RSS

Elegie in cadere

Cad în neant, m-afund în valuri
Și mă rătăcesc pe drum,
Urc pe culmea disperării
Și nu văd nimic de fum.

Tulbure îmi e simțirea
Și se-neacă în adânc,
M-am sfărmat în mii de cioburi
Și de jos acum mă strâng.

Nu e nimeni pe cărare,
Nu-i nimic să mă ajut
Să adun bucăți din mine
Ce în cioburi le-am pierdut.

Văd în zare, ca o rază,
O lumină licărind,
Îmi scald ochii în speranță
Și alerg să o ating.

Mă ridic, merg pe picioare
Și-mi șterg ochii ce-au vărsat
Lacrimi grele și amare
Ce în suflet m-au udat.

A venit vreun om s-adune
Lacrima ce-am vărsat eu?
Dintre oameni n-a fost unul –
A fost Singur Dumnezeu!

Elena J.

Anunțuri
 
6 comentarii

Scris de pe 19 Septembrie 2017 în ELENA J.

 

In timp ce tu il iubesti, femeie…

bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbÎn timp ce tu aștepți iubire și tandrețe, el vrea numai sex.
În timp ce tu îl iubești și îl pui pe locul întâi alături de copii, tu ai prioritate dar undeva după colegii și prietenii lui.
În timp ce tu înălbești din pricina jertfelor zilnice ce le faci în cadrul căsniciei, el îți reproșează că te-ai urâțit și că te-ai îngrășat.
În timp ce tu uiți de tine pentru a îngriji de casă, el te întreabă ce ai făcut toată ziua.
În timp ce tu faci eforturi să-l ții lângă tine, îi gătești, îl îngrijești și-i arăți afecțiune, ți-l fură damele frumos mirositoare și zâmbitoare.
În timp ce tu ai grijă să nu-i stârnești nici cea mai mică gelozie, el flirtează lejer cu domnișoare cu 20 de ani mai tinere, cu colegele lui și cu prietenele tale.
În timp ce tu îți dorești copii, el te folosește numai ca pe o jucărie sexuală, să-și satisfacă propriul ego.
În timp ce tu faci compromisuri pentru a salva căsnicia, el îți propune cu cea mai mare ușurință să divorțați.
În timp ce tu te interesezi de sănătatea și problemele lui, pe el puțin îl doare ce te frământă pe tine.
În timp ce tu îl suni și te îngrijorezi pentru el, el stă la meci cu prietenii și îți închide telefonul pentru a nu fi deranjat.
În timp ce tu te rogi noaptea pentru el, el zace în pat beat și inconștient.
În timp ce tu ți-ai da viața pentru el, el e plictisit de mult de tine.
În timp ce tu jertfești zilnic, el așteaptă să primească zilnic.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 16 Septembrie 2017 în ELENA J.

 

Iubirea e tot ce vreau!

Nu vreau palate ’nalte,
Nici aur sau rubine,
Tot ce-mi doresc mai mult
E să primesc iubire.

Nu timpul care trece
Le vindecă pe toate –
Nu poate-alina rana,
Ci doar iubirea poate.

Nu vreau să câștig lumea,
Nu vreau să fiu slăvit.
Ce-aștept eu de la oameni
Este să fiu iubit.

Nu vreau vorbe mărețe
Și nici minuni din cer,
Vreau doar să simt iubire –
La rându-mi să o ofer.

Nu cer în jur persoane
Cu viață îngerească,
Ci doar oameni ce pot
Și știu cum să iubească.

Nu vreau să am putere,
Nici să ajung pe culme,
Ci vreau să am iubire
Să pot schimba o lume.

Nu cer pe lângă mine
Oameni făr’ de păcat,
Ci vreau inimi aprinse
Ce pot iubi curat.

De n-am nimic în lume,
Prin dragoste am tot
Și cred că prin iubire
Pe toate eu le pot.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ELENA J.

 

George Enescu: „Muzica romaneasca este nascuta din suferintele poporului nostru prigonit”

Georges_Enesco_1930Ați trăit vreodată sentimentul de regret că n-ați fost contemporani cu unul din genialii noștri români? Vă mărturisesc că de mic îmi doream să fi avut bucuria și onoarea să-l fi zărit măcar odată pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu ori Enescu. Dacă despre marii literați am citit încă din anii de școală, pe Enescu nu l-am cunoscut decât prin intermediul unui disc de vinil pe care părinții îl aveau în casă și, din când în când, îl ascultam. Mă fascinau memorabilele-i Rapsodii: fără o minimă cultură muzicală, le consideram reprezentative pentru tot ce înseamnă muzică românească. Deși arcușul viorii mă captiva, nu știam prea multe despre autorul memorabilelor compoziții. Abia după 1990, ca licean, am participat la o manifestare culturală organizată de Filarmonica ieșeană dedicată genialului român, aflând acolo amănunte despre viața și opera sa. De atunci l-am trecut nu doar într-un pomelnic al Liturghiei, ci și în cel a inimii, încercând să-mi arăt recunoștința și prețuirea față de cel înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har.

Se împlinesc 135 de ani de la nașterea ilustrului compozitor, pedagog, pianist și violonist De aceea, închin rândurile de față celui supranumit „prinț al viorii”, dorind să-i aduc un pios omagiu deoarece, prin monumentala-i operă, a reușit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la național la universal, procurând recunoaștere internațională, alături de marii muzicieni ai lumii.

Vă mărturisesc că îmi vine greu să aștern pe hârtie, în spațiul unui articol, puternicele simțăminte de recunoștință și prețuire față de uriașa personalitate a lui George Enescu. Nici nu am intenția de a încropi aici o prozaică schiță biografică; ar fi prea puțin, ridicol de puțin. Voiesc doar ca gândurile mele să se constituie într-un îndemn de a-l redescoperi pe Enescu, ca un exponent principal al culturii și simțirii noastre naționale.

Citeam nu demult o întâmplare relatată de una din fiicele lui Sadoveanu, Profira, care la vârsta de 13-14 ani, a avut fericita ocazie să-l întâlnească pe genialul mânuitor al arcușului viorii. Locuia temporar în vila din Copou, fostă a lui Kogălniceanu, ca refugiat de la București, în timpul Primului Război Mondial. Imobilul îl cumpărase Sadoveanu cam în aceeași perioadă, fiind nevoiți, astfel, să împartă același casă pentru ceva vreme. Profira spunea că acolo, în curtea reședinței din Copou, îl zărea adesea. Părea o umbră fină, ce se strecura discret către odaia lui, având un chip plină de lumină, nobleță și modestie. Ba chiar fața lui, spunea prozatoarea, părea albă ca a unui mucenic, pe când ochii îi ardeau ca un foc nestins. În tihna serii, Enescu începea să cânte. Copila lui Sadoveanu mărturisea că adesea plângea ascultându-l. Era singurul mod de a răspunde unor emoții negrăite, iscate de sunetul fermecat al viorii. Mă găsesc, cred, în asentimentul dumneavoastră că astfel de trăiri le-am simțit fiecare, încântați de sunetul compozițiilor enesciene.

Enescu devenise un titan al muzicii pe plan mondial încă din timpul vieții. Conștientiza acest lucru, dar, cu o profundă smerenie, recunoștea că totul se datorează darurilor primite de la Dumnezeu, muncii, dar și obârșiilor sale: „iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții”.

Multe lucruri uimesc în viața lui Enescu. Dar în mod deosebit impresionează atașamentul față de rădăcinile sale, față de locul și anii nevinovați ai prunciei, față de valorile spirituale ale neamului românesc. Pe toate Enescu le vedea exprimate cel mai fidel prin muzică: aceasta, considera el „… este tovarășa românului în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia și durerea. Muzica românească este născută din suferințele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă și nobilă. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România”.

Înainte de a pleca în exil, Enescu a încercat să se despartă de pământul său natal într-un mod cu totul emoționant. A susținut la Ateneu 20 de concerte, toate în prima decadă a tristului an 1946. În luna mai, în același an, la Filarmonica din București, a participat la un festival de muzică. La sfârșitul verii, după câteva zile de odihnă la Tescani, s-a îndreptat spre meleagurile tihnite ale copilăriei din zona Botoșanilor. S-a recules la mormântul părinților și bunicilor săi, iar apoi, întors la București, pe 6 septembrie, s-a îmbarcat din portul Constanța spre America, începându-și astfel amarul exil ce va dura nouă ani. Neputând să se acomodeze cu „visul american”, s-a reîntors pe bătrânul continent, stabilindu-se la Paris. Aici și-a continuat activitatea muzicală, împletind munca istovitoare cu nestinsul dor pentru țara și neamul lui. După două accidente vasculare, primul în 1950, iar celălalt prin ‘’54, genialul nostru confrate s-a stins în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la vârsta de 74 de ani. Înainte de ziua despărțirii de lumea pământeană, a fost spovedit și împărtășit de un preot ortodox român, aflat în capitala Franței. Îşi dovedea astfel, ultima oară, nestrămutata sa credință în Dumnezeu. Cândva spunea: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, Care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm”.

