Ce este Ortodoxia ?

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat. Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea. Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei. Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

Pr. Efrem Filotheitul http://vladherman.blogspot.ro/

 

Rugaciunea adevarata – rugaciunea din inima

Voi nu vedeţi ce păţim noi când ne rugăm? Zicem rugăciunea, iar mintea noastră: „Mă duc la Bacău, mă duc la Iaşi, mă duc cu tare”; „Stai, că am de cumpărat cutare, am de făcut cutare”. Uneori ne sfădim cu cei care au ciudă pe noi. „Dacă la acela i-am zis aşa, de ce mi-a zis aşa?”. Cât mai râde dracul de rugăciunea noastră atunci când vede că gura zice psalmi, iar mintea e pe dealuri! Bagă de seamă:rugăciunile lungi, cele şapte laude, acatiste, paraclise, e bine să le zici când eşti singur în casa ta. Liniştit, ai încuiat uşa, şi zi-le. Dar ca să zici aşa, că am zis cele şapte laude şi tu să fii cu mintea în toate părţile, nu-ţi foloseşte nimic, că Dumnezeu nu se uită la gură.

Auzi ce spune? Dă-mi, fiule, inima ta, zice Solomon. Să vadă dacă te rogi din inimă. Rugăciunea din inimă, măcar de ar fi cât de scurtă, are mare putere. A fost un călugăr care se ruga de 30 de ani lui Dumnezeu ca să-l scape de draci, pentru că el era cu viaţă înaltă şi, când stătea la rugăciune, veneau dracii şi îi făceau fel de fel de sminteli. Veneau în chip de şarpe şi se încolăceau de picioarele lui când făcea metanii. Veneau vrabie, veneau în chip de ostaşi, îl ameninţau că îl taie cu sabia, băteau toba, cântau, jucau, făceau dracii orice. Şi de multe ori zicea călugărul: „Doamne, goneşte duhurile acestea de la mine”, căci îl înfricoşau, îi făceau mari nedreptăţi. Şi o dată a voit Dumnezeu să-i arate când e rugăciunea rugăciune. Şi stând el aşa la rugăciune pe la miezul nopţii, că de 30 de ani se ruga şi încă nu scăpase de războiul dracilor, deodată îi bate dracul în uşă. Şi întreabă călugărul:- Care-i acolo, măi?- Eu, diavolul, şi să ştii că Hristos al tău acum mi-a dat putere să te omor pe tine! Până acum n-am putut să te omor, doar te-am necăjit aşa.  El, când a auzit că vrea să-l omoare, a strigat:- Nu intra, măi! Şi a prins dracul de uşă dinafară şi călugărul dinăuntru. Împingea dracul, iar călugărul ţinea uşa. Ei, cu duhul cel rău nu poţi ţine piept. Când a văzut că dracul deschide uşa şi el nu poate să-l ţină, n-a mai putut zice psalmi, că înainte el citea la Psaltire, ci numai atât a zis: „Iisuse, nu mă lăsa!”. Şi atunci a auzit un tunet, s-a făcut un huiet mare şi s-a stins diavolul, a ieşit o stea galbenă ca de pucioasă, a făcut-o putoare mare şi nu s-a mai auzit nimic. Şi atunci a început călugărul a plânge. Şi aude un glas:- Dar de ce plângi?- Doamne, plâng pentru că îndrăzneşte dracul să vină să mă omoare, că a zis că i-ai dat Tu voie!- Dar de ce nu te rogi?- De 30 de ani mă rog.- Niciodată nu te-ai rugat. Abia acum te-ai rugat că era dracul la uşă, cu mâna pe clanţă. De-abia acumte-am auzit.- Dar eu, Doamne, numai atât am zis: „Iisuse,nu mă lăsa”.- Da, dar ai zis din inimă. Până acum ai zis din gură, dar eu căutam să te rogi din inimă. Când ai zis„Nu mă lăsa”, ai zis din toată inima şi tocmai la cer a ajuns. Ştiţi de ce v-am spus istorioara asta? Pentru că Domnul caută să zicem şi rugăciuni mai scurte, dar să le zicem din toată inima. Sunt bune şi rugăciunile lungi, Psaltirea, sunt bune şi acatistele, sunt bune şi cele şapte laude, dar să ai oleacă de linişte şi să-ţi  aduni mintea, şi acelea se cere să le zici cu mintea şi cu inima. Dar dacă tu ţii tot să faci treabă şi să alergişi să zici psalmi, unde se duce mintea? Nu-i pasă Lui de astea, îi pasă de rugăciunea cea din inimă.

