RSS

Arhive pe categorii: Uncategorized

Celui ce va birui

libertate

Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii care este in raiul lui Dumnezeu. Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte. Celui ce va birui, ii voi da sa manance din mana ascunsa, si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l stie nimeni decat acela care-l primeste. Celui ce va birui si celui ce va pazi pana la sfarsit lucrarile Mele, ii voi da stapanire peste Neamuri. Le va carmui cu un toiag din fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si-i voi da luceafarul de dimineata. Cel ce va birui, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui. Pe cel ce va birui, il voi face un stalp in Templul Dumnezeului Meu si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou. Celui ce va birui, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

Apocalipsa Sf. Ioan Teologul (cap 2)

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 iunie 2018 în SFATURI, Uncategorized

 

Ispitele nu ne fac vulnerabili. Ne arata cum suntem de fapt

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.

Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult. La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor. Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.

Dumnezeu, arbitrul ispitelor

Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.

Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.

Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).

Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.

În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).

Ispitele prin plăcere şi ispitele prin durere

Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).

Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).

Arcuri şi săgeţi pentru inima omului

Uneori, diavolii vor să-i facă pe oameni să creadă că ispitele nu există şi că nu mai pot fi actuale. Pe cei care trăiesc solitari, dedicându-se ascezei, îi ispitesc demonii prin ei înşişi. Iar când se află în comuniune cu semenii, diavolul îi ispiteşte prin semeni, aceştia adeseori făcându-se unelte ale lui. Diavolul mai este ajutat şi de afectele şi simţurile noaste, dacă ele nu sunt înduhovnicite. După cum observăm, dracii ne atacă atât în mod direct, cât şi folosindu-se de unii oameni şi de lumea aceasta cu lucrurile ei, căutând astfel să ne sustragă de la pregătirea noastră pentru viaţa veşnică.

Cuviosul Isaia Pustnicul nu ezită nici el să vorbească despre ispitele din partea dracilor, arătând că ei pregătesc arcuri şi săgeţi, rănind inima omului. Un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte, altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea împotriva altora şi spre ascuţirea mâniei; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul mişcă mâinile spre moleşeală; altul îndeamnă picioarele spre a alerga la păcat; altul aţâţă trupul spre desfrânare, adulter şi lene; altul îl atrage spre ceartă şi pizmă şi ciudă; altul îl împinge spre ură şi spre ascuţirea răului; altul îl sfătuieşte spre mese bogate şi griji lumeşti (Isaia Pustnicul, 29cuvinte, în Filocalia, vol. XII).

Avem, de asemenea, o altă descriere a ispitelor diavoleşti la Sfântul Ioan Scărarul, care arată că, în toate lucrările noastre, dracii ne sapă trei gropi. Întâi luptă ca să ne împiedice să nu facem binele. Dacă nu ne-au înfrânt acum, luptă mai departe împiedicându-ne ca să nu săvârşim binele pentru Dumnezeu. Dacă nu ating ei nici această ţintă, ne fericesc că vieţuim în toate după Dumnezeu. Sfântul Ioan ne oferă şi soluţii la acestea. Celei dintâi îi opune sârguinţa şi gândul la moarte, celei de-a doua, – supunerea şi ocara, iar celei de-a treia îi opune defăimarea neîncetată de sine (Ioan Scărarul, Scara în Filocalia, vol. IX).

De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce se potriveşte stării „victimei“, fie cu bucurie şi cu părere bună despre sine, fie cu întristare şi deznădejde, fie cu oboseală covârşitoare, fie cu incapacitate de a lucra ceva, fie cu lucruri şi cugetări nepotrivite şi fără de folos, fie cu deprimare şi ură nesocotită faţă de toate cele ce sunt (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).

