RSS

Arhive pe categorii: ORTODOXIA

Mitropolitul Neofit de Morfou primeste sfat de la o maica sfanta sa ne indemne la rugaciune in orele noptii pentru ca Ortodoxia este in primejdie

μορφου-νεοφυτος-κοσμος-εκκλησια-768x514

Si mi-a spus o sfanta gherontisa din Atena cu care tin legatura:

Sa spui tuturor oamenilor (ce va zic acum mi-a spus ieri) sa isi aleaga niste ore de noapte cand se deschid “liniile directe” cu cerul (cum zicea si Sfantul Porfirie) si sa facem rugaciune comuna, de grup. Cati pot sa faca de la zece seara…,de la zece. Cati se culca mai tarziu, imi zice, …sa faca la miezul noptii, de la ora 12. Si cati sunt mai puternici, spune, sa se scoale de la ora 3. Adica unii de la zece, unii de la doisprezece iar cativa sa se roage la ora 3 dimineata.

Si sa zica, mi-a spus, urmatoarele rugaciuni, care sunt necesare ca sa putem avea inauntrul nostru informare sufleteasca, adica putere de la Duhul Sfant, despre toate aceste evenimente care au inceput, iar disperarea care vine in lume sa nu aiba putere asupra noastra, sa fuga de noi.Crestinii nu trebuie sa fie in frica si deznadejde! Nu se poate!

Daca crestinii deznadajduiesc si se inspaimanta, ce sa mai spuna ateii saracii care se afla cu atat mai mult sub influenta energiilor demonice si sa stiti ca noi trebuie sa ne rugam si pentru ei.

Si mi-a spus gherontisa aceasta cu viata sfanta:

Prima rugaciune pe care trebuie sa o faca cu metanierul, orice fel de metanier, fie de 33 de noduri, fie cu 50, fie cu 100. Un metanier sa spunem: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!». Un metanier sa spunem:«Doamne Iisuse Hristoase, miluieste familia mea!». Pe al treilea metanier sa spunem: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste tara mea!». Deoarece tara noastra este in pericol si tarile tuturor ortodocsilor sunt in pericol. Si a patra rugaciune sa ziceti: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste lumea Ta!»

Vedeti care sunt gradele? Cum zicem in Cipru: «ca pe o scara». «Una cate una, treapta cu treapta» ne explica omul lui Dumnezeu cum sa ne rugam. Incepem de la noi insine, apoi trecem la familia noastra, ne indreptam apoi catre familia noastra largita care este tara noastra si apoi spunem: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste lumea Ta”.

Si aceasta rugaciune, mi-a zis, cand se face de multa lume in acelasi timp, are o foarte mare putere si distruge energiile si puterea ispititorului.

Si va zic, una din cele mai mari puteri ale ispititorului este sa conduca omul la disperare, in teama, sa-i inspire ganduri ca nu-l iubeste nimeni, nu-l vrea nimeni, la singuratate si in cele din urma sa-l conduca la sinucidere. Sau sa-l conduca sa faca lucruri rele, pacate fie trupesti, fie sufletesti. Ajunge insa sa ne pocaim ca sa ne ierte Hristos. Ajunge sa avem duhul Sfintilor. Acestia au facut multe, sa facem si noi cate putin. Si sa incepem sa facem la aceste ore, aceste rugaciuni….

traducere de E.P. pentru Cuvantul ortodox

Reclame
 
33 comentarii

Scris de pe 6 iulie 2019 în ORTODOXIA, SFATURI

 

Un rege african s-a convertit la ortodoxie

Regele Tchiffi Zie Jean Gervais al poporului Krou din Coasta de Fildeş a primit recent Taina Botezului.

293314.p.jpg

El a fost botezat în muntele Athos de ieromonahul Dionisie de la Mănăstirea Cutlumuş şi a primit numele David.

Tchiffi Zae Jean Gervais este şi secretarul general al Forumului suveranilor și liderilor tradiționali din Africa, forum înfiinţat în august 2008 în Benghazi (Libia). Sediul său se află în Sirte, Libia.

De asemenea, regele african convertit la Ortodoxie îndeplineşte şi funcţia de prim-cancelar al Regatului Unit al Africii o „platformă non-politică, de susţinere a dezvoltării sociale, care funcționează spre ajutorul Președinției și a Guvernului Național, a instituțiilor și a popoarelor în sprijinul planurilor naționale de dezvoltare”.

293315.p.jpg293316.p.jpg

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 iunie 2019 în ORTODOXIA

 

De ce nu ne putem mantui decat prin Ortodoxie?

altarul-casei1

De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată, singura pe care o acceptă Dumnezeu? De ce nu ne putem mântui decât prin ortodoxie?

De ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi penticostali, şi baptişti, şi adventişti, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată. În Sfânta Carte scrie că Hristos este Capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată? Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.

La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii penticostali ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea? Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin. A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani.

In anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), din cauza pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez).

În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri. După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor.

Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.

Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:

1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă. Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar nu vor sa vina la adevărata credinţă.

2. Ştim cu toţii că agheasma pe care o săvârşeşte preotul ortodox nu se strică. Pentru sfinţirea agheasmei preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint sau lemn. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.

3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare si făcatoare de minuni. Luăm doar un singur exemplu de moaşte. Moaştele Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi, la care vin mii de oameni. În fiecare an, de ziua ei (14 octombrie), i se schimbă veşmintele, şi încălţămintele i se gasesc tocite, roase. Explicaţia este ca Sfânta vine în ajutorul celor care se roaga cu credinţă şi nădejde către ea şi asfel îsi toceşte încălţămintele.

4. Sunt părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi Lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când alergăm la dânşii deja ne conosc necazurile şi ştiu şi cum ne cheamă.

5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.

Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

De ce sunt preoţii ortodocşi urmaşii Apostolilor ?

Apostolii au primit Duhul Sfânt de la Domnul Hristos, iar aceştia, la rândul lor, au transmis harul, prin rugaciune şi punerea mâinilor(Fapte 6, 6) peste urmaşii lor, făcându-i episcopi, preoţi şi diaconi, până în zilele noastre. Aceasta se numeşte succesiune apostolică, sau altfel spus, continuitate. Cultele neoprotestante nu au această continuitate, fiindcă nu şi-a pus nimeni mâinile peste ei ca să-i facă pastori.

