RSS

Necredinciosului

Eu am un Tată-n cer,
Tu ești al nimănui.
Eu Lui îmi plâng durerea,
Tu nu ai cui s-o spui.

Când mor eu am credința
Că am să reînvii.
Tu dacă te sfârșești,
Unde ajungi nu știi.

Când cad eu am nădejde
Pe Maica Domnului.
Tu când greșești, o, spune-mi,
Nădejdea-n cine-o pui?

Eu cred în Dumnezeu
Cel Care m-a creat.
Tu cum ai apărut,
Nici astăzi n-ai aflat.

Eu cred deși nu văd,
Dar simt cu inima,
Dar tu ești orb la ochi,
La fel și mintea ta.

Eu am aflat credința
Și-s mereu fericit.
Tu pui multe-ntrebări
Și ești neliniștit.

Eu cred! Și prin credință
Știu că voi fi salvat,
Dar tu prin necredință,
Ai să ajungi la iad.

Elena J.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 24 august 2016 in ELENA J.

 

Cuvinte cu multa putere de la Staretul Varsanufie de la Optina

Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetînd neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gîndul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cît timp te afli înlăuntrul bisericii.

Cu cît trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atît mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.

Gîndurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gîndurile (nu uitaţi că gîndurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atîtea gînduri, încît vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.

Să nu daţi importanta faptului că după Sfînta Împărtăşanie vă vin multe gînduri urîte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mîine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.

Cînd te tulbura gînduri de frică pentru mîhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe

Mîndria este urmată la fiecare pas de desfrînare. Aşadar este bine să ne osîndim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducînd cu ei multe osteneli şi izbînzi, dar nu vor să se smerească.

Mintea se luminează atunci cînd se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundîndu-se în cele pămînteşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci cînd sunt numai în gînd. Cînd trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează.

Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gîndurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfîntul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare! Să păziţi TĂCEREA cît puteţi de mult. Dar cînd sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărîtaţi sau să vă posomorîţi.

Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască în trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea. Este cu putinţă să se roage omul care are mintea împrăştiată? Ia aminte! Viaţa cu trezvie şi atenţie înlesneşte rugăciunea şi ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine însuţi! Tăcerea este o nevoinţă! Cel ce se dă pe sine acestei nevoinţe să se pregătească de mîhniri, pentru că tăcerea nu se dobîndeşte nici repede, nici uşor.

În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetată pomenire a lui Dumnezeu şi a morţii. De noi depinde începerea unei vieţi de atenţie şi trezvie.

Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mîntuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat.

Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mîine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mîntuirii”.

Stareţul Varsanufie de la Optina, ganduridinierusalim.com

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 24 august 2016 in Uncategorized

 

Moartea omului moral

Există multe reacţii la durere în existenţa noastră. Încerc să-mi amintesc cât de des pot că trăiesc printre «oameni răniţi». Aşa cum spunea filozoful evreu Philo, «Orice om pe care îl vezi duce o luptă dificilă». Una dintre marile dureri active ale credincioşilor este lupta pentru a fi morali. Această luptă devine cu atât mai dureroasă cu cât devenim mai conştienţi de viaţa noastră lăuntrică. Punem în aplicare poruncile lui Hristos şi descoperim că în lăuntrul nostru trăieşte un fariseu care–i judecă pe semenii săi. Ne comparăm continuu cu ceilalţi, şi apoi ne mai comparăm pe noi înşine cu un standard interior, iar în aceste comparaţii, toţi îşi ţin partea lor. Venim în mod repetat să ne spovedim, purtând aceleaşi păcate, purtând ruşinea (adeseori nerecunoscută) a altei perioade de eşec. Vrem să ne schimbăm, dar nu o facem.

Acest scenariu ar putea lua alte mii de forme. Esenţa se găseşte în aşteptarea noastră cum că mintea (gândurile şi emoţiile) pot şi ar trebui aduse la o anumită măsură a performanţei creştine. Există lucruri la care gândurile noastre de multe ori excelează. Putem stăpâni un sistem de gândire sau de credinţă şi să-l apărăm împotriva acelor lucruri care prezintă o încercare. Putem face acelaşi lucru şi cu oamenii – menţinând o versiune de “drept canonic” în capul nostru faţă de care un anumit comportament ar putea fi judecat. Mintea iubeşte foarte mult tocmai această comparaţie şi judecare, sistematizare şi apărare. Dacă ne ocupăm mintea cu “lucruri religioase”, chiar “lucruri Ortodoxe”, atunci începem cu uşurinţă să ne gândim că suntem credincioşi. Vom începe să gândim despre noi înşine şi despre eşecurile noastre (mânie, ură, invidie etc.) ca simple întâmplări ce pot fi corectate şi ajustate. Aceasta este cu siguranţă mai bine decât să nu faci nimic, însă adeseori este mai degrabă vătămător decât folositor. Parohia dintr-un anumit loc este adeseori o comunitate de minţi nevrotice, grăbindu-se fizic în încercarea de a face binele, însă rănindu-se unul pe altul în numele lui Dumnezeu de îndată ce ego-ul lucrează disperat să se hrănească pe sine şi nevoile sale. Parohia nu este întotdeauna un loc sigur.

Pentru acest articol, am ales să mă refer la lupta ego-ului de a se purta ca un om “moral”. Folosesc adesea cuvintele “moral” şi “moralitate” pentru a descrie viaţa trăită ca efort de conformare cu nişte reguli şi norme exterioare. Este o luptă pe care şi-o pot asuma chiar şi necredincioşii. Nu este nimic creştinesc în ea. Am mai spus-o în altă parte, “Iisus nu a murit pentru a-i transforma pe oamenii răi în oameni buni, ci pentru a-i învia pe oamenii morţi”. Sfântul Pavel are această abordare când vorbeşte despre ceea ce eu numesc omul moral. El nu ne sfătuieşte să încercăm şi să facem mai bine. Nu există în toate scrierile Sfântului Pavel nicio schemă despre îmbunătăţirea morală. Limbajul său este destul de clar: Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care este închinare la idoli. Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, de vreme ce v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui, și v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care spre cunoaştere se reînnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit. (Col. 3:5,8-10)

Limbajul Sfântului Pavel de lepădare şi asumare este limbajul specific Botezului. Ne “lepădăm” de omul cel vechi şi ne “îmbrăcăm” în Hristos. Suntem “îmbrăcaţi în neprihănire” etc. Liturghia Botezului continuă să arate acest limbaj în acţiunile ei.

Limbajul este cel care diferă foarte mult faţă de cel al unei lupte “morale”. A lăsa deoparte “lăcomia” este diferit de a încerca doar să nu doreşti nimic din ce aparţine altcuiva. Limbajul de “a omorî” are rădăcini adânci în fiinţa noastră (în sensul ontologic) decât faptul de a lua decizii (în sens juridic, legal). Limbajul Sfântului Pavel presupune faptul că ceva în noi s-a schimbat în mod profund.

Eforturile ego-ului de a se disciplina au puţin sau chiar deloc legătura cu o astfel de schimbare interioară. Şi necredincioşii pot adopta un set de reguli şi se pot forţa pentru a le ţine. Nu este nimic deosebit şi nici eminamente creştinesc în eforturile morale. Aceasta este una din marile slăbiciuni ale acelor versiuni (culte) creştine care sunt în mare măsură de natură extrinsecă. Teoriile despre mântuire în care o ispăşire extrinsecă este “acceptată”, urmate de o viaţă de efort moral nu se ridică la nivelul sugerat de Sfântul Pavel de “a îngropa omul cel vechi”.

Ego-ul iubeşte narativ – toate competențele sale cele mai mari pot fi folosite pentru distrugere, construire şi revizuire. Convertirile se potrivesc foarte bine unei asemenea existenţe. Aceia dintre noi care sunt adulţi convertiţi sunt uşor de captivat cu povestea propriei noastre convertiri şi la fel de uşor captivaţi de naraţiunile celorlalţi. Ceva lipseşte.

Vieţile noastre sunt ca un roman de Jane Austen. Povestea înaintează împreună cu o mare dramă. Elizabeth, Dl. Darcy, Dna. Bennet şi toate personajele ne reţin atenţia, când într-o parte, când în cealaltă. Cu cine se va mărita ea până la urmă? Va fi ea lipsită de iubire pentru totdeauna? Cu ce ne vom îmbrăca la bal? Este Dl. Darcy ortodox? Şi astfel se desfăşoară drama.

Atunci când drama vieţii noastre creştine ajunge la un happy-end (conversia ei), de aici înainte se întinde în viaţa noastră acel “până la adânci bătrâneţi”. Fără o dramă, gândul de a pătrunde în inimă, a te ruga, şi a restaura mintea şi emoţiile stării lor normale poate părea destul de plictisitor.

Desigur, vor exista mereu scandaluri bisericeşti, dezbateri şi mici drame parohiale care să hrănească dezordinea noastră şi să înlăture teama de plictiseală. Însă toate astea înseamnă îndepărtare de mântuire. Este o formă de condamnare “ortodoxă”.

Iată mai jos un citat folositor:
Inima este în sine un mic vas, dar totuşi acolo există dragoni, dar şi lei; există acolo fiare otrăvitoare şi toate comorile răului. Însă tot acolo se află şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi Împărăţia, lumina şi Apostolii, locaşurile cereşti şi darurile harului – totul se află acolo înăuntru (în inimă).

Viaţa trăită în inimă este o înaintare înspre darurile harului. O clipă de rai depăşeşte cu mult toate amabilităţile dramei ego-ului. Trecerea peste cele mai întunecate temeri şi răni ale ruşinii şi ale rudelor acesteia, adunarea de gânduri şi emoţii care să calmeze ocazional, permit începerea lucrării harului. Dragonii şi leii, fiarele otrăvitoare şi comorile răului care se găsesc acolo sunt mai puternici decât cei din luptele timpurii ale ego-ului. Aşa în acelaşi timp, stăm în locul îngerilor, al Împărăţiei şi al luminii atunci când ne angajăm în aceste lupte.

Această luptă nu este acelaşi lucru cu îmbunătăţirea morală. Omul moral (cât şi omul imoral) este îngropat. Viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu este omul cel nou. El este mai mult decât moral – El este bun. El nu mai este mort – El este viu. Şi Hristos a murit tocmai pentru a-l face pe acest om cu totul viu.

Pr. Stephen Freeman, Traducere de Cristina Şerbănescu

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 24 august 2016 in CREŞTINUL

 

Frumusetea oamenilor de altadata

Mă gândesc cum era lumea cînd frumusețea oamenilor era comparată cu soarele, cu marea, cu focul sau cu cedrii Libanului. Cum tresăreau inimile lor, cum le ardeau ochii și cum își vorbeau atunci când rămâneau singuri.

Cum e să fii un cerb de munte, să ai zâmbetul parfumat ca chiparosul, ochii ca porumbeii, mersul ca o adiere de vânt? Cît preț aveau frumusețea și înțelepciunea atunci când oamenii călătoreau în stele, se scăldau sub cascade, adormeau pe strigătul unui cerb singuratic? Mintea omului zbura între cer și pământ, iscodea culcușurile îngerilor și împreuna toată frumusețea lumii în cuvinte. Poate de aceea toate cântările de dragoste de odinioară ne înfățișează oameni parcă ireali, oameni care poartă în păr stele, au pieptul ca fildeșul sculptat, iar glasul lor poate ține în loc leii și căprioarele sălbatice.

Astăzi oamenii zboară într-un butoi de fier în cosmos, coboară la fundul oceanului, fac din noapte zi și din apă uscat, dar în toată iscodirea lor nu mai văd frumusețea. Luna nu mai este lună, marea nu mai este mare. Acum toți știu că nu poți da în dar luna de pe cer, nici măcar o stea. Luna e mare, zic ei, nu o poți duce cu mâna. Stelele sînt prea departe, nu e destul o viață de om ca să ajungi pînă la cea mai apropiată stea, chiar dacă ai zbura cu viteza luminii.

La fel a devenit și frumusețea oamenilor. De când frumusețea e la îndemână, de când păcatul poate fi comis ușor, nu mai vedem femeile din cărți. Deși, s-ar putea să te fi întâlnit chiar azi, în magazin sau în holul școlii, cu Femeia-Stea, Femeia-Lună sau Femeia-Floare, dar să nu o fi recunoscut, pentru că nici tu nu mai ești un Solomon, și pentru tine niște dinți frumoși niciodată nu o să semene cu o turma de oi tunse care ies din scăldătoare…

 Pr. Savatie Bastovoi

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 24 august 2016 in Uncategorized

 

A fi mironosita in ziua de azi

Mi s-a pus întrebarea intr-o zi: „Ce înseamnă „mironosiță”? Pentru că eu mă refeream la Duminica aceasta, care este dedicată Sfintelor Femei Mironosițe. Găsesc potrivit să răspund la această întrebare, ca să înțeleagă mai multe cititoare de pe pagina mea sensul Sfintei Duminici care va urma.

Ceea ce este important de înțeles este faptul că femeile mironosițe sunt modele de urmat în toate epocile istoriei de către femeile creștine. Ele nu sunt niște simple „curiozități” din muzee. Nu studiem despre ele așa cum studiem vestimentația feminină la femeile antichității, modul în care își aranjau părul nobilele romane, sau tipul de agrafe folosite de cetățenele Vechii Atene pentru prinderea rochiilor.. Nu. Femeile mironosițe sunt modele DE STUDIAT ȘI DE URMAT! De studiat, pentru că, după exprimarea Sfântului Apostol Pavel, „credința vine prin auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu”. Dacă nu cercetăm Scripturile, de unde vom cunoaște aceste minunate Femei? Apoi, romanii spuneau că „cel ce nu cunoaște, nu are nici o dorință”. Așadar, sunt convins că multe doamne, sau domnișoare, sau chiar fetițe, vor râvni felul de viețuire al Femeilor Mironosițe, dorind asemănarea cu ele, după ce vor fi citit cu atenție viața lor.

Femeile Mironosițe sunt modele de urmat pentru partea feminină de toate vârstele. Erau femei de condiție socială destul de modestă. Aveau vieți diferite, și locuiau în zone ale Palestinei diferite. Majoritatea veneau din Galileea, dar avem și pe surorile Marta și Maria din Betania, în zona Iudeei. Din rândul Mironosițelor fac parte femeile pe care le pomenește Sfântul Evanghelist Luca: ” Și după aceea Iisus umbla prin cetăți și prin sate, propovăduind și binevestind Împărăția lui Dumnezeu, și cei doisprezece erau cu El. Și unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli: Maria Magdalena, din care ieșiseră șapte demoni, și Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, și Suzana și multe altele care le slujeau din avutul lor” (Luca 8;1-3). Iată deci că din categoria Mironosițelor nu fac parte doar acele femei care au asistat la Răstignirea Domnului și care L-au văzut înviat mai apoi, ci toate acele femei care au fost alături de Domnul timp de trei ani de zile, urmându-L, ascultându-I cu drag cuvintele, punând la dispoziția Domnului și a ucenicilor Săi o parte din agoniseala lor, ca să nu le lipsească nimic din cele necesare. Este drept că majoritatea dintre aceste femei au fost alături de Domnul Hristos și în Pătimirea Sa, dar dacă vreuna nu s-a aflat la Ierusalim în acele zile, nu i se poate șterge cinstea de a fi chemată „mironosiță”.

Vedem din textul de mai sus că majoritatea femeilor avuseseră probleme grave înainte de a-L cunoaște pe Domnul. Ni se spune că din multe dintre ele Hristos izgonise demonii, eliberându-le din robia Satanei. De bucurie apoi, ele nu L-au mai părăsit pe Domnul.. Oare câte femei din zilele noastre nu au fost miluite de Bunul nostru Mântuitor? Oare pe câte nu le-a curățit El de patimi, dezlegându-le prin mâinile preoților Săi? Oare din câte nu a scos El demoni, știind că orice păcat care înrobește omul este de fapt un demon înfricoșător?.. Câte din aceste femei Îl urmează pe Cel ce le-a vindecat și le-a eliberat? Câte I-au închinat Domnului nu bănuțul lor, ci mințile și inimile?.. Câte au lăsat lumea, nu ieșind din ea, ci părăsind apucăturile lumești cele păcătoase, urmând prin credință lui Hristos?..

Dintre Mironosițe, una este pomenită de Luca în mod special. Despre Maria Magdalena ce ne spune Evanghelistul? Că scosese Domnul din ea „șapte duhuri”. Ne spun Sfinții că fusese desfrânată mare Maria.. Sălaș de demoni. Dar când Îl cunoaște pe Domnul, ea Îl iubește din toată inima, iar El o eliberează, o curăță, o sfințește. Întâlnirea cu Hristos a provocat un cutremur în ființa Mariei. Hristos o transformă, o face.. ALTA. Maria devine model de sfințenie, întruchipare a curăției cuviincioase și pline de smerenie! Spuneți-mi mie, frumoase domnișoare, s-a produs în voi cutremurul acesta? De ce nu părăsiți obiceiurile desfrânate, dacă L-ați cunoscut pe Domnul? De ce umblați după „trendul” desfrânat al zilelor noastre? Învățați de la Mironosița Maria: ea prin patimi fusese înrobită nu de unul, ci de șapte diavoli, dar a cunoscut importanța libertății, și a înțeles că numai ținându-se strâns de Eliberatorul ei, această libertate avea să fie durabilă. Cum spune Mântuitorul: fără El, duhul necurat ia alte șapte duhuri, mai rele decât el, și se întorc la om, robindu-l în mod și mai tiranic! Încercați, tinere fete, să vă apărați de patimi, ca să nu ajungeți să tânjiți după libertate precum Maria! Căci eu văd în voi graba de a vă lăsa înrobite cât mai curând de către diavoli! Mai mult, chiar mamele voastre vă împing spre desfrânare de multe ori, în loc să vă păstreze fecioria ca pe o floare minunată ce place lui Dumnezeu! Am auzit de multe ori: „Las-o, să se distreze, să nu mă urmeze pe mine, căci la ce mi-a folosit cumințenia”?..

Femeile Mironosițe au pus la dispoziția Domnului o parte din avutul lor. Din păcate, femeile de azi au ajuns să fie înrobite de patima agonisirii în mod grosolan! Nu se mai gândește nici una că „cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele”! Femeia de azi a dobândit un fel de obscură înțelepciune, învățând să „ducă banul acasă”, fără a mai fi atentă la metoda folosită în acest scop. Se fură, se minte, se înșeală la cântar.. Iar în privința celor posedate, feri Doamne să scape ceva din mânuțe!! Parcă înainte femeile nu aveau familii.. Dar știau că prin bănuțul dat săracului sau Bisericii, se binecuvântează casa lor și familia lor. Mi-e rușine mie pentru cele la care nu le este rușine! Oare nu avem nimic de învățat de la Mironosițe?!

