RSS

Arhive pe categorii: INVIDIA

SENECA – despre manie

117

Ne mâniem, zici, adesea nu împotriva celor care ne-au jignit, ci împotriva celor care au de gând s-o facă; vezi deci că mânia nu se naște din jignire. E adevărat că ne mâniem pe cei care au de gând să ne jignească, dar de multe ori până și intenția ne supară și o luăm drept faptă. 2. O dovadă, zici, că mânie nu înseamnă dorința de răzbunare este că neputincioșii se mânie pe cei puternici, chiar dacă nici nu pot visa la răzbunare. Mai întâi, am spus că e vorba de a da o pedeapsă, dar nu și de putința de a pedepsi; numai că oamenii doresc și imposibilul. Apoi, nu există om atât de mărunt încât să nu poată spera în pedepsirea celui puternic. Întrucât sîntem oricând în stare să facem rău.[…]Oricât de potrivnică ar fi rațiunii, mânia nu se naște totuși decât acolo unde se află și rațiunea. (pp.10-11)

Critica teoriei peripateticiene despre mânie

VI.1. Cum să nu fie oare necesară pedeapsa, măcar din când în când? Și de ce nu? Mai ales dacă e sinceră, cerută de rațiune. Trebuie înțeles că pedeapsa nu dăunează, ci vindecă, chiar dacă o face sub aparența unei vătămări. Așa cum trecem prin foc sulițele încovoiate ca să le dezdoim, și așa cum smulgem cuiele înfipte nu ca să le rupem, ci ca să le îndreptăm, tot astfel, prin suferința fizică și morală, îndepărtăm viciul corupt. 2.Să luăm de pildă, medicul; acesta încearcă mai întâi, în bolile ușoare, să nu schimbe prea mult obișnuințele zilnice, vrea numai să pună ordine în alimentație, băuturi, exerciții și să redea sănătatea modificând doar felul de viață al bolnavului. Tot ce urmărește e ca tratamentul să reușească; dacă însă cumpătarea și regimul ordonat nu dau rezultate, el va retrage și micșora unele alimente; dacă nici astfel nu va izbuti nimic, atunci va ușura corpul printr-un regim aspru de cumpătare. Dacă toate mijloacele blânde se vor dovedi zadarnice, va deschide venele; dacă membrele bolnave vatamă și părțile învecinate și durerea se întinde, medicul va folosi forța; nici un tratament nu i se va părea prea aspru dacă are ca rezultat salvarea bolnavului. 3. Tot astfel trebuie să acționeze și ocrotitorul legilor și conducătorul unei cetăți; să îngrijească, pe cât posibil, prin cuvinte, și acestea să fie blânde, astfel încât să convingă pe fiecare că trebuie să-și facă datoria. Să le insufle tuturor dorința de cinste și dreptate, să le stârnească ura fața de vicii, învățându-i să prețuiască virtuțile. Să treacă apoi la un limbaj mai aspru, prin care să-i mustre și să le dea de gândit. Să recurgă, dacă va fi nevoie, la pedepse, dar acestea să fie ușoare și să poată fi ridicate. Cele mai grave pedepse să fie date numai criminalilor înrăiți, în așa fel încât nimeni să nu piară decât dacă moartea e chiar spre binele celui căruia e dată.  4. Singura deosebire față de medici este că aceștia din urmă înlesnesc moartea celor cărora nu le-au putut prelungi viața; executorul legilor îi ucide însă pe cei condamnați cu o mare asprime; și face aceasta nu pentru că ar simți vreo plăcere pedepsind pe cineva (departe de înțelept o asemenea sălbăticie neomenească). Ține însă ca vinovații să fie o pildă pentru ceilalți. Nevoind să se facă folositori prin nimic, ei vor ajuta statul măcar prin moartea lor. Așadar, natura umană nu este dorincă de pedeapsă și de aceea mânia ce urmărește acest țel nu este firească omului. 5. Și iată aici un argument al lui Platon (căci de ce nu ne-am folosi de filozofii altor școli acolo unde părerile noastre se aseamănă?); bărbatul bun, zice acesta, nu rănește. În schimb pedeapsa rănește; deci ea nu se potrivește omului bun și cu atât mai puțin mânia căreia îi convine pedepasa. Dacă celui cinstit nu-i place să dea pedepse, nu-i va place, desigur, nici pasiunea aceasta pentru care pedeapsa înseamnă o adevărată încântare; așadar mânia nu este naturală. (pp.14-15)

VII 2. În primul rând, e mai ușor să înlături pasiunile tulburătoare decât să le stăpânești. E mult mai la îndemană să le respingi de la început decât să le domolești, odată ce s-au abătut asupra ta. Căci, în clipa când ajung să pună stăpânire pe cineva, pasiunile sunt mai puternice decât cel care își închipuie că le conduce, și nu vor putea fi cu nici un chip îndepărtate sau diminuate. 3.Și apoi, chiar rațiunea, care ar trebuii să le înfrâneze, este puternică numai atâta timp cât se ține departe de pasiuni. (p.15)

VIII 1.Cel mai bine e să îndepărtezi imediat primele semne ale mâniei și să lupți împotriva germenilor ei. Trebuie să ai însă grijă să nu-i cazi în capcană. Dacă începe să pună stăpânire pe tine e greu să revii pe calea dinainte, deoarece rațiunea nu mai înseamnă nimic odată ce o pasiune s-a strecurat iar tu te-ai lăsat de bună voie în puterea ei; va face de acum înainte ce va pofti și nu cât i se va îngădui. 2.Eu cred că, în primul rând, dușmanul trebuie alungat de la hotare, întrucât atunci când și-a făcut loc și a pătruns pe porțile deschise nu se va mai lăsa ușor prins. (p.16)

 X 1.Dacă va chema viciile în ajutor, spiritul nu va putea să-și afle vreodată odihna adevărată; el va fi zguduit și tulburat întruna[…] 4.Așadar o pasiune moderată nu este nimic altceva decât un rău moderat (pp.18-19)

XI 1. Dar împotriva dușmanilor, se spune, mânia este necesară. Niciodată nu va fi mai puțin decât în acest caz. Gesturile nestăpânite nu trebuie încurajate ci moderate și supuse. Căci nu este nimic care să slăbească mai mult pe barbarii cu trupurile lor atât de viguroase și atât de rezistente la oboseală decât mânia, atât de potrivnică sieși. La fel se întâmplă și cu gladiatorii; în timp ce meșteșugul lor îi apără, mâna-i dezarmează. 2. Apoi de ce este nevoie de mânie când rațiunea servește în același scop? Dar el pândește fiara care se apropie, o urmărește pe cea care încearcă să scape și toate acestea rațiunea le face fără să se mânie. 3. Există popor mai curajos decât germanii; oameni atât de iuți la atac, atât de înflăcărați pentru luptele în mijlocul cărora se nasc și trăiesc, care nu au altă grijă decât războiul? Puterea lor de a îndura întrece orice margini; ei nu se îngrijesc să-și acopere prea mult trupul și nu caută să se adăpostească împotriva vitregiilor climei. 4.Totuși, pe aceștia, hispanii, gallii, asiaticii și sireini (trupele auxiliare romane), bărbați fricoși în război, îi omoară cu ușurință și ceea ce îi împinge împotriva dușmanului nu e altceva decât mânia. 5. Prin ce mijloc a refăcut Fabius forțele slăbite ale imperiului? El a știut să potolească, să tărăgăneze și să întârzie, lucruri pe care oamenii mânioși nu știu să le facă. Imperiul, aflat atunci la capătul puterilor, ar fi pierit dacă Fabius ar fi făcut ceea ce îl sfătuia mânia. El nu se gândea decât la soarta statului, și cântărindu-și forțele, din care nu putea să slăbească nimic fără să nimicească totul, și-a înlăturat durerea și dorința de răzbunare, așteptând cu încordare un moment prielnic; și-a învins mai întâi mânia, apoi pe Hannibal. (pp.19-20)

8. Mânia nu este așadar de folos nici chiar în bătălii sau în războaie pentru că înclină spre nechibzuință, și în timp ce vrea să pună dușmanul în primejdie, uită să se apere. Cel mai sigur este curajul care privește în toate părțile cu grijă și îndelung, și care pornește și înaintează încet, numai după ce a chibzuit îndeajuns.(p.21)

3. Tatăl meu va fi atacat? Îl voi apară. A fost ucis? Îl voi răzbuna pentru că așa trebuie, nu mânat de durere. Când spui acest lucru, Teofrast, pizmuiești defapt preceptele cele mai îndrăznețe, și părăsind pe judecător, te întorci spre publicul care asistă la proces (Seneca intentează un proces fictiv mâniei). Deoarece fiecare se mânie când ai săi au fost loviți de nenorocirile pomenite mai sus, crezi că e firesc ca oamenii să considere o datorie ceea ce fac. Și asta deoarece, în general, fiecare socoate dreaptă pasiunea în care se recunoaște.4. Oamenii virtuoși se mânie de jignirile aduse celor apropiați; dar fac același lucru și dacă nu li se aduce apă caldă cum au cerut, dacă s-a spart un pahar, dacă vreunul le-a stropit încălțările cu noroi. Nu pietatea le ațâță mânia, ci slăbiciunile lor, așa cum copiii plâng la fel când și-au pierdut părinții sau nucile. 5.A te mânia pentru jignirile aduse celor apropiați, nu e o dovadă de pietate ci de slăbiciune. În schimb, e frumos și demn să treci drept apărător pentru părinți sau copii, pentru prieteni sau concetățeni, când însăși datoria îl conduce și-l îndrumă pe cel cu judecata și prevăzator, nu și pe cel nestăpânit și mânios. Căci nici o pasiune nu e mai lacomă de răzbunare decât mânia și din această pricină mai nepricepută de a se răzbuna; foarte iute și nebunească, așa cum e de obicei orice dorință arzătoare, se va opune singură la ceea ce tot ea ar vrea să se grăbească. Așadar, în timp de pace sau de război, mânia n-a fost niciodată un bine; ea face pacea asemănătoare războiului, iar în război uită că Marte este același pentru ambele tabere și cade în putere străina în loc să și-o stăpânească pe-a sa. 6. Apoi, nu trebuie să recurgem la vicii pentru că odinioară s-au dovedit folositoare. Și febra ușurează anumite boli și cu toate acestea e mai bine să nu suferim de ele. Este un fel de leac ce trebuie respins, ca și cel care cere sănătate de la boală. Tot astfel mânia, chiar dacă uneori ca otrava, alteori sub forma unei prăbușiri sau naufragiu, ne-a adus o salvare neașteptată, nu trebuie privită din această pricină ca binefăcătoare; se întamplă adesea ca nenrocirile să fie salvatoare. (pp. 22-23)

XIII 1. Apoi, bunurile pe care trebuie să le dobândim sunt cu atât mai mari cu cât sunt mai prețiose și mai de râvnit. Dacă justiția e un bine, nimeni nu va spune că va fi mai bună dacă se va înlătura ceva din ea. 2.Dacă curajul este un bine, nimeni nu va dori să fie micșorat într-o anumită măsură; ar însemna că și mânia va fi cu atât mai bună, cu cât va fi mai mare; căci cine va respinge creșterea unui bine? Numai că e dăunător să crească, deci și să existe; nu este un bine ceea ce prin creștere devine un rău. 3.Mânia este utilă, se spune, pentru că-i face pe oameni mai curajoși. La fel și beția, care ațâță obrăznicia și îndrăzneala. Mulți oameni au fost mai buni la război după ce băuseră ceva. Astfel ai putea ajunge să spui că delirul și nebunia sunt necesare forțelor fizice pentru că adesea furia le întărește. 4.Dar teama? N-a făcut ea pe om mai curajos, iar frica de moarte n-a ațâțat la luptă până și pe cei mai molatici? Numai că mânia, beția, teama și alte stări de acest fel sunt izbucniri trecătoare și rușinoase și nu înarmează virtutea, care nu are deloc nevoie de vicii. Nu fac decât să stârnească puțin un suflet de obicei trândav și laș. 5.Nimeni nu devine mai curajos mâniînduse, în afară de cel care n-ar fi fost curajos fără mânie. Astfel, mânia nu vine în ajutorul curajului, ci îi ține locul. De ce, dacă mânia ar fi o calitate, n-ar însoți pe omul desăvârșit? Dar cel mai ușor se mânie copii, bătrânii și bolnavii; tot ce e slab e jalnic prin natură. (p.23)