Părintele Cleopa, Moldova Ortodoxă

 

Cuvinte pretioase

Cand viata te doboara sa cazi cu fruntea sus.
Cand viata e tacere, tu spune ce-ai de spus.
Cand lumea te uraste, fii gata sa iubesti.
Cand fericirea-i scumpa, fii gata s-o platesti.
Cand zilele ti-s negre, fii tu lumina lor.
Cand prietenii te lasa, fii prieten tuturor.
Cand toti din jur te fura, sa nu-ti fure omenia.
Cand tot in jur e haos, sa fii tu armonia.
Orice ai pierde-n viata, sa nu iti pierzi speranta.
Invata zi de zi, sa iti pretuiesti VIATA. autor necunoscut

Îţi mulţumesc, Doamne…
Îţi mulţumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine.
Îţi mulţumesc că am pe masă o pâine.
Îţi mulţumesc pentru stropii de ploaie,
Pentru fructe, păsări, flori,
Pentru soarele care răsare în zori,
Pentru cerul cu licăr de stele,
Pentru toate zilele vieţii mele,
Pentru firul de apă izvorât din fântână,
Pentru harul ce-mi poartă a mea mână
Pe-arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră,
Pentru viersul ce curge din mine spre Cer.
Mulţumesc pentru omul blajin şi sincer.
Mulţumesc pentru haina pe care o port,
Pentru tot ce mă doare şi totuşi suport.
Îţi ulţumesc pentru cântecul de păsărele
Pentru toate încercările vieţii mele.
Mulţumesc pentru puiul de om ce se va naşte.
Îţi mulţumesc că ai Înviat în noaptea de Paşte.
Am atâtea lucururi pentru care să-Ți mulţumesc,
Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

Dorina Stoica

 

Dumnezeu nu asculta rugaciunile celor care amesteca practicile orientale si credinta crestina

Dumnezeu nu asculta rugaciunile celor care amesteca practicile orientale si credinta crestina. Aceste practici sunt proceduri straine de neamul nostru, de mentalitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii, o inselare. Amesteca lucrurile ca sa ne para adevarate: yoga, de pilda, cu rugaciunea lui Iisus. Ca de la cer la pamant este deosebirea de mare! Sunt vrajitoare si vrajitori care au cate o icoana la ei. Si se uita la icoana si spun niste lucruri, niste ghicituri. E o inselare a credinciosilor care cer aceasta «consultatie» de la vrajitoare. Nu se poate impaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna aceasta, cu aceasta fatarnicie. Dupa faptele lor ii veti cunoaste. Acesti oameni, care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga, daca ne uitam atent la viata lor, vedem ca de obicei calca pe alaturi. Viata lor e alta. Chiar in yoga se întampla niste lucruri foarte discutabile. Multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer.

Parintele Sofian Boghiu

 

Despre nerecunostinta

Se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.

Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.

Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!” Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: „Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ”.

Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.

 

Crucea nu este niciodata mai grea decat putem noi duce

Un creştin care de ani de zile se ruga să-i schimbe Dumnezeu crucea suferinţei lui zicea: „Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică, Doamne!” Şi iată că într-o noapte visează o grămadă de cruci şi pe Domnul Hristos lângă ele ,zicându-i: „Iată fiule, ţi-am auzit rugăciunile tale! Îţi dau voie să îţi alegi crucea pe care o vrei tu!”. Se uită la ele, puse şi mâna şi încercă câteva cruci din grămadă; pe care o lua era şi mare şi grea. Când privi mai bine vazu una mai mică, într-o margine, se repezi la ea şi o ridică, apoi zise Domnului: „Pe aceasta, Doamne, o vreau!”

„Bine fiule, dar te-ai uitat să vezi ce scrie pe dosul ei?!” Când se uită omul, pe dosul crucii era scris numele lui; era chiar crucea pe care o purtase până atunci şi de care voia să scape. Privind Domnul spre el cu blândeţe îi zise: „Vezi, fiule, că Eu nu îngădui suferinţa mai presus de puterile tale?! Aceasta ţi-am dat-o şi te-ai supărat că e prea grea. Du-o cu bărbăţie, fiule, pâna la sfârşit că aşa vei primi cununa vieţii veşnice!” Atunci el plecă capul în jos de ruşine şi se trezi din visul cel minunat şi plin de adevăr. Să fim încredinţaţi că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem noi să ducem. Ni se pare nouă că suferinţele, necazurile noastre sunt prea grele, căci dintre toţi fiii oamenilor, nimeni n-a suferit mai mult decât Iisus.

„Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!” Constantin Galeriu

 

Omul bun

Omul bun are mereu pus deoparte un zâmbet pentru cei încruntați, o vorbă bună pentru cei descumpăniți, o mângâiere pentru cei îndurerați.
Omul bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și dăruiește cu drag.
Omul bun nu se teme de sărăcie, și nici nu face compromisuri care nu-i fac cinste pentru a deveni bogat.
Omul bun nu se teme de oamenii răi, fiindcă el știe că răutatea este o slăbiciune, și că puterea adevărată este bunătatea, iar ea învinge întotdeauna.
Omul bun nu se teme de singurătate, fiindcă știe că Dumnezeu nu-l părăsește niciodată și că mereu îi va trimite un suflet care să-i umple singurătatea.
Omul bun nu se teme de suferințe, fiindcă știe că fiecare durere are alinarea ei, și că fiecare încercare are învățătura ei.
Omul bun nu se răzbună pe cei care l-au rănit și iartă mereu, fiindcă noaptea înainte de culcare spune mereu: „…și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…”
Omul bun nu se simte mare când îi ajută pe alții, ci se simte binecuvântat, fiindcă știe că a ajuta este o onoare și o oportunitate înălțătoare.
Omul bun are o inimă puternică, iar ea îl ajută să rămână mereu drept și să nu se prăbușească în momentele grele ale vieții.
Omul bun vede ceva frumos și bun chiar și în cel mai urât om sau lucru, vede ceva de valoare chiar și în cel mai banal om sau lucru.
Omul bun rămâne bun oricât de mult l-ar încerca viața, și oricât de mult l-ar dezamăgi oamenii pe care-i întâlnește.
Omul bun nu iși va pierde niciodată speranța, încrederea, puterea, credința, duioșia, iubirea…

Irina B.

 

Intrebari si raspunsuri pentru suflet

Stii tu, copilul meu, de ce norii sunt inchisi cand campiile sunt insetate dupa ploaie si de ce sunt ei deschisi, cand campiile n-au nici o dorinta de ploaie? Natura a fost data peste cap de rautatea oamenilor si si-a parasit oridinea ei. Stii tu, copilul meu, de ce campiile rodesc roade bogate primavara si sunt neproductive vara? Fiindca fiicele oamenilor au urat roada pantecelui lor si o ucid cand inca ea este in floare. Stii tu, copilul meu, de ce primaverile au devenit uscate si de ce roadele pamantului nu mai au dulceata de odinioara? Din pricina pacatelor omului, a carui neputinta a cuprins intreaga fire. Stii, copilul meu, de ce o natiune biruitoare sufera infrangeri drept pricina a propriei sale lipse de unitate si discordiei si isi mananca painea facuta amara de lacrimi si de rautate? Fiindca ea si-a biruit inamicii insetati de sange din jurul ei, dar n-a reusit sa-i biruiasca pe cei dinlauntrul ei. Stii tu, copilul meu cum isi poate hrani o mama copiii fara sa le dea de mancare? Nu prin a le canta un cantec de dragoste in timp ce-i alapteaza, ci un cantec de ura impotriva aproapelui. Stii, copilul meu, de ce oamenii au devenit urati si si-au pierdut frumusetea stramosilor lor? Fiindca ei au dat deoparte chipul lui Dumnezeu, care modeleaza frumusetea sufletului si da deoparte masca pamantului. Stii, copilul meu, de ce bolile si cumplitele molime s-au inmultit? Fiindca oamenii au inceput sa socoteasca sanatatea drept un dar al firii si nu ca pe un dar de la Dumnezeu. Si ceea ce este daruit cu greutate trebuie protejat cu indoita dificultate. Stii, copilul meu, de ce oamenii se lupta pentru teritorii pamantesti si nu se rusineaza a se afla la acelasi nivel cu cartitele? Fiindca lumea a patruns in inima lor si ochii lor vad doar ceea ce creste in inima; si deorece, copilul meu, pacatele lor i-au facut prea slabi ca sa mai lupte spre a dobandi cerul. Nu plange, copilul meu, Domnul Se va reintoarce curand si va pune totul in ordine.

Sf. Nicolae Velimirovici din „Rugaciuni pe malul lacului”

 

Cand te rogi, vrajmasul nu are putere asupra ta

Nu există alt ajutor mai necesar, mai folositor şi mai mare pentru războiul trupesc decât rugăciunea neîntreruptă, spusă cu evlavie, credinţă şi cucernicie. Tocmai de aceea apostolul Pavel ne porunceşte: „Rugaţi-vă neîntrerupt”, pentru a ne păzi nevătămaţi de săgeţile ascuţite ale celui viclean, pe care le îndreaptă necontenit spre noi. De cel ce se roagă neîntrerupt şi conştient, vrăjmaşul nu se apropie, fiindcă îi e teamă! Când cineva păcătuieşte, spune Sfântul Vasile cel Mare, o face pentru că nu-L are pe Dumnezeu aproape. Aşadar, atunci când diavolul sau femeia îţi bagă în minte pofta cea ruşinoasă, să spui cu bărbăţie şi furie: „Înapoia mea, satană. Cum voi face păcatul, de vreme ce Dumnezeu mă vede?”. Să repeţi aceste cuvinte de fiecare dată când se apropie de tine; căci diavolul este foarte neruşinat şi scârbos. Să te rogi la Dumnezeu să-ţi dea smerenie, fiindcă smerenia îţi este de mare ajutor.

Părintele Filothei Zervakos

 

Sfaturi parