RSS

Ce enervant e orasul ca nu stie ca vine Pastele!…

FB_IMG_1555267587436 (1)

La bunici la tara, in saptamana mare incepeau pregatirile. Se scutura toata casa, pana la ultimul pres. Se inchideau sobele, ce bine c-am scapat de iarna! Bunica numara zilele pana veneau nepotii si isi facea griji ca stau prea putin, nu le dau si astia mai multa vacanta de Paste. Bunicul cosea curtea si mirosea a iarba taiata, a copaci infloriti si a paine pe vatra. Exista ceva mai frumos de atat?

Pomii se vopseau cu var si tot satul stia ca vine Pastele! Azi alergam in goana noastra nebuna prin oras, cumparam cozonaci in punga si ne intrebam unde e mirosul vechi din copilarie. E luni, e saptamana mare si as vrea sa va provoc in fiecare zi de acum sa… stam. Sa stam un pic. Sa mergem pe jos pana la serviciu sau pana unde avem treaba. Sa mergem, sa mirosim copacii, s-o taiem prin parcuri, sa ne dam jos din metrouri. Si sa ne zambim intre noi, complice, cand ne vedem pierduti pe afara, cu telefoanele in buzunare numarand in gand 1, 2, 3, 4… cate zile pana se intorc copiii mari de la oras ACASA? Ce enervant e orasul ca nu stie ca vine Pastele! Hai sa ii spunem!

Marian Ralea 

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 aprilie 2019 în DUMNEZEU

 

Monahul se ingrijeste de mantuirea sa si de mantuirea celor din jur

FB_IMG_1554921115785

Monahul se îngrijeşte de mântuirea sa şi de mântuirea tuturor celor vii şi morţi. Pentru monah, dragostea adevărată cea dumnezeiască se află înlăuntrul durerii pentru mântuirea sufletului său şi pen­tru mântuirea întregii lumi. Sufletul afierosit al mo­nahului contribuie nu numai la mântuirea casnicilor lui, ci chiar şi la cea a consătenilor lui. De aceea, în Asia Mică exista o tradiţie bună ca în fiecare neam să fie cel puţin un monah, ca să se roage pentru toţi. În Farasa, atunci când cineva se făcea monah, prăznuia tot satul. „Va ajuta tot satul”, spuneau ei.

Desigur că monahul nu va spune niciodată: „Să mântuiesc lumea”, ci se va ruga pentru mântuirea întregii lumi, precum şi pentru a sa. Iar când Bunul Dumnezeu va auzi rugăciunea lui şi va ajuta lumea, monahul nu va spune: „Eu am mântuit lumea”, ci „Dumnezeu a mântuit lumea”. Monahul trebuie să ajungă la o astfel de măsură, încât să spună: „Dumne­zeul meu, nu Te uita la mine, nu mă milui pe mine, ci lumea Ta”. Nu pentru că el n-ar avea nevoie de mila lui Dumnezeu, ci pentru că are multă dragoste pentru lume.

Cuviosul Paisie Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 aprilie 2019 în DUMNEZEU, MANTUIRE

 

Eliberarea de atasamentele negative

recastiga-controlul

Există oameni pe care îi ții lângă tine cu mari eforturi, te jertfești pentru ei, renunți la tine pentru ei, îți arăți purtarea de grijă prin declarații și fapte, nu dormi nopțile de grija lor, iar ei nu ridică un deget pentru tine. Nu văd nimic din toate aceste jertfe ale tale. Mai mult de atât, aceste persoane rămân lângă tine numai cât timp ai ce le oferi – pentru frumusețea ori reputația ta sau numai să se mândrească cu dragostea ta, că sunt iubiți, ei nearătând niciun fel de prețuire pentru tine. Oameni în fața cărora îți este teamă să le spui că-i iubești de frică să nu primești același răspuns. Oameni care te ridică pe culme, ca mai apoi să îți dea drumul de acolo. Acești oameni ar renunța la tine cu cea mai mare ușurință.

O relație de prietenie adevărată nu te consumă, nu te obosește, nu cere eforturi pentru a dăinui. O relație de prietenie aduce bucurii, liniște și gânduri bune, nu tulburare. În acest caz e numai o risipă de sentimente călcate în picioare.

Ia-ți inima în dinți și părăsește acest tip de persoane care mai mult te consumă pe interior până la epuizarea de sine, te fac să plângi, în loc să aducă în viața ta zâmbete și amintiri frumoase. Dacă știi că ai iubit curat și nu-ți apreciază eforturile, jertfa și prezența ta, fă-i să-ți simtă lipsa! Există oameni pentru care tu ești numai o întâmplare în viața lor, o etapă trecătoare, o experiență de o vară… Fă-te lecție pentru ei! Pleacă din viața acelor oameni în care te simți în plus! Nu-ți mai plânge de milă! Dumnezeu te vrea fericit. Mergi mai departe și lasă trecutul dureros în urmă! Cu siguranță există cineva și pentru tine care să te iubească la adevărata ta valoare, care să te iubească cum îi iubești tu. La fel de mult. Oameni care au timp pentru tine, care te apreciază atunci când trebuie. Care nu se rușinează cu tine atunci când ești slab.

Să știi că cei care te-au părăsit, n-au fost niciodată ai tăi. Lasă-i să plece! Dragostea ta canalizeaz-o către aceia care o merită cu adevărat. Pune suflet numai unde trebuie și pentru cine trebuie!

ELENA J.

 
Un comentariu

Scris de pe 12 aprilie 2019 în ELENA J.

 

Scopul si implinirea adevarata a crestinului: aflarea adancului inimii

maxresdefault1-1024x576.jpgArhimandritul Zaharia Zaharou:

“INTRĂ ÎNLĂUNTRU ŞI VEI AFLA ODIHNĂ”

Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era uşor derutată şi i-am zis: Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo aşezare; veţi fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.” Doamna respectivă mi-a răspuns: „Un preot bătrân din Rusia mi-a spus acelaşi lucru. Cum şedea şi îmi asculta spovedania, el mi-a lovit uşurel capul cu crucea pe care o ţinea în mână şi mi-a zis: «Femeie nepricepută, intră înlăuntru şi vei afla odihnă!» Auzind acestea m-am minunat de frumuseţea cuvintelor bătrânului preot, căci, cu adevărat, până nu vom găsi locul inimii, mintea ne va fi pururi risipită şi nu vom afla nicicând odihnă: întotdeauna vom fi tulburaţi sau de una, sau de alta, vom fi exagerat de sensibili, gândind că nu le suntem pe plac oamenilor sau că aceştia au ceva împotriva noastră ş.a.m.d.

biserica-batran-in-rugaciuneLa întrebarea „Ce este omul?” Vechiul Testament ne oferă diferite răspunsuri. In Psalmi se spune că omul este o inimă adâncă” (cf. Ps. 63,7). Citim, de asemenea, că „inima omului caută o simţire duhovnicească şi dumnezeiască”, […] (cf. Pilde 15, 14), Adică omul, în dorinţa lui de a cunoaşte adevărul, caută mereu această „simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, căci numai atunci poate să simtă prefacerile pe care le lucrează în el dreapta lui DumnezeuFără conştiinţa adâncului inimii, fără această simţire duhovnicească a lui Dumnezeu înlăuntrul lui, omul nu poate afla mângâiere, iar fără mângâiere nu-şi poate împlini rostul. Toţi avem nevoie de bucurie, pace şi mângâiere pentru a putea săvârşi lucrarea lui Dumnezeu în chip bineplăcut Lui.

Într-una din epistolele Sfântului Apostol Pavel, aflam următorul pasaj:

„Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeu a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află in tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi (2 Cor. 1, 3-6).

Cuvântul „mângâiere” apare de multe ori în acest pasaj minunat, şi pe drept cuvânt, căci fără mângâierea, fără pacea şi bucuria care izvorăsc din harul lui Dumnezeu, nu am putea trăi cum se cuvine. Am fi mereu nemulţumiţi, am cleveti, i-am critica pe ceilalţi şi ne-am plânge de una şi de alta: de ce mâncarea nu este bine gătită, de ce nu cântă mai bine corul, de ce asta e neagră şi nu albă, şi tot aşa. Dar dacă am fi mereu cu luare aminte la inimă şi ne-am strădui să descoperim în noi acea „simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, atunci nu am mai avea vreme de pierdut cu nimicuri de felul acesta, ba mai mult, toate aspectele negative ale vieţii noastre ar fi adumbrite de această lucrare duhovnicească pozitivă.

Într-una din scrierile sale cuprinse în Filocalie, Sfantul Grigorie Palama spune că cei care îşi cultivă inima nu au timp de discuţii, nici măcar cu cei apropiaţi ai lor. Însă rezerva lor nu se datorează dispreţului sau mândriei, ci faptului că pur şi simplu le vine greu să părăsească această nepreţuită lucrare lăuntrică. Sunt oarecum robiţi de ea, căci au înţeles că viaţa omului se poate împlini doar prin aceasta lucrare. De aceea trebuie să intrăm înlăuntrul nostru şi numai atunci ni se va adăuga nouă odihna.

Această „intrare înlăuntru şi aflare a odihnei” cuprinde în sine întreaga teologie şi tradiţie a isihasmului. S-ar cuveni ca tot creştinul, fie el călugăr sau mirean, să aibă măcar dorinţa de a lua cunoştinţă de această tradiţie. Pe ea se întemeiază tipicul mănăstirii noastre aşa cum ni l-a lăsat Părintele Sofronie, care considera că elementele fundamentale ale tradiţiei isihaste sunt Sfânta Liturghie şi Rugăciunea lui Iisus. Amândouă ne sunt de mare folos pentru dobândirea rugăciunii prin care ni se descoperă „adâncul inimii”.