De ce trebuie să ne spovedim la preot şi nu direct Lui Dumnezeu ?

Preotul, ca urmaş al Apostolilor, este instituit de Dumnezeu să facă acest lucru, căci Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legării şi dezlegării păcatelor după Sfânta Sa Înviere, zicând către ucenicii săi: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!”(Ioan 20, 22-23) şi iarăşi a zis: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”.(Matei 18, 18).

Deci numai prin Biserică se poate face iertarea păcatelor; numai Biserica are putere, prin preoţii şi episcopii săi, să lege şi să dezlege păcatele lumii. Să nu vă legaţi niciodată de vrednicia preotului, căci aici lucrează Harul Lui Dumnezeu. Preotul săvârşeşte numai partea văzută a lucrurilor iar Dumnezeu este Cel Care trimite Duhul Sfânt. Darurile Lui Dumnezeu nu atârnă de virtutea preoţească. Dacă trimiterea harului asupra credincioşilor ar fi atârnat de vrednicia preoţilor, atunci toţi creştinii care au preoţi nevrednici ar fi fost lipsiţi de el. Dar Dumnezeu trimite harul Său şi prin preoţii cei nevrednici, ca să nu rămâna păgubiţi cei ce însetează de mântuire.

În mass-media se publică frecvent ştiri şi imagini care surprind anumite persoane în posturi imorale, adică în luare de mită, în beţie, în desfrânare sau în alte păcate. Cele mai savurate dezvăluiri, însă, sunt cele în care sunt implicate feţele bisericeşti. Da, şi oamenii Bisericii pot să păcătuiască, pentru că tot oameni sunt şi ei, şi mai ales pe ei îi ispitesc diavolii. Însă cei mai multi din ei sunt oameni morali, iar dacă un procent infim se abate de la morala creştină, aceasta nu înseamnă că tot sistemul e putred. Există oare pădure fără uscături? Există, oare, pe lumea aceasta vreo instituţie perfectă, cu oameni sută la sută morali? Indiferent de vrednicia preotului, serviciile pe care le face sunt valabile, aşa cum într-o instituţie oarecare, să zicem o primărie, dacă primarul este beţiv, desfrânat, hoţ sau cu alte păcate, oare un certificat sau un alt document pe care-l soliciţi primăriei, semnat şi parafat de către primar, nu este valabil? Ba este, indiferent de moralitatea primarului. Aşa este şi in plan bisericesc. Oricât de păcătos ar fi preotul, Taina săvârşita de el este mântuitoare pentru noi, pentru că el nu o savârşeşte cu puterea sa, ci cu puterea Harului Lui Dumnezeu, dată lui prin hirotonie.

Şi să mai ţineţi cont că acum se duce o campanie foarte dură împotriva Bisericii Ortodoxe, prin denigrarea preoţilor şi călugărilor ortodocşi. Noi să urmăm calea moşilor şi strămoşilor noştri care au fost întotdeauna ortodocşi. Să citim cărţile sfinte ale Bisericii noastre, să ascultăm de slujitorii ei care ne conduc pe calea cea dreaptă, să ne alegem duhovnici iscusiţi care să ne îndrume conform Sfintelor Canoane ale Bisericii. Să nu ne luăm după învăţăturile greşite ale unor babe, ci numai după ceea ce ne învaţă Biserica. Fără astrologie, fără magie, fără horoscoape, fără vrăjitorie şi descântece, fără talismane, fără credinţe budiste în reîncarnare, fără filmele şi programele păcătoase de la televizor, fără cântece desfrânate, fără avorturi şi anticonceptionale, fără căsătorii de probă şi multe alte manifestări păgâneşti pe care le întâlnim în zilele noastre. Dacă veţi merge la biserică mai des, veţi afla mai multe.

Dacă sunteţi nespovediţi, nu mai staţi pe gânduri. Mergeţi degrabă la un preot duhovnic şi spuneţi-i păcatele pe care vi le-aţi notat pe o hârtiuţă, căci FĂRĂ SPOVEDANIE NU ESTE MÂNTUIRE !

Argumente pentru cinstirea Maicii Domnului

Maica Domnului a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a născut în iesle, L-a hrănit cu lapte un an de zile, L-a purtat în braţe şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela care a făcut cerul şi pământul? De câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îmbrăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peşteră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale.

În ziua Judecăţii, Sfânta Fecioară Maria va sta de-a dreapta Mântuitorului, iar de-a stânga Lui, Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul întâi-stătător al tuturor sfinţilor. Aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Preasfânta Treime.

Câtă durere va fi la Judecată pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o si n-au cinstit-o! Căci ea, fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă slavă nu va avea atunci, ca una care L-a purtat pe Mântuitorul în pântece si L-a născut si L-a alăptat si L-a purtat în braţe şi toată viaţa a fost lângă El şi pururea L-a păzit de primejdii şi L-a ascultat şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine.

Câtă mărire i-a dat Dumnezeu Sfintei Fecioare Maria, că L-a primit prin Duhul Sfânt pe Dumnezeu a Se întrupa din preacuratul ei trup! Cât de curată a fost cu trupul şi cu sufletul, cât de smerită a fost, că s-a învrednicit a fi Biserică Sfântă a Marelui Dumnezeu, a Cărui slavă nu o pot cuprinde cerurile!

Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu, este mai presus decât îngerii şi sfinţii, deoarece şi îngerii şi oamenii i se închină. Astfel s-a închinat şi îngerul Gavriil la Buna Vestire (când îngerul Gavriil a înştiinţat-o pe Sfânta Maria că-L va naşte pe Iisus) (Luca 1, 28-29) şi în acelaşi chip i s-a închinat şi Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43.). Însăşi Sfânta Fecioara, prin Duhul Sfânt prooroceşte că pe ea o vor ferici toate neamurile:  „Că iata, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic…”(Luca 1, 48-49), adică cinstirea ei este voită de Cel Puternic, Dumnezeu.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta şi o iubea pe ea şi era supus faţă de ea (Luca 2, 51) şi, oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător. Astfel, la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3-10).

Dacă noi oamenii ne iubim mamele, Iisus, Care e dragoste desăvârşită, cu mult mai mult o iubeşte pe mama Sa, şi o cinsteşte. Dacă n-ar fi cinstit-o pe mama Sa, Iisus S-ar fi făcut încălcător al propriei legi pe care a dat-o: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani multi pe pământ”(Ieşire 20,12). Şi dacă Iisus o cinsteşte pe mama sa, cu siguranţă trebuie să o cinstim şi noi. Necinstirea Maicii Domnului de către noi este în opoziţie cu cinstirea ei de către Fiul Său, Iisus Hristos.

Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută şi toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă cum ar fi avut dacă ar fi pierdut-o pe Maica Domnului.

Botezul

Sunt unii creştini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au păcate şi, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinţa lor. Botezul este absolut necesar pentru mântuire, de la care nu pot fi excluşi nici copiii. Toţi suntem întinaţi de păcatul strămoşesc şi de cel al zămislirii prin pofta trupească. Necesitatea Botezului pentru toţi este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: „Adevărat zic, de nu se va naste cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia Lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Chiar din timpul sfinţilor apostoli se săvârşea botezul copiilor: Lidia şi casa ei (Fapte 16, 15); temnicerul şi casa lui (Fapte 16, 33); Crispus şi casa lui (Fapte 18, 8); Ştefana şi casa lui (1 Cor.1, 16). Prin acestea înţelegem că botezarea casei nu se referă la botezarea uşilor, a ferestrelor sau a pereţilor, ci la botezarea fiinţelor umane din casele respective, deci şi a pruncilor.

Ştim ce spune psalmistul: „Întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6).Ştim ce spune şi sfântul apostol Pavel : „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12).

Acest lucru cunoscându-l, că toti ne naştem cu păcatul strămoşesc, avem noi siguranţa că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască şi să mărturisească credinţa în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămoşesc, nemaiputând intra astfel în împaraţia Lui Dumnezeu?

Dacă ar fi fost voia Lui Dumnezeu ca să nu botezăm pruncii, ar fi trebuit să existe poruncă să nu botezăm pruncii, dar nicăieri în Noul Testament nu există scris oprirea botezului pruncilor. De asemenea, când se dă porunca de a se boteza toate neamurile, nu se pune nici o condiţie cu privire la vârsta celor ce urmează să se boteze. Dacă Sfinţii Apostoli ar fi oprit de la botez pruncii care se aflau în braţele mamelor lor, în ziua Cincizecimii, când s-au botezat ca la trei mii de suflete, acest lucru ar fi fost scris în Faptele Apostolilor.

Biserica noastră ortodoxă botează pe prunci, curând după naşterea lor. Când ducem copiii la şcoală, ei nu ştiu ce înseamnă şcoala. Dacă am aştepta până să înţeleagă ei rostul şcolii, ar fi foarte păgubitor pentru ei. Tot aşa este şi cu botezul. Pruncii nu ştiu ce este botezul, dar ştiu aceasta părinţii şi naşii care sunt de faţă. Credinţa pe care nu o pot mărturisi pruncii la botez, o mărturisesc, pentru ei, naşii şi părinţii.

De altfel, noi cunoaştem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinţa cuiva, Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Să ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum pentru credinţa stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii cananeence pentru credinţa mamei sale, şi a înviat pe fiica lui Iair pentru credinţa tatălui său, şi pe fiul văduvei din Nain pentru credinţa mamei sale. Şi atunci să nu credem noi că botezul poate fi săvârşit pruncilor pe temeiul credinţei naşilor lor?

Botezul este valid doar în Ortodoxie. Papistaşii (romano catolicii, greco catolicii), protestanţii şi cei ce mai zic că “botează” nu au validă nici o sfântă taină, pentru simplul motiv că Sfântul Duh nu se pogoară la rugăciunile lor, ci doar în cadrul Bisericii Ortodoxe, cea UNA, sigura ce a păstrat continuitatea apostolică. În afara Ortodoxiei nu există decât sinagoga satanei.

Sfânta Cruce

Iisus Hristos nu a avut numai crucea spirituală, a suferinţei ci şi pe cea materială, din lemn. Oare n-a dus-o El în spate pe vârful Golgotei? Iisus S-a răstignit de bunăvoie, pentru mântuirea lumii şi a transformat crucea din obiect de tortură în altar de jertfă, sfinţind-o cu Scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului şi ca un semn dumnezeiesc. Cu ajutorul crucii se sfinţeşte apa care nu se mai strică(aghiazma), se scot diavoli din oameni… aşa cum ceara se topeşte de la faţa focului, aşa şi diavolii se topesc de la faţa crucii. Aşa cum un câine fuge când ridici un băţ asupra lui, chiar dacă nu-l loveşti, însă cunoscând puterea băţului, tot aşa şi diavolul se tulbură când îţi faci cruce în faţa lui, cunoscând şi el puterea crucii.

Icoanele

Icoanele nu reprezintă idoli. Cinstirea icoanelor nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la Sfântul cel înfăţişat în ea. Dumnezeu a oprit închinarea la idoli, adică la înlocuitori ai Lui Dumnezeu, iar nu la icoane, care nu îl înlocuiesc pe Dumnezeu, ci dimpotrivă îi amintesc omului de El.

Ce înseamnă anatema?

Anatema este formula bisericească folosită de sinoadele ecumenice pentru condamnarea ereticilor şi a ereziilor sau învăţăturilor false şi înseamnă lepădat sau blestemat. Anatema este cea mai grea pedeapsă a Bisericii care înseamnă pogorâre de viu în iad cu dracii şi taiere de la trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos.

 
Un comentariu

Scris de pe 23 martie 2019 în ADEVAR, DUMNEZEU, ORTODOXIA

 

Un film ortodox pe care il recomand: Sfantul Luca al Crimeei

 
2 comentarii

Scris de pe 26 ianuarie 2019 în DUMNEZEU, ORTODOXIA

 

Cuvinte de folos ale Pr. Porfirie Capsocalivitul

pr_porfirie33-1024x683.jpgCând sufletul este tulburat, se întunecă rațiunea și nu vede curat. Numai când sufletul este liniștit, se luminează rațiunea, și vede curat pricina fiecărui lucru.

Sufletul este foarte adânc și numai Dumnezeu îl cunoaște.

De ce să ne chinuim să alungăm întunericul? Iată, vom aprinde o lumină și întunericul va pleca singur. Vom lăsa pe Hristos să Se sălășluiască în sufletul nostru și demonii vor pleca singuri.

Când vine Hristos înlăuntrul nostru, atunci trăim numai binele, dragostea pentru toată lumea. Răul, păcatul, ura dispar singure, căci nu pot, nu au loc să mai rămână.

Să nu te interesezi dacă te iubesc oamenii, ci dacă tu Îl iubești pe Hristos și pe oameni. Numai așa se umple sufletul.

În sufletul al cărui loc este ocupat în întregime de Hristos, nu poate intra și locui diavolul, oricât ar încerca, pentru că nu încape, nu există loc liber pentru el.

Scopul nostru nu este să osândim răul, ci să-l corectăm. Prin osândire omul se poate pierde, iar prin înțelegere și ajutor, se va mântui.

Răul începe de la gândurile rele. Când te amărăști și te enervezi, chiar numai și cu gândul, strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Duhul Sfânt să lucreze și îngădui diavolului să mărească răul. Tu să te rogi neîncetat, să iubești și să ierți, alungând de la tine orice gând rău.

Omul lui Hristos trebuie să-L iubească pe Hristos. Iar când Îl iubește pe Hristos, este slobozit de diavol, de iad și de moarte.

Să te rogi fără agonie, ci liniștit, cu încredere în dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu trebuie să-i războiți pe copiii voștri, ci pe satana care-i războiește pe copiii. Să le spuneți puține cuvine și să faceți multă rugăciune.

Rugăciunea face minuni. Mama nu trebuie să se limiteze la mângâierea simțită a copilului ei, ci să se exerseze și la mângâierea duhovnicească a rugăciunii.

Mântuirea copilului vostru trece prin sfințirea voastră.

Sfințirea nu este un lucru de neizbutit, ci este mai degrabă ușor, ajunge ca voi să dobândiți smerenie și dragoste.

Să-L rogi pe Dumnezeu să-ți ierte păcatele. Iar Dumnezeu, văzând că-L rogi cu durere și smerenie, îți va ierta și păcatele tale și-ți va dărui și sănătate trupească.

Când te rogi să uiți de boala ta trupească, s-o primești ca pe un canon, ca pe o pedeapsă pentru iertarea păcatele tale. Pentru celelalte nu te neliniști, ci lasă-le la Dumnezeu și Dumnezeu știe să-și facă treaba Sa.

Bolile ne scot la liman, dacă le răbdăm fără murmur, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte păcatele și slăvind numele Lui.

Mâhnirea cea mare și supărarea nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt curse ale diavolului.

Să-ți umpli sufletul cu Hristos, cu dragostea dumnezeiască, cu veselie. Bucuria lui Hristos te va vindeca.

Dumnezeu se îngrijește chiar și de cele mai mici amănunte ale vieții noastre. Nu este indiferent față de noi. Nu suntem singuri în lume.

Dumnezeu ne iubește mult, ne are în mintea Sa în fiecare clipă și ne ocrotește. Trebuie să înțelegem lucrul acesta și să nu ne temem de nimic.

Numai Harul lui Dumnezeu, numai adevărata noastră dragoste, care se jertfește în taină pentru ceilalți, îi poate mântui și pe ceilalți și pe noi.

Dragostea cere jertfe. Să jertfim cu smerenie ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu.

Există fericire în căsătorie, dar cere o condiție: soții să fi dobândit o avere duhovnicească, iubind pe Hristos și păzind poruncile Lui. Astfel vor ajunge să se iubească cu adevărat între ei și să fie fericiți.

Asceza ortodoxă nu este numai pentru mănăstiri, ci și pentru lume.

Mulți spun că viața creștinească este neplăcută și grea. Eu însă spun că este plăcută și ușoară, însă cere două condiții: smerenie și dragoste.

Dacă vine Harul lui Dumnezeu, toți și toate se schimbă; dar pentru ca să vină, trebuie ca mai întâi să ne smerim.

Se poate ca cineva să vorbească despre păcatele sale, dar să fie mândru, iar altul să vorbească despre virtuțile sale și să fie smerit.

Să fim smeriți, iar nu să vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este cursa diavolului, care aduce deznădejdea și apatia, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos.

Nu se face cineva creștin bun trăind în lenevie, ci este trebuință de lucrare, de multă lucrare.

Totul este să-L iubească omul pe Hristos și toate problemele se vor rezolva.

Și acum Duhul Sfânt vrea să intre în sufletele noastre, ca și în vechime, însă respectă libertatea noastră, nu vrea să ne silească. Așteaptă să-I deschidem noi singuri ușa și atunci va intra în sufletul nostru și-l va schimba. Când va veni Hristos să Se sălășluiască în tot locul sufletului nostru, atunci vor dispărea toate problemele, toată înșelăciunile, toate mâhnirile. Atunci va pleca și păcatul.

 
Un comentariu

Scris de pe 24 ianuarie 2019 în ORTODOXIA, SFATURI

 

Fosta dansatoare a Deliei, Andreea Popescu, s-a retras complet din showbiz si a luat calea bisericii

50549137_593710294406771_6534635862888546304_n

Fosta dansatoare a Deliei, Andreea Popescu, s-a retras complet din showbiz şi a luat calea bisericii. Brunetei îi plăcea să se poarte mai mult dezgolită, să-şi etaleze tatuajele de pe corp şi să-şi piardă nopțile în cluburi. Acum s-a făcut fată de casă, petrece majoritatea timpului alături de soțul ei şi de copii, merge regulat la biserică, în pelerinaje, citeşte cărți ortodoxe, în casă are icoane, ține posturile, se spovedeşte des, aprinde candela zilnic şi regretă că n-a făcut acestea de mică.

 
2 comentarii

Scris de pe 21 ianuarie 2019 în ORTODOXIA

 

Sfantul Teofan Zavoratul: Cum incepe viata crestina in Taina Sfantului Botez

Botezul este prima taina crestina care il preface pe om in crestin vrednic sa primeasca darurile harice atat prin el, cat si prin mijlocirea celorlalte taine. Fara ele, este cu neputinta sa intri in lumea cultului crestin – sa devii un membru al Bisericii.

Intelepciunea cea mai inainte de veci si-a zidit Siesi casa pe pamant: usa prin care te introduce in aceasta casa este taina botezului. Prin aceasta usa, cel care se boteaza nu numai ca intra in casa lui Dumnezeu, ci tot printr-insa se imbraca in haina care este demna de aceasta casa, primeste un nume si un semn nou, o pecete a Duhului Sfant care se intipareste in toata fiinta celui botezat; prin mijlocirea acestora el este cunoscut si identificat mai tarziu atat de locuitorii cerului cat si de vietuito­rii pamantului.

«Daca este cineva in Hristos, este faptura noua»70236_din_apa_si_din_duh

 ne invata Apostolul. Crestinul devine aceasta noua faptura prin taina bote­zului. Omul iese din cristelnita cu totul altfel decat cum intra el acolo. Un om botezat este opus omului nebotezat asa cum este opusa lumina intunericului, cum e opusa viata – mortii.

Zamislit intru faradelegi si nascut in pacate, omul poarta in sine, pana la botez, toata otrava pacatului, cu toata povara urma­rilor lui. El nu se afla in mila lui Dumnezeu, el este prin firea sa fiul maniei: un astfel de om este vatamat, este dezbinat in el insusi, atat in legatura launtrica a partilor si puterilor lui sufle­testi, cat si a inclinarilor lor, pornite indeosebi spre inmultirea pacatului; el este supus influentei diavolului, care lucreaza intr-insul cu stapanire, din pricina pacatului care traieste in el. In urma tuturor acestora, dupa moarte, in chip inevitabil, el devine birnicul iadului, unde trebuie sa se chinuiasca impreuna cu printul sau, cu complicii si cu slugile lui.

Botezul ne izbaveste din toate aceste rele. El ridica blestemul prin puterea Crucii lui Hristos si intoarce binecuvantarea: cei botezati sunt in mod nemijlocit, copii ai lui Dumnezeu, asa cum Domnul Insusi le-a dat lor stapanire sa se numeasca si sa fie.

«Daca suntem fii, suntem si mostenitori – mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna mostenitori cu Hristos».

Imparatia cerurilor apartine celui botezat in virtutea botezului insusi. El este scos de sub stapanirea diavolului, care acum isi pierde sta­panirea ce o avea asupra lui, precum si puterea de a lucra intr-insul dupa bunul sau plac, diabolic.

krestinu-malenkogo-malchikaOdata cu intrarea in Biserica – in casa de scapare -, intrarile in sufletul noului botezat sunt inchise pentru satana. Aici, el se afla intr-o ograda bine imprejmuita si fara primejdii. Toate aces­tea sunt foloasele si darurile duhovnicesti din afara. Dar ce se petrece inlauntru? Tamaduirea bolii si vatamarii pricinuita de pacat.

Puterea harului patrunde inlauntru si restabileste aici acea ordine divina in toata frumusetea ei, pune capat neoranduielii, atat in unirea si cumpanirea puterilor si partilor sufletesti intre ele, cat si in nazuinta lor spre Dumnezeu, intru inmultirea fapte­lor bune. De aceea botezul se si numeste renastere sau a doua nastere, care il aseaza pe om intr-o stare innoita.

Apostolul Pavel ii compara pe toti cei botezati cu Mantuitorul cel inviat, lasand sa se inteleaga ca si cei botezati capata aceeasi fiinta luminoasa, in innoirea ei, asa cum a aparut firea omeneas­ca in Domnul Iisus, «prin invierea Lui intru slava».

Cum ca in cel botezat se schimba si sensul activitatii lui, acest lucru se vede din cuvintele aceluiasi Apostol care spune in alta parte, ca ei

«Nu mai viaza lorusi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit si a inviat».

«Cu moartea Lui, au murit pacatului odata; iar cu viata Lui, vietuiesc lui Dumnezeu».

«Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez»

si:

«Omul nostru cel vechi a fost, impreuna, rastignit cu El, ca sa se nimicesca tru­pul pacatului».

Astfel, toata activitatea omului se indreapta, prin puterea botezului, de la sine si de la pacat spre Dumnezeu si spre neprihanire.

Vrednic de toata atentia este cuvantul Apostolului:

«Drept aceea, sa nu stapaneasca pacatul…»

si celalalt:

«Pacatul nu va avea putere asupra voastra».

Aceste cuvinte ne dau sa intele­gem, ca ceea ce in firea cazuta, dezordonata, constituie o forta care ne taraste spre pacat, nu se distruge definitiv in botez, ci numai se pune intr-o astfel de situatie in care nu mai are asupra noastra nici o putere, nu ne mai stapaneste si noi nu vom mai lucra in favoarea ei. Ea se gaseste tot in noi, traieste si lucreaza, insa nu ca un stapan. De aici inainte, intaietatea apartine harului dumnezeiesc si duhului caruia ne predam in chip constient.

Lamurind puterea botezului, Sf. Diadoh spune ca:sf-diadoh-al-foticeii

„pana la botez pacatul traieste in inima, iar harul lucreaza din afara; iar dupa botez, harul se aseaza in inima, iar pacatul ne atrage din afara. El se izgoneste din inima ca un dusman din fortareata si se instaleaza afara, in partile alcatuitoare ale trupului, de unde lucreaza in chip faramitat prin felurite incursiuni. De aceea se si numeste el un necontenit ispititor, care da prilej de sminteala, dar care – de data aceasta – nu mai este stapan: el nelinisteste si alarmeaza, dar nu porunceste.”

Astfel se naste noua viata prin taina botezului! Ce se cere cu acest prilej din partea omului sau cum ajunge el pana acolo incat sa se innoiasca in botez – toate acestea se afla expuse in „Trasaturile moralei crestine”, indeosebi in articolul: conduita vietii crestine. Nu repetam aici aceste lucruri pentru ca un om matur care se apropie de botez este tot una cu pacatosul intors spre Dumnezeu prin pocainta; iar despre acesta din urma va fi vorba mai pe larg in cele ce urmeaza in partea a doua. Atunci, credem, va fi poate, satisfacuta, pe deplin iubirea de cunostinta a fiecaruia cu privire la acest subiect.

Aici se atrage luarea aminte doar asupra felului in care ince­pe viata crestina prin botez la cei ce se boteaza la varsta prunceasca asa cum se intampla de obicei printre noi. Caci aici ince­putul vietii crestine se intocmeste cu o oarecare particularitate caracteristica, care reiese din legatura harului cu libertatea.

Dupa cele expuse, stiti ca harul coboara asupra celui ce mani­festa o libera dorinta si cautare, si ca o viata noua in har, se zamisleste – potrivit cu harul si cu insusirea fapturii libere printr-o reciproca unire dintre ele. Domnul da har fara plata; dar cere ca omul sa-l caute si sa-l primeasca cu o dorinta arzatoare, consacrandu-se in intregime lui Dumnezeu. Indeplinirea acestei conditii in pocainta si in botez la cei maturi, este vadita. Dar, cum se indeplineste ea in botezul pruncilor? Pruncul nu se poate folosi de minte si de liberul arbitru, prin urmare nu poate inde­plini conditiile care – din partea lui, duc la inceputul vietii cres­tine, adica aratarea dorintei, de a se consacra lui Dumnezeu. Şi totusi, aceasta conditie trebuie indeplinita neaparat.

De modul indeplinirii acestei conditii, inceputul vietii crestine la prunci, prin botez, se savarseste cu o oarecare particularitate caracteristica (proprie). Şi anume: harul se revarsa peste sufletul pruncului si indeplineste singur toate intr-insul, ca si cum, in acelasi timp, ar fi luat parte; posibilitatea lui de alegere a botezu­lui se sprijina pe unicul temei ca in viitor acest prunc, care la botez nu este constient si nu actioneaza personal, cand va deveni constient, se va consacra cu bucurie si de buna voie lui Dumnezeu, va primi harul prin exprimarea dorintei sale; gasind in sine lucrarea harului primit la botez, va fi bucuros ca exista intr-insul, va multumi ca s-a procedat astfel pentru el si va mar­turisi ca, daca in momentul botezului i s-ar fi dat priceperea si libertatea, el n-ar fi facut altfel decat asa cum s-a facut si nici n-ar dori sa procedeze altfel.

04_-_sub_1Pentru o asemenea consacrare viitoare lui Dumnezeu si pen­tru o astfel de unire cu harul, dumnezeiescul har se da intreg pruncului si savarseste – fara de el – intr-insul, toate cate ii sunt proprii sa savarseasca, potrivit unicei incredintari ca dorinta necesara si predarea lui in grija lui Dumnezeu va avea loc, fara nici o indoiala, potrivit incredintarii pe care o dau nasii, care garanteaza inaintea lui Dumnezeu si in fata Bisericii, ca acest prunc, cand va deveni constient, isi va folosi libertatea optiunii intocmai asa cum este nevoie pentru har, luand asupra lor obli­gatia sa-l aduca, prin fapta, pe pruncul primit in bratele lor, pana in aceasta stare.

In felul acesta, prin botez, in copil se introduce samanta vie­tii in Hristos si traieste in el; dar aceasta samanta este ca si cum n-ar fi a lui, lucreaza ca o putere ce naste din nou.Viata duhov­niceasca, zamislita in prunc prin harul botezului va deveni pro­prie omului, va aparea in forma ei deplina, adica nu numai din lucrarea harului, ci si din insusirea fapturii noastre rationale care la acea vreme, cand omul, devenind constient, se va consa­cra lui Dumnezeu printr-o libera alegere si isi va insusi puterea harica, dobandita in sine, printr-o primire plina de recunostinta, de bucurie si de dorinta.

Viata cu adevarat crestina lucreaza in el si pana in acest moment, dar parca fara stirea lui, incat pare ca inca nu este a lui; dar, din momentul cand el devine constient si o alege in mod liber, viata crestina devine avutul lui, si nu numai o avutie harica, ci si liber consimtita.

Din pricina acestui rastimp, mai mult sau mai putin indelun­gat, dintre botez si consacrarea celui botezat lui Dumnezeu, ince­putul vietii moral-crestine prin harul botezului la prunci, se lar­geste, ca sa spun asa, intr-o intindere de timp nehotarata, in decursul careia pruncul se maturizeaza, se formeaza ca un drept crestin in Sf. Biserica, in mijlocul crestinilor, tot asa cum, odi­nioara, s-a format, trupeste, in pantecele mamei.

Intaraste-te cititorule, cat mai puternic posibil in aceasta cuge­tare. Ea ne va fi de cea mai mare trebuinta cand se va arata cum trebuie sa se poarte parintii, nasii si educatorii cu pruncul botezat care li se incredinteaza de catre Sf. Biserica si de catre Domnul.

botez_baietel_sf_altar.Este de la sine inteles ca dupa botezul pruncului parintii si educatorii au de indeplinit un lucru foarte insemnat: sa-l condu­ca, in asa fel, pe cel botezat, incat acesta, devenind constient, sa­-si dea seama ca intr-insul se afla puterile harice si sa primeasca cu o dorinta plina de bucurie, obligatiile legate de ele, precum si acel chip de viata cerut de ele. Aceasta chestiune se pune fata in fata cu problema educatiei crestine sau cu educatia facuta dupa cerintele harului primit in botez, cu scopul de a pastra acest har.

Pentru a lamuri mai bine cum trebuie sa ne purtam cu un prunc botezat in scopul aratat, trebuie sa ne reamintim de ideea exprimata mai sus, ca harul umbreste inima si locuieste in ea, cand intr-insa apare intoarcerea de la sine si de la pacat spre Dumnezeu. Datorita acestei stari sufletesti, care se arata vie, lucratoare, mai departe se dau si celelalte daruri harice si toate intaietatile (mangaierile deosebite) celor daruiti cu acest har ceresc – precum bunavointa lui Dumnezeu, impreuna mostenire cu Hristos, asezarea in afara de stapanirea diavolului, in afara de primejdia de a fi osandit in iad.

