascuta din suferintele poporului nostru prigonit”

Georges_Enesco_1930Ați trăit vreodată sentimentul de regret că n-ați fost contemporani cu unul din genialii noștri români? Vă mărturisesc că de mic îmi doream să fi avut bucuria și onoarea să-l fi zărit măcar odată pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu ori Enescu. Dacă despre marii literați am citit încă din anii de școală, pe Enescu nu l-am cunoscut decât prin intermediul unui disc de vinil pe care părinții îl aveau în casă și, din când în când, îl ascultam. Mă fascinau memorabilele-i Rapsodii: fără o minimă cultură muzicală, le consideram reprezentative pentru tot ce înseamnă muzică românească. Deși arcușul viorii mă captiva, nu știam prea multe despre autorul memorabilelor compoziții. Abia după 1990, ca licean, am participat la o manifestare culturală organizată de Filarmonica ieșeană dedicată genialului român, aflând acolo amănunte despre viața și opera sa. De atunci l-am trecut nu doar într-un pomelnic al Liturghiei, ci și în cel a inimii, încercând să-mi arăt recunoștința și prețuirea față de cel înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har.

Se împlinesc 135 de ani de la nașterea ilustrului compozitor, pedagog, pianist și violonist De aceea, închin rândurile de față celui supranumit „prinț al viorii”, dorind să-i aduc un pios omagiu deoarece, prin monumentala-i operă, a reușit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la național la universal, procurând recunoaștere internațională, alături de marii muzicieni ai lumii.

Vă mărturisesc că îmi vine greu să aștern pe hârtie, în spațiul unui articol, puternicele simțăminte de recunoștință și prețuire față de uriașa personalitate a lui George Enescu. Nici nu am intenția de a încropi aici o prozaică schiță biografică; ar fi prea puțin, ridicol de puțin. Voiesc doar ca gândurile mele să se constituie într-un îndemn de a-l redescoperi pe Enescu, ca un exponent principal al culturii și simțirii noastre naționale.

Citeam nu demult o întâmplare relatată de una din fiicele lui Sadoveanu, Profira, care la vârsta de 13-14 ani, a avut fericita ocazie să-l întâlnească pe genialul mânuitor al arcușului viorii. Locuia temporar în vila din Copou, fostă a lui Kogălniceanu, ca refugiat de la București, în timpul Primului Război Mondial. Imobilul îl cumpărase Sadoveanu cam în aceeași perioadă, fiind nevoiți, astfel, să împartă același casă pentru ceva vreme. Profira spunea că acolo, în curtea reședinței din Copou, îl zărea adesea. Părea o umbră fină, ce se strecura discret către odaia lui, având un chip plină de lumină, nobleță și modestie. Ba chiar fața lui, spunea prozatoarea, părea albă ca a unui mucenic, pe când ochii îi ardeau ca un foc nestins. În tihna serii, Enescu începea să cânte. Copila lui Sadoveanu mărturisea că adesea plângea ascultându-l. Era singurul mod de a răspunde unor emoții negrăite, iscate de sunetul fermecat al viorii. Mă găsesc, cred, în asentimentul dumneavoastră că astfel de trăiri le-am simțit fiecare, încântați de sunetul compozițiilor enesciene.

Enescu devenise un titan al muzicii pe plan mondial încă din timpul vieții. Conștientiza acest lucru, dar, cu o profundă smerenie, recunoștea că totul se datorează darurilor primite de la Dumnezeu, muncii, dar și obârșiilor sale: „iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții”.

Multe lucruri uimesc în viața lui Enescu. Dar în mod deosebit impresionează atașamentul față de rădăcinile sale, față de locul și anii nevinovați ai prunciei, față de valorile spirituale ale neamului românesc. Pe toate Enescu le vedea exprimate cel mai fidel prin muzică: aceasta, considera el „… este tovarășa românului în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia și durerea. Muzica românească este născută din suferințele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă și nobilă. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România”.

Înainte de a pleca în exil, Enescu a încercat să se despartă de pământul său natal într-un mod cu totul emoționant. A susținut la Ateneu 20 de concerte, toate în prima decadă a tristului an 1946. În luna mai, în același an, la Filarmonica din București, a participat la un festival de muzică. La sfârșitul verii, după câteva zile de odihnă la Tescani, s-a îndreptat spre meleagurile tihnite ale copilăriei din zona Botoșanilor. S-a recules la mormântul părinților și bunicilor săi, iar apoi, întors la București, pe 6 septembrie, s-a îmbarcat din portul Constanța spre America, începându-și astfel amarul exil ce va dura nouă ani. Neputând să se acomodeze cu „visul american”, s-a reîntors pe bătrânul continent, stabilindu-se la Paris. Aici și-a continuat activitatea muzicală, împletind munca istovitoare cu nestinsul dor pentru țara și neamul lui. După două accidente vasculare, primul în 1950, iar celălalt prin ‘’54, genialul nostru confrate s-a stins în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la vârsta de 74 de ani. Înainte de ziua despărțirii de lumea pământeană, a fost spovedit și împărtășit de un preot ortodox român, aflat în capitala Franței. Îşi dovedea astfel, ultima oară, nestrămutata sa credință în Dumnezeu. Cândva spunea: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, Care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm”.

doxologia.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ROMANIA, Uncategorized

 

Pentru cei adormiti

altele_lumanareDacă am ști noi cât de mult contează pentru cel mort, un covrig dat de pomană în numele lui, o rugă înălțată la cer pentru el, un gând către el… E ca un pahar cu apă rece când îl primești la timpul potrivit, când ești însetat și lipsit de puteri. Dar… de cele mai multe ori, cei adormiți sunt uitați de cei vii de parcă au plecat în neant, nu în veșnicie. Și ce dureros trebuie să fie pentru cel mort să-și vadă rudele pe pământ că trăiesc liniștite și fericite, iar el, cine știe prin ce chinuri petrecând. Dumnezeule, este cutremurător lucrul acesta! E ca și când te-ai simți legat de mâini și de picioare, nemaiputând face nimic tu însuți pentru tine, doar ceilalți având puterea s-o facă și… n-o fac. Numai simplul gând îndreptat cu înduioșare la cel ce a plecat dintre noi, îi poate fi de folos, îi poate ușura din chinuri; să te doară durerea lui și în acest sens, să faci ceva pentru sufletul lui nenorocit și neajutorat…

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ELENA J., RUGĂCIUNE, Uncategorized

 

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Parinti harismatici contemporani

204847.pFiecare om, atunci cand cunoaste o alta persoana, mai mult, un staret sau un sfant, are o traire si o experienta personala, care poate fi diferita de cea a aproapelui sau, de a fratelui sau. Cred ca ceea ce-i caracterizeaza pe Parintii sfinti sunt: marile virtuti, dragostea pentru Dumnezeu, smerenia s.a.m.d. Insa, in primul rand faptul ca fiecare ditnre ei si-a pastrat personalitatea sa. Alt caracter avea Parintele Porfirie, altul Parintele Efrem de la Katunachia, altul Parintele Porfirie, altul Parintele Sofronie, altul Parintele Iacov.

Nu erau asemanatori, insa fiecare era el insusi: curatit de patimi si pacat, era el insusi cu caracterul, varsta, cunostintele, originea, epoca sa, si toate acestea. Parintele Athanasios (viitor Mitropolit de Limassol) alaturi de Parintii  Efrem Katounakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul Gheronda Iosif -1988 Din experienta mea acesti oameni se caracterizau de un mare echilibru, erau oameni foarte echilibrati. Nu erau dezechilibrati, erau foarte echilibrati si foarte iubitori de oameni.

Nu te introduceau in dileme, din contra, te scoteau din ele. Nici nu iti prezentau un Dumnezeu care ar fi fost o problema, ci un Dumnezeu care era solutie a tuturor problemelor. De aceea si oamenii alergau la ei, pentru ca ii odihneau, nu plecau de acolo plini de probleme si obositi, ci plecau odihniti si ursurati sufleteste. Erau oameni care stiua sa aiba si parerile lor personale, dar se plecau la puterea de intelegere a fiecaruia. Stiau sa iconomiseasca un suflet si sa il sfatuiasca cum sa infrunte duhovniceste situatia in care se afla. Nu se pronuntau in relatie cu ceilalti facand referire la trairile personale. Nu spuneau: „eu sunt pustnic, si ca sa fii ca mine trebuie sa te faci pustnic”. Ramaneai acolo unde esti tu, nu acolo unde sunt ei. In general, de-a lungul timpului am vazut ca toate cate au lucrat, i-au adus la o stare de desavarsire in Hristos, in care nu exista nici o exagerare, ci o cale de mijloc, un nemarginti echilibru si pace.

