RSS

Arhive pe categorii: ORTODOXIA

Profesoara atee rusinata de un copil crestin

696087941-levantar-la-mano-pizarra-clases-escolares-limpiar-proceso-590x332

Astăzi foarte mulți oameni se declară atei și de nenumarate ori auzim că și la școală noii dascăli ai acestei societăți moderne se declară astfel și caută să influențeze copii noștri spre acest mod de a gândi.

Din fericire acești copii sunt foarte abili și credincioși și știu să se manifeste corespunzător cu aceaste situații. De pildă noua profesoară de ştiinţe sociale la clasa a cincea dintr-o școală generală se prezintă clasei, după care afirmă că ea este atee, şi întreabă clasa dacă mai este vreun ateu printre copii.

Copiii nu prea ştiu ce înseamnă „ateu” dar pentru a fi pe plac profesoarei (tipic societății românești și educației de la tembelizor), ridică toţi mâna, cu excepţia unui băiat.

„Tu eşti diferit de restul clasei? întrebă profesoara. „Nu eşti ateu?”

„Nu, eu nu sunt ateu!” răspunse cu emfază băiatul.

„Dar atunci, ce eşti?” întrebă profesoara.

„Eu sunt creştin!” răspunse băiatul. „Eu cred în Dumnezeu şi iubesc pe Domnul Iisus, deci sunt creştin! Mama este creştină, tata este creştin, deci şi eu sunt creştin!”

„Aha!” răspunse profesoara. „Părinţii tăi sunt creştini, deci şi tu eşti creştin!

Dar dacă mama ta ar fi o idioată, şi tatăl tău ar fi un idiot, atunci tu ce ai fi?” întrebă profesoara cu un zâmbet ironic de şmecher pe faţă.

„Atunci aş fi un ateu!” declară băiatul lăsând cu fața căzută pe stupida profesoară atee și rușinată de râsul înfundat al copiilor acelei clase.

https://www.altarulathonit.com

 

 

Anunțuri
 
2 comentarii

Scris de pe 15 Februarie 2018 în CREŞTINUL, ORTODOXIA, COPII

 

Martin Heidegger – despre dreapta credinta ortodoxa

martin-heidegger

Ortodoxia a fost, cu sigurantã, în ochii lui Heidegger religia crestinã corectã (richtige), deoarece nu are teologie si nici metafizicã. Numai asistentã duhovniceascã practicã. Deci asta a si fost ceea ce a contat în ochii lui Heidegger. La întrebarea “ce ne-ar putea salva de la transformarea noastrã într-o halã de fabricã vuind amenintãtor?”, rãspunsul sãu a fost: numai un Dumnezeu ar putea sã ne salveze. Aceasta a reprezentat un fel de testament si este o afirmatie cu multe sensuri. Poate a vrut sã spunã cã în ultimã instantã, i-ar reveni tot lumii ortodoxe menirea de a se opune tendintelor destructive ale gândirii iluministe”.

Afirmatiile lui Heidegger se cer putin nuantate. Când spune cã Ortodoxia nu are “teologie” se referã la faptul cã – spre deosebire de modelele religioase apusene – este lipsitã de dogmatism, de scolasticã, de rigiditate. Se stie cã existã în catolicismul oficial un fanatism canonic si chiar doctrinar (a se vedea numai recentul scandal provocat în lumea crestinã de documentul pontifical ultra-conservator “Dominus Iesus”), dupã cum existã în protestantism un fanatism al Bibliei. Pe când în Ortodoxie, într-adevãr, ceea ce conteazã este “asistenta duhovniceascã practicã”.

Existã si în Ortodoxie canoane, dar – cu exceptia marilor dogme de credintã – orice reglementare se încheie cu cuvintele: “sau cum va voi cel mai mare”, adicã duhovnicul sau episcopul. Aici nu este vorba de un relativism, ci de convingerea cã Duhul Sfânt lucreazã în continuu în Bisericã, de faptul cã viata nu poate fi circumscrisã unei formule (Sfântul Pavel spunea: “litera ucide”!). De aici venea probabil si încrederea lui Heidegger în misiunea de “asistentã duhovniceascã” a Ortodoxiei. Cât despre “metafizicã”, numai asta nu i se poate reprosa teologiei rãsãritene, dar si aici marele filozof a vrut sã sublinieze caracterul practic al metafizicii ortodoxe, exprimat în asceticã si misticã, adicã nu contemplatia poeticã sau filozoficã ci transformarea profundã a omului, îndumnezeirea sa. 

