Una este sa mori in biserica si alta este sa mori la petreceri

Una este să mori în biserică şi alta e să mori la teatru. Aşa s-a întâmplat într-un oraş din Franţa, într-o sală de teatru. Era în ziua de 24 martie, în postul Paştelui şi avea loc o reprezentaţie strălucită. Se adunaseră 1500 de suflete. Clădirea avea uşi înguste, iar când se ridică cortina, izbucni un incendiu şi aprinse într-o clipă toată scena.

Toată lumea striga şi din toate colţurile sălii, se auziră explozii. Lemnăria trosnea sub flăcările focului, iar artiştii umblau buimăciţi prin fum, cuprinşi de mare spaimă. Pierduţi şi nebuni căutau cu toţii prin flăcări vreo uşă de scăpare. Publicul se năpusti pe scările întortocheate, dar mulţi înăbuşiţi de fum căzură pe jos. Femeile şi copiii erau călcaţi în picioare. Se auzeau ţipete de spaimă şi deznădejde de la cei ce se luptau să-şi scape viaţa din ghearele morţii. Târziu, când pompierii au putut străbate în interior, s-au îngrozit de ce au văzut. Un morman întreg de oameni fumegând, negri şi hidoşi. Pe scările înguste atârnau unii de alţii, bărbaţi, femei şi copii. Ce scenă sfâşietoare şi groaznică avu loc în câteva minute!

La ora 3 dimineaţa, cadavrele au fost duse la o sfântă biserică. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznică de care au avut parte. Oare aceşti nenorociţi erau pregătiţi de moarte? Vai, nu la teatru se pregăteşte cineva de moarte. Dacă aceste victime carbonizate ar fi ştiut ce soartă îi aşteaptă acolo, ar fi renunţat la orice plăcere. Dar iată cum se înşeală biata lume, pierzându-se în astfel de locuri pustii.

 

Vorbeste-mi despre ceilalti si te voi cunoaste pe tine

Poți să-ți dai seama de caracterul unei persoane după felul cum vorbește despre ceilalți. Pentru că de multe ori apreciem și respectăm o persoană, doar pentru că s-a vorbit frumos despre ea, deși noi poate nu am cunoscut-o personal. Așa s-a întâmplat odată cu o colegă care îmi vorbea foarte frumos despre soțul ei. Îmi spunea că o iubește, că o respectă și că o ajută mereu. Că nu s-au certat niciodată și că e un om fără defecte. Parcă mi l-am și închipuit, mi-am făcut o imagine în sinea mea în funcție de descrierea ei. Dar poate că acest om nu era chiar întru totul perfect după cum povestea ea, pentru că orice om are și defecte, are și părți rele, dar ea nu le vedea pe acestea. De fapt, nu vroia să le vadă, în primul rând pentru că-l iubea foarte mult, iar iubirea știm că acoperă orice slăbiciune și te face să vezi frumusețe până și în defectele persoanei iubite și în al doilea rând pentru că așa era inima ei – frumoasă. Ea nu vorbea frumos doar despre familia ei, ci despre orice om, indiferent că-i era prieten, vecin sau simplă cunoștință. Și am putut, astfel, să-i descopăr și caracterul ei: un suflet frumos, curat și bun.

Pe de altă parte, am întâlnit persoane care vorbeau de rău pe toată lumea, chiar și pe prieteni. Mi-am dat seama ușor ce fel de persoane sunt acestea, m-am îndepărtat de ele cu diplomație și discreție și mi-am spus: „Dacă acesta îl bârfește mie pe prietenul lui cel mai bun, înseamnă că nici eu nu voi fi scutită și că voi putea fi oricând cu ușurință, subiect de bârfă în urechile altora.” Și așa a fost! Cu atât mai puțin că eu nici nu-i eram o prietenă foarte apropiată. Pentru că aceasta e treaba clevetitorului: să bârfească, să exagereze, să iscodească și să te facă și pe tine să-l urăști pe celălalt. Dar e bine să știi să te ferești de la început de astfel de persoane viclene și bârfitoare. Așadar, ia aminte la cuvintele tale căci vorbind despre ceilalți, te descrii pe tine însuți.