Potrivit Sfântului Grigorie Palama, risipirea minţii în lumea zidită şi în patimi este născocirea diavolilor şi nebunia păgânilor. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că adevăratul isihast este acela care se străduieşte neobosit să-şi zăvorască mintea nematerialnică înlăuntrul trupului materialnic. Se cuvine să subliniem că trupul, care a fost zidit pentru a fi sălaş Dumnezeirii, nu este în sine rău sau de dispreţuit. Însă trebuie să ne luptăm să biruim mintea noastră cea materialnică, ce atât de mult ne robeşte trupul, pentru ca astfel să fim gata să primim cercetarea Domnului. Dreptul Iov L-a întrebat pe Dumnezeu: Ce este omul că l-ai mărit pre el? Sau că iei aminte spre el? (Iov 7,17). Iar Solomon, sfinţind Templul lui Dumnezeu, a înălţat o rugăciune plină de însuflare, pentru care a şi primit răspuns de la Domnul: „Numele Meu va fi peste Templul acesta şi ochii Mei vor fi aţintiţi spre el (cf. 3 Regi 8, 29) şi „Voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi le voi fi lor Dumnezeu şi nu voi părăsi pe poporul Meu Israel” (cf. 3 Regi 6,13). Aceste două pasaje biblice ne fac cunoscută în chip limpede dorinţa lui Dumnezeu, de aceea se cuvine sa lepădăm toată aplecarea minţii spre cele trupeşti, ca Dumnezeu să ne cerceteze şi cugetul Lui să se sălăşluiască în inima noastră. Însă, după cum bine ştim, nu este deloc uşor să-ţi zăvorăşti mintea pentru ca ea să se sălăşluiască în inimă. Ba mai mult, mintea nu va afla locul inimii dacă nu va fi călăuzită de însuşi Duhul lui Dumnezeu.

biserica-palama_sfantul GrigorieCând toată fiinţa noastră se adună în locul spre care Dumnezeu ia aminte, cu alte cuvinte, când stăm înaintea lui Dumnezeu cu mintea adunată în inimă, atunci iese la ivealăadâncul inimii. Sfântul Grigorie Palama spune că a te „aduna înlăuntru” presupune o anumită durere care încălzeşte inima. Cu adevărat, mintea trebuie să urmeze calea pogorâtoare spre inimă pentru a fi botezată în văpaia ei. Acesta este botezul focului pe care ni l-a făgăduit Domnul: mintea se coboară în inimă pentru a fi botezată în văpaia ei şi curăţită ca într-un cuptor, că să-şi poată redobândi lucrarea firească. Atunci omul devine din nou stăpân pe firea sa şi îşi îndreaptă toată fiinţa spre Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că mintea omului cunoaşte o întreită mişcare. Prima mişcare este pricinuită de căderea originară, când mintea se împrăştie în lumea văzută şi se alipeşte de ea, gustând astfel din pomul cunoaşterii binelui şi a răului. A doua mişcare constă în a readuce mintea de la cele din afară înapoi în inimă, care este centrul persoanei.Odată ce mintea, prin harul Domnului, este zăvorâtă în inimă – când omul redevine stăpân pe firea sa, întărit fiind de har – atunci are loc cea de-a treia mişcare: omul îşi întoarce întreaga fiinţă spre Dumnezeu, Mântuitorul său, Care în chip atât de minunat uneşte din nou toate puterile sufletului său.2

Scopul tuturor strădaniilor noastre ca şi creştini este aflarea inimii. Trebuie ca inima să iasă la iveală de sub stratul gros de noroi al patimilor pentru ca mintea să poată să o regăsească. Oricare ne este slujirea în Biserică, orice nevoinţe luăm asupra noastră din dragoste pentru Biserică, toate acestea ar trebui să ne înlesnească aflarea inimii. Mult folos aduce şi citirea Scripturii: nu trebuie decât să păstrăm în minte câteva cuvinte insuflate de Duhul Sfânt pentru ca în noi să se aprindă o scânteie, care ne va ajuta sâ le pătrundem înţelesul tainic şi va călăuzi, de asemenea, mintea spre inimă, însă calea împărătească spre inimă este cea a ascultării. Cel mai mare folos al ascultării este răstignirea minţii, prin care lepădăm orice încredere în cugetul nostru căzut şi ne punem toată încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi în poruncile Lui. Dacă vom izbuti aceasta, vom începe să cunoaştem înţelepciunea şi puterea Celui Care învie chiar şi morţii.

Aş dori să subliniez faptul că tradiţia nu poate fi transmisă cu credincioşie decât prinascultare. În privinţa aceasta, disciplina este cu totul neputincioasă. Disciplina şi auto-disciplina ţin de firea căzuta a omului şi tot ceea ce se naşte din trup, trup rămâne şi nu ne aduce niciun folos. Însă noi căutăm să ne naştem din nou, din Duh (cf. Ioan 3, 5), prin credinţa adevăratei ascultări. Deşi disciplina îşi are rostul ei în organizarea practică a vieţii, ea nu izbuteşte să scoată la iveală inima. De ascultare, însă, avem nevoie pentru a ne rândui viaţa duhovnicească după voia lui Dumnezeu, aşa încât toată viaţa noastră să devină o Sfântă Liturghie. Oricât am fi de înţelepţi şi de puternici, fără ascultare nu ne vom ajuta nici pe noi înşine, nici pe ceilalţi. Cei puternici s-ar putea să se impună prin disciplină, însă cei slabi vor pieri şi aceasta nu va fi o biruinţă adevărată. Însă, dacă ne punem încrederea în ascultare, smerenia va împărăţi şi în felul acesta chiar şi cei slabi vor deveni mădulare ale Trupului lui Hristos, vieţuind potrivit voii lui Dumnezeu. Prin ascultare, fiecare îşi află locul său în Trupul lui Hristos. Şi tot cel ce pune ascultarea pe primul loc, răstignindu-şi astfel mintea, îşi va afla negreşit inima. Şi chiar daca nu se va număra printre vasele de mare preţ, el nu se va lipsi de răsplată. Chiar dacă nu toţi suntem în stare să devenim adevăraţi isihaşti, putem totuşi să facem ascultare şi să ne găsim locul, în chip armonios, în Trupul Bisericii, unindu-ne strâns şi desăvârşit cu Capul Trupului Care este Hristos.

