RSS

Despre mandrie si smerenie

Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.

Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare; este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”.

Smerenia eliberează mintea. Prin ea ne regăsim eul nostru autentic care exercită farmecul prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un înţelept fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercită o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară. Smerenia se dobândeşte treptat. Prin gândul continuu la Dumnezeu mintea Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestă ca blândeţea lui Hristos. Dobândirea tuturor virtuţilor este însoţită de o conştiinţă sporită a lui Dumnezeu. Cât timp suntem încă în strădaniile pentru dobândirea virtuţilor, nu avem simţirea duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, această conştiinţă a lui Dumnezeu devine atât de puternică, încât aceste eforturi nu mai sunt anevoioase.

La început, conştiinţa lui Dumnezeu este legată de frică de Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne priveşte, dar nu Îl vedem încă. Ne gândim la El, Îi cerem ajutorul, dar nu-L simţim încă. Dar când ajungem la o curăţire a patimilor, când devenim liberi, când nu mai suntem preocupaţi de noi înşine, atunci conştiinţa lui Dumnezeu este diferită. Acum Îl simţim ca dulceaţa, simţim atracţia şi Farmecul Său. Smerenia ne conferă o anumită odihnă în Dumnezeu; Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Sa.

Omul care se smereşte în faţa lui Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară ce depăşeşte toate bucuriile şi satisfacţiile celorlalţi. El şi-a vândut toate bunurile exterioare, pentru că a găsit în inima sa această nepreţuită comoară, care este Dumnezeu.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, manastireasuruceni.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 Februarie 2017 în MANDRIE, SMERENIA

 

Cei ce rad gonesc din sufletul lor frica lui Dumnezeu

Vedeţi, fraţii mei creştini, ce mari răutăţi pricinuiesc glumele? Aţi auzit la ce grad înaintează oamenii cei şăgalnici, până acolo, încât să ia în râs şi dumnezeieştile şi sfintele lucruri? Într-atât, încât să ia în batjocură şi pe însuşi Dumnezeu? Până într-atât, să primească şi moarte rea! Pentru aceasta, fraţii mei creştini, încetaţi, vă rog, de a mai glumi şi de a mai râde, ca să nu izgoniţi din sufletele voastre frica lui Dumnezeu, care e pricinuitoarea faptei bune şi a tot binele; că dacă veţi izgoni frica lui Dumnezeu, cu adevărat aveţi să grămădiţi asupra voastră toate răutăţile ce am zis mai sus, care se nasc din glume şi şăguiri. Voiţi să vă încredinţaţi şi din întâmplări cu lucru, că cei ce râd n-au frica lui Dumnezeu în inimile lor? Urmaţi-mi să mergem la Palestina. Acolo unde avea întins cortul său patriarhul Avraam, i s-a arătat Dumnezeu lui (Avraam) în chip de trei bărbaţi şi i-a făgăduit că femeia lui, Sarra, va naşte fiu: “Iată, când mă voi întoarce, voi veni la tine în vremea aceasta şi în ceasurile acestea şi va avea fecior Sarra, femeia ta” (Fac. 18, 10). Sarra sta însă dinapoia uşii cortului şi cum a auzit acest cuvânt, a râs întru sine, socotind că este cu neputinţă să nască, pentru bătrâneţea ce avea şi ea, şi Avraam. “Şi a râs întru sine Sarra zicând: încă nu mi s-a făcut aceasta până acum, şi Domnul meu este Bătrân” (Acolo, 12).

De acest râs pe care l-a făcut Sarra, i-a părut rău lui Dumnezeu; pentru aceea a început să mustre pe Sarra de ce a râs: “Şi a zis Domnul către Avraam: pentru ce a râs Sarra întru sine zicând: au doară cu adevărat voi naşte, bătrână fiind?” (Acolo 13). Sarra, îndată ce a auzit acestea, s-a temut şi a început să tăgăduiască cum că n-a râs; iar Dumnezeu a dojenit-o iarăşi, căci cu adevărat a râs: “Şi a tăgăduit Sarra zicând: n-am râs, pentru că s-a temut; şi au zis către ea; ba, ai râs” (Acolo). Socotiţi bine, fraţilor, aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, că arată lămurit că Sarra, pentru aceasta a râs, fiindcă a uitat şi a lepădat la o vreme din inimă aducerea aminte de frica lui Dumnezeu; dar când şi-a adus aminte iarăşi de frica lui Dumnezeu şi a pus în inimă pomenirea Lui, atunci a căutat să tăgăduiască că a râs.

Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte

Acum, dacă i-a părut rău lui Dumnezeu că a râs Sarra, cu toate că a avut oarecare arătată pricină binecuvântată să râdă, cu cât mai mult îi pare rău lui Dumnezeu, când voi, creştinii, râdeţi fără să aveţi vreo pricină binecuvântată? Şi se împlineşte părerea filosofului care zice: “Râde nebunul nefiind pricină de râs”. Şi dacă Dumnezeu a dojenit pe Sarra pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.

