Clevetitorului

Porți o sabie pe limbă –
Când bârfești, o tot ascuți,
Cum porți vipera-n ureche,
Tu, care-aprobi și asculți.

ELENA J.

 

Despre pacatul injuraturilor

Asistam cândva la un fapt deosebit de grav. Nişte părinţi foarte tineri se amuzau de copilaşul lor care avea 4 ani, şi pe care îl învăţaseră să dea diavolului, să înjure. Copilul vorbind gângav, când înjura părea atât de amuzant, încât producea râsete celor care-l ascultau. Câtă iresponsabilitate la acei părinţi! În loc să-l înveţe pe copil a se feri să pomenească numele satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei dimpotrivă, indirect şi involuntar, îi făceau cel mai mare rău copilului. De asemenea am observat acest obicei rău la foarte mulţi oameni: să înjure, să dea diavolului orice lucru, să dea diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodăria, tot ce le apare în faţă. Dând diavolului pe cineva sau ceva, tu îi doreşti răul. În loc să zici să fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adică să aibă parte de Dumnezeu, tu însuţi îl închini satanei.

O foarte mare iresponsabilitate există la cei care înjură şi pomenesc numele satanei!

Numele diavolului conţine cel mai mare rău, o puternică doză de energie negativă, conţine răul în sine, conţine pe diavol care este izvorul răului. Or, cel care rosteşte zilnic numele diavolului nu face altceva decât să-l cheme pe satana în sufletul, în inima şi mintea lui.

Trebuie să alegem: ori chemăm pe Dumnezeu zilnic prin rugăciune şi prin pomenirea Numelui Său, care este izvorul binelui, binele în sine şi pozitivul prin excelenţă, ori pe satana cu tot răul lui. Vom da răspuns în ziua Judecăţii pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit în viaţă (Matei 12,36). Să ne ferim în toată viaţa noastră a spune cuvinte rele şi dimpotrivă, să rostim cât mai multe cuvinte ziditoare de suflet după cuvântul Sfântului Pavel care spune: „Din gura noastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Efes. 4, 29). Inima noastră trebuie să devină pământ bun pentru a putea rodi în ea sămânţa credinţei în Dumnezeu.

Arhim. Ioachim Pârvulescu, doxologia.ro

 

Judecarea aproapelui – o tentatie greu de biruit

Judecarea aproapelui nu este o tendință înnăscută, ci un obicei deprins în întâlnirile cu diverse persoane aplecate spre bârfă și comentarii negative la adresa celorlalți. Pentru fiecare dintre noi, judecarea este o tentație greu de biruit. Chiar dacă nu o facem fățiș, judecăm în gând, în taina inimii. Judecarea aproapelui Această judecare la prima vedere este una foarte aspră și neîntemeiată pe adevăr, ci doar pe ceea ce ochiul vede și urechea aude. Sfântul Nicolae Velimirovici ne învață zicând: „Chiar de vezi pe cineva păcătuind, gândește întru sine că nu știi faptele lui cele bune. Căci mulți au păcătuit pe față și s-au pocăit în ascuns. Păcatele lor le vedem, dar nu știm pocăința lor. De aceea, fraților, să nu judecăm pe nimeni, ca nici noi să nu fim judecați”.

Dumnezeu nu judecă pe nimeni, ci așteaptă întoarcerea păcătoșilor. Fiecare om are dreptul la mântuire, de aceea nu trebuie să condamnăm pe nimeni niciodată. Sufletul lui este în mâinile lui Dumnezeu și numai El decide ce se va întâmpla cu el. Sfântul Atanasie Sinaitul ne povățuiește să nu judecăm atât de lesnicios, pentru că până în ultima secundă el are șansa de a se pocăi și de a se mântui. „Chiar de și vezi pe cineva păcătuind, nu-l osândi, căci nu știi în ce chip își va sfârși viața”. Tâlharul a fost un ucigaș, iar Iuda a fost Apostol al lui Iisus. Tâlharul s-a mântuit, iar Iuda a pierit.

Sfântul Nicolae Velimirovici spune că nici măcar în vremea răstignirii Sale Hristos n-a judecat pe nimeni. Nici un cuvânt de ocară nu le-a adresat celor care L-au batjocorit, L-au învinuit pe nedrept, L-au bătut, L-au scuipat și L-au țintuit pe Cruce. În schimb, s-a rugat pentru iertarea lor. „Încă nici în pătimirile Sale pe Cruce, Iisus Domnul nu i-a osândit pe păcătoși, ci îi apăra pentru păcatele lor înaintea Părintelui Său, zicând „că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). La fel trebuie să facem și noi, străduindu-ne să-L imităm în toate pe Mântuitorul, Care ne-a dat pildă de iubire jertfelnică și de iertare deplină. Dumnezeu ne spune limpede: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura”. (Matei 7, 1-2).