„Înhăţat ca o vrăbiuţă“

Părinţii duhovniceşti îndeamnă să nu ne încredem niciodată în odihnă, atâta vreme cât ne aflăm în această lume. Nici să ne încredem în noi înşine atunci când observăm că ne-am liniştit pentru o vreme de războiul patimilor, pentru că vrăjmaşii sufletului se ascund o vreme cu viclenie, până când îl văd pe om că îi crede că au încetat războiul şi slăbeşte supravegherea interioară. Atunci, spune avva Amona, „deodată năvălesc asupra ticălosului suflet, îl înhaţă ca pe o vrăbiuţă şi, după ce pun stăpânire pe el, îl înjosesc fără milă cu orice fel de păcat. Îl înjosesc cu păcate mai rele ca cele ce le-a făcut mai înainte şi pentru care a cerut iertare“ (Cuvinte filocalice).

▲ De ce permite Dumnezeu să fim ispitiţi

Extrem de importantă este şi relatarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care ne descoperă pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de draci. Acestea sunt în număr de cinci:

  1. Mai întâi, pentru ca, războiţi fiind, şi războindu-ne în apărare, să dobândim puterea de a deosebi virtutea şi păcatul;
  2. Apoi, dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată;
  3. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să ne învăţăm a ne smeri;
  4. Pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită;
  5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67, în Filocalia, p. 80).

▲ Asediul ispitelor

După mărturia Sfântului Meletie Mărturisitorul (sec. IV), creştinul este ispitit de diavolul din opt părţi, şi anume:

De sus, când ne silim la nevoinţe şi virtuţi peste puterile noastre. Adică post până la epuizare, osteneală exagerată a trupului, priveghere de toată noaptea şi alte fapte bune la care abia ajung cei desăvârşiţi.

De jos suntem ispitiţi de diavoli prin moleşeală şi lenevire la lucrarea faptelor bune, slăbindu-ne astfel voinţa, raţiunea, mustrarea conştiinţei, bărbăţia şi stăruinţa în lupta cea duhovnicească.

Din stânga ne ispitesc diavolii prin patimi trupeşti de tot felul, prin beţie, lăcomie, zgârcenie, mânie, ură, răzbunare şi tot felul de răutăţi trupeşti şi sufleteşti. Se numesc aşa, pentru că vin direct de la diavolul şi fiecare îşi dă uşor seama de cursele celui viclean.

Din partea dreaptă ne ispitesc diavolii prin patimi sufleteşti şi raţionale subţiri, greu de sesizat şi foarte greu de cunoscut şi biruit, cum sunt: mândria, părerea de sine, slava deşartă, osândirea altora, răzvrătirea minţii, neascultarea, egoismul, ereziile, sectarismul, încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cugetarea înaltă, hula, îndoiala, necredinţa, visurile, vedeniile, vrăjitoria etc. Aceste patimi, având la temelie mândria din care a căzut Lucifer în adânc, sunt foarte anevoios de recunoscut şi tămăduit.

Din faţă ne ispitesc şi ne tulbură diavolii cu nălucirea celor viitoare, adică ne aruncă în griji, în bănuieli asupra altora şi în osteneli trupeşti peste puteri pentru ziua de mâine, ca şi cum Dumnezeu nu ne-ar mai purta de grijă. Cei ispitiţi de aceste gânduri adună isteric averi pentru bătrâneţe, se ostenesc numai pentru viaţa aceasta, se tem că nu vor mai avea ce mânca şi ce bea, îşi avortează copiii, speriaţi de gândul că nu vor avea cu ce-i hrăni, se ceartă pentru averi, sunt foarte zgârciţi şi iubitori de bani, nu fac milostenie şi sunt egoişti.

Din spate sunt ispitele care constau în amintirea păcatelor şi patimilor care ne-au stăpânit în tinereţe, îndemnând la recidivă. Diavolii reamintesc de persoanele cu care am păcătuit, de locul în care am greşit, de pricinile păcatelor care ne-au stăpânit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certaţi, de cuvintele cu care ne-au supărat, ca să începem din nou a-i urî; ne aduc aminte de păcatele trupeşti pe care le-am făcut, de chipurile care ne-au smintit, de beţii şi alte răutăţi din trecut.