Elena J.https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

 

Apelativul „mama”

Întreaga Liturghie m-a încercat un sentiment, pe care vreau să vi-l mărturisesc, anume acela că fiecare din cei ce sunteţi aici vă adresaţi Maicii Domnului cu apelativul „mamă”! Acest apelativ are o rezonanţă particulară în inima Maicii Domnului, pentru că fiecare strigăt, al oricărei persoane, este unic! Şi noi, când ne adresăm mamei noastre după trup, niciodată nu o facem la fel. Nu există să i te adresezi în acelaşi fel mamei tale, nici măcar de două ori! De fiecare dată, când îi spui mamei tale „mamă”, o faci într-un alt fel, cu altă simţire, cu altă gândire, cu altă intensitate. Deci, ne adresăm mamei noastre după trup de fiecare dată în alt fel, iar rezonanţa în inima ei este alta. Ea o să simtă, întotdeauna, cu cât drag i-am spus „mamă”, cu câtă suferinţă i-am zis „mamă”, cu câtă căldură am chemat-o „mamă”. De fiecare dată, ea o să simtă cu cât drag i-am spus „mamă”, pentru că nu întotdeauna o facem cu drag. Dacă ar fi să ne aducem aminte de momente ale copilăriei noastre, vom găsi că nu întotdeauna ne-am adresat mamei noastre după trup cu iubire şi căldură.

Or, în ceea ce-o priveşte pe Maica Domnului, cel puţin noi, care suntem aici, ne adresăm ei cu drag! Ar fi bine ca întreaga omenire să o facă, dar, din păcate, nu se întâmplă aşa, pentru că oamenii se copilăresc. Cei care trăiesc într-o copilărie a neştiinţei şi a întunericului nu i se adresează Maicii Domnului aşa cum o facem noi, aşa cum ne străduim şi simţim să o facem, când ne adresăm Maicii Domnului cu apelativul de „mamă”.

Calitatea de mamă nu poate să o aibă oricine, este adevărat, pentru că, după trup, să devii mamă este un dar al lui Dumnezeu, o şansă. Dar, după duh, oricine poate să fie o mamă adevărată. Îmi aduc aminte de o soţie credincioasă, care, pierzându-şi soţul, mi-a zis: „părinte, am avut un soţ ca o mamă”! Aşadar, şi soţul pentru soţie poate să fie ca o mamă! Oricine din această lume trebuie să aibă sentimente de mamă şi, dacă vreţi, comportament de mamă faţă de aproapele lui! Oricine trebuie să se străduiască să fie mamă pentru orice făptură pe care a creat-o Dumnezeu, şi în special pentru aproapele lui! Noi, părinţii duhovniceşti, pe care ne strigaţi cu numele de „părinte”, în permanenţă, trebuie să răspundem credincioşilor noştri ca o mamă adevărată, chiar şi atunci când îi dojenim, când îi mustrăm, când trebuie să fim pedagogi. Chiar şi atunci, noi, părinţii duhovniceşti, trebuie să ne comportăm ca o mamă adevărată.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne istoriseşte un moment din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, în care El se adresează ucenicilor şi le porunceşte să nu spună nimănui că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu L-au ascultat! De altfel, Mântuitorul nici nu se aştepta să-L asculte. Şi, gândindu-mă că despre Maica Domnului s-a scris foarte puţin în Scripturi, poate că acest cuvânt, al Evangheliei de astăzi, este valabil şi pentru ea. Dacă nu s-a scris, aceasta înseamnă că ea ni se adresează precum a făcut-o Mântuitorul în episodul evanghelic despre care aţi auzit astăzi: „n’o spuneţi nimănui” (Mt 17, 9) nimic despre mine!. Dar noi nu putem să facem aşa ceva, chiar dacă în Scriptură nu se vorbeşte prea multe despre ea.