De aceea zice Solomon: “Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul: “Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.

Sf. Nicodim Aghioritul, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Februarie 2017 în SFATURI

 

Spala, Doamne, cu ploi calde!

Spală, Doamne, cu ploi calde
Ura care ne-a cuprins,
Că în inimile noastre
Focul dragostei s-a stins.

Doamne-aprinde iar iubirea
Ca să ardă cu văpăi
În sufletu-acelor oameni
Ce sunt împietriți și răi.

Liniște adu, Stăpâne,
Peste cei ce-s tulburați
Și așterne pacea sfântă
Între cei ce sunt certați.

Nimicește răutatea
Și-adu Raiul pe pământ,
Sau mai bine, pe toți ia-ne
Sus, în Cerul Tău cel Sfânt.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Februarie 2017 în ELENA J., Uncategorized

 

Copilul

Odata, intr-un sat de munte, la vremea cand urzeste intunericul, stateam de vorba cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre, o pasare a batut din aripi de cateva ori si s-a pierdut in padure.

Dupa un moment de liniste a urmat intrebarea senina a copilului: De ce zboara pasarea? Alta data, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale vaii, ca prins de o minune, a intrebat: De ce curge apa?

Ce minune sta in aceasta faptura mica? Cum de l-a chemat masura lui catre gandurile nelinistitoare? Ce tainica legatura il poarta pe culmile vietii? Copilul este mai aproape decat noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului varstnic se scurg intr-o forma banala. Feluritele chipuri ale lumii acesteia si sensul adanc al lucrurilor ii scapa. Omul traieste totul in fuga. El nu prinde frumusetea si nici lumina adevarului; cele mai alese rosturi si semne ii scapa. Ii scapa nu pentru ca el ar fi in pacat, ar fi sortit de la inceput sa nu vada, ci pentru ca felul in care isi traieste viata aci ii inchide portile intelesului. Cu fiecare zi ce trece, omul se indeparteaza de plaiurile bucuriei si ale intelepciunii.

Trufia si dragostea pentru cele trecatoare il fac sa coboare cele mai de jos trepte ale conditiei umane. Traind, lumea inconjuratoare isi pierde taina. Sau, mai precis, odata cu anii, omul isi pierde un simt foarte delicat, dar patrunzator, care il pune in stapanirea substantelor ultime ale existentei; omul in varsta pierde de cele mai multe ori simtul adancimilor; samburele dumnezeiesc moare in el.

Dimpotriva, copilul, fiinta noua si neprihanita, necumparata de ispitele aparentelor inselatoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Cand un copil deschide pentru prima oara ochii, intreg universul cu tainele joaca in apele luminate ale ochilor sai.
De aceea Iisus iubea atat de mult copiii, de aceea i-a aratat ca pe un simbol al crestinismului, lume noua care punea pret pe nevinovatie si naivitate ingereasca, pe fragezime si sete de inteles. „De nu va faceti la fel cu pruncii, nici ca veti intra in imparatia cerurilor”.

Copilul este o faptura biblica originara. Copilul este o faptura a vietii neintinate, este o floare deschisa luminii, este un indemn la simplitate si frumusete. In el vorbeste frantura de cer data omului odata cu inceputul.

Copilul este un mare dar al vietii noastre aci: aduce cu el inocenta, dragalasenia si bunatatea. Copilul indulceste viata noastra atat de amara; faptura sa mica, cu aripi la suflet, ne da multe invataminte. Un scriitor a spus: „Zambetul copilului este pentru mama ca o rugaciune pentru Dumnezeu”. In preajma copilului staruie mereu o atmosfera de lumina si frumusete.

Cand intrebarile bat la portile gandului tau impovarat si cer dezlegare, cand umbrele amintirilor aluneca pe peretii sufletului si cer o raza de soare, atunci stai de vorba cu copiii. Aplecat asupra adancurilor, umbli ca strabatut de fiorii unei zari virgine. Prietenii te cred nebun si lumea te arata cu degetul, in ratacirea ta prin pajistile unei lumi de dumnezeiesc tumult, in setea ta de inteles si vraja, te intalnesti doar cu copiii. Cuvantul tau suna sec pentru cei varstnici, dar intoarce ca pe o frunza spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.

Ernest Bernea, crestinortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Februarie 2017 în COPII

 

Sfaturile Pr. Paisie Aghioritul

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști. Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință. Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet. Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ. Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască. Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om. Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele. Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu. Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale. Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

– Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

– Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

Traducere şi adaptare: Laura Enache via Doxologia, http://www.sfantulmunteathos.wordpress.com/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Februarie 2017 în SFATURI

 

Diferenta dintre inteligenta si intelepciune

Inteligența folosește de multe ori mijloace viclene în atingerea unor scopuri. Înțelepciunea urmărește realizarea unor scopuri nobile.