Dinlăuntru, adică din inimă, ne ispitesc vrăjmaşii cei nevăzuţi cu toate patimile care stăpânesc inima, precum: mânia, răutatea, pofta, răzbunarea, împietrirea, zavistia, mândria şi celelalte, cum spune Domnul: „Iar ce iese din gură, vine din inimă, şi acestea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele…“ (Matei 15, 18-19). De aceea şi proorocul David se ruga, zicând: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“ (Psalm 50, 11).

Din afară sunt ispitele ce vin prin cele cinci simţuri, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire şi prin vorbire. Despre ispitele ce intră în inimă, proorocul Isaia spune: „Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre“. Despre ochi, zice Mântuitorul: „Cela ce caută spre femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa“ (Matei 5, 28). Iar despre vorbire, Apostolul Iacob susţine categoric: „De nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul“ (Iacob 3, 2)

Ziarul Lumina

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 iunie 2018 în SFATURI, Uncategorized

 

Demnitate sau mandrie? Smerenie sau naivitate?

2016-06-02-Pr-Ierom-Pantelimon-Susnea-Man-Oasa-La-rascrucea-dintre-realitati-Aula-Teoctist-Patria-YouTube-1-snapshot12.jpg

– Care este diferenţa dintre demnitate și mândrie? Sunt sau nu totuna? Până în ce punct poţi fi bun fără să ajungi să fi luat de naiv și care este limita, graniţa?

Demnitatea ţine de conştiinţă. Adică noi trebuie să avem conştiinţa demnităţii, atât a demnităţii naţionale, cât și a demnităţii creştine. Adică noi facem parte dintr-un neamcare este cel mai vechi popor din Europa, aici, pe teritoriul nostru, s-au găsit cele mai multe aşezări neolitice. Şi mai facem parte dintr-un neam, din familia lui Dumnezeu. Deci noi am fost înfiaţi, am fost introduşi în familia lui Dumnezeu. Asta este mai mult decât a fi înfiat de orice autoritate tutelară de pe Pământ. Deci să prindem și această demnitate de a fi participant, de a fi introdus în familia lui Dumnezeu și înfiat aşa, nu ca un copil, ci chiar de acolo, fără să însemne nicio distanţă, fără să te simţi străin în familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să avem această conştiinţă a propriei demnităţi, care nu vine din calităţile noastre personale, ci vine din darurile pe care le-am primit de la neam și de la Dumnezeu.

Şi atunci, când ai această conştiinţă a demnităţii și a darului, ai şi conştiinţa recunoştinţei. Adică, dacă ai primit un dar, tu trebuie să fii şi recunoscător, trebuie să te ridici la măsura darului. Conştiinţa demnităţii cere și răspuns. E și răspunsul tău să fii în familia lui Dumnezeu; nu poţi să-ţi faci familia de râs. Dacă eşti în familia lui Dumnezeu trebuie să reprezinţi cu cinste familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să te schimbi.

Aceasta este diferenţa între demnitate şi mândrie. Mândria este o minciună, este un furt, nu doar intelectual, ci şi spiritual, atunci când îţi atribui ţie darul pe care l-ai primit.Adică inteligenţa şi frumuseţea şi cea sufletească şi tot ceea ce ai tu ai primit de la familie, din familie, din neam, de la Dumnezeu. Cum ziceam, când ai primit trebuie să şi dai înapoi şi trebuie să reprezinţi cu cinste pe cei care ţi-au dat aceste daruri. Mândria este, de fapt, a-ţi însuşi ţie ceea ce nu este, de fapt, al tău, ci ai primit, şi să te lauzi tu cu lucrurile pe care le-ai primit.