Această judecată de care vom avea parte toți cei care osândim pe frații noștri nu va avea loc numai la Judecata de Apoi, ci chiar din viața aceasta. „Căci nimeni nu poate fi încredințat că, până la moarte, nu va săvârși același păcat pentru care l-a osândit pe fratele său”. Această „pedeapsă” pe urmărește pe toți, pentru că așa funcționează legile duhovnicești și dreptatea divină.

Sf. Nicolae Velimirovici

 

Fulgi peste tot…

Un părinte bisericesc a fost calomniat, şi când era pe patul de moarte a venit năpăstuitorul, vorbitorul de rău, cerându-i iertare. Părintele i-a iertat tot, dar i-a dat drept canon să se ducă acasă şi să ia o pernă cu fulgi, să se urce într-un pom înalt şi acolo scoţând toţi fulgii din pernă se le dea drumul, iar după aceea să se ducă să adune fiecare fulg ca să fie iertat şi de Dumnezeu. Făcând aşa a început să adune, dar a fost imposibil, pentru că vântul împrăştiase toţi fulgii cât mai departe şi în locuri greu de găsit.

Aşa se întâmplă şi cu vorbele care ne ies din gură, foarte uşor se împrăştie. De aceea când ai vorbit pe cineva de rău şi l-ai calomniat, degradându-l în faţa unora, să ştii că mare rău ai făcut sufletului tău, căci cu cuvântul tău care ţi-a zburat de pe buze şi pe care nu-l mai poţi întoarce, ai făcut două mari păcate: întâi ai smintit pe alţii cu vorbele tale şi ai ponegrit cinstea aproapelui; al doilea te-ai făcut judecătorul lui judecându-l mai înainte de a veni ziua cea mare când ne va judeca Domnul Hristos pe toţi.

Pr. Visarion

 

Despre pacatul vorbirii de rau

De multe ori suntem înclinaţi să vorbim de rău pe cineva, să colectăm tot felul de bârfe pe seama oamenilor, chiar şi aici în biserică. Dacă cineva greşeşte, imediat se întinde povestea că X a făcut o greşeală. Şi…!? Şi tu faci, şi eu fac. De ce colportaţi aceste ştiri şi le răspândiţi? Aşa cum preotul e mormântul spovedaniilor voastre şi al păcatelor şi niciodată nu va ieşi din gura preotului un cuvânt despre ceea ce aţi spovedit – că atunci el trebuie să fie caterisit – aşa şi voi, din toate ştirile rele, din toate bârfele, faceţi un mormânt în voi, îngropaţi-le în adâncul sufletului vostru şi faceţi-le uitate! Pentru că toate aceste lucruri sunt spre dezbinare.

Nu-s lucruri mari, sunt lucruri foarte mici, dar de ce să le aduni, de ce să strângi ceea ce spune rău unul despre celălalt, chiar dacă ceea ce spune e adevărat? Această colectare nu este pentru tine ceva care nu te afectează! Te afectează, pentru că tu cauţi lucrul acesta, tu ai un suflet care este înclinat spre aceste lucruri, tu deschizi poarta inimii tale ca să primeşti lucrurile rele şi pe urmă să le şi răspândeşti.

Pr. Gheorghe Calciu, ganduridinierusalim.com

 

Demonul barfa

Cunosc familii intregi a caror preocupare zi de zi este barfa, si anume ce a mai facut cutare si cutare, daca te intereseaza vreun detaliu cu privire la viata cuiva, mergi la ei si afli sigur ce te intereseaza si multe altele pe deasupra. Am vazut cu ochii mei cum demonul acesta al barfei se transmite generational, parintii s-au ocupat cu asa ceva, copiii au preluat si au toate sansele sa transmita si generatiilor urmatoare.

Pare un obicei normal, dar pe langa faptul ca Biblia ne spune ca barfa e de fapt ucidere, putem vedea cu totii ce efecte are barfa. Biblia ne mai spune sa stam departe de oamenii care se ocupa cu asa ceva, si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat putere sa ma separ de astfel de oameni, ca m-a despartit El la un moment dat de astfel de oameni, atunci cand pe mine nu ma ducea capul sa inteleg cum stau lucrurile.

Nu vorbesc aici despre ispita pe care o simtim fiecare dintre noi de a vorbi despre unul altul, despre lupta asta continua de a ne controla vorbirea, ci vorbesc despre demonul barfei, un demon in toata regula, care este bine primit de prea multa lume. Si atunci cand omul ajunge sa fie controlat de acest demon, nu va recunoaste in veac ca el barfeste, desi e barfitorul satului, cartierului, al strazii, al bisericii, sau al grupului de prieteni. Diavolul odata ce preia controlul, anuleaza constiinta si te face sa te simti confortabil cu acel obicei. Am auzit cu urechile mele persoane care au o problema grava cu barfa, spunand: eu nu barfesc.

