RSS

Arhive pe categorii: Uncategorized

George Enescu: „Muzica romaneasca este nascuta din suferintele poporului nostru prigonit”

Georges_Enesco_1930Ați trăit vreodată sentimentul de regret că n-ați fost contemporani cu unul din genialii noștri români? Vă mărturisesc că de mic îmi doream să fi avut bucuria și onoarea să-l fi zărit măcar odată pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu ori Enescu. Dacă despre marii literați am citit încă din anii de școală, pe Enescu nu l-am cunoscut decât prin intermediul unui disc de vinil pe care părinții îl aveau în casă și, din când în când, îl ascultam. Mă fascinau memorabilele-i Rapsodii: fără o minimă cultură muzicală, le consideram reprezentative pentru tot ce înseamnă muzică românească. Deși arcușul viorii mă captiva, nu știam prea multe despre autorul memorabilelor compoziții. Abia după 1990, ca licean, am participat la o manifestare culturală organizată de Filarmonica ieșeană dedicată genialului român, aflând acolo amănunte despre viața și opera sa. De atunci l-am trecut nu doar într-un pomelnic al Liturghiei, ci și în cel a inimii, încercând să-mi arăt recunoștința și prețuirea față de cel înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har.

Se împlinesc 135 de ani de la nașterea ilustrului compozitor, pedagog, pianist și violonist De aceea, închin rândurile de față celui supranumit „prinț al viorii”, dorind să-i aduc un pios omagiu deoarece, prin monumentala-i operă, a reușit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la național la universal, procurând recunoaștere internațională, alături de marii muzicieni ai lumii.

Vă mărturisesc că îmi vine greu să aștern pe hârtie, în spațiul unui articol, puternicele simțăminte de recunoștință și prețuire față de uriașa personalitate a lui George Enescu. Nici nu am intenția de a încropi aici o prozaică schiță biografică; ar fi prea puțin, ridicol de puțin. Voiesc doar ca gândurile mele să se constituie într-un îndemn de a-l redescoperi pe Enescu, ca un exponent principal al culturii și simțirii noastre naționale.

Citeam nu demult o întâmplare relatată de una din fiicele lui Sadoveanu, Profira, care la vârsta de 13-14 ani, a avut fericita ocazie să-l întâlnească pe genialul mânuitor al arcușului viorii. Locuia temporar în vila din Copou, fostă a lui Kogălniceanu, ca refugiat de la București, în timpul Primului Război Mondial. Imobilul îl cumpărase Sadoveanu cam în aceeași perioadă, fiind nevoiți, astfel, să împartă același casă pentru ceva vreme. Profira spunea că acolo, în curtea reședinței din Copou, îl zărea adesea. Părea o umbră fină, ce se strecura discret către odaia lui, având un chip plină de lumină, nobleță și modestie. Ba chiar fața lui, spunea prozatoarea, părea albă ca a unui mucenic, pe când ochii îi ardeau ca un foc nestins. În tihna serii, Enescu începea să cânte. Copila lui Sadoveanu mărturisea că adesea plângea ascultându-l. Era singurul mod de a răspunde unor emoții negrăite, iscate de sunetul fermecat al viorii. Mă găsesc, cred, în asentimentul dumneavoastră că astfel de trăiri le-am simțit fiecare, încântați de sunetul compozițiilor enesciene.

Enescu devenise un titan al muzicii pe plan mondial încă din timpul vieții. Conștientiza acest lucru, dar, cu o profundă smerenie, recunoștea că totul se datorează darurilor primite de la Dumnezeu, muncii, dar și obârșiilor sale: „iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții”.

Multe lucruri uimesc în viața lui Enescu. Dar în mod deosebit impresionează atașamentul față de rădăcinile sale, față de locul și anii nevinovați ai prunciei, față de valorile spirituale ale neamului românesc. Pe toate Enescu le vedea exprimate cel mai fidel prin muzică: aceasta, considera el „… este tovarășa românului în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia și durerea. Muzica românească este născută din suferințele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă și nobilă. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România”.

Înainte de a pleca în exil, Enescu a încercat să se despartă de pământul său natal într-un mod cu totul emoționant. A susținut la Ateneu 20 de concerte, toate în prima decadă a tristului an 1946. În luna mai, în același an, la Filarmonica din București, a participat la un festival de muzică. La sfârșitul verii, după câteva zile de odihnă la Tescani, s-a îndreptat spre meleagurile tihnite ale copilăriei din zona Botoșanilor. S-a recules la mormântul părinților și bunicilor săi, iar apoi, întors la București, pe 6 septembrie, s-a îmbarcat din portul Constanța spre America, începându-și astfel amarul exil ce va dura nouă ani. Neputând să se acomodeze cu „visul american”, s-a reîntors pe bătrânul continent, stabilindu-se la Paris. Aici și-a continuat activitatea muzicală, împletind munca istovitoare cu nestinsul dor pentru țara și neamul lui. După două accidente vasculare, primul în 1950, iar celălalt prin ‘’54, genialul nostru confrate s-a stins în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la vârsta de 74 de ani. Înainte de ziua despărțirii de lumea pământeană, a fost spovedit și împărtășit de un preot ortodox român, aflat în capitala Franței. Îşi dovedea astfel, ultima oară, nestrămutata sa credință în Dumnezeu. Cândva spunea: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, Care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm”.

doxologia.ro

 

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ROMANIA, Uncategorized

 

Pentru cei adormiti

altele_lumanareDacă am ști noi cât de mult contează pentru cel mort, un covrig dat de pomană în numele lui, o rugă înălțată la cer pentru el, un gând către el… E ca un pahar cu apă rece când îl primești la timpul potrivit, când ești însetat și lipsit de puteri. Dar… de cele mai multe ori, cei adormiți sunt uitați de cei vii de parcă au plecat în neant, nu în veșnicie. Și ce dureros trebuie să fie pentru cel mort să-și vadă rudele pe pământ că trăiesc liniștite și fericite, iar el, cine știe prin ce chinuri petrecând. Dumnezeule, este cutremurător lucrul acesta! E ca și când te-ai simți legat de mâini și de picioare, nemaiputând face nimic tu însuți pentru tine, doar ceilalți având puterea s-o facă și… n-o fac. Numai simplul gând îndreptat cu înduioșare la cel ce a plecat dintre noi, îi poate fi de folos, îi poate ușura din chinuri; să te doară durerea lui și în acest sens, să faci ceva pentru sufletul lui nenorocit și neajutorat…

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ELENA J., RUGĂCIUNE, Uncategorized

 

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Parinti harismatici contemporani

204847.pFiecare om, atunci cand cunoaste o alta persoana, mai mult, un staret sau un sfant, are o traire si o experienta personala, care poate fi diferita de cea a aproapelui sau, de a fratelui sau. Cred ca ceea ce-i caracterizeaza pe Parintii sfinti sunt: marile virtuti, dragostea pentru Dumnezeu, smerenia s.a.m.d. Insa, in primul rand faptul ca fiecare ditnre ei si-a pastrat personalitatea sa. Alt caracter avea Parintele Porfirie, altul Parintele Efrem de la Katunachia, altul Parintele Porfirie, altul Parintele Sofronie, altul Parintele Iacov.

Nu erau asemanatori, insa fiecare era el insusi: curatit de patimi si pacat, era el insusi cu caracterul, varsta, cunostintele, originea, epoca sa, si toate acestea. Parintele Athanasios (viitor Mitropolit de Limassol) alaturi de Parintii  Efrem Katounakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul Gheronda Iosif -1988 Din experienta mea acesti oameni se caracterizau de un mare echilibru, erau oameni foarte echilibrati. Nu erau dezechilibrati, erau foarte echilibrati si foarte iubitori de oameni.

Nu te introduceau in dileme, din contra, te scoteau din ele. Nici nu iti prezentau un Dumnezeu care ar fi fost o problema, ci un Dumnezeu care era solutie a tuturor problemelor. De aceea si oamenii alergau la ei, pentru ca ii odihneau, nu plecau de acolo plini de probleme si obositi, ci plecau odihniti si ursurati sufleteste. Erau oameni care stiua sa aiba si parerile lor personale, dar se plecau la puterea de intelegere a fiecaruia. Stiau sa iconomiseasca un suflet si sa il sfatuiasca cum sa infrunte duhovniceste situatia in care se afla. Nu se pronuntau in relatie cu ceilalti facand referire la trairile personale. Nu spuneau: „eu sunt pustnic, si ca sa fii ca mine trebuie sa te faci pustnic”. Ramaneai acolo unde esti tu, nu acolo unde sunt ei. In general, de-a lungul timpului am vazut ca toate cate au lucrat, i-au adus la o stare de desavarsire in Hristos, in care nu exista nici o exagerare, ci o cale de mijloc, un nemarginti echilibru si pace.

Acesti oameni nu aveau caractere neslefuite. Era un lucru foarte limpede, ca o mare linistita, pe care plutesti cu mare bucurie. Nu erau taiosi in cuvant acesti oameni. Nu este de vina Evanghelia, ci noi suntem de vina, care traim in mizeria noastra si o scoatem afara. Ca o continuare a ceea ce spuneam, mai inainte, despre oamenii sfinti, este ca acestia ne arata icoana desavarsita a omului in Hristos. Toti acesti oameni erau armoniosi, echilibrati, nu erau hilari, nu iti dadeau impresia ca au o veselie irationala, ca sunt naivi, ca sunt oameni cu capul in nori, ca nu sunt realisti. Nici prostia nu este un lucru bun, nici naivitatea, usuratatea si neseriozitatea. Precum nu este buna nici deznadejdea si strea de jalnic plans. Sfintii, in acelasi moment in care plangeau pentru durerea omeneasca, in acelasi timp erau bucurosi, plini de dulceata cu care ii imbratisau pe toti, nu ingaduiau intunericul in sufletul omului. Poate spune cineva: „Acest lucru este usor pentru fiecare dintre noi?” Nu este, cu siguranta avem un drum de parcurs pana acolo.

Nu este un lucru usor, nici o prefacatorie. Sa ne prefacem acum ca suntem ca si Parintele Emilian? Nu se poate. Trebuie sa treci si tu prin ce a trecut Pr. Emilian. Trebuie sa te comporti ca si P. Emilian. Altfel vei fi un exemplu rau de urmat. Trebuie sa te afli pe tine insuti. Tu nu esti Emilian, esti Adrian esti Athanasie, esti Ignatie, vei deveni ceea ce esti cu trecutul pe care il ai. Altfel sigur vei pierde harul lui Dumnezeu si iti vei pierde si sufletul. Cred ca mutilarea sufleteasca si strivirea personalitatii omenesti nu apartin Evangheliei. Evanghelia salveaza persoana, nu o zdrobeste. Scoate toxinele, patimile si pacatul, insa mantuieste pe om. De aceia si acesti sfinti ii acceptau usor pe ceilalti. Inca si pe oamenii cunoscuti fiind ca patimasi si pacatosi, ii indreptateau in asa fel, incat credeai ca sunt sfinti la sfarsit. Staretul Paisie, inca si pe diavol nu vroia sa il jicneasca. Si nu ii spunea diavol, niciodata nu ii spunea diavol. Ii spunea „sarmanul tangalache”, si credeai ca este sarmanul ursulet cu care te joci, si care este atat de sarman si simpatic. Era „sarmanul lui tangalache”. Ii asculti pe altii cum spun diavolului: „de trei ori blestematule”, atotraule”, „arza-te-ar focul iadului!”. Pentru gheronda era un sarman. Odata cand se ruga, diavolul ii scoate limba si il facea necazi, iar el spune: „Copilul meu, acesta ce a facut, saracul!”. Si cand mergeam si ii spuneam diferite lucruri ce se intamplau in Sfantul Munte, sau despre Parintii care petreceau in nepasare, intotdeauna gasea astfel de moduri de a-i indreptati, si in final credeai ca sunt sfinti. Ii si indreptatea, si iti semana ganduri bune gasind si faptele lor bune: „Nu te uita la asta, spunea, are atatea lucruri bune acest om, incat aceasta este fara importanta inaintea faptelor bune celor multe!”. Pentru ca insusi el era un astfel de om.