La fel cum smerenia nu se identifică cu defăimarea de sine [în sens de înjosire (bolnavicioasa) de sine – n.n.]. […] Care a fost smerenia lui Hristos? A fost aceea că, fiind El Dumnezeu în ceruri, slujit și slăvit de toţi, a renunţat la condiţia Lui şi a venit și Şi-a asumat condiţia noastră slabă şi sărăcăcioasă şi neputincioasă, măcar că nu era obligat. Putea să zică: <Nu sunt Eu vinovat, descurcaţi-vă, Eu v-am oferit tot, v-am oferit paradisul, voi aţi căzut, treaba voastră. Ce să fac Eu pentru voi, pentru prostia voastră?>. Dar Dumnezeu are logica aceasta a slujirii, nu a dominării. Şi smerenia Sa se vedea prin faptul că a venit şi Şi-a însuşit condiţia noastră ca să slujească la mântuirea noastră. Şi atunci smerenia, de fapt, se traduce într-o atitudine slujitoare.

Adică, dacă vreau să lucrez smerenia, nu trebuie să mă gândesc cum m-aş putea afirma pe mine prin smerenie, cum să dau de înţeles că sunt smerit… Nu. Dacă vreau să fiu smerit trebuie să slujesc celorlalţi. Să mă consider adus de Dumnezeu în lume ca să fiu în slujba celorlalţi. Şi să mă gândesc ce-aş putea să fac pentru cei de lângă mine. Cum a fost Dumnezeu. Dumnezeu, Care a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu a spălat picioarele omului. Şi spune: Voi ziceţi despre Mine că sunt Domn şi Învăţător şi bine ziceţi, că sunt. Dar Eu sunt între voi nu ca unul care este slujit, ci ca unul care slujeşte. Aşa trebuie să fim şi noi. Aşa să ne manifestăm smerenia. Şi atunci putem să fim şi smeriţi şi cu demnitate.

Iar bunătatea nu vine din naivitate, ci vine dintr-o superioritate. Când înţelegi că, de fapt,numai cu binele poţi să învingi răul din celălalt. Şi mai este o logică a credinţei, aceea de a câştiga pierzând. Deci trebuie să câştigi pierzând, ăsta este adevăratul câştig pe care omul bun îl dobândește. Când ai un lucru şi-l foloseşti pentru tine în mod egoist…, ce-ar fi dacă ar fi şi îngerii egoişti şi ar fi numai pentru ei?! Dar când te foloseşti de lucruri în mod egoist te izolezi acolo în singurătatea ta. În momentul în care începi să dăruieşti lucruri, pierzi lucrul ăla pe care îl puteai folosi tu pentru avantajele tale şi pentru confortul și plăcerea ta. Dar câștigi bucuria celuilalt. Câștigi seninătatea, zâmbetul, recunoştinţa celuilalt, care este o bogăţie mult mai mare decât satisfacţia pe care o ai tu. Şi atunci cel bun, cel bun întru cunoştinţă, care lucrează binele întru cunoştinţă, ştie că e bogat. Şi ştie că nu pierde. Şi ştie că nu-i prost.

Pr. Pantelimon, http://www.cuvantul-ortodox.ro

 

 
Un comentariu

Scris de pe 29 mai 2018 în MANDRIE, SFATURI, SMERENIA, Uncategorized

 

Ascetul

pustnic

Stai tăcut, bătrâne, te rogi ne-ncetat,
Le-ai lăsat pe toate, lumea ai uitat.
Fața ți-e uscată, trupul istovit,
Haina neagră, aspră, părul cărunțit,
Ochii-ți sunt departe, privești către zări,
Ruga ta străpunge ceruri, munți și mări.
Nimeni nu-i cu tine, ești însingurat –
Doar de sfinții îngeri ești înconjurat.
Stânca solitară adânc s-a tocit,
Tot făcând metanii, trupul ți-ai muncit.
Ți-ai închis fereastra să nu te-amăgească
Frumusețea lumii să te ispitească.
Doar candela arde-n nopțile târzii,
De când nu mai dormi, nici tu nu mai știi.
Și-n tăcerea nopții tot aștepți ceva,
Un dor te apasă, dorul de-a pleca.
O, te rog, părinte, să mai zăbovești.
Ceru-i tot acolo, unde te grăbești?
Ne tot pleacă sfinții către Dumnezeu,
Tot mai trist e-n lume, zilnic tot mai greu…

ELENA J.