A suferi ruşine, mai cu seamă în Taina Spovedaniei, este o altă cale de a scoate inima la iveală. De câte ori spovedanie_0_0ruşinea care ne încearcă atunci când ne spovedim păcatele nu se preschimbă într-o libertate plină de lumină şi de pace! Mintea devine liberă şi luminoasă, rugăciunea curge frumos şi firesc, iar inima se desfată de o cu totul altă duioşie, o duioşie pe care n-am putea-o dobândi nici măcar după ore în şir de plâns în chilia noastră – pe când în spovedanie aceasta ni se dăruieşte într-o clipă. Hristos, Care este Capul Trupuluia pătimit Crucea ruşinii (cf. Evr. 12,2) şi atunci când suferim şi noi puţină ruşine pentru El, ne înrudim cu Duhul Său şi Domul ne cercetează cu harul Lui, iar cercetarea aceasta ne lărgeşte inima.

Lărgiţi şi voi inimile voastre!” (2 Cor. 6,13) ne îndeamnă Sfântul Pavel.

Câtă nevoie avem de această lărgire a inimii care este rodul Crucii şi al învierii lui Hristos! Ne este de trebuinţă să ne unim cu Hristos, Cel Ce pătimeşte în această lume, dacă vrem să pătrundem în taina Crucii Lui şi să primim împătrita lărgire despre care scria Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni: lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea tainei lui Hristos (cf. Efes. 3,18). Unul dintre motivele pentru care primim mult har în sinaxele bisericeşti este acela că noi toţi alcătuim împreună Trupul lui Hristos. Hristos, fiind Capul Trupului, este nevăzut prezent în mijlocul nostru şi prezenţa Lui întotdeauna ne împărtăşeşte har. De fapt, în sinaxele noastre, nu contează atât de mult conţinutul a ceea ce spunem, cât prezenţa harică a Domnului în mijlocul nostru.

n1-w3e3-l3-88-1Pe scurt: ruşinea pe care o suferim în pocăinţă şi în spovedanie este unul dintre felurile în care putem urma căii lui Hristos, căci ea scoate inima la iveală. Deşi Trupul lui Hristos a fost înălţat pe Cruce în ocară, în el s-a sălăşluit toată plinătatea Dumnezeirii şi strălucirea ei cea plină de slavă. De aceea, atunci când suferim chiar şi puţină ruşine pentru Hristos, El ne recunoaşte ca semeni ai Lui, ca înrudiţi eu Duhul Său, şi chiar în clipa în care primim mângâierea Duhului Său, Care este adevăratul Mângâietor, ne face părtaşi la însăşi strălucirea Lui.

Noi, creştinii ortodocşi, preţuim mult durerea, pentru că fără ea suntem străini de Capul Trupului, Care continuă să sufere pentru lumea care prin El s-a făcut. Ba mai mult, o inimă care nu cunoaşte durerea rămâne rece, „îngropată” înlăuntrul pieptului. Când m-am dus prima dată în pelerinaj la Sfântul Munte, ca rasofor, şi am vizitat Mănăstirea Filotheu, am întâlnit acolo un călugăr tânăr cu un chip foarte luminos care mi-a zis: „Suntem nespus de fericiţi atunci când avem durere în inimă”. Cu adevărat, durerea inimii ne aşază pe calea lui Hristos, şi Dumnezeu, prin durere, ne subţiază inima. Părintele Sofronie spunea că dacă venim la biserică fără durere în inimă suntem străini de Sfânta Liturghie. Creştinii ortodocşi se silesc mereu să îmbrăţişeze durerea duhovnicească atât prin nevoinţa lor personală cât, mai ales, prin smerenia unei drepte înţelegeri a tainei pocăinţei.Însă de multe ori nici măcar prin astfel de strădanii nu izbutim să aflăm adâncul inimii.Atunci Dumnezeu poate îngădui să vină asupra noastră vreo boală, vreo defăimare sau vreo prigoană, după cum citim în Vieţile sfinţilor. Asemenea încercări, prin durerea şi chinul pe care le aduc, ne ajută să ne aflăm adâncul inimii şi să ne păstrăm inima caldă în toata vremea.

Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru şi a afla odihnă – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înţelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmiţător al acelui har care le dăruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere.Oamenii ne numesc “Părinţi”, dar, oare, suntem noi cu adevărat părinţi? Oare, cuvântul nostru pricinuieşte cu adevărat în ei o înnoire, le dăruieşte el o nouă naştere? Dacă da, atunci e drept ca oamenii să ne numească „Părinţi”. Dacă nu, atunci nu suntem vrednici de acest nume. Isihasmul ne dezvăluie şi înţelesul adânc al Scripturilor. Toate cuvintele sfinte din Scriptură purced din vârful piramidei răsturnate a lui Dumnezeu3 şi, dacă ne coborâm acolo unde Se află Hristos, în noi se naşte o afinitate cu aceste cuvintePrin urmare, dacă nu ne răstignim mintea prin poruncile evanghelice şi nu coborâm în inimă, nu putem participa cum se cuvine la Sfânta Liturghie, nu-i putem ajuta pe oamenii care vin la spovedanie şi nu putem pricepe înţelesul deplin al cuvântului lui Dumnezeu. Atunci scopul vieţuirii noastre pe pământ rămâne neîmplinit.

Îngăduiţi-mi să vă citesc un fragment din scrisoarea Sfântului Grigorie Palama către monahia Xenia, scrisoare în care ne înfăţişează pe scurt calea isihastă:

„Când «se luminează de ziuă şi Luceafărul răsare în inimile noastre» (cf. 2 Petru 1, 19) atunci adevăratul om – mintea – iese să-şi săvârşească lucrarea adevărată (cf. Ps. 103, 24). [Adevăratul om fiind acela care împlineşte lucrarea pocăinţei nu în plan sufletesc, ci în plan ontologic, după cum spunea Părintele Sofronie]. Şi călăuzit de această lumină, urcă pe calea care duce la munţii cei veşnici [cunoscând împătrita lărgire a inimii]. În această lumină, în chip minunat, se face văzător celor mai presus de lume, fie că este încă legat de materia cu care dintru început a fost unit, fie că este despărţit de ea, potrivit înălţimii duhovniceşti la care a ajuns. Căci nu se înalţă cu aripile închipuirii minţii, care rătăceşte pretutindeni de parcă ar fi oarbă, fără a avea o înţelegere limpede şi neîndoielnică a lucrurilor sensibile care nu sunt imediat prezente simţurilor sau a realităţilor inteligibile transcendente. Mai degrabă, se înalţă cu adevărat în nespusa putere a Duhului şi, cu o înţelegere duhovnicească mai presus de cuvinte, aude negrăite graiuri (cf. 2 Cor. 12,4) şi vede cele nevăzute. Şi este cu totul învăluit de această minune, chiar şi atunci când nu se mai află acolo, şi devenind cu adevărat înger al lui Dumnezeu pe pământ, se întrece în cântări de laudă cu neobosita ceată îngerească. Şi aduce înaintea lui Dumnezeu toată făptura, căci se face părtaş nu numai la cele zidite, ci şi la Acela Care este mai presus de toate, de vreme ce prin credinţă s-a făcut asemenea chipului dumnezeiesc.”4

sophrony11Acest pasaj ne aminteşte de capitolul despre vederea Luminii Nezidite din cartea Părintelui Sofronie Vom vedea pe Dumnezeu precum este. In acest capitol el descrie desăvârşirea chipului şi asemănării dumnezeieşti în om şi calea isihasmului care duce la ea. Părintele spune că vederea Luminii Nezidite face să răsară în suflet o minunată floare, al cărei nume este Persoana – Ipostasul.5 Iar atunci când omul trăieşte luminarea şi împătrita lărgire a inimii, el aduce în rugăciune toată zidirea înaintea lui Dumnezeu. Aici aflăm întreaga teorie despre persoană pe care Părintele dorea atât de mult să ne-o însuşim. Dorinţa lui cea mai mare era să ne ajute să coborâm în adâncul inimii şi, odată ajunşi acolo, să ne ţinem mintea răstignită şi inima tăiată împrejur de nebunia Crucii lui Hristos şi de văpaia pocăinţei adevărate, ca să ne învrednicim de mângâierea lui Hristos.El încerca mereu să ne ajute fie mustrându-ne, fie sfătuindu-ne, mângâindu-ne sau învăţându-ne, aşa încât să ne urmăm calea cu bucurie. Ştia prea bine că nu vom fi în stare să ne împlinim ascultările şi să ducem nenumăratele lupte duhovniceşti care se cer de la noi dacă nu ne vom împărtăşi de mângâierea dumnezeiască.

Părintele Sofronie a vorbit despre suferinţă şi mângâiere şi într-o scrisoare adresată Părintelui Boris Stark şi Preotesei sale Natalia, scrisă în 1954, cu ocazia praznicului înălţării Domnului. (Familia Stark se întorsese în Rusia în 1952 şi era nevoită să îndure realitatea amară a situaţiei politice de acolo.)