Femeile acelea sfinte erau pline de cuvintele Domnului. La El cugetau, după El tânjeau.. Femeile de azi nici măcar în Sfintele Duminici nu se gândesc la Domnul. Dacă mama ar zice cu autoritate în casă: „Gata, mâine, toată lumea LA BISERICĂ”!, oare pruncii nu ar asculta-o? Cum o ascultă când este vorba de alte lucruri? Oare soțul nu ar asculta-o? Dar când vrea haine noi, sau bijuterii, cum știe să se facă ascultată?! Are femeia armele sale, este suficient să le folosească.. Bărbatul nu refuză niciodată femeia hotărâtă! Dar azi, este femeia cea care nu mai iubește Sfânta Biserică, de aceea se duce de râpă toată familia! Căci în mâinile sale se află mântuirea familiei întregi..

Cum vor posti copiii, de nu va posti mama? Cum se vor închina copiii, de nu o vor vedea pe mămica în genunchi? Cum se vor împărtăși copiii, de nu va fi înaintea lor mama, cu lumânarea aprinsă la Sfântul Potir?

Iată, dragele mele femei tinere sau vârstnice, aveți de învățat multe de la Femeile Mironosițe.. Să vă fie ele învățătoare, să vă fie ele lumină, cu ele să vă măsurați viața de azi înainte, nu cu lumea cea rătăcită! Ce au fost Femeile Mironosițe? Femei cărora Hristos le-a cutremurat viețile, schimbându-le. Să dea Bunul Dumnezeu și în viețile femeilor noastre creștine cutremurul cel bun, spre mântuire veșnică, amin.

Pr. Sorin Croitoru

 
Un comentariu

Posted by pe 24 august 2016 in FECIORIE

 

Parintelui meu duhovnicesc

Mulțumim, Taică Părinte
Pentru sfintele cuvinte,
Care ochii ne-au deschis
Și-n credință ne-au aprins.

Pâine și apă ne-ai dat
Pentru sufletu-nsetat,
Care rătăcea mereu
Neștiind de Dumnezeu.

În fiece cuvânt rostit,
Despre suflet ne-ai vorbit,
Căci hrană cum tu ne-ai dat,
Nicăieri n-am mai aflat.

Dar așa a rânduit
Pentru noi Domnul iubit,
Să ne fii îndrumător
Și de suflete păstor.

Noi singuri ne-am întrebat
Unde-acum ne-am fi aflat,
Dacă nu te cunoșteam,
Poate și-acum rătăceam.

Duhul Sfânt ce te-a sfințit,
Mulți talanți ți-a dăruit
Și i-ai înmulțit frumos
Pentru slava lui Hristos.

Ai avut ca misiune
Să salvezi suflete-n lume,
Pe cei care se pierdeau
Și în lume rătăceau.

Roagă-te pentru lucrare,
Ca să stăm în ascultare,
Să ne fie și jos bine
Și să fim și sus cu tine.

Chiar dacă nu reușim
Pe deplin să-ți mulțumim,
Domnul, Raiul ți-a gătit
Pentru cât te-ai ostenit.

Mai avem o rugăminte:
Te rugăm, Taică Părinte
Să ne fii mijlocitor
Și în veacul viitor.

La sfârșit ne ocrotește
Și-astfel Domnului grăiește:
Iată, Doamne, rod curat,
Eu și pruncii ce mi-ai dat.

Mulțumim, o, Doamne Sfinte,
Că ne-ai dat un sfânt părinte,
Să ne fie bun păstor
Și de suflet salvator.

Elena J. (părintelui meu duhovnicesc Visarion Iugulescu)

 
2 comentarii

Posted by pe 16 august 2016 in ELENA J.

 

„De ce sa ma spovedesc? Eu nu am pacate mari”

De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.” În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

„Nu am păcate mari…” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.

 Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.

 „De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos! Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9

 Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul. Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi.

 Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.

 Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare – îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.

 Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei – deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.

 Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.

 Arhim. Serafim Alexiev, marturieathonita.ro

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 16 august 2016 in SPOVEDANIE

 
 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 748 de alți urmăritori