 
2 comentarii

Scris de pe 24 martie 2018 în ELENA J., Uncategorized

 

Din intelepciunea lui SOCRATE

the-15-best-greek-and-roman-classics

Înțelepciunea veritabilă înseamnă să conștientizezi cât de puține lucruri cunoști cu adevărat.

O viață fără întrebări existențiale este o viață irosită.

Există o singură forță a binelui – cunoașterea, și o singură forță malefică – ignoranța.

Nu sunt capabil să învăț pe cineva ceva. Tot ce pot este să fac un om să gândească.

Fii bun, pentru că fiecare om întâlnit poartă o luptă aprigă.

Mințile puternice discută despre idei, mințile mediocre discută despre întâmplări, iar mințile slabe discută despre oameni.

Căsătorește-te cu orice preț; dacă nimerești o nevastă bună, vei avea parte de fericire; dacă nimerești una rea, vei deveni un bun filozof.

Cel care este nemulțumit de ceea ce are acum n-ar putea fi mulțumit nici cu ceea ce și-ar dori să aibă.

Dacă nu obții ce cauți, suferi; dacă obții ceea ce nu vrei, suferi; chiar și dacă obții exact ce-ți dorești tot suferi, pentru că nu te poți agăța de acele lucruri la nesfârșit. Mintea este posesiunea cea mai de preț. Mintea caută statornicie. Vrea să se elibereze de durere și de obligațiile vieții și morții. Dar schimbarea este o lege a firii, și oricât ne-am iluziona că lucrurile ar sta altfel, nu vom putea denatura niciodată această realitate.

Uneori ridici ziduri nu ca să ții oamenii afară, ci ca să vezi cine ține la tine îndeajuns încât să le doboare.

Mirarea este începutul înțelepciunii.

Ca să te găsești pe sine, gândește pentru sine.

Educația este ațâțarea unei flăcări, și nu umplerea unui vas.

Cunoaște-te pe tine însuți.

Cel care vrea să miște lumea din loc trebuie întâi să se miște pe sine.

Secretul fericirii nu stă în căutarea de și mai multă fericire, ci în dobândirea abilității de a te mulțumi și cu mai puțină.

Secretul schimbării este să-ți canalizezi toată energia nu către respingerea ideilor vechi, ci către construirea de altele noi.

Alege înțelepciunea înaintea bogăției, fiindcă cea din urmă e tranzitorie, în timp ce prima e pe viață.

Înțelegerea întrebării face cât jumătate din răspuns.

Adevărata înțelepciune izvorăște atunci când realizezi cât de puține cunoști despre viață, despre tine însuți și despre lumea din jurul tău.

Omul cel mai bogat este cel care se mulțumește cu cel mai puțin, pentru că mulțumirea este bogăția naturii însăși.

A fi înseamnă a acționa.

Mintea este totul; devii ceea ce gândești.

secretele.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 februarie 2018 în INTELEPCIUNE, SFATURI, Uncategorized

 

De ce multi au pagube in casa

646x404Mulți se întreabă mirați de ce au pagube în casă, de ce nu le merge bine, sau de ce n-au sănătate. Nici prin cap nu le trece că nedreptățile făcute altora se întorc tot în capul lor mai devreme sau mai târziu. Și nu doar asupra lor, ci și asupra copiilor sau chiar a nepoților. Mint, înșeală pe neștiutori, exploatează pe muncitori, calcă peste vii și peste morți, nedreptățesc cu orice mică ocazie, fură din munca săracului, să le fie tot lor bine. Își iau a doua vilă, a treia mașină din bani obținuți cu japca, munciți cu sudoare de către alții, fără vreo remușcare că săracul de la care a furat, n-a mâncat poate în acea zi.