Meditând eu, în zilele acestea, la Maica Domnului, m-am gândit, omeneşte, că, odinioară, în această mânăstire, unde Mitropolitul Bartolomeu stătea mai mult de jumătate de an şi scria sau traducea, după caz, adesea mă chema şi îmi citea din scrierile sale, câteodată îmi cerea şi părerea. Vă spun aceasta ca să vă daţi seama că era un om smerit, un om care avea conştiinţă de sine şi îşi cunoştea limitele, deşi era o personalitate puternică, aşa cum aţi cunoscut-o toţi. Aşadar, îmi citea, adesea, din scrierile sale, se controla pe el însuşi şi îmi cerea şi părerea. Iar eu m-am dus cu gândul la Maica Domnului, care i-a fost încredinţată ucenicului iubit al Mântuitorului Iisus Hristos, adică Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, cel care a scris o Evanghelie, cea mai frumoasă şi mai profundă, cel care a scris câteva Epistole şi cartea numită Apocalipsa. Dacă Maica Domnului stătea într-o casă cu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, dacă Maica Domnului a devenit mama lui, prin cuvântul Mântuitorului de pe cruce – Fiule, „Iată, mama ta!” (In 19, 27) –, dacă Maica Domnului, până la sfârşitul vieţii ei, nu s-a despărţit de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, oare acesta, în preocuparea lui de a scrie Evanghelia, de a scrie despre viaţa pământească a Domnului Hristos, nu se va fi consultat cu Maica Domnului? Oare nu îi va fi citit întreaga Evanghelie, pe care o avem astăzi în Biblie, Maicii Domnului? Oare Epistolele, în care găsim un cuvânt extraordinar despre Dumnezeu, acela care spune că „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 In 4, 16), nu i le va fi citit Maicii Domnului? Aş îndrăzni să spun, şi nu aş greşi, poate că mâna Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan a scris, de multe ori, ceea ce i-a şoptit Maica Domnului! Doar acest cuvânt: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”, cine l-a trăit mai deplin ca Maica Domnului, cea care L-a purtat în pântece pe Dumnezeu? Credeţi că Maica Domnului, odată ce L-a născut pe lume pe Fiul ei, pe Fiul lui Dumnezeu, nu L-a mai purtat în fiinţa ei? Niciodată Maica Domnului nu s-a despărţit de Fiul ei Cel iubit!

Anul trecut, v-am pus la inimă cuvântul Domnului Hristos, din Evanghelia după Ioan, care zice: „Cel ce M’a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In 14, 9). Iar Sfinţii Părinţi completează: „cine L-a văzut pe Domnul Hristos, acela a văzut-o pe Maica Domnului”. De aceea, dacă vreţi, vreodată, să o cunoaşteţi pe Maica Domnului cu adevărat, să citiţiEvanghelia după Ioan, pentru că majoritatea cuvintelor din această Evanghelie, dacă nu le-a scris Maica Domnului cu mâna ei, le-a şoptit la urechea ucenicului iubit! Dilema mea, în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este următoarea: după ce Maica Domnului a plecat de pe pământ, oare cine era îngerul care i-a şoptit carteaApocalipsei, în care găsim vorbindu-se despre Maica Domnului foarte desluşit, despre Maica Domnului ca participantă la evenimentele de la sfârşitul lumii? Mă gândesc eu că Maica Domnului, Stăpâna îngerilor, cum o numesc Sfinţii Părinţi, nu a fost străină de această şoaptă, care ne-a rămas scrisă în cartea Apocalipsei.

Pe acestea toate am dorit să vi le pun astăzi la suflet! Dacă vreţi să o cunoaşteţi cu adevărat pe Maica Domnului, citiţi Sfânta Evanghelie după Ioan, Epistolele sale şi cartea Apocalipsei! Dacă vreţi să simţiţi cine este cu adevărat Maica Domnului, să deveniţi fiecare o mamă adevărată şi să vă adresaţi ei, întotdeauna, aşa cum o faceţi în pricesne, cu multă căldură şi cu multă dragoste! De asemenea să vă rugaţi pentru cei ce se copilăresc, pentru cei care trăiesc în întuneric, conştient sau incoştient, şi care nu se adresează niciodată Maicii Domnului cu apelativul „mamă”, considerând-o un om oarecare.