Inteligența are duh lumesc, de multe ori chiar ateist. Înțelepciunea are Duhul lui Dumnezeu.

Inteligența se dobândește din naștere, ori se cultivă prin studiu îndelungat. Înțelepciunea se poate dobândi chiar de către un om fără studii, numai prin nevoință, rugăciune și viață curată.

Omul inteligent judecă totul prin prisma logicii, a matematicii utilizând strategii și invocând adesea teorii. Omul înțelept simte, prevede, are dreaptă cugetare și trăire multă.

Inteligența nu are puterea de a discerne binele de rău. Înțelepciunea vede totul limpede, are capacitate de discernământ.

Inteligența are prejudecăți, viziune limitată. Înțelepciunea are orizontul deschis în gândire, liber, conștientizează totul în jur.

Omul inteligent are gândirea îndreptată spre sine, egoistă. Omul înțelept raportează totul la învățăturile primite de la alții.

Inteligența atrage după sine trufia. Înțelepciunea presupune modestie.

Omul inteligent zâmbește mulțumit când este lăudat. Omul înțelept simte teamă când este lăudat.

Omul inteligent urmărește să fie cunoscut de cât mai mulți. Omul înțelept dorește ca el să cunoască cât mai multă lume de la care să învețe.

Omul inteligent dorește ca el să-i învețe pe ceilalți. Omul înțelept ascultă sfaturile altora.

Inteligența trăiește într-o continuă căutare, nemulțumire, insuficiență, depresie și sfârșește de multe ori prin sinucidere. Înțelepciunea dăinuie în mulțumire, liniștire, biruință asupra morții și se îndreaptă spre mântuire.

Elena J.

 
3 comentarii

Scris de pe 16 Februarie 2017 în ELENA J.

 

Fiul risipitor

Doi feciori avea-mpăratul,
Cel mai mare-ascultător,
Cu iubire pentru tatăl,
Credincios și muncitor.

Fost-a și feciorul mic
La fel de bine crescut,
Sta mereu pe lângă casă,
Harnic, sincer și tăcut.

Într-o zi, feciorul mic,
Stând pe gânduri, și-a dorit
Să cutreiere prin lume
Și astfel el a grăit:

– Dă-mi, tată, ce se cuvine,
Din avere, partea mea,
Căci doresc să plec departe
Să cunosc și eu lumea.

Și-mpăratul, dându-i partea,
Ca un tată a grăit:
– Mergi, o, fiule în lume
Și de Domnul fii păzit!

Să ai grijă, că în lume
Sunt ispite fel de fel,
Oameni răi, invidioși,
Fiecare-i pentru el.

Și plecând în altă țară,
Fost-a ușor amăgit
De plăcerile vieții
Și-astfel tot a cheltuit.

Pe mâncare, băutură,
Haine multe și femei,
Iar în scurtă vreme-n țară
S-au abătut anii grei.

Căci o secetă venise
În țara-n care trăia,
El risipindu-și toți banii,
Ca un străin pribegea.

Nu avea nici de mâncare,
Acum, cerșea prin străini,
Mânca resturi de mâncare
Și dormea printre ruini.

Dar venindu-și în simțire,
Se gândi la ce-a avut,
La averea de acasă
Și la tot ce a pierdut.

– Am greșit! își spuse-n sine
Înaintea Cerului
Și nu am luat aminte
Nici la sfatul tatălui.

Însă, mă căiesc cu lacrimi
Și pe tata-l voi ruga
Iar să mă primeasc-acasă
Întru-mpărăția sa.

Hotărât, plecă din țară
Și spre casă el fugea,
Iar în zarea-ndepărtată,
Însuși tatăl aștepta.

– O, părinte, te rog astăzi
Să mă ierți că ți-am greșit,
Am călcat porunca-ți sfântă,
La cer am păcătuit!

Nu-ndrăznesc să-ți cer, o, tată,
Să fiu primit ca pe-un fiu,
Însă-n a ta-mpărăție,
Măcar slugă să îți fiu.

Scumpul meu fecior, pășește
Cu-ndrăzneală-n casa mea.
Te-oi ierta, că îți sunt tată
Și-un vițel gras voi tăia.

Vom sărbători cu toții
Ziua când te-am regăsit,
Îți voi săruta și fruntea
Fiindcă sincer te-ai căit.

Pune-voi pe al tău deget
Un inel încununat,
Căci pierdut ai fost prin lume
Însă, astăzi te-am aflat.

Elena J.

 
3 comentarii

Scris de pe 13 Februarie 2017 în ELENA J.