Toate astea până într-o zi când vine mânia lui Dumnezeu asupra lor și le face dreptate săracilor Lui, căci nedreptatea este păcat strigător la cer și chiar dacă nu îi blestemă nimeni, cad singuri sub blestem dumnezeiesc. Numai să conștientizeze omul care-i pricina tuturor necazurilor din casa lui, să dea înapoi banii furați și pe toți câți a nedreptățit în vreun fel și vor avea pace în casă. Să dea înapoi și cinstea celor despre care au mințit și i-au făcut să sufere, rămânând, poate, păgubiți pentru tot restul vieții din pricina lor. Tot ce-i făcut cu plăcere și mai ales cu bună știință se plătește cu durere și lacrimi amare.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 ianuarie 2018 în Uncategorized

 

Mii de rusi bogati parasesc orasele si se retrag in zone izolate

În Rusia se naşte un fenomen cu iz apocaliptic: mii de ruşi bogaţi părăsesc oraşele şi se retrag în zone izolate, pentru a-şi duce viaţa cât mai departe de civilizaţie. Trăiesc in colibe, manâcă doar ce cultivă şi îşi cresc copiii în spirit liber. Pentru ei, banii şi cariera nu mai au valoare. Mai mult, sunt convinşi că în curând vom trăi toţi ca ei. Au fost profesori, ingineri, avocaţi, oameni de afaceri. Au avut bani şi cariere  de invidiat.  Dar într-o zi şi-au vândut casele, şi-au îngheţat conturile şi s-au retras în sălbăticie pentru a trăi ca la începuturile lumii.

Li se mai spune “Noii ruși” și numărul lor crește me­reu – atât cât să populeze astăzi 200 de sate și că­tu­ne, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, “Noii ruși” sunt niște ființe ciudate – orășeni bogați și instru­iți (mulți milionari și oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le ușu­reze traiul sau munca zilnică. Au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viață, cu îndem­nul și căutările personale.

Eduard e unul dintre ei. A lucrat in Occident şi a fost manager de talie internaţională. Acum locuieste la Alexandrovka, satul de la porţile Siberiei într-o iurtă – un fel de cort cu podea de lemn.  Are doi copii pe care refuză să-i dea la şcoală de teama că sistemul ii va transforma in marionetele civilizatiei. Dar in Alexandrovka toti au studii superioare, asa ca David si Danila au de la cine invata. Mănâncă simplu şi doar ce cultivă. N-au nici curent electric, nici apă curentă. Şi vara şi iarna se călesc cu galeti de apa aruncate peste ei, la temperaturi siberiene.

Altul, Constantin, a fost anchetator in miliţia rusească, dar la vară se va muta şi el în Alexandrovka, satul de la porţile Siberiei. Iulia a fost profesor universitar de matematica. S-a stabilit aici impreuna  cu sotul ei, care n-a mai suportat stresul functiei pe care o avea in domeniul constructiilor.

Cu totii vor sa traiasca in strictul necesar, fara bani si fara tehnocolie.  Lui Constantin, fostul securist, i se spune Şamanul şi e vraciul comunitatii . Isi vindeca pacientii cu rugaciuni,  plante  si ritualuri de imbaiere. Alexandrovka pare sa fie unul dintre putinele locuri pe Pamant in care singurul guvernator e NATURA. E o lume libera, care te contamineaza.