XIV 1. Nu se poate spune, Teofrast, ca un om virtuos să nu se mânie împotriva răufăcătorilor; astfel cu cât un om va fi mai bun, cu atât se va mânia mai ușor; vezi dacă nu va fi dimpotrivă, mai liniștit, mai descătușat de pasiuni, mai grijuliu să nu urască pe nimeni. 2. Într-adevăr, ce motiv ar avea să-i urască pe cei vinovați, de vreme ce rătacirea lor îi împinge la fărădelegi? Nu este în firea unui om înțelept să urască pe cei rătăciți; altminteri se va urâ pe sine. Se va gândi de câte ori a încălcat buna morală, câte din faptele lui necesită îngăduință; și iată că se va mânia chiar împotriva sa. Deoarece un judecător nepărtinitor nu dă o sentință când se afla el însuși în cauză și altă sentință când e vorba de altcineva. 3.Nu se va găsi nimeni, voi spune, care să se achite singur; și se socotește nevinovat numai când are în vedere un martor oarecare, nu propria conștiință. Cât de omenesc va fi să arăți un suflet blând și părintesc față de cei vinovați și să nu le urmezi pilda, ci să-i aduci pe calea cea bună! Pe cel care se rătăcește pe câmp, neștiind încotro s-o apuce, e mai bine să-l îndrepți pe drumul cel bun decât să-l alungi (p.24)

https://mariusdavidesco.wordpress.com

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 aprilie 2018 în INVIDIA, SFATURI

 

Despre invidie

ura, resentimenteOamenii resimt invidie pe cei care le sunt aproape și prin timp, și prin loc, și prin vârstă, și prin renume. În schimb, cu cei de acum zece mii de ani, cu cei care vor fi în viitor, sau cu cei ce au murit, nimeni nu rivalizează. Cei care sunt mai în vârstă încearcă invidie față de cei tineri, iar cei care au cheltuit mult pentru un lucru simt invidie față de cei care au cheltuit puțin în vederea aceluiași lucru. Și față de cei care au obținut repede lucrul în cauză, sunt invidioși cei care nu l-au obținut încă. Oamenii sunt invidioși față de cei ale căror posesiuni, fie reușite constituie un reproș față de ei înșiși, ori, și aceștia sunt apropiați sau asemănători lor, căci este evident că din cauza lor înșile nu dobândesc bunul respectiv, încât, acest lucru, producând suferință, creează invidie. Oamenii rivalizează din ambiție cu concurenții lor în jocuri și cu rivalii săi în dragoste și în general cu cei ce râvnesc aceleași lucruri ca și ei, este necesar mai ales față de aceștia să simtă invidie, drept care s-a pus: „și olarul încearcă invidie față de olar.”

Aristotel

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 iulie 2017 în INVIDIA

 

Cat de periculoasa poate fi mandria

Dacă suntem invidioși, dacă judecăm pe aproapele, poarta bucuriei va fi închisă în veci. Și e o poveste atât de tristă, să mă iertați că v-o spun! Într-un sat era un om foarte credincios. Se ducea la biserică și nu numai că se ducea la biserică și cânta lui Dumnezeu și se ruga, dar făcea și fapte bune: a împodobit biserica – și să știți că e o faptă bună. Făcea veșminte pentru preoți, și să știți că e o faptă bună! Veșmintele preoțești trebuie să fie făcute de dumneavoastră, nu de preoți – că nici n-au bani! Dar, să nu le faceți costume de mers la bal, ci din acelea cu care slujesc în biserică!

Așadar, omul nostru făcea multe fapte bune, dar avea un păcat, o patimă: era invidios. Voia să fie primul și nu suporta ca cineva să aibă mai mult decât el. Și se ruga mult: să aibă, să aibă! Și, la un moment dat, vine îngerul la el și-i spune: „Uite, m-a trimis Dumnezeu la tine și, pentru râvna ta pe care o ai și pentru toate cele bune, vrea să te scape de patima asta de a avea mai mult decât alții. Și a zis Dumnezeu așa: că-ți dă tot ce vrei tu și orice cantitate vrei, cu o condiție: ca Ion, vecinul tău, să aibă de două ori mai mult. „Ha?! Zice: tot, tot, tot?!“ „Tot, tot, tot!, zice îngerul“. „Dar dacă cer eu zece case?!“ „Îți dă zece case!“ „Zece case?!“ „Zece case!“ „Și Ion o să aibă douăzeci?“ „Da, douăzeci!“ „Dar boi, dacă îi cer o sută de boi, îmi dă?“ „Da, îți dă.“ „Și Ion să aibă două sute?“ „Da, două sute!“ „Nu, nu, nu! Nu pot să accept!“ Și, orice ar fi cerut, și oricât de mult, când se gândea că Ion o să aibă de două ori mai mult, nu putea! „Lasă-mă trei zile să mă mai gândesc, să mă mai rog“ Și s-a rugat, a postit, s-a chinuit așa și a venit îngerul peste trei zile și zice: „Ei, Vasile, te-ai gândit?“. „Da, zice Vasile!“ „Și ce vrei să-ți dea Domnul, întreabă îngerul?“ „Să-mi ia un ochi!“

Râdeți, dar ar trebui să plângem, nu? Ar trebui să plângem, da! Atunci, vedeți… cum să fie bucurie?! Dacă ochiul meu e îndreptat către aproapele: ce are, cât are, ce face, ce zice, n-am cum să mă bucur. Pot să am eu cea mai minunată stare din lume. Dacă nu o pipăi, dacă nu o percep, dacă nu dau Slavă lui Dumnezeu, dacă nu intru în bucuria Stăpânului meu pe calea aceasta a împlinirii poruncilor, nu am cum.

Monahia Siluana Vlad, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 aprilie 2017 în INVIDIA

 

Pazeste-ti inima de invidie!

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s-a dat prin botez?

 2. Dintr-o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S-a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.

6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?

7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s-au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s-au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s-a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.

9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s-a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s-a lărgit. (II Cor. 6:11) Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.

10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s-ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s-ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s-ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

 11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sunt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

Sf. Nicolae Velimirovici, ganduridinierusalim.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 martie 2017 în INVIDIA

 

Cand esti invidios suferi din orice

Nu există „alții” în creștinism. Eu am spus multe despre mine, dar de tine vorbeam. Și când vorbesc despre tine, nu te cunosc decât prin mine, dar te cunosc. Când vezi pe aproapele tău, oricât de departe ar fi el din punct de vedere geografic sau sufletesc, să fii convins că este un alt eu. Roagă-te om bun, pentru cel ce-ți face rău, pentru cel ce păcătuiește, și mulțumește pentru binele pentru care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eu-l meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la același. E într-un fel și câștigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viața fratelui este viața mea. Sfântul Siluan zice: „Fericit cel ce iubește pe aproapele său, că fratele nostru este viața noastră”.

Pr. Rafail Noica; Pr. Symeon

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 iunie 2016 în INVIDIA

 

Invidia este mai rea decat mersul la razboi

Zavistia este dușmănirea pe nedrept, veșnică și nepieritoare, împotriva celui ce se bucură de un anumit bun. Zavistia este o patimă cumplită, care duce la o asemenea rătăcire, încât face pe om să-și disprețuiască însăși mântuirea; zavistia întunecă cele bune.

Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre zavistie următoarele: “O altă patimă, care a pus stăpânire asupra vieții oamenilor și care roade inima mai mult decât [roade] rugina fierul, este zavistia, înăuntrul căreia se află [adunate] multe rele, dar unul este deloc de neglijat, anume că face rău celui cuprins de ea. Pentru că zavistnicul poate foarte puțin să-l vatăme pe cel pe care-l pizmuiește, dar pe sine se consumă în întristare și suspin, din cauza bunăstării aproapelui; n-a reușit să micșoreze bucuria vecinului, însă în sinea lui este mâncat de ranchiună.”

Zavistia este mai rea decât mersul la război, pentru că în cazul celui care poartă război, odată ce s-a lămurit cauza pentru care a fost declanșat războiul, se spulberă și dușmănia, dar zavistuitorul nu are nici o cauză [pentru care să pizmuiască], în afară de nebunia și de gândul lui satanic; el pururea pizmuiește și uneltește.

Cu ce-ar putea fi asemănat un astfel de suflet? Cu ce viperă, cu ce șarpe, cu ce vierme, cu ce gândac? Nimic nu este mai viclean și mai blestemat decât un suflet ca acesta. Din cauza lui Bisericile au căzut, s-au născut ereziile, aînarmat mâna fratelui [împotriva fratelui].

Zavistnicul are ochiul rău, care pizmuiește cele bune. Fiind pizmuitor și uitând de propria mântuire, nu țintește decât un singur lucru: vătămarea celui pizmuit; dacă cineva l-ar numi pe zavistnic demon și fiară, n-ar greși; cei care zavistuiesc și uneltesc sunt mai răi până și decât fiarele; căci acelea se aruncă asupra noastră, fie pentru că au nevoie de hrană, fie pentru că au fost asmuțite, aceștia însă de multe ori, chiar și atunci când li se face bine, se poartă cu binefăcătorii lor ca și când ar fi fost nedreptățiți de ei.

Zavistuitorul nu urmărește decât un singur lucru: să-și împlinească dorința, fie că va fi pedepsit, fie că va fi nimicit. Ochiul celui ce pizmuiește zămislește suferințe: trăiește pururi alături de moarte, îi socotește pe toți a fi dușmani, chiar și pe cei care nu l-au nedreptățit cu nimic.

Sfântul Nectarie din Eghina, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 ianuarie 2016 în INVIDIA, ZAVISTIE

 

Ce trebuie sa facem cand suntem invidiati de cineva

Ce trebuie sa facem cand suntem invidiati de un oarecare, cand suntem victima invidiei celorlalti? Primul lucru care este necesar este sa aratam rabdare si ingaduinta. Sa ne bucuram pentru aceasta incercare care ne-a venit. Si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea rabdare si ingaduinta. Cel care rabda cu bucurie aceasta incercare, acesta primeste mangaiere de la Dumnezeu si ajunge la fericita smerenie.Dar trebuie spus ca in chip obisnuit aceasta rabdare o au vitejii lui Dumnezeu, cei cati dispun de curaj si barbatie spirituala. Si de aceea cati rabda dispozitia invidioasa a fratelui lor, acestia vor primi cununa de martiri.

Al doilea lucru care este recomandat de invatatura patristica este sa evitam convietuirea si decaderea prin convietuirea cu cei care ne invidiaza. Pentru ca e posibil sa devina un mare rau. In Pilde este scris: „Sa nu iei masa cu un barbat invidios, nici sa nu ravnesti la mancarurile lui; caci in ce chip ar fi sa inghita cineva un fir, tot astfel mananca el si bea. Si nici sa-l primesti la tine pe el si sa mananci imbucatura cu el: caci o va voma si va pangari cuvintele tale cele bune” (Pilde 23, 6-8).

Sfantul Vasile cel Mare, referindu-se la chestiunea aceasta, spune ca, asa cum ne straduim sa asezam departe de foc substanta inflamabila,astfel trebuie sa indepartam legaturile prietenesti cu cei invidiosi, pentru ca intr-adevar „asa cum taciunele, este boala proprie graului, tot asa invidia este boala prieteniei”.

Avva Pimen a sfatuit pe cineva sa nu locuiasca intr-un loc unde exista vreunul care il invidiaza, pentru ea altminteri nu se va pricopsi: „Sa nu locuiesti intr-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie impotriva ta, caci altfel nu te pricopsesti”.

In general, putem sa sustinem ca atunci cand avem in noi harul lui Dumnezeu, cand ne aflam intr-o buna stare sprituala, atunci nu ne vatama sagetile celui invidios si nu patim nici un rau. Dar cand nu avem forta sufleteasca si suntem usor clatinati atunci este necesar cu dragoste si pentru dragoste sa intrerupeti prietenia si relatia sociala cu invidiosul. Acest lucru desigur nu inseamna deloc ca vom inceta sa ne rugam pentru el si sa ne intereseze. Simplu il ajutam sa nu ajunga sa faca un rau mai mare. Patima invidiei este mare. Invidia provoaca, cum a fost expus anterior, mari rele omului. Mai mult, indica existenta multor patimi in noi si chiar naste alte patimi. Cum spune Sfantul Grigorie Teologul, invidia este cel mai nedrept si cel mai drept pacat. Este nedrept pentru ca ataca pe cei nevinovati si drept pentru ca ataca si pe cei care o poseda si pe cei culpabili. De aceea trebuie stradanie sa scapam de aceasta foarte rea patima.

Sfantul Vasile cel Mare indeamna: „Sa fugim, fratilor, de boala, dascal de teomahie, maica a uciderii de barbati, dezordine a firii, ignorare a familiei, nenorocire foarte absurda”. „Sa fugim de un rau insuportabil. Este invatatura sarpelui, descoperire a demonilor, insamantare a dusmanului, arvuna a iadului, piedica a evlaviei, cale spre gheena, pierderea imparatiei”.

Mitropolitul Hieroteos Vlachos

 
4 comentarii

Scris de pe 22 ianuarie 2016 în INVIDIA