La fel ca si orice alt demon, si demonul barfei poate fi alungat, cu conditia ca acel om sa isi doreasca asta, sa constientizeze problema pe care o are si sa nu mai cada de buna voie la invoiala cu diavolul.

Destui din cei care urca la amvoane au boala asta, destui fac parte din familii care din generatie in generatie au hranit la ei in casa demonul acesta al barfei, destule biserici au fost divizate, si ani de zile au alimentat vrajba, pentru ca au permis demonilor de barfa sa isi faca loc confortabil in viata lor. E o realitate mult mai des intalnita decat ne imaginam noi, nimeni nu a facut un studiu la noi in Romania, dar cred ca rezultatul ar fi naucitor, cat de mult rau au facut cei care barfesc. Si sa nu care cumva sa crezi ca vorbesc la figurat cand spun demon al barfei, nu, nu, chair asa e.

Demonul barfei este unul dintre cei mai des intalniti demoni care se simt foarte bine in biserica, nici macar nu este identificat ca demon, i se mai spune fire, dar asta e altceva, se incepe in fire si se ajunge la demonizare. Cred ca demonul barfei este unul dintre cele mai puternice legaturi diavolesti de peste tara noastra, un pacat care a ajuns sa ne distreze, a barfi e ceva haios la urma urmei. Daca s-ar manifesta violent, multa lume ar face spume si s-ar tavali pe jos. Departeaza-te de oamenii care barfesc, fugi de ei, te faci complice ascultandu-le barfele, nu e ceva cu care sa te joci.

https://roseinthedesert.wordpress.com/

 

Nu musca degetul care ti-a aratat drumul!

Îți osândeşti pe duhovnicul tău în faţa prietenului, în casa ta, pre­tutindeni unde ţi se dă ocazia (în timp ce în faţa lui taci), deoarece după pă­rerea ta a făcut o greşeală. Prin urma­re, tu, care-l osândeşti, şi pentru fap­tul că-l osândeşti, nu faci un păcat? Desigur! Şi cine face păcatul cel mai mare? Duhovnicul tău sau tu, cel ca­re-l osândeşti? Ia seama că-l osândeşti pe învăţătorul care te conduce spre împărăţia lui Dumnezeu! „Nu muş­ca degetul care ţi-a arătat drumul!”, spune poporul nostru înţelept. Gândeşte-te la următorul lucru: dacă erai virtuos, l-ai fi osândit? Dacă erai ne­voitor şi ţi-ai fi îmblânzit patima, l-ai fi osândit? Dacă aveai smerenie, ai fi făcut-o?

Cu siguranţă că şi duhovnicul tău, ca om, poate că a greşit undeva, iar tu te-ai „agăţat” de greşeala lui. Însă, dacă erai om duhovnicec, i-ai fi arătat greşeala în ascuns şi cu smerenie, fără să-l osândeşti prin judecata ta!

Dacă nu-ţi este îngăduit să-l osân­deşti pe fratele tău (v. Luca 6, 37), cu atât mai mult pe preot. Şi cu atât mai mult pe duhovnicul tău! Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte caustic în pri­vinţa acestui aspect. El mustră cu as­prime pe cel care-l osândeşte pe pă­rintele său duhovnic şi, printre alte­le, spune: „Nu este făţărnicie când săruţi în faţa tuturor mâna preotului tău, îi ceri binecuvântarea, îl rogi să-ţi boteze copilul, să vină în casa ta, în timp ce în familia ta şi în piaţă îl ocărăşti şi-l vorbeşti de rău? Un înţelept a spus că, chiar dacă tatăl tău după trup nu mai este în toate minţile, eşti dator să-l rabzi, căci, «deşi îi lipseşte chibzuinţă, are iertare». Cu atât mai mult este valabil acest lucru pentru părinţii duhovniceşti! Ai necazuri cu preotul tău, te sminteşte purtarea lui? Să nu-l împroşti cu cuvintele tale, să nu-l osândeşti! Arată tărie şi îndelun­gă răbdare!

Fariseul avea virtuţi, ţinea posturi­le, făcea rugăciuni, milostenii, nu în­călca cu nimic Legea lui Dumnezeu, însă, deoarece l-a numit pe vame­şul necăjit «răpitor şi lacom», a fost pedepsit de Dumnezeu. Noi, care-i osândim pe părinţii duhovnici, ce răs­puns vom da în faţa lui Dumnezeu? Îl osândeşti pe duhovnicul tău? Nu te temi să nu cadă foc şi să-ţi ardă lim­ba? Nu te temi că se va deschide pă­mântul ca să te înghită?”