Numărul celor care îl caută pe Dumnezeu în pusti­etatea pădurilor crește mereu. Nimeni nu trișează când vine de bună voie în Siberia, și nimeni nu vrea să pară ce nu este. În Siberia rezistă doar cei puternici și deciși. Cu toții refuză banii, avantajele energiei electrice și chiar binefacerile medicamentelor, înlocuind totul cu rugăciunea, cu miracolul simplității și al remediilor na­turiste. Organizează singuri mici spitale și școli, or­ga­nizează concerte și spectacole culturale, încât ai zice că, împreună, formează o sectă mile­naristă, speriată de multele scenarii catastrofice ale pro­fe­țiilor nostra­da­mice. “Noii ruși” sunt însă ortodocși curați. Au preoți, au bise­rici, au icoane la care se roagă. De alt­fel, fiecare nouă așezare nu începe alt­cumva decât cu o cameră de bârne în­chinată lui Dumnezeu și, alături, un bor­dei săpat direct în pământ.

German Sterligov, al doilea milionar oficial al Rusiei de dupa caderea URSS si-a abandonat in 2005 averea pentru a trai ca un taran intr-o parte indepartata a Rusiei, fiind dovada ca se poate gasi fericirea. S-a bucurat de o avere impresionanta, a trait in vile somptuoase, a avut yachturi si avioane private, dar a renuntat la acest stil de viata in urma cu patru ani si a ales sa se mute cu familia sa intr-o zona rurala a Rusiei, unde a ales sa traiasca in mijlocul salbaticiei.

Majoritatea prietenilor mei au crezut ca mi-am pierdut mintile, dar dupa patru ani se dovedeste ca am facut alegerea corecta. Criza economica care i-a afectat pe majoritatea oligarhilor este departe de mine. Spre deosebire de ei, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni si am suficiente resurse pentru a supravietui”. La doar 24 de ani, German Sterligov a pus bazele propriei companii si in scurt timp, profitand de vidul de legislatie din acea vreme, a reusit sa construiasca un imperiu financiar, cu birouri in Londra si New York, si a devenit milionar.

In timp ce Sterligov isi facea un nume in domeniul afacerilor, amenintarile incepeau sa se intensifice, iar el si sotia sa traiau in permanenta cu frica de a nu fi rapiti, brutalizati sau chiar omorati. „In primii doi ani de relatie ne-am mutat de 23 de ori. El ma suna si-mi spunea: «Impacheteaza, iar ne mutam». In cercurile in care sotul meu activa aveau loc multe crime”, isi aminteste Alyona.

„Eram ca pasarile intr-o cusca aurie. Fiind foarte bogati, traiam intr-o sclavie, din care, din fericire, am scapat”, a completat German. Pentru a scapa de amenintari, in era presedintiei lui Boris Eltin, multe cupluri bogate declarau ca s-au despartit si se afisau la petreceri cu alte persoane pentru a distrage atentia de la familia adevarata. „Se prefacea ca nu mai suntem importanti pentru el si asa prevenea sa devenim tintele rivalilor sau a rapitorilor”, a confirmat Alyona. Un factor important in decizia lor de a-si schimba stilul de viata l-a constituit infrangerea lui German in alegerile prezidentiale din 2004, cand invingator a iesit actualul premier rus Vladimir Putin. „A venit acasa, si-a aruncat jacheta si a spus: «Nu mai pot face nimic aici. Hai sa plecam si sa incepem o noua viata»”, isi aminteste Alyona, care a fost ceruta in casatorie la doar trei minute dupa ce s-au cunoscut. Au ales ca locatie o zona impadurita, aflata la 60 de kilometri departare de Moscova, o zona lipsita de luxul cu care s-au obisnuit, dar pe care nu il regreta.

In perioada lui de prosperitate, German Sterligov a oferit locuri de munca pentru 2.500 de persoane. In prezent, acestia mai sunt doar in numar de doi, ambii muncitori, care il invata pe Sterligov cum sa faca lucruri precum constructia de ziduri sau repararea de garduri.

Dupa o viata traita in cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov si sotia sa si-au schimbat perspectivele asupra vietii si au decis sa-si vanda proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertatii din New York, birourile de pe Wall Street si din Londra, casa din Elvetia, castelul din Franta si apartamentul din Piata Rosie din Moscova pentru a se muta la tara.