Eu, dumneavoastră şi mama mea, care e aici, şi mamele dumneavoastră după trup, cu toţii nu ne dorim să ni se adreseze cineva, vreodată, fără dragoste, fără căldură sufletească. Dacă ni se adresează altfel, ne tulburăm, ne mâhnim. Aşa este şi cu Maica Domnului. De aceea, în istorie, iată de două mii de ani încoace, câteodată, Maica Domnului varsă lacrimi adevărate din icoanele ei, care devin făcătoare de minuni. De-aceea Maica Domnului varsă lacrimi, pentru că omenirea nu i se adresează aşa cum ar trebui să i se adreseze, pentru că omenirea încă nu o cunoaşte cu adevărat, pentru că omenirea nu o iubeşte cu adevărat. Dacă vrem să fim iubiţi, trebuie, la rându-ne, să o iubim pe Maica Domnului! Dacă vrem să fim iubiţi, trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu! Dacă nu o iubim pe Maica Domnului şi nu Îl iubim pe Dumnezeu, atunci nu o să cunoaştem niciodată Iubirea! Să nu fie! Amin!

http://parinteledumitrucobzaru.blogspot.ro/

 

Banii deschid orice poarta, dar nu si pe cea din rai

Dacă aș avea bani să pot cumpăra toate mâncărurile gustoase, dar dacă nu am poftă de mâncare, ce folos? Dacă aș avea bani să pot cumpăra cele mai pufoase perne și paturi, ce folos dacă nu mă pot odihni în ele? Dacă aș avea bani să călătoresc prin lumea întreagă, ce folos dacă nu am mulțumire sufletească? Banii pot îmbrăca omul, pot înfrumuseța casa, pot încânta ochii, pot umple pântecele, pot mulțumi trupul, pot satisface poftele, pot obține ranguri, pot cumpăra diplome, pot deschide orice poartă, dar nu și pe cea din rai. Pacea, fericirea, mulțumirea sufletească, sănătatea, iubirea, veșnicia – banii nu le poate cumpăra.

Elena J.

 

Coarnele Halloween-ului

Halloween-ul, ştiu cam toţi sătenii acuş, e sărbătoarea aia irlandeză, în care unul Jack, umblă cu dovleacul bâjbâind prin întuneric. Se zice că Jack Zgârcitul, după ce a păcălit de două ori pe Scaraoţki, pe dracu’ ăl mare, n-a mai încăput nici în iad, nici în Rai. Şi Satana i-a dat un dovleac luminat în mână să umble haihui prin întuneric! Ciudată poveste. Cu final neînţeles. Pentru mine, pentru dumneavoastră.

Paradoxul e că sărbătoarea dovleacului cu cap de mort a umplut România. De la profesori şi actori, până pe uliţele satelor din creierii munţilor, elevii au învăţat să colinde cu dovleacul aprins. Adică în numele Satanei. Colindă ca de Crăciun, dar nu cu traiste de covrigi, şi nici cu Vestea Bună că s-a născut Mesia, ci îmbrăcaţi în haine de drac! Mascaţi, cu sânge fals pe obraji lucioşi, cu coarne ca ăia răi (dar şi cu cruciuliţe la gât), cu cearşafuri albe peste trup – ca stafiile, imitând bufniţe, vârcolaci, huhurezi sau vampiri, tinerii se dau malefici. Şi devin. Se cred Merlin, sau nu ştiu ce mama Omida. “Noi suntem vrăjitoare bune, domnule profesor”, a strigat o “diavoliţă” de liceu unui prieten bun de-al meu, profesor de Religie. Nu ştiam că se poate şi vrăjitori buni. Adică şi draci cumsecade.