„Da, înălţarea. Urcuşul pe Muntele suferinţei nevoitoare [al Golgotei]; dificil, însă crucial şi indispensabil în sporirea cunoaşterii şi în dobândirea acelei stări lăuntrice morale sau mai degrabă duhovniceşti care îndreptăţeşte o persoană să le vorbească celor împovăraţi şi îndureraţiCât de neconvingător este cuvântul de mângâiere al celui care nu a cunoscut niciodată suferinţa şi care nu s-a luptat până la sudoare, ca să nu zic până la sânge. Însă când cineva a cunoscut suferinţa, ce mare este bogăţia şi puterea cuvântului său! Şi preotul, mai mult decât oricine altcineva, are nevoie de această experienţă, adică trebuie să aibă o cunoaştere adâncă a vieţii, chiar şi a străfundurilor iadului. Desigur, el trebuie să cunoască şi învierea, altfel totul este lipsit de noimă“.

Într-un fel sau altul, noi toţi, şi eu în primul rând, suntem osândiţi de acest cuvânt al Părintelui Sofronie: dacă durerea nu ne înţelepţeşte inima, nu vom putea să le împărtăşim nimic duhovnicesc celorlalţi. Găsesc acest cuvânt cu totul remarcabil: cu cât este mai bogata experienţa unui om, cu atât cuvântul său are mai mare putere; şi câtă nevoie avem noi, preoţii, de o asemenea experienţă! Când ajungem să cunoaştem în profunzime fiecare aspect al vieţii în Hristos, chiar şi străfundul iadului, atunci învierea lui Hristos ne lărgeşte cunoaşterea şi slujirea noastră dobândeşte noimă şi aduce roadă.

x_290283ceÎnsă mai există şi o altă cale de aflare a adâncului inimii, şi anume prin primirea fără şovăială a îndreptării şi a mustrării de la Bătrânii noştri, adică prinrăstignirea minţii şi a voii proprii.Ascultarea de Stareţ ne slobozeşte din capcana planurilor urzite de mintea noastră, care duc la false izbânzi ascetice sau la dobândirea vreunei virtuţi închipuite. Dacă vom avea credinţa fiilor adevăraţi, atunci vom primi mustrarea cu recunoştinţă. Dacă, însă, pentru cel mai mic reproş ne vom depărta de Stareţ şi ne vom proclama independenţa, atunci vom alege calea nebuniei, care se împotriveşte căii inimii, şi vom rămâne pururi străini de mângâierea dumnezeiască. Ba mai mult, fără încrederea în Bătrânii noştri şi fără credincioşia faţă de ei, nu vom izbuti să ne unim deplin cu Trupul lui Hristos, iar strâmba noastră înţelegere trupească nu ne va fi de niciun folos. Pe de altă parte, dacă tânjim după naşterea în duh, arunci suferinţa lăuntrică şi osteneala sunt absolut necesare.

Aş dori să subliniez de asemenea şi marea însemnătate pe care o au tradiţiile întemeiate deşi în Duhul Sfânt. Se cuvine să le cinstim cu însăşi viaţa noastră şi să ne ferim să punem logica noastră căzută mai presus de ele. De cele mai multe ori, nepăsarea faţă de Duhul Sfânt este cea care ne împiedică să sporim în viaţa duhovnicească şi să păstrăm tradiţia. Dar noi să nu rămânem robi cugetului nostru căzut! Biserica ne îndeamnă să punem temelie solidă vieţii noastre duhovniceşti aşa încât să dobândim un cuget drept înlăuntrul nostru; însă, în loc să facem aceasta, de multe ori „ne muşcăm unii pe alţii şi ne mâncăm, şi în cele din urmă ne nimicim noi între noi” (cf. Gal. 5,15), precum spune Sfântul Pavel. Sfântul Ioan Scărarul, înfăţişându-ne desăvârşirea vieţuirii monastice, îi împarte pe monahi în mai multe categorii, după felul în care aceştia răspund la insulte, la reproşuri şi la mustrările Bătrânilor lor. Să luăm bine aminte: acest criteriu nu are nimic de a face cu buna purtare, cu pravila de rugăciune sau cu numărul de metanii pe care le facem. Fireşte, toate acestea sunt bune, dar nimic nu ne pune mai bine la încercare intenţiile decât un cuvânt de mustrare. Dacă la cel mai mic reproş ne mâniem, atunci este limpede că toate strădaniile noastre sunt în zadar. Adesea uităm cât de important este să avem încredere. Părintele Sofronie ne atrăgea atenţia asupra faptului că duhovnicii rareori îşi pun ucenicii la încercare, pentru că îşi cunosc prea bine propria măsură şi se tem a fi prea îndrăzneţi. Puţini sunt duhovnicii care au darul discernământului şi pot să-şi ducă ucenicii până în pragul morţii, fără a le pricinui vreo vătămare. Bineînţeles, ei nu urmăresc moartea ucenicilor, ci mai degrabă renaşterea lor ca fii ai lui Dumnezeu, prin omorârea vechilor obiceiuri, a omului celui vechi din ei. Cunoscând care sunt foloasele răbdării unui „cuvânt greu”, să fim cu luare aminte ca să nu scăpăm primul prilej ce se iveşte, pentru ca atunci când primim un astfel de cuvânt, să-l încununăm cu tăcere, mai degrabă decât să-l acoperim cu alte zece cuvinte de-ale noastre.

Sophrony-and-Silouan-smallDacă nu vom da instituţiei Bisericii dragostea şi respectul cuvenite, atunci Tradiţia ei se va pierde, Tradiţie care în chip minunat s-a păstrat vie în persoana Sfântului Siluan şi în cea a Părintelui Sofronie (care la rândul lui a făcut tot ce i-a stat în putinţă să ne-o transmită şi nouă). Dacă nu vom cinsti instituţia Bisericii, nu vom fi în stare să ne însuşim Tradiţia, cu atât mai puţin să o transmitem generaţiilor viitoare. Nu vom fi decât o mână de oameni de treabă, care – Doamne fereşte! – vor fi lăsat să moară odată cu ei Tradiţia vieţii celei adevărate. Calea este deja bătută şi regulile stabilite, nu e nevoie să inventăm nimic. Iertaţi-mi îndrăzneala, dar nimic nu i se pare prea anevoios celui dornic să urmeze această cale, celui care ia aminte la învăţăturile Tradiţiei noastre şi îmbrăţişează toate cele care îl pun negreşit pe calea lui Hristos, care este şi calea Părinţilor noştri întru Domnul.

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 aprilie 2019 în SFATURI

 

Oamenii te iubesc numai atat timp cat le este bine langa tine

Äåâóøêà ñòàâèò ñâå÷êó â ïðàâîñëàâíîì õðàìå

Am înţeles în sfârşit că într-o clipă aş putea să pierd tot ce am încercat să construiesc în atâţia ani…! Am înţeles în sfârşit că oamenii nu se pot schimba, oricât de mult ne-am dori să o facă! Sunt şi câteva excepţii, desigur! Câteva fiinţe de o rară calitate ce devin conştiente că trebuie să se schimbe pentru a urca tot mai sus. Pentru a creşte…!

Am înţeles în sfârşit că nu ai cum să fii fericit atâta timp cât trăieşti visul altcuiva! Am înţeles în sfârşit cât de greu este să ai un vis comun cu cineva! Poate doar frânturi de vise. Asta pentru că fiecare are propriul mod de trăire şi fiecare visează diferit. Este ceva ce vine din interiorul nostru şi tinde să se manifeste. Fiecare are rolul lui. Atâta timp cât ne interpretăm rolul mai bine, cu atât strălucim mai mult…!

Am înţeles în sfârşit că prietenii ne trădează nu pentru a ne aduce suferinţă ci pentru simplul fapt că se simt mai bine procedând aşa! La un moment dat, orice acţiune ai întreprinde, vei răni pe cineva. Ai posibilitatea să faci doar lucruri ce îi vor împlini pe ceilalţi şi atunci rămâi tu neîmplinit…!

Am înţeles în sfârşit că oamenii folosesc cuvântul “iubire” mult prea des. Coboară calitatea cuvântului de la nivelul de sacru la nivelul de profan. Oamenii te iubesc atât cât le este bine lângă tine! Când ai nevoie de iubire cu adevărat, când eşti căzut, când te simţi deprimat şi dezmoştenit, atunci nu se găseşte nimeni să te iubească. Tu eşti acelaşi om, dar nu mai poţi oferi nimic în schimbul iubirii. Am înţeles că eşti iubit când eşti puternic, atât!

Iubirea adevărată o simţi atunci când mângâi un câine abandonat ce vine lângă tine dând din coadă, sperând că-ţi vei îndrepta atenţia câteva minute către el. Nu vrea mâncare…! Nu mai speră demult aşa ceva. A învăţat să se descurce singur. S-a obişnuit cu puţin…! El vrea mângâiere, vrea atenţie, vrea iubire! Şi începi să-l mângâi…! Atunci se creează o conexiune emoţională între tine şi bietul animal. Se întinde, se abandonează, adoarme.

Pentru o clipă, uită cât de crudă este viaţa de câine al străzii. Are nevoie de asta. Se simte iubit. Şi totuşi, el nu ţi-a dăruit nimic. Ce ar putea oare să-ţi ofere? În momentul acela te simţi fericit, împlinit. Ai dăruit o bucaţică din sufletul tău unei alte fiinţe. I-ai dăruit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Câinele te priveşte în ochi…! O privire sinceră pe care nu o vei uita niciodată. Îţi este recunoscător pentru eternitate. Asta este iubirea adevărată!

Când îţi alinţi în felul acesta câinele de companie, aştepţi să te slujească cel mai bine. Astepţi să te distreze. Aştepţi să-ţi aducă papucii dimineaţa…! El trebuie să renunţe la propria libertate pentru a-ţi oferi bucurie, pentru a te proteja! Iar tu în schimb încerci să îi oferi o hrană cât mai bună. Şi astfel, iubirea se transformă în troc…!

Dacă cineva te iubeşte nu va renunţa la tine! Nu te va judeca! Se va bucura de prezenţa ta! Îi vor straluci ochii atunci când te va privi! Nu îţi va cere nimic în schimb! Îţi va mulţumi că exişti şi atât…!