 Vedea oamenii cu ochii lui Dumnezeu, nu cum ii vedem noi.  Si lacrima o numea „datatoare de bucurie”. De ce spunea asta? Socotea ca lacrimile si plansul curata pe om. Si era curatit de patimi. Cand l-am cunoscut pe Parintele Sofronie, fiind cu Parintele Iosif, cu adevarat am simtit ca acesta este icoana omului desavarsit. Desavarsit, asa mi s-a parut! Asta a fost simtirea mea personala pentru acest om. Sfintii nu au o veselie irationala, nici nu sunt nesimtitori fata de durerea aproapelui, o traiesc. Si traiesc toata instrainarea omului de Dumnezeu, dar pentru ca sunt sanatosi sufleteste, traiesc totul asa cum traieste Dumnezeu. Oare Dumnezeu nu simte durerea omului? Este fara simtire? De ce nu Il apuca depresia, sa ia pastile? Pentru ca este Dumnezeu. Vede altfel lucrurile. Se misca in alt spatiu. Nu este un spatiu care neaga realitatea, dar le vad pe toate in cadrul proniei lui Dumnezeu. Si spun: „Uite, pot fi asa lucrurile, dar Dumnezeu este mai mare decat aceste lucruri. Nu va parasi Dumnezeu lumea. Pentru ca nu sunt eu cel care va mantui lumea, ci Dumnezeu o va face”. Si nu se nelinistesc sau intra in panica. Toate cu credinta in Dumnezeu.

corortodox.blogspot.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 August 2017 în Uncategorized

 

Mantuirea prin cultura

Unde află omul acest spirit absolut? El e constituit din unitatea valorilor absolute: sfințenie, adevăr, bine, frumos și e plasat printr-un proces de relativizare, ba în om, ba în societate. Totuși, spiritul absolut nu e nici în om, nici în societate. În societate nu vom găsi decât obiectivitatea lui. Mântuirea omului vine prin ridicarea lui de jos în sus prin cultură. Omul vrea să se salveze de la moarte prin participare la valorile absolute. Pentru că omul moare, dar faptele de cultură rămân. Omul nu e nemuritor prin esența sa, dar poate deveni prin cultură. Antropologiile filosofice care văd în spirit cel mai mare potrivnic al vieții, socotind pe omul culturii un deficient al vieții, nu-și găsesc nicio fundare. Dimpotrivă, spiritul salvează viața de la moarte. De aceea, omul fără cultură e un deficient al existenței înseși, un pierdut sau un degradat în sens ontologic, nu numai etic. Căci omul trecut prin momentul culturii nu mai este ceea ce este, ci ceea ce ar trebui să fie. Existența sa adevărată e proiectată în ideal, nu în real.

Poziţia intelectualului în viaţa socială.

Aşezat ca un ecou sonor la răscrucea tuturor vânturilor, în mijlocul tuturor năzuinţelor, aşteptărilor, bucuriilor şi decepţiilor semenilor săi, intelectualul are rolul unui seismograf al sensibilităţii şi aspiraţiilor sociale. El înregistrează şi reproduce, fireşte, în forme care-i sunt de cele mai multe ori proprii, ceea ce gândeşte, simte şi voieşte societatea în care trăieşte. Materialul lui? Sunt ideile care plutesc oarecum în aer, care se cer parcă rostite şi care ar căuta parcă numai glasul care să le dea o expresie în care să se recunoască!

Tineretul de astăzi nu suferă numai pentru că n-are ce mânca sau a privațiunilor de tot felul, ci suferă pentru că în sufletul lui este o spărtură și pentru că prin această spărtură bate vântul strângător de inimă al îndoielii în sensul misiunii lui. Suferă pentru că vede că în destinul vieții sociale  românești, politica trivializează totul; pentru că tot ce e cultură, aspirație către valori, spiritualitate pură, tot ce nu e utilizabil în vreun fel, e marfă fără căutare. Toate le-ar răbda acest tineret dacă i-ar fi îngăduit și lui să creadă în el însuși, să aibă o idee mare despre sine, să se vadă susținut – nu atât material, cât spiritual, de un chip al omului valabil absolut, care să-i țină loc de lume în ceasurile însingurării.

Mircea Vulcănescu

 

 
7 comentarii

Scris de pe 8 August 2017 în Uncategorized

 

PITAGORA – catre barbati

pitagora-1Tinere, nu te juca prea des cu patimile, căci trupul va avea de suferit și de pe urma lor va îmbătrâni înainte de vreme.
Tineri căsătoriți, cumpătați-vă mângâierile, căci repetate prea des, acestea devin sterpe: dacă vreți să fie roditor câmpul nunții, semănați-l doar cu sărutări cuminți.
Cinstește femeia care te face tată!
Bărbatule, dacă îți iei nevastă, nu te căsători doar cu sexul ei.
Fii cumpătat la masă și în pat!
Ia-ți o nevastă despre care sa poți spune: aș fi putut să aleg una mai frumoasă, dar nu una mai bună.
Sa nu-ți iei nevastă bogată: copiii tăi vor fi dușmani înnăscuți ai muncii.
Nu fi nici sclavul, nici tiranul unei femei.
Alege-ți nevastă, nu o cumpăra!
Tinere, nu te odihni pe scaunul de care se folosesc femeile.
Înainte de a-ți lua nevastă, ia aminte: în natură totul se schimbă. Femeia de astăzi nu e cea de ieri.
Cap de familie, bucatele sa-ți fie simple, dar masa primitoare.
Mai bine lipsește-te de căsătorie toată viața, decât să dai soției tale rămășițe de iubire.
Nunta să se facă pe un cer senin și nepătat ca să puteți spune: una dintre cele mai frumoase zile ale vieții noastre a fost una dintre cele mai frumoase zile ale anului.
Nu-ți ocărî cu răutate nevasta ce tocmai își alăptează copiii, pentru ca fiul tău, sorbindu-i laptele, să nu înghită și lacrimi.
Bărbatule harnic, nu te însura cu o femeie risipitoare!
Dacă dorești să constați virginitatea unei femei cu care vrei să te căsătorești, nu-i întreba decât obiceiurile.

 
2 comentarii

Scris de pe 8 August 2017 în Uncategorized

 

Cand Se lasa simtit Duhul Sfant

parintele-proclu-nicau-600x341Duhul Sfânt, când Se atinge de inima cuiva, acela nu mai poate să fie aspru; acelui om îi pare rău de toate mărunţişurile, îi pare rău şi de unele mărunţişuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate. Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viaţă de pocăinţă, în unele dăţi, Duhul Sfânt Se lasă simţit pe măsura pocăinţei şi a smereniei; dacă el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt Se lasă simţit şi-l ajută pe om să ajungă acolo: eu dorm şi inima mea priveghează. Dacă a unit osteneala cu smerenia îl ajută Duhul Sfânt, dar dacă a unit osteneala lui cu pomenirea de rău, cu cârtirea sau cu tulburarea, atunci Duhul cel Sfânt nu-l ajută. Poţi să te rogi ani întregi, că nu te-ajută; doar dacă noi unim smerenia cu osteneala – fie din priveghere, fie din metanii – atunci Se lasă simţit Duhul Sfânt.

Pr. Proclu Nicău, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 Iulie 2017 în Uncategorized

 

Atunci cand iubesti, te restrangi in multe privinte

Atunci când iubești te restrângi în multe privințe, trăiești nu atât pentru tine, ca să devii cineva, să strângi ceva ori să capeți ceva, cât pentru celălalt. Te îngrijorezi pentru sănătatea lui, te gândești la starea lui sufletească, te gândești cum se simte, cum îi merge în planul carierei… Și el își face pentru tine aceleași griji…

Frumusețea, pasiunea, sunt plăcute, dar ce te faci dacă te-ai îmbolnăvit sau dacă ai suferit un accident și ți-ai pierdut frumusețea și sănătatea? Nu oricine va vrea să scoată de sub tine plosca, să vegheze la căpătâiul tău, căci în jur sunt multe persoane de sex opus frumoase și sănătoase.

Cu mulți oameni este bine atâta timp cât e totul bine – dar dacă ți se întâmplă vreo nenorocire, omul tău trebuie să fie unul care să nu te trădeze. Omul tău este reazemul tău, ocrotirea ta, iar tu ești reazemul lui, și el simte că tu nu o să-l trădezi, că acasă este așteptat totdeauna, că aici se poate destinde, poate scăpa de stresul și de tensiunile luimii exterioare, că aici o să fie bine, că aici este ocrotit psihologic.

Dmitrii Semenik

 
Un comentariu

Scris de pe 25 Iunie 2017 în Uncategorized