Acesti oameni nu aveau caractere neslefuite. Era un lucru foarte limpede, ca o mare linistita, pe care plutesti cu mare bucurie. Nu erau taiosi in cuvant acesti oameni. Nu este de vina Evanghelia, ci noi suntem de vina, care traim in mizeria noastra si o scoatem afara. Ca o continuare a ceea ce spuneam, mai inainte, despre oamenii sfinti, este ca acestia ne arata icoana desavarsita a omului in Hristos. Toti acesti oameni erau armoniosi, echilibrati, nu erau hilari, nu iti dadeau impresia ca au o veselie irationala, ca sunt naivi, ca sunt oameni cu capul in nori, ca nu sunt realisti. Nici prostia nu este un lucru bun, nici naivitatea, usuratatea si neseriozitatea. Precum nu este buna nici deznadejdea si strea de jalnic plans. Sfintii, in acelasi moment in care plangeau pentru durerea omeneasca, in acelasi timp erau bucurosi, plini de dulceata cu care ii imbratisau pe toti, nu ingaduiau intunericul in sufletul omului. Poate spune cineva: „Acest lucru este usor pentru fiecare dintre noi?” Nu este, cu siguranta avem un drum de parcurs pana acolo.

Nu este un lucru usor, nici o prefacatorie. Sa ne prefacem acum ca suntem ca si Parintele Emilian? Nu se poate. Trebuie sa treci si tu prin ce a trecut Pr. Emilian. Trebuie sa te comporti ca si P. Emilian. Altfel vei fi un exemplu rau de urmat. Trebuie sa te afli pe tine insuti. Tu nu esti Emilian, esti Adrian esti Athanasie, esti Ignatie, vei deveni ceea ce esti cu trecutul pe care il ai. Altfel sigur vei pierde harul lui Dumnezeu si iti vei pierde si sufletul. Cred ca mutilarea sufleteasca si strivirea personalitatii omenesti nu apartin Evangheliei. Evanghelia salveaza persoana, nu o zdrobeste. Scoate toxinele, patimile si pacatul, insa mantuieste pe om. De aceia si acesti sfinti ii acceptau usor pe ceilalti. Inca si pe oamenii cunoscuti fiind ca patimasi si pacatosi, ii indreptateau in asa fel, incat credeai ca sunt sfinti la sfarsit. Staretul Paisie, inca si pe diavol nu vroia sa il jicneasca. Si nu ii spunea diavol, niciodata nu ii spunea diavol. Ii spunea „sarmanul tangalache”, si credeai ca este sarmanul ursulet cu care te joci, si care este atat de sarman si simpatic. Era „sarmanul lui tangalache”. Ii asculti pe altii cum spun diavolului: „de trei ori blestematule”, atotraule”, „arza-te-ar focul iadului!”. Pentru gheronda era un sarman. Odata cand se ruga, diavolul ii scoate limba si il facea necazi, iar el spune: „Copilul meu, acesta ce a facut, saracul!”. Si cand mergeam si ii spuneam diferite lucruri ce se intamplau in Sfantul Munte, sau despre Parintii care petreceau in nepasare, intotdeauna gasea astfel de moduri de a-i indreptati, si in final credeai ca sunt sfinti. Ii si indreptatea, si iti semana ganduri bune gasind si faptele lor bune: „Nu te uita la asta, spunea, are atatea lucruri bune acest om, incat aceasta este fara importanta inaintea faptelor bune celor multe!”. Pentru ca insusi el era un astfel de om.

 Vedea oamenii cu ochii lui Dumnezeu, nu cum ii vedem noi.  Si lacrima o numea „datatoare de bucurie”. De ce spunea asta? Socotea ca lacrimile si plansul curata pe om. Si era curatit de patimi. Cand l-am cunoscut pe Parintele Sofronie, fiind cu Parintele Iosif, cu adevarat am simtit ca acesta este icoana omului desavarsit. Desavarsit, asa mi s-a parut! Asta a fost simtirea mea personala pentru acest om. Sfintii nu au o veselie irationala, nici nu sunt nesimtitori fata de durerea aproapelui, o traiesc. Si traiesc toata instrainarea omului de Dumnezeu, dar pentru ca sunt sanatosi sufleteste, traiesc totul asa cum traieste Dumnezeu. Oare Dumnezeu nu simte durerea omului? Este fara simtire? De ce nu Il apuca depresia, sa ia pastile? Pentru ca este Dumnezeu. Vede altfel lucrurile. Se misca in alt spatiu. Nu este un spatiu care neaga realitatea, dar le vad pe toate in cadrul proniei lui Dumnezeu. Si spun: „Uite, pot fi asa lucrurile, dar Dumnezeu este mai mare decat aceste lucruri. Nu va parasi Dumnezeu lumea. Pentru ca nu sunt eu cel care va mantui lumea, ci Dumnezeu o va face”. Si nu se nelinistesc sau intra in panica. Toate cu credinta in Dumnezeu.

corortodox.blogspot.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 August 2017 în Uncategorized