RSS

Infernul prin care au trecut femeile-martir in inchisorile comuniste

INCHISOAREÎnchisorile comuniste din timpul lui Dej și Ceaușescu au fost adevărate acte de barbarie nu numai pentru bărbați, ci și pentru femei. Peste  două milioane de oameni, bărbați și femei, dintr-un total de 18 milioane din care era alcătuită populația țării, au trecut prin chinurile de nedescris ale iadului închisorilor comuniste.

Aproximativ zece mii de femei cu vârste cuprinse între 12—90 de ani au fost smulse din sânul familiilor, înjosite, bătute și aruncate în închisori sub diferite motive puierile. Singura lor crimă era de a-și apăra soții, tații, frații, ideile și credința în Dumnezeu. Din exces de zel, justiția comunistă le-a tratat la fel de inuman ca și pe bărbați, de multe ori chiar mai rău. În afara închisorilor mixte, au existat închisori numai pentru femei cum erau cele de la Mislea, Mărgineni, Miercurea –Ciuc, Dumbrăveni sau Aiud. Aici nu aveau voie să facă nimic, să știe nimic, decât să stea în insalubrele încăperi, fără pat sau încălzire. Mâncare primeau o dată la trei  zile, erau bătute, violate, înjosite.

Aș cita câteva nume de femei intelectuale ca pictorița Maria Brateș Pillat, Cella Delavrancea, care fusese doamna de companie a reginei, pianista de succes și un mare cronicar muzical al vremii, Alice Voinescu, Michaela Ghițescu, Marietta Sadova, scriitoare, Simina Mezincescu, muziciană, alături de alte sute de profesoare retrogradate și anchetate. Nici călugărițele nu au făcut excepție de la acest calvar. Citez numai câteva precum Sora Clara Catrina Laslau, sora Tereza sau Mater Anuntiata care au îndurat ani grei de închisoare, alături de alte femei de religie baptistă, penticostală, adventistă de ziua a șaptea, martorele lui Iehova  etc. Deportarea sau domiciliul forțat au fost alte variante ale detenției. E cazul Martei Vasiliu, aflată în vacanță la bunicii ei din Basarabia, în anul 1944, care a fost trimisă în Siberia, la vârsta de 16 ani, cu o pedeapsă de cinci ani de domiciliu forțat. În 1955 când s-a întors acasă, și-a găsit mama moartă, ea fiind marcată pe viață și bolnavă.

În aceste închisori indiferența a transformat nașterile în tragice evenimente. Lipsite de asistență medicală, deținutele nășteau cu ajutor dintre ele, rupând ombilicul fătului cu dinții. În aceste condiții ori copilul ori mama mureau. Exemplu unei deținute Coca este de notorietate. Nevoită să suporte două zile contracțiile nașterii în duba securității transferată de la o închisoare la alta, i-ai scos un copilaș de patru kg. în bucăți. (Ana-Maria Marin, Prin poarte cea strâmtă). Când nașterile decurgeau normal, copiii le erau luați de la pieptul mamelor și duși la orfelinate. Este și cazul notoriu al Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop, al cărei tată a fost executat la Jilava, care a reușit de abia în 1990 să-și cunoască mama.

Cele mai grele abuzuri erau abuzurile sexuale, ca modalități de represiune. Pe lângă paznicii care le batjocoreau, condamnatele politice erau lăsate pe mâna unor brute care își băteau joc de ele. În afara violului, femeile care făceau greva foamei erau hrănite cu furtunul, ca în cazul doamnei Brătianu, care pe motiv că făcea des greva foamei, „îi erau deschise maxilarele cu forța și-i turnai lături pe gât. Gura îi era o rană”. Îmbătrânite prematur, cu părul albit, și cu privirile rătăcite de spaimă și nesiguranța dobândită în anii de detenție, erau marcate de terorile suportate, cât și de pierderea celor dragi. Boli precum icterul, tuberculoza, ulcerul, pelagra, scorbutul, cancerul, depersonalizarea erau doar câteva din ele.

Acestor suflete-martir le aducem un pios omagiu, întrebându-ne precum Cioran: „Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și răsar ca aștrii pe alte cercuri”. Dar puteau să fie sori care ne-ar fi luminat văzduhul.