Intrând în librărie să-mi cumpăr o carte, am rămas uimit să constat că pe un raft, pe lângă prostioarele vrăjitorului Harry Potter, erau şi manuale de magie, cartea neagră a vrăjitoriei, textele lui satana, şi alte chestiuni tenebre. Cărţoaie groase, de sute de mii, sau milioane de lei vechi. Atenţie, pentru copii!!! Duminică seara, la Târgovişte, am văzut într-o cofetărie tot felul de măşti, de coarne, de ochelari, de turbane şi nu mai ştiu ce aiureli. Am întrebat ironic dacă-s pentru mâncat tiramisu. Ah, pentru haloween-ul copiilor.

Azi, la liceu, colegul meu de Religie, n-a putut să estompeze distracţia dovleciştilor, deoarece o profesoară i-a sugerat să fie blând, “să nu distrugă de tot haloween-ul”. Mi-a spus că parcă publicul i-a disipat entuziasmul şi că a simţit o apăsare diabolică în timp ce vorbea. Împinşi spre un divertisment macabru – chiar de către profesori sau părinţi (?!), tinerii noştri se joacă cu magia. Cu drăcia. Se cred vrăjitori şi se comportă ca ei. Dansează ca zombi (oameni fără suflet) şi spun Abracadabra la dovlecii cu limbi ascuţite de foc şi ochi de piraţi. Pentru ei, horror e ceva delicios. Iar viaţa, succesul, cred că e ceva de hocus pocus… Faci o vrajă, baţi din baghetă şi vei fi primul în toate!

Am spus unor profesori (şi tuturor liceenilor), că atunci când permiţi ca tinerii să se-mbrace în pisica neagră, în Dracula, în Scaraoţki sau vrăjitoarea din Albă ca Zăpada, nu mai poţi avea pretenţii să fie cuminţi la ore. Să fie corecţi, să fie morali. Iar pe stradă, să nu fure, să nu jefuiască, să nu violeze. Să nu ucidă cu sânge rece. Fiind o zi mici fantome, mici vampiri ori little dracula, pruncii îşi vor lua apoi rolurile în serios (unii şi le-au luat deja!)

O colegă de-a mea, profesoară de Istorie, mi-a spus în seara asta la telefon, că în blocul dânsei umblă copiii cu Haloween-ul. Trosnesc, ţipă, scot sunete diabolice, fac ca stafiile, ca huhurezii. Amuzament cu dulceaţă de scârbă. Ceea ce mi-e teamă fraţilor, este ca nu cumva copiii din România să devină ca cei din America, unde în urma unei întrebări pe stradă “ce le-ar place cel mai mult să facă de Haloween?”, 85 % dintre ei au răspuns “să omorâm un om”! Mă tem, că dacă azi copiii colindă cu Haloween-ul prin blocuri, mâine la ştirile de la ora 5, să nu se audă că-n urma promenadei drăceşti, au murit părinţi sugrumaţi în balcoane. Aşa, de… divertisment. După colindul de Crăciun ajungi la ieslea lui Iisus Hristos, după bântuiala de Halloween ai şansa să ajungi în coarnele lu’ satan. Fugi de dovleac! Dinţii săi fac răni ce nu se mai vindecă!

Nicolae G.

 

Doamne, multi imi sunt vrajmasii

Stau vrăjmașii, mă vânează,
După suflet însetează
Și mă trage înspre sine,
De mă prinde gol de Tine.
Stau la dos să mă pândească
Și cu sete să lovească,
Ură și-au pornit spre mine,
Fiindcă Te iubesc pe Tine.
Când am, Doamne, al Tău dar,
Frică n-am căci sunt sub har,
Sub suflarea gurii Tale,
Piere chiar și cel mai tare.
Fără Tine gol e-n mine
Și mă laud doar cu Tine.
Iar vrăjmașii ce-i ai, Doamne,
Sunt și-ai mei deși sunt oameni,
Ei se tem aprig de mine,
Numai când Te am pe Tine.
De-al Tău har mă ocrotește,
Niciun rău nu izbutește.
Când rostesc al Tău Sfânt nume,
Ei dispar cu tot cu urme.
Ce folos ai Tu din mine,
De cobor în stricăciune?
Doamne, cât ești Tu în mine,
Să nu mai încapă nimeni.