Sfântul Ioan Gură de Aur nu îngă­duie nici să asculţi osândirile grele la adresa duhovnicilor: „Cum rabzi să-l ocărască pe duhovnicul tău? Cum nu le închizi gura, ca să ai plată de la Dumnezeu? Dacă nu faci aşa, vei da răspuns în faţa lui Dumnezeu în Ziua înfricoşătoare a Judecăţii.”

Arhim. Vasilios Bacoianis, ganduridinierusalim.com

 

Daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci

Cel ce posteşte de bucate, posteşte zădarnic dacă postul lui nu este însoţit şi de postul celălalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de păcate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pildă, dacă bârfeşti, chiar daca nu mănânci nimic, tot în iad te duci.

Cine osândeşte pe altul, acela e mai vinovat decât cel care nu posteşte, pentru că intră în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne îndeamnă mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, pază gurii mele”. O vorbă odată spusă, nu mai poţi fi stăpân pe ea. Zboară de la tine şi este mereu comentată şi răstălmăcită în toate chipurile. De aceea, ţineţi-o pe loc, mai ales când e vorba de un cuvânt rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de asta sunt dinţii şi buzele în faţa limbii, că doar-doar vom putea înfrâna această limbă şi Doamne, Doamne, cât venin şi cât vicleşug ştie ea să verse de multe ori!

 Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?

Pr. Sofian si Pr. Ioanichie Bălan, ganduridinierusalim.com

 

 

Duhul Sfant se departeaza de la omul care-i judeca pe ceilalti

O perioadă, cincisprezece ori douăzeci de ani, n-am dat niciun cuvânt de folos. M-am ferit a da sfaturi, dar am simţit cândva, m-a mustrat, că un talant mi-a dat şi l-am îngropat. Şi pe urmă, când a venit la mine un părinte sau cineva cu vreun necaz, nu am mai avut răbdarea asta să nu-i spun, şi-a trebuit să-i zic un adevăr. Şi, spunându-i, am simţit că Duhul Sfânt nu mă mai mustră că un talant mi-a dat şi l-am îngropat.

În mănăstire cât am stat, atât am simţit ajutorul lui Dumnezeu: cât m-am ferit să judec şi am luat tot asupra mea; iar când am zis că şi cutare îi vinovat, atunci gata… am pierdut. Când eram în mănăstire, era un frate, mai bun ca mine, dar s-a întâmplat că s-a jeluit mie de ispitele lui.

Şi eu, în timpul acesta, am bătut în struna lui: „Da, da…, ai dreptate, ai dreptate…”. Şi în timpul acela, eu m-am despărţit de Dumnezeu, pentru că am judecat pe aproapele. El o zis că cutare face aşa şi aşa, şi că-i un hoţ şi-un potlogar; şi eu tot am bătut în struna lui: „Da. Da, da… ”. Dimineaţa mi-am luat rămas bun, şi mi-a zis:

– Bogdaproste c-ai venit, de-abia te aştept să mai vii.

– Vai de mine, i-am zis. Ce-am vorbit noi azi noapte… Nu mai este nevoie să vină Hristos pe pământ. Noi am făcut judecata.

După aceea, ce să vezi, ce ispite am avut… Şi când am mers la mărturisit, duhovnicul mi-a spus:

– Ispitele astea le ai din cauză c-ai judecat.

Atunci Duhul Sfânt m-a lăsat în părăsire şi dimineaţa eram năuc de cap, obosit, şi mă durea capul… De atunci m-am întâlnit cu un părinte şi mi-a zis:

– Câte zile vei avea, să te fereşti a judeca şi a osândi. Când îţi spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui aşa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturiseşte, poate plânge, poate are smerenie, şi Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăieşte”.

Pr. Proclu Nicău

 

Vorbirile fara rost intristeaza pe Duhul Sfant

Vorbirile fără rost uneori ne pricinuiesc ura celor ce ne ascultă, alteori batjocuri și râs, defăimând aceia prostia cuvintelor. Altele, întinarea cunoștinței și, iarăși, altele, osânda de la Dumnezeu și întristarea Duhului Sfânt, ceea ce este mai înfricoșat decât toate celelalte. Cel ce-și curățește inima și smulte din rădăcină păcatul întru Domnul, și cel ce se ostenește pentru o cunoștință mai dumnezeiască și vede în minte cele nevăzute de cei mulți, nu se cuvine să se înalțe pentru aceasta față de cineva. Căci nimic nu e mai curat între cele zidite ca cel fără de trup, nimic nu are cunoștință mai mare ca îngerul. Dar înălțându-se, a căzut din cer ca un fulger. Astfel, mândria cugetului i-a fost socotită la Dumnezeu ca necurăție.

Filotei Sinaitul, manastireasuruceni.md