Ţine-ţi în braţe fiinţa iubită! Nu îi spune nimic! Fă-o să înţeleagă de ce este iubită! Trăieşte-i prezenţa! Dacă nu iubeşti, înseamnă că eşti o persoană cu adevărat nefericită!

https://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 aprilie 2019 în SFATURI

 

Sa nu raspunzi la binefaceri cu recunostinta este deopotriva degradant

1_KDebZ1A1Ko2imMvrXf8iSg.jpeg

Să nu răspunzi la binefaceri cu recunoştinţă este deopotrivă degradant; de aceea pînă şi nerecunoscătorii se plîng de nerecunoştinţă, în vreme ce de toţi în egală măsură se lipeşte defectul acesta pe care toţi îl dispreţuiesc, ba chiar se ajunge atît de departe în direcţia opusă încît unii ne devin cei mai aprigi duşmani nu doar după ce au primit binefaceri, ci tocmai din cauza lor.

Nu pot nega că la unii lucrul acesta se întîmplă din cauza firii lor ticăloase, iar la cei mai mulţi – pentru că timpul care trece şterge amintirea. Căci binefacerile care la început au fost vii în gîndul lor, s-au estompat pe măsură ce s-au îndepărtat în timp; ştiu bine că despre oamenii aceştia am avut o discuţie cu tine, în care tu i-ai numit nu nerecunoscători, ci uituci, de parcă ceea ce-l face pe un om să fie nerecunoscător l-ar putea scuza sau de parcă el nu ar fi un nerecunoscător pentru că, pur şi simplu, i s-a întîmplat asta, în vreme ce doar cel căruia nu i se întîmplă aşa ceva este nerecunoscător.

Există multe soiuri de oameni nerecunoscători, tot aşa cum sînt multe soiuri de hoţi sau de ucigaşi – vina lor este una singură, dar în detalii este o uriaşă diversitate: există nerecunoscătorul care tăgăduieşte că a primit o binefacere, pe care chiar a primit-o; nerecunoscătorul care se preface; nerecunoscătorul care nu răspunde la binefacere; şi, cel mai nerecunoscător dintre toţi, este cel are a uitat.

Seneca

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 aprilie 2019 în NERECUNOSTINTA

 

Daca nu esti iubit, nu cere dragoste! Nu cersi iubirea de la omul care nu te poate iubi!

solo.jpg
Dacă nu ești iubit nu cere dragoste. Nu cerși iubirea de la omul care nu te poate iubi, nu-l obliga să-ți ofere ceea ce nu-ți poate da și nu vrea să dea, nu ai dreptul să-l forțezi să simtă niște emoții sau să-l faci să mimeze niște trăiri.
Nu e corect să te faci dorit acolo unde nu bucură pe nimeni prezența ta. Nu poți să faci pe cineva să se simtă vinovat pentru faptul că nu te poate iubi. Pur și simplu trebuie să înțelegi că unii oamenii nu sunt potriviți, în schimb sunt unii care au nevoie de tine, iar de la ei nu vei cere dragoste, ei te vor iubi necondiționat.
Degeaba încerci să-l ții lângă tine dacă ești departe de acel suflet. Dacă nu mai puteți salva nimic, pleaca! Uneori, oricât de greu ar fi, trebuie să renunțăm la oamenii pe care îi iubim și pentru care am da orice să-i avem aproape.
Degeaba te zbați încercând parcă să muți munții din loc dacă persoana pentru care până de curând erai totul s-a oprit. Te va respecta, îi va fi greu să se desprindă de cel pe care l-a iubit și alături de care a împărțit poate cele mai frumoase momente, însă, mai devreme sau mai târziu, va pleca. Acum, chiar dacă fizic încă este lângă tine, sufletul s-a desprins demult.
Degeaba pui întrebări ce nu-și mai găsesc răspunsul, căci timpul lor a trecut, iar tot ce ați fi putut salva s-a năruit odată cu certurile nerezolvate, cu nemulțumirile care v-au încărcat sufletele și cu vorbele aruncate aiurea la nervi. Toate aceste lucruri v-au înecat iubirea.
Degeaba duci războaie să o ai înapoi. Cel mai important război va fi cel cu tine însuți și cu timpul pe care îl vei petrece analizând fiecare moment al relației voastre pentru a vedea ce ți-a scăpat. În timp, după ce toată durerea va dispărea, vei realiza care v-au fost greșelile și pe ce drumuri v-ați pierdut.
Chiar dacă ai pierdut un om, prețuiește ceea ce ți-a dăruit! Nu-i arunca la gunoi identitatea și nu da cu imaginea lui de pământ în fața altora. Păstrează respectul pentru acel suflet și pentru toate momentele frumoase. Pune-le într-un colț de suflet, ridică fruntea sus și mergi mai departe!
Nu dispera după iubirea pe care ai purtat-o. Important este să vă respectați și sa prețuiți în măsuri aproximativ egale, să nu vă neglijați sufletele și să fiți mereu acolo, în cele mai grele momente, unul pentru celălalt.
devorbacutine.eu
 
3 comentarii

Scris de pe 12 aprilie 2019 în DRAGOSTEA