Elena J.

 

Copiii sunt imaginea amplificata a parintilor

Cum ne aducăm copiii când sunt mici așa îi avem toată viața. Contează foarte mult mediul în care sunt crescuți, cuvintele pe care le aud și comportamentul pe care îl văd în casă. Căci ce văd și aud la părinți, aceea vor face și ei amplificat, fie bine, fie rău. Dacă părinții se înjură, se ceartă, beau, fumează, se bat să nu se aștepte să aibă copii educați, buni – vor fi cel puțin lafel de vicioși precum părinții lor. Iar dacă părinții se iubesc, se respectă și oferă un exemplu bun copiilor lor, aceștia vor urma părinților și vor fi mai virtuoși. Degeaba îl sfătuiești pe copil de bine dacă el nu vede la tine. Ceea ce ești strigă mai tare decât ceea ce spui.

O altă greșeală pe care o fac părinții este aceea că nu obișnuiesc să-și mai strige copiii pe nume. Îi poreclesc cu fel de fel de nume, de animale, de diminutive prin care, zic ei, îi dezmiardă: șoricel, tăuraș, pisicuță… ai născut cumva un șoarece sau un copil? Te vei trezi într-o zi cu un șoarece în casă, în pat lângă tine și n-ai să știi de unde e, că tu însuți l-ai chemat. Avem puterea cuvântului. E drept că atunci când ne iubim copiii îi alintăm în fel și chip dar să nu exagerăm în privința aceasta. Strigă-l pe nume că are unul! Iar acela să fie de sfânt că el îl ocrotește, nu șoricelul. Sau îi alintă prin apelative precum: prințesă, frumusețe… Acești copii își vor forma o imagine greșită despre ei înșiși, cum că sunt niște fii de prinț, niște frumuseți, niște isteți fără pereche, pentru că așa le-au spus proprii lor părinți. Și îi auzi adesea pe cei mici lăudându-se cu hainele lor, cu jucăriile lor scumpe și unicate, cu neamul din care fac parte și că nimeni nu-i ca ei. Mulți nici nu știu sensul unor cuvinte, dar dacă asta le inoculează zilnic părinții…

Și să nu cădem în extrema cealaltă să ne jignim copiii prin cuvinte grele, căci spunându-le azi că sunt proști, mâine că sunt proști, repetându-le de prea multe ori, acei copii chiar ajung să creadă despre sine că sunt proști, incapabili și că nu sunt buni de nimic. Cuvintele creează realități! Să folosim, așadar, un limbaj echilibrat, cizelat, blând și cât mai apropiat de realitate, nici lingușitor, nici agresiv. Greu mai schimbi caracterul copilului după ce a crescut, dacă nu ai știut să-l condiționezi și să-l modelezi cât a fost mic. Copiii sunt imaginea amplificată a părinților. Să fim, așadar, noi înșine oameni morali ca ei să fie sfinți.

Elena J. https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

 

In cine nu Se poate odihni Duhul Sfant?

În cei ce mănâncă până la îmbuibare. În cei ce dorm mult. În cei spurcați și desfrânați. În cei ce vorbesc mult. În cei gălăgioși și cei ce iubesc zgomotul. În cei ce fumează sau sunt împătimiți de vicii grele. În cei ce trăiesc numai cu glume și râd cu lacrimi. În cei mândri și neînduplecați. În cei ce iubesc să facă rău altora. În cei ce nu iubesc pe Dumnezeu și lucrurile sfinte. În cei ce înjură. În cei ce stau nepăsători față de suflet. În cei ce nu au gândurile îndreptate spre Dumnezeu. În cei vicleni. În cei nemiloși. În cei ce poartă ură și sunt plini de dușmănie. În cei ce trăiesc doar pentru trup. În cei ce nu iubesc pacea. În cei răzbunători. În cei ce judecă aspru pe alții. În cei ce înșală și nedreptățesc pe săraci. În cei ce lucrează în afara ortodoxiei. În cei eretici. În cei ce practică spiritism, vrăjitorie și bioenergie. În cei răi. Duhul Sfânt Se odihnește numai în inimile blânde, curate, smerite, tăcute, milostive, virtuoase, în stomacurile goale și postitoare și în oamenii care fac nevoință.