Dar, de indata ce aceasta stare a mintii si a inimii se micso­reaza sau se pierde, pacatul incepe sa stapaneasca din nou inima, iar prin pacat se intind laturile demonice si se retrag bunavointa lui Dumnezeu si impreuna mostenirea cu Hristos. Harul imblanzeste si inabusa pacatul in sufletul pruncului; dar daca i se da pacatului hrana si libertate, el poate prinde viata din nou. Prin urmare, toata luarea aminte a celor care si-au luat sarcina de a pazi integritatea copilului-crestin, primit din cristel­nita trebuieste indreptata asupra faptului de a nu ingadui, sub nici o forma, ca pacatul sa-l stapaneasca din nou, de a-l inabusi si de a-l slabi, pe acesta din urma, pe toate caile, iar nazuinta spre Dumnezeu a o trezi si a o intari.

Aceasta lucrare trebuie facuta in asa fel incat in pruncul ce abia acum se ridica, sa se dezvolte o asemenea stare sufleteasca incat, desi se afla sub indrumare straina, totusi sa i se dezvolte initiativa proprie, astfel ca el sa se obisnuiasca din ce in ce mai mult de a se ridica deasupra pacatului si de a-l stapani; pentru a-I placea lui Dumnezeu, sa fie deprins a-si folosi puterile duhului si ale trupului in asa fel incat aceasta sa nu fie o lucrare in favoarea pacatului, ci o slujire lui Dumnezeu. Ca acest lucru este cu putinta se vede de acolo ca cel nascut si botezat este in intregime o samanta a viitorului, sau un pamant plin de seminte. Aceasta noua dispozitie, turnata in suflet prin harul botezului, nu este numai gandita sau impusa, ci reala, adica este de asemenea o samanta de viata. Daca in general orice samanta se dezvolta dupa neamul ei, atunci si samanta vietii harice se poate dezvolta in cel botezat dupa felul ei divin.

O data ce in el este aruncata samanta intoarcerii spre Dumnezeu care predomina asupra pacatului, atunci ea, deasemeni, trebuie sa fie dezvoltata, crescuta ca sa rodeasca asemana­tor cu celelalte seminte. Numai ca este nevoie sa intrebuintam in acest scop mijloace active, sau sa stabilim un mijloc folositor prin care sa actionam asupra pruncului botezat.

Scopul spre care trebuie indreptate toate acestea, consta in fap­tul ca acest om nou, devenind constient, trebuie sa-si dea seama ca nu este numai om, fiinta rationala – libera, ci totodata o persoana care a luat asupra sa o obligatie fata de Domnul, cu care e legata nestramutat soarta lui vesnica; si nu numai ca si-a dat seama ca este astfel, dar s-a si aflat pe sine vrednic sa lucreze potrivit acestei obligatii si a vazut in sine o deosebita atractie spre aceasta lucrare.

Se pune intrebarea: cum putem atinge acest scop? Cum tre­buie sa ne purtam cu cel botezat pentru ca aceasta, ajungand om in varsta, sa nu mai doreasca altceva decat sa fie cu adevarat crestin? Sau: cum poate fi educat crestineste?

Nu ne vom apuca – drept raspuns – sa cercetam amanuntit toata chestiunea. Ne vom margini numai la o privire generala aruncata asupra intregii probleme privitoare la educatia crestina, avand in vedere sa aratam cum se poate mentine si intari, la un moment dat, latura buna din sufletul copiilor, dar si cum se poate slabi si inabusi latura cea rea.

waiting-for-communionMai intai de toate, atentia se opreste, aici, asupra pruncului cand acesta se afla in leagan inainte de a i se trezi in sufletul lui unele inclinatii. Pruncul traieste, prin urmare se poate influenta asupra vietii lui. Acum se vor folosi Sf. Taine, si, dupa ele, tot ce tine de Biserica; iar odata cu ele, credinta si evlavia parintilor.

Toate acestea, laolalta, vor forma in jurul copilului o atmosfe­ra prielnica mantuirii.Prin toate acestea pogoara, in chip tainic, viata harica si se zamisleste in prunc.

Deasa impartasanie sau euharistia, cu Sf. Taine ale lui Hristos, uneste in chip viu si lucrator cu Domnul pe noul Lui membru; prin preacuratul Sau Trup si Sange il sfinteste, il impaca cu el insusi si-l face de neatins in fata puterilor intunericului.Cei care procedeaza astfel observa ca in ziua in care il impar­tasesc pe copil, el se cufunda intr-o profunda liniste, fara sa aiba acele tresariri puternice datorate fortelor raului care actioneaza mai navalnic in copii. Uneori, copilul se umple de bucurie si exprima un joc al duhului curat, care il indeamna sa imbratiseze pe oricine ca pe parintii sai.

Adeseori, Sf. Impartasanie este insotita si de lucrari minunate. Sf. Andrei Criteanul multa vreme n-a vorbit in copilarie. Cand insa parintii zdrobiti s-au intors spre rugaciune si spre mijloace­le harice, atunci Domnul, a dezlegat cu harul Sau, in momentul impartasirii, legatura limbii, care mai tarziu a umplut Biserica cu adevarate rauri de dulceata si intelepciune.

Un doctor, potrivit observatiilor sale, a marturisit ca in majo­ritatea cazurilor copiii bolnaviciosi trebuie impartasiti cu Sf. Taine, caci astfel parintii nu vor avea decat foarte rar nevoie sa se foloseasca, dupa aceea, de mijloace medicale.