Credinta aceasta o exprimã simplu un pãrinte al Patericului, spunând: “De va voi omul, de dimineata pânã seara ajunge la mãsura îndumnezeirii”. În ultimã instantã, aceasta face “corectã” o religie, nu performantele ei economice sau civilizatorii, ci puterea de a salva lumea din deriziune, de a o elibera de toatã oboseala si bãtrânetea ei, de a-i dãrui o credintã, o sperantã si un Dumnezeu.

https://veghepatriei.wordpress.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Februarie 2018 în ORTODOXIA

 

HRISTOS este ORTODOX

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 Ianuarie 2018 în ORTODOXIA

 

Ortodoxie si nationalism in gandirea Sfintiei Sale Dumitru Staniloae

staniloae.jpgIn multe dintre articolele scrise, pãrintele Dumitru Stãniloae abordeazã si problema raportului dintre ortodoxie si nationalism, ca rãspuns la unele acuzatii potrivit cãrora nationalismul ar fi o grea cãdere în pãcat, ar fi pur biologic si a sfãrâmat ecumenicitatea crestinã.

Argumentul principal pe care pãrintele îl aduce împotriva directiilor este învãtãtura crestinã despre ipostas. ”Ipostasul sau persoana este starea de sine a unei fiinte spirituale, sau si spirituale; e una din unitãtile unei altfel de firi, în strânsã corelatie cu celelalte unitãti, iar în cazul persoanei umane, în relatie cu Dumnezeu cel personal.” Aplicând definitia persoanei la realitãtile concrete ale poporului român si la nevoia, fireascã, de comuniune a omului cu semenii, pãrintele aratã cã nu se poate vorbi despre nationalism ca despre o grea cãdere în pãcat. Biserica Ortodoxã Românã este nationalã. ”Calitatea nationalã este însusi umanul într’o anume formã a lui iar crestinismul national nu este pãgânism.” Articolele care trateazã aceste probleme pot fi împãrtite în douã categorii: prima o formeazã cele scrise în anul 1937 ca rãspuns la acea disputã iscatã în presã între Radu Dragnea si Dragos Protopopescu, pe de o parte, si Nae Ionescu, pe de alta. Mãrul discordiei este raportul dintre ortodoxie si nationalism.

A doua categorie o formeazã articolele scrise în anul 1940 si republicate în anii urmãtori, Pãrintele revine asupra raportului ortodoxie – nationalism dar se simte obligat sã-i punã la punct pe fratii greco-catolici si pe intelectualii nostalgici dupã crestinismul occidental. Din bogatul material scris de cãtre pãrintele Dumitru Stãniloae pe aceastã temã publicãm o sintezã a celor mai importante concluzii.

Nationalism este constiinta cã apartii cutãrui grup etnic, iubirea acelui grup si activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. (Nationalismul sub aspect moral, în Telegraful Român, Nr. 47, 1937.)

Neamul românesc este o sintezã biologic-spiritualã a mai multor pãrti care au intrat în compozitia lui. Cele mai principale sunt: elementul dac, elementul latin si crestinismul ortodox. Las cã elementul latin n’a fost chiar latin dupã sânge, stiut fiind cã o mare parte dintre colonisti au fost adusi din provinciile Asiei Mici. Dar este o sintezã nouã, o individualitate proprie, cu un principiu de unitate deosebit de toate pãrtile componente. Legea cea mai înaltã de viatã a neamului nostru, legea care îl exprimã ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trãieste ca întreg, nu care e proprie vreuneia din pãrtile lui. Caracteristicile elementelor componente sunt strãbãtute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualitãtii noi care este românitatea. Deci putem spune cã legea cea mai înaltã de viatã a neamului nostru este românitatea. Judecata logicã si bunul simt comun, ca si poruncile realitãtii, cer sã trãim dupã legea individualitãtii nostre nationale, adicã româneste. Nu romanitatea, nu dacismul, ci românitatea cu tot ce cuprinde ea, aceasta este legea cea mai înaltã prin care ne mentinem si ne împlinim misiunea noastrã. Idealul nostru, exprimat în linii mari, este ca al oricãrei entitãti: sã ne mentinem si sã ne desfãsurãm în toatã plenitudinea însusirile românitãtii, nu ale romanitãtii noastre.

Idealul permanent al neamului nostru este cresterea sa spiritualã – aceasta presupune, desigur, si o baz&aatilde; corespunzãtoare de existentã fizicã – printr’un fel de relatie cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnicã, de românism, printr’o comuniune româneascã cu Dumnezeu.

Care este însã modul românesc de comuniune cu ordinea spiritualã transcendentã? Aceasta ne-o spune istoria si ne-o spune viata actualã a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste românul spre cer si plin de lumina de acolo si-l întoarce spre lume, conducându-se dupã el în atitudine si pasii sãi. Si mai stim cã ea este singurul ochi corect, sãnãtos. Dar ochiul e al unei individualitãti etnice determinate, al unei unitãti sintetizate din mai multe elemente constitutive. Sau ochiul însusi este, pe lângã aparatul constituit dupã legile universale ale opticii, si o materie si o simbiozã sufleteascã individualã. Românul întretine comuniunea cu ordinea eternã prin ortodoxie, dar româneste. Ortodoxia se aflã aici într’o sintezã anumitã, care nu strâmbã ortodoxia din punct de vedere formal, asa cum materialul si simbioza sufleteascã în care e îmbrãcat aparatul optic al ochiului, nu strâmbã legile optice generale dupã care functioneazã. Desigur cã în teorie este greu sã întelegem cum e cu putintã aceastã interpenetrare a ortodoxiei cu românismul, fãrã ca vreuna sã sufere. Dar viata bimilenarã a neamului, ne aratã cã în practicã lucrul e întru totul cu putintã. Desi în practicã mijlocul prin care întretine neamul nostru comuniunea cu ordinea spiritualã eternã este întregul contopit: ortodoxie-românism, teoretic se poate spune cã o întretine prin ortodoxie, cãci românismul este implicat în calitatea subiectului ortodoxiei si românismul însusi este strãbãtut de ortodoxie.

Ortodoxia are o functie esentialã si chiar capitalã în viata românismului. Idealul national permanent al neamului nostru nu poate fi conceput decât în legãturã cu ea. (Idealul national permanent, în T.R., Nr. 4 si Nr. 5, 1940.)

Un popor a ajuns o natiune când fiecare membru al ei se simte în constiinta sa trãind prin ea si pentru ea, ca o mlãditã care datoreazã totul tulpinei care-i dã seva, viata si însusirile. Constiinta nationalã are trei elemente componente: 1. Constiinta de sine, constiinta cã existi si actionezi ca însul cutare; 2. Constiinta cã apartii unui neam si cã ai anumite determinante nationale; 3. Sentimentul de rãspundere fatã de cei de un neam cu tine, sentimentul datoriei de a-i ajuta în chip deosebit, de a te jertfi pentru ei, de a le servi lor. Constiinta e fricã si cutremur, e sentimentul cã esti pentru o misiune, cã ai o rãspundere. Cheagul de iubire si de sacrificiu între membrii natiunii nu-l poate întretine decât credinta în Dumnezeu. Orice grupare etnicã s’a ridicat de la starea de popor la starea de natiune prin credinta în Dumnezeu. Dovadã cã mai înainte de a avea un stat – expresie a natiunii – neamurile au avut religie.

Dar iarãsi orice natiune poate decãdea, când pierde credinta în Dumnezeu, nu numai în starea de popor, ci într’o disolutie care o pune într’o primejdie de disparitie. Religia înaltã un popor si-l conduce pânã la nivelul în care îsi poate crea un stat. Statul national e un fiu al religiei. Dar sã nu creadã Statul cã odatã apãrut în existenta unui neam, se poate lipsi de religie. El singur nu e în stare sã sustinã un neam la nivelul la care l-a ridicat religia. Rãmas singur, toatã opera realizatã prin lucrarea religiei se prãbuseste. Religia trebuie mentinutã mai departe în acelasi rol de cinste. Numai astfel neamul poate continua sã se închege tot mai deplin ca natiune, ca fortã sufleteascã constientã, mereu în crestere. Prin ce se promoveazã constiinta nationalã? (T.R., Nr. 6, 1940.)

Crestinul se întreabã: ”pot sã fiu nationalist, sã-mi iubesc neamul si sã lupt pentru apãrarea si înãltarea lui?” Nationalistul: ”e necesar crestinismul în cadrul conceptiei mele nationaliste, ca factorul indispensabil pentru ridicarea neamului, tinta strãdaniei mele?” Aceste douã întrebãri se reduc la una singurã: este crestinismul trãit si judecat consecvent, o cale necesarã spre crestinism? Natiunile sunt comunitãti de destin, comunitãtile cele mai temeinice, mai statornice, înfãsurate prin mai multe fire de legãturã, deosebit de profunde, fatã de alte feluri de comunitãti cu mult mai trecãtoare, mai superficiale. Crestinismul n’a venit sã se opunã tendintelor celor mai firesti de comuniune, concretizãrilor celor mai profunde ale acestor tendinte, n’a venit sã înãbuse natura, sã o facã sã caute alte forme de comuniune, mai putin firesti, ci sã intensifice, sã înalte, sã desãvârseascã formele naturale ale relatiilor omenesti. Un crestin e fericit de ocaziile ce i le oferã apartenenta la comunitatea nationalã pentru a-si trãi în ea continuturile religioase. Credinta crestinã e pentru credincios un impuls spre afirmarea comunicãrii nationale, spre iubirea mai presus de fire a celor cu care firea l-a asezat în relatii fundamentale de viatã. Crestinismul rãzbate în mod necesar spre nationalism. Dumnezeu nu mã va rãsplãti dupã modul cum am stiut sã mã desfac de comuniunea fireascã în care mi-a fost dat sã trãiesc, ci dupã modul în care am afirmat aceastã comuniune cu vointa si cu iubirea mea crestinã. Dar dacã crestinismul tinde spre nationalism si acesta duce, gândit si trãit, spre crestinism. Conditia necesarã natiunii, a formei celei mai închegate de comuniune naturalã între oameni, este credinta puternicã si unitarã. Nationalistul stãpânit de idei clare si consecvent în conceptia lui, devine în mod necesar un credincios si propagã credinta crestinã – o singurã credintã crestinã, cea de totdeauna a neamului – între conationalii sãi.

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/11/29/ortodoxie-si-nationalism-in-gandirea-sfintiei-sale-dumitru-staniloae/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Decembrie 2017 în ORTODOXIA, ROMANIA

 

Parintele Serafim Rose omorase intr-insul orice dorinta fata de cele materiale

19Înainte de a se converti la dreapta credință, părintele Serafim frecventa restaurantele cele mai rafinate, comparând și comentând gustul și calitatea mâncării și a vinurilor. Pe atunci încerca să se piardă în vâltoarea plăcerilor gustative, iar acum era cu totul mort pentru ele. Acum, nu mai dădea nici cea mai mică atenție gustului mâncării. El nu savura mâncarea, nu-i păsa ce gust are, ci mânca doar pentru a avea suficientă energie ca să funcționeze ca și cum ar fi alimentat o mașină cu combustibil. Mânca orice i se punea înainte, fără să mai adauge nimic, nici măcar sare sau piper. Iar când îi venea lui rândul la gătit, pregătea felurile cele mai simple posibil.

Odată, cineva a donat schitului o întreagă colecție de condimente în mare cantitate. Când a venit rândul unui ucenic mai tânăr la gătit, fiind mai neexperimentat, a încercat toate condimentele, punând, de asemenea, o cantitate foarte mare de cuișoare în mâncarea de cartofi. Părintele stareț se supărase pe ucenic pentru aceasta, mâncarea aproape neputând fi mâncată. Însă, părintele Serafim a mâncat-o fără să scoată niciun cuvânt.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Noiembrie 2017 în ORTODOXIA, SMERENIA

 

Parintele Aléxandros si vrajitorul

afriki-in-0În regiunea Mweka, undeva în mijlocul Congoului, avem doi preoți, pe Părintele Kýrillos și pe Părintele Aléxandros, și avem o singură biserică, cea a Sfântului Gheorghe. La sate avem colibe de pământ [unde se slujește Sfânta Liturghie], astfel că Părintele trebuia să slujească cu rândul. Pe acolo se circulă cu bicicletele, acesta este singurul mijloc de transport existent. Așadar, Părintele Aléxandros și-a luat bicicleta și s-a dus într-un sat.