Ion Ionescu-Bucovu, foaienationala.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Mai 2017 în RUGĂCIUNE

 

Puterea pocaintei si a lacrimilor

Ne povestea părintele nostru (este vorba de Părintele Efrem, fost stareţ «egumen» la Mănăstirea Filoteu, în prezent Egumen al Mănăstirii Sfântului Antonie cel Mare în pustiul Arizonei, şi duhovnic a peste 12 mănăstiri din Statele Unite ale Americii), că un om ajunsese până la vârsta de optzeci de ani şi trăia undeva în Detroit, extrem de bogat în cele lumeşti, dar nespovedit de-a lungul vieţii sale, cu multe păcate grele. Făcuse el şi unele milostenii, dar acestea din nesfârşitele lui bogăţii. Părintele nostru s-a dus la el acasă şi a văzut covoare şi tapiserii persane, lucrate de mână, de simţeai că te afunzi în ele, atât de moi şi de înalte erau, zece – cinsprezece centimetri. Părintele i-a vorbit şi a fost profund mişcat, s-a sfâşiat pur şi simplu sufleteşte din pricina remuşcărilor şi s-a spovedit. Ne zicea părintele: „Mă miram, din ce motiv acest om dur, cu inimă de piatră, şi care nu plânsese vreodată în viaţa sa, acum a plâns neîncetat, mai mult de două ore fără întrerupere. Bătrânul acesta, care acum se mărturisea, îngenunchiat, plângea încontinuu, încontinuu, încontinuu… Ce nu a scos la spovedanie din inima sa, ce nu a spus, ce nu făcuse…” I-a citit Părintele rugăciunea de iertare şi după ce şi-a plinit responsabilităţile la mănăstire, s-a retras la chilie. În ziua următoare a fost înştiinţat că bătrânul acela a murit pe neaşteptate. I-a adunat Părintele stareţ pe fraţi şi le-a zis: „Părinţi şi fraţi, vreau să vă vorbesc despre o mare taină. În mărturisirea acelui bătrân se ascunde o mare taină. Acesta ajunsese la o vârstă înaintată şi din punct de vedere clinic era sănătos. Niciodată nu fusese bolnav, nimic nu avusese vreodată. Toate acestea, dovedite medical. Nici măcar aspirine nu luase în viaţa sa. Bineînţeles făcuse ceea ce făcuse, şi Dumnezeu cunoştea acest lucru, dar vedeţi că l-a ţinut până în ceasul al doisprezecelea.”

În final s-a mântuit bătrânul, pentru că din moment ce Dumnezeu cunoştea că nu mai avea de trăit mai mult decât atât, timp de două ore a plâns necontenit. Plâns, plâns şi iar plâns, nu glumă. A spus clar, curat toate câte a făcut, i s-a citit rugăciunea de iertare, nu s-a împărtăşit. Probabil îi dăduse părintele un canon, când urma să se împărtăşească, dar problema nu este să te împărtăşeşti, problema, adică ţelul, este să te mântuieşti. Împărtăşirea omului cu Hristos se face în scopul de a fi în comuniune permanentă cu El. Să fii în comuniune cu Duhul Sfânt, să vină harul lăuntric, harul cel curăţitor, căci nu rânduim noi cât vom trăi aici pe pământ. Asta-i treaba Domnului. Dacă eu voi trăit mult sau puţin asta nu mă preocupă, nu eu hotărăsc acest lucru. Să îl rânduiască Hristos! Eu sunt însă în măsură să valorific vremea mea, timpul meu prezent, pentru a dobândi prezentul cel nesfârşit, adică, Împărăţia Cerurilor, iar aceasta prin rugăciunea neîncetată „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Mai 2017 în RUGĂCIUNE

 

Noaptea – un prilej de a te ruga in liniste

Noi, la Sfântul Munte ne trezeam fără ceas. Când venea ora, îndată ne sculam. Şi obosit de-ai fi fost seara, şi chiar dacă ai fi adormit târziu, când venea ora, zburai în picioare. Este o obişnuinţă, îndată ce te trezeşti, să zbori în picioare. Bineînţeles, se poate şi să te întorci pe cealaltă parte şi să te ia somnul până la prânz. Foarte rău! De aceea, îndată ce te trezeşti, să te ridici din pat. Să alegi ceasurile de noapte. Intri mai uşor în rugăciune. Chiar şi întâmplător dacă te trezeşti noaptea, nu te culca îndată la loc; este un prilej pe care ţi-l dă Dumnezeu să te rogi, cât poţi, în linişte.

Pr. Porfirie, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Mai 2017 în RUGĂCIUNE

 

Cumpar! Cine-mi vinde?

cumparCumpăr inocență, zâmbet de copil,
Bucurii mărunte, soare de April’.
Cumpăr zbor de fluturi, aripi plutitoare,
Cumpăr zori de ziuă și bucăți de soare.
Cumpăr nemurire, cumpăr frumusețe,
Cumpăr tinerețe fără bătrânețe.
Cumpăr fericire, râs și voie bună –
Pentru toate-acestea preț să mi se pună!
Cumpăr libertate, pace și speranță,
Cumpăr veșnicia care-i după viață.
Cumpăr sănătate și înțelepciune,
Să presar cu ele peste ’ntreaga lume.
Cumpăr omenie, cinste și respect –
Cine-mi poate vinde? Să cumpăr aștept!
Cumpăr fericire fără de sfârșit,
Cumpăr veșnicia cea din răsărit.
Cumpăr glas de înger și parfum ceresc.
Cine mi le vinde? Unde le găsesc?

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Mai 2017 în ELENA J.

 

Rugaciune pentru tara mea

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Mai 2017 în ELENA J., ROMANIA

 

Ce ai facut cu atata viata?

clopoteleCât ai fost mic, te preocupai cu jocurile copilăriei, erai prea mic să-L înțelegi pe Dumnezeu, cu atât mai puțin că nici părinții nu ți-au vorbit despre El. În adolescență, ai învățat bine să poți intra la o facultate și să te realizezi și tu. Ai terminat-o cu bine, Dumnezeu ți-a ajutat să te angajezi, dar tu nici gând să-I mulțumești pentru toate aceste realizări, bazându-te doar pe priceperea și munca ta. Mai târziu, ți-ai cumpărat o casă, o mașină, ai făcut și copii, dar nici prin cap nu ți-a trecut că toate acestea datorită lui Dumnezeu – era Mâna Lui! Nici gând să treci pe la biserică să te îngrijești și de suflet, nu numai de trup. Ai investit o viață întreagă în trup, ai lăsat să treacă ani fără să-ți aduci aminte de Dumnezeu măcar o dată, ai ajuns la bătrânețe și încă nu știi cine te-a creat, cine-i Dumnezeul tău, măcar că-i vedeai pe ceilalți rugându-se și mergând la biserică. Te întreb, ce ai făcut cu atâta viață??

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Mai 2017 în ELENA J.

 

Particule de timp

132239-clepsidraExistă oameni care sunt la fel ca timpul. Se cred veșnici, puternici, mari și de neatins. Singura asemănare între timp și om este că trec. Azi ești în fotoliu stăpân pe telecomandă, mâine la capelă. Cei mai mulți nu realizează că o clipă este distanța între fericire și durere, de data asta veșnică.

Toți pierdem lucruri în viață. Cel mai dureros e când pierzi oameni. Al doilea lucru dureros este când pierzi timp și realizezi. Îți dai seama că nu mai poți schimba ceva. Seneca spunea că îți petreci cea mai mare parte a vieții făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei nefăcând nimic. Ce rămâne mai dăm și lui Dumnezeu.

Imperiile de-a lungul istoriei au fost măcinate și ele de timp. Ce este azi prezent, mâine e trecut. Totul se duce. Singurul timp valorificat este cel împărtășit cu Dumnezeu și cu cei de lângă tine. Biserica a ajuns și ea să fie sclava timpului nevalorificat. Pe mulți plictisește. Ea care ar trebui să fie trambulina spre veșnicie, ar trebui să bată măr timpul. Dar nu, mulți dorm undeva între prezent și veșnicie cu ochii la ceas. De parcă în secundele în care nu ești la biserică ai ceva mai important de făcut.

Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp, așa spunea Einstein. Deci Îi putem da lui Dumnezeu ce e al Lui fără teamă. Va exista mereu prea mult timp pentru ce e al nostru. Timpul este un dar care trebuie valorificat azi, mâine ar putea fi târziu.

Alexandru F.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Mai 2017 în VEŞNICIE