doxologia.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ROMANIA, Uncategorized

 

De ce nu ma iubeste cel pe care il iubesc eu

mintitDe ce nu mă iubeşte cel pe care îl iubesc eu?”. De ce? Pentru că nimeni nu răspunde la o pretenţie. Dacă pretinzi cuiva să te iubească pentru că tu îl iubeşti, e un abuz şi omul se apără cum poate. Iubirea nu se pretinde, ci se dăru­ieşte. Iar ceea ce ai numit adineauri iubire poate fi doar o pretenţie de a ţi se răspunde la dorinţele tale. Sun­tem cu toţii bolnavi de nevoia de iubire, dar nu ştim ce înseamnă iubire. Vom învăţa-o numai în clipa în care vom învăţa să respectăm creaţia lui Dumnezeu, să vedem pre­zenţa lui Dumnezeu în toate făpturile, să vedem în cel din faţa noastră taina lui Dumnezeu. Până nu vom vedea că acolo e o taină, o minune, nu avem cum să iubim.

De obicei, când doi tineri, doi copii sau doi adolescenţi se întâlnesc, aşteaptă să-şi împlinească toate frustrările pe care le-au avut: mama nu m-a înţeles, tata nu m-a iubit… Fiecare aşteaptă să i se răspundă la aşteptările lui. Aproape că nu-l vede pe celălalt. Proiectează pe el toate nevoile pe care le are şi asta aduce foarte multă sufe­rinţă.

Iubirea înseamnă, când te simţi atras de cineva, când îţi place cineva, să-L priveşti pe Dumnezeu prin acea icoană. Fiecare om este o icoană. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Maica Siluana Vlad, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în IUBIREA

 

Pentru cei adormiti

altele_lumanareDacă am ști noi cât de mult contează pentru cel mort, un covrig dat de pomană în numele lui, o rugă înălțată la cer pentru el, un gând către el… E ca un pahar cu apă rece când îl primești la timpul potrivit, când ești însetat și lipsit de puteri. Dar… de cele mai multe ori, cei adormiți sunt uitați de cei vii de parcă au plecat în neant, nu în veșnicie. Și ce dureros trebuie să fie pentru cel mort să-și vadă rudele pe pământ că trăiesc liniștite și fericite, iar el, cine știe prin ce chinuri petrecând. Dumnezeule, este cutremurător lucrul acesta! E ca și când te-ai simți legat de mâini și de picioare, nemaiputând face nimic tu însuți pentru tine, doar ceilalți având puterea s-o facă și… n-o fac. Numai simplul gând îndreptat cu înduioșare la cel ce a plecat dintre noi, îi poate fi de folos, îi poate ușura din chinuri; să te doară durerea lui și în acest sens, să faci ceva pentru sufletul lui nenorocit și neajutorat…

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ELENA J., RUGĂCIUNE, Uncategorized

 

Tanar drag, pe unde esti?

fbTinere ce stai pe Facebook
Și-ai uitat să mai trăieşti,
Nu mai eşti ca altădată,
Nu mai ştii nici cine eşti.

Eşti de plastic, fără simțuri,
Parc-ai fi teleghidat,
Eşti în lumea-ți virtuală,
Te comporți mult prea ciudat.

Nu mai ştii ce e cu tine,
Nu mai ştii nici să vorbeşti
Şi eşti rupt de realitate,
Uneori nu te găseşti.

Ți-ai pierdut din inocență,
Grabnic te-ai maturizat
Şi-ale vieții bucurii
Prea devreme le-ai lăsat.

Lumea ta e digitală,
Altă viață nu-ți doreşti,
Te-a orbit tehnologia,
Tânăr drag, pe unde eşti?

Elena J.

 
7 comentarii

Scris de pe 8 Septembrie 2017 în ELENA J.