O mare influenta are, asupra copiilor, deasa lor aducere la Biserica, sarutarea Sfintei Cruci, a Evangheliei, a icoanelor, trece­rea lor pe sub Sfantul Aer (Epitaf – vezi detalii in paragraful C din Prolog); de asemenea si acasa, deasa apropiere de icoane, deasa insemnare cu semnul crucii, stropirea cu Sf. Aghiazma, tamaierea, insemnarea leaganului cu semnul crucii, care trebuie facut si peste hrana lui si peste tot ce vine in atingere cu el, binecuvantarea preotului, aducerea icoanelor din Biserica in casa si slujbele scurte facute de preoti; in general, tot ce tine de Biserica incalzeste intr-un chip minunat si hraneste viata harica a copilului si totdeauna asigura cea mai nestrabatuta ingradire impotriva incercarilor venite din partea nevazutelor forte ale intunericului, care peste tot sunt gata sa patrunda in sufletul care de abia se dezvolta, ca sa-l molipseasca cu suflarea lor.

ingerul-pazitor_9555ba55478c03In dosul acestei aparari vazute, mai este una nevazuta: este ingerul Pazitor pe care Domnul il da spre paza pruncului din chiar momentul botezului. El il pazeste, il influenteaza in chip nevazut prin prezenta lui si, cand este nevoie pune in mintea parintilor ce trebuie sa faca cu copilasul care se gaseste intr-o mare primejdie.

Dar toate aceste ingradiri atat de intarite, aceste inspiratii puternice si active pot fi distruse si lipsite de rod prin necredin­ta, nepasarea, nelegiuirea siviata urata a parintilor. Iar aceasta se intampla pentru ca, mijloacele de mai sus ori nu sunt folosite ori sunt folosite asa cum nu se cuvine, cu acest prilej; dar mai ales datorita influentei launtrice.

Este adevarat, Domnul este milostiv, indeosebi fata de cei nevinovati, insa exista o legatura intre sufletul parintilor si sufle­tul copiilor care este nepatrunsa pentru noi si care nu ne da putinta sa stabilim masura pana unde se intinde influenta celor dintai asupra celor din urma; si totodata, treapta pana la care se intinde mila si pogoramantul lui Dumnezeu spre cei din urma in cazul unei influente molipsitoare care vine de la cei dintai (parinti).

Se intampla uneori ca prin lucrarea minunata a lui Dumnezeau aceasta influenta rea sa inceteze si atunci cauzele dinainte pregatite isi aduc rodul lor. De aceea, duhul credintei si al evlaviei atat al parintilor, cat si al nasilor trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc spre pazirea, educarea si intarirea vietii harice in copii.

Duhul pruncului pare ca nu are – in primele zile, luni, si chiar ani, nici o miscare. Pare ca este cu neputinta sa-i transmi­tem ceva pentru a fi insusit pe cale obisnuita. Cu toate acestea se poate inrauri asupra lui in mod mijlocit.

Exista o anume cale, deosebita, de comunicare a sufletelor, cea prin inima. Un duh influenteaza asupra altuia prin simtire. O asemenea influenta asupra unui suflet de copil este cu atat mai favora­bila cu cat inima parintilor este indreptata integral si cat mai pro­fund spre copil. Tata si mama se pierd in copilul lor, si, cum se spune, il newborn-parentsiubesc la nebunie. Şi daca, intr-o astfel de stare duhul parintilor este patruns si de evlavie atunci este cu neputinta ca evla­via lor sa nu aiba inraurire, in felul ei, asupra sufletului copilului. In acest caz, cel mai bun vehicul dinafara este privirea. In timp ce in alte simtiri sufletul ramane ascuns, ochiul deschide sufletul pentru privirea altora. Acesta este punctul de intalnire intre doua suflete.

Fie ca prin aceasta deschizatura sa treaca pana la sufletul copilului, sufletele mamei si tatei cat si sufletele nasilor si, mai tarziu, ale educatorilor sai, cu sentimente sfinte. Ele nu pot sa nu-l unga pe proaspatul crestin cu acel untdelemn sfant. Este de trebuinta ca in privirea lor sa nu lumineze numai dragostea, care este atat de fireasca, ci si credinta ca in bratele lor se afla ceva mai mult decat un simplu copil si nadejdea ca Acela care le-a dat sub supraveghere aceasta comoara, ca pe un oarecare vas al harului, ii va inzestra si cu puteri indestulatoare spre a-l pazi; in sfarsit, parintii se cuvine sa practice rugaciunea neincetata, savarsita in duh si trezita de nadejdea potrivita cu credinta.

Cand, in felul acesta, parintii vor ingradi leaganul copilului lor cu acest duh de sincera evlavie, iar pe de alta parte, ingerul Pazitor, si Sf. Taine, si tot ce tine de Biserica vor inrauri asupra lui dinafara si dinlauntru, atunci, prin toate acestea se va forma, in jurul vietii ce se zamisleste, o atmosfera duhovniceasca inrudita cu cea divina; dar aceasta atmosfera revarsandu-si in tanara mladita caracterul sau duhovnicesc, intocmai ca si sangele incepatorul vietii animale, care depinde mult, in calitatile sale, de atmosfera inconjuratoare.

Se spune ca un vas nou, pastreaza multa vreme, daca nu pentru totdeauna, mirosul primului lichid ce se toarna intr-insul. Acelasi lucru trebuie sa spunem si despre randuiala amintita mai sus, cu pri­vire la cresterea copiilor. Ea va patrunde in chip binefacator si man­tuitor in formele de viata ce se incheaga in copil si-si intipareste asu­pra lor pecetea ei. Tot din aceasta lucrare de induhovnicire a copilu­lui se ridica si bariera de netrecut pentru influenta duhurilor rele.

Dupa ce s-a inceput o astfel de randuiala din leagan, trebuie s-o continuam mai tarziu in tot timpul educatiei: si in copilarie, si in adolescenta, si in tinerete. Biserica, duhul Bisericii si Sf. Taine sunt ca un cort pentru copii, sub care ei trebuie sa se adaposteasca, fara sa mai iasa candva de acolo. Exemplele ne dove­desc cat de mantuitoare si de roditoare este o asemenea crestere, aceasta randuiala poate singura sa inlocuiasca, cu deplin succes, asa cum ne-o dovedesc vietile tuturor sfintilor, toate mijloacele de educatie. Vechea metoda de educatie, mostenita prin lucrarile Sfintilor Parinti tocmai in aceasta consta in chip deosebit”.

Sf. Teofan Zavoratul, Calea spre mantuire, Cuvantul Ortodox

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 decembrie 2018 în ORTODOXIA