Elena J. https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

 

Urare la onomastici

Îți trimit azi o urare,
Fiindcă ai crescut mai mare:
De la Dumnezeu putere,
De la oameni mângâiere,
De la gânduri liniștire,
De la inimă iubire,
De la minte-nțelepciune,
De la cuget gânduri bune,
De la mâini râvnă mai mare,
De la gură pază tare,
De la trup să te asculte,
De la Domnul zile multe,
La mulți ani eu îți doresc
Și în rai să te-ntâlnesc!
Să ai parte de iubire,
Sănătate, mulțumire,
Binele să înflorească,
Răul să se năruiască,
De păcat să te ferești,
Raiul să îl dobândești,
Să plutești ușor pe nor,
Să ai parte de izvor,
Păsărelele să-ți cânte,
Grija să nu te frământe,
Bucuria ta să fie
Și aici și-n veșnicie!

Elena J.

 

Frumusetea unei femei

Frumusetea unei femei nu consta in hainele pe care le poarta, silueta pe care o are sau modul in care isi aranjeaza parul. Frumusetea unei femei trebuie sa fie vazuta prin ochii sai, pentru ca ei sunt usa catre inima ei, locul unde iubirea se regaseste din plin. Frumusetea unei femei nu este o alunita, adevarata frumusete a unei femei este reflectata in sufletul ei. Frumusetea unei femei consta in dragostea ei, in pasiunea pe care o arata.

Nu exista indoiala ca femeile si frumusetea sunt nepretuite. Oriunde te-ai uita vezi femei care isi arata frumusetea prin coafurile lor, prin machiaj, operatii estetice, moda si accesorii. In timp ce frumusetea exterioara a unei femei este aratata in ultimul timp, noi vrem sa discutam putin despre frumusetea interioara a unei femei. Acea frumusete pe care nu se mai pune accent in ultimul timp si de care multa lume aproape ca a uitat.

Frumusetea interioara a unei femei este o calitate unica. Este chiar surprinzator sa gasesti femei care isi etaleaza frumusetea exterioara, insa nu si pe cea interioara. Ai intalnit vreodata o femeie care sa te uimeasca pur si simplu prin modul in care arata pana in momentul in care a inceput sa iti arate cum este de fapt? Cu siguranta da. Modul sau de a vorbi este plin de atitudine, dar in loc de incredere, foloseste tupeul. Frumusetea de la suprafata nu se compara cu uratenia din interior. In contrast, ia o femeie care nu este chiar atragatoare, dar personalitatea ei o face sa straluceasca ca soarele la amiaza. Are incredere in ea si frumusetea ei interioara depaseste cu mult faptul ca nu arata ca modelele si vedetele pe care le vedem la televizor sau in paginile revistelor. Ea stie cum e si cine e.

In timp ce multe femei se chinuie sa obtina silueta perfecta, nasul, ochii, buzele pline, sanii mariti, abdomen cu patratele si orice altceva, personalitatea unei femei nu poate fi modificata deloc. Frumusetea interioara a unei femei trebuie sa fie intotdeauna evidenta la exterior. Integritatea, onestitatea, morala si valorile sunt cele care ii compun caracterul. Indiferent care este situatia sau circumstantele, o femeie care beneficiaza de frumusete interioara va conduce indiferent de ceea ce vor crede ceilalti.

http://abdulwahhabnathalia.blogspot.ro/2013/10/frumusetea-unei-femei.html