Sterligov si-a vandut averea la licitatie dupa ce s-a ales praful de ambitiile sale politice, care incepusera cu o campanie pentru functia de guvernator al Siberiei si au fost urmate de candidaturile pentru primaria Moscovei si in final pentru presedentia Rusiei.

“Mi-am dorit sa schimb viata oamenilor din Rusia in bine…Mi-am dorit sa aduc o noua viziune acestei tari, pentru a crea o viata mai buna. Dar nu am reusit, si am ajuns sa imi dau seama ca, chiar daca nu voi putea fi alaturi de tara mea in acest mod, familia mea inca are nevoie de mine – si am putut face schimbari la acest nivel.”

A ajuns sa acumuleze datorii uriase din pricina costurilor campaniilor sale electorale, asa ca si-a vandut casa din Moscova, toate proprietatile si actiunile, si si-a platit datoriile, iar mai apoi, dupa o calatorie in padure, si-a construit o casa cu banii care ii mai ramasesera dupa ce totul fusese vandut.

Eliberat de boala materialismului si de traiul imbacsit intr-o mare capitala a lumii, Sterligov a gasit adevarata fericire, fericirea fara bani.

Acum, la 15 ani dupa ce a facut primul sau milion, a renuntat la afaceri si a optat pentru o viata traditionala taraneasca, traita in adancul zonei rurale rusesti, impreuna cu sotia sa si cei cinci copii. “Viata mea nu a fost niciodata mai buna – inca nu pot crede ca am o viata atat de implinita si interesanta”, a declarat el programului BBC World Service’s Outlook.

“Puii de curcan tocmai au iesit de sub closca – aceasta este o stire interesanta pentru noi in momentul de fata. Am reusit sa gasim fericire ca si familie – si inca nu pot sa cred ca am reusit sa parasim Moscova, cu toata atmosfera ei de mercenariat, ividie si ostilitate. Cu greu pot descrie starea sufleteasca in care ne aflam, exact cum nu poti descrie gustul unei inghetate. Trebuie sa o gusti pentru a stii asta.”

German Sterligov  traieste acum intr-o casa mica, pe care o descrie ca fiind “o soba ruseasca, cateva ferestre, pereti si un tavan”. Are deasemenea doua tractoare, un boldozer si o Toyota veche, desi pe timp de iarna la ferma se poate ajunge doar cu o caruta tarasa de cai. Ce mai apropiata casa se afla la 11 km distanta. Nu are electricitate si acum incearca sa se descotoroseasca si de telefonul mobil.

Cu toate acestea, el spune ca nici atunci cand era bogat nu a dus o viata tipica de magnat rus. “Nu aveam elefanti sau piscine”, spune el. “Dar este adevarat, am trait intotdeauna in cele mai bogate, elegante si exclusiviste cartiere, in case mari si scumpe”.

Pasul spre Siberia n-a fost totuşi uşor. “A fost greu pentru sotia mea, care nu era obisnuita cu viata la tara, ci mai degraba cu viata de milionar. Acum este recunoscatoare, deoarece copiii nostrii duc o viata normala, o viata reala. Familia mea este fara indoiala mai fericita.”

Copiii lui Sterligov primesc educatie acasa, deoarece el crede ca mediul din scoala “ii va corupe”. Nu le va permite sa urmeze studii universitare, din acelasi motiv: “Universitatile sunt pline de depravare – nu s-ar deprinde cu altceva de acolo in afara de corupere morala. Asadar, este in afara de orice discutie”, spune el. Este un nationalist convins si a devenit profund religios acum 10 ani – desi nu vrea sa vorbeasca despre acest lucru, descriindu-l ca fiind “prea personal.”

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/12/29/rusia-alba-si-ortodoxa-mii-de-rusi-bogati-parasesc-orasele-si-se-retrag-in-zone-izolate/

 

 

 
Un comentariu

Scris de pe 3 ianuarie 2018 în BISERICA, CREŞTINUL, DUMNEZEU, Uncategorized