În după-masa când a ajuns, creștinii ortodocși de acolo au venit și i-au spus că în acel loc se găsește un mare vrăjitor, care omoară pe oricine vine acolo. Zice Părintele Aléxandros: Mie mi-a dat poruncă Episcopul, trebuie să fac ascultare: să fac spovedanie, să slujesc Liturghia și să vă împărtășesc.

Nu după multă vreme apare și vrăjitorul: Ce treabă ai aici, în satul meu Ridică-te și pleacă. (În sate, în păduri, acolo există vrăjitori de diferite feluri.) Continuă, așadar, vrăjitorul: Ești tânăr, pleacă, să nu te omor. Părintele Aléxandros i-a zis: Dumnezeul meu este adevărat, dacă va voi să mor, voi muri, nu depinde de tine. Eu voi face ascultare Bisericii, Episcopul mi-a poruncit să vin să spovedesc, să slujesc Liturghia și să împărtășesc, să întăresc duhovnicește.

Magul i-a zis iarăși: Ești tânăr, pleacă, să nu mori precum a murit protestantul, precum a murit catolicul care a venit să slujească aici, căci așa te voi omorî și pe tine. Părintele Aléxandros i-a răspuns: Am credință în Dumnezeul meu, este Dumnezeul cel Adevărat, mă va proteja. Dacă voiește să mă ia, mă va lua [din viața aceasta], facă ce voiește. Eu fac ascultare de Biserică și de cel ce m-a trimis, de Episcop.

Nu s-a temut, iar a doua zi de dimineață s-a dus la coliba de pământ pe care o avem acolo și a început Utrenia. A venit și vrăjitorul cu făcăturile lui și s-a așezat jos în [coliba] biserică, în dreapta, acolo unde în Grecia avem pangarul. [A venit] cu vrăjitoriile lui, cu gândul să-l omoare pe preot. S-a adunat tot satul, iar acolo sunt protestanți, catolici, diferiți animiști etc., ca să vadă cum va muri preotul ortodox. Părintele Aléxandros și-a văzut, în pace, de slujbă, de Utrenie, a început Liturghia, iar celălalt stătea jos și-și săvârșea vrăjile.

În vremea Intrării Mari, când să pună Sfintele Daruri pe Sfânta Masă, aude un zgomot teribil, spunea el, ca de butoaie mari care cad. Nu le-a dat importanță, știind că multe sunt meșteșugirile diavolului acolo, continuând nevătămat Sfânta Liturghie. Ajungând la momentul prefacerii Cinstitelor Daruri, a auzit un zgomot și mai grozav, și l-a auzit întreaga lume de acolo, dar iarăși nu i-a dat atenție. Când s-a întors să binecuvânteze la „Și să fie milele Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu noi cu toți”, a văzut că în biserică mai rămăseseră doar ortodocșii, toți ceilalți lipseau, inclusiv vrăjitorul. Încheind Liturghia, i-a întrebat apoi [pe credincioși] ce s-a întâmplat, ce a fost cu zgomotele ce se auziseră?

– La Intrarea Mare, îndată ce ai intrat [în altar], magul a căzut jos. L-au luat și l-au dus la spital (există acolo o așa-zisă clinică). Știm că este rău bolnav.

Ceilalți, non-ortodocșii, văzându-l pe mag căzut, se înfricoșaseră și plecaseră. Și pentru că terminase, Părintele Aléxandros și-a luat bicicleta și aplecat înapoi în [orașul] Mweka. Ajungând acasă, l-a întâmpinat preoteasa: Părinte, toată seara am văzut asta și asta și asta, și i-a povestit toate cele ce se întâmplaseră cu vrăjitorul. Iar vrăjitorul a murit.

– Nu, zise Părintele, eu știu că e bolnav. După puțină vreme, însă, a venit cineva din enorie cu bicicleta și i-a anunțat că magul murise [la cabinetul medical] în vremea prefacerii Cinstitelor Daruri.

Înțelegeți, așadar, puterea dreptei slăviri și modul în care Dumnezeu își arată purtarea de grijă față de preoții ortodocși de acolo și față de credincioșii ortodocși.

pemptousia.ro

 
4 comentarii

Scris de pe 29 Iulie 2017 în ORTODOXIA

 
Imagine

George Manu – marturisitor din temnitele comuniste

George Manu - marturisitor din temnitele comuniste

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 Iulie 2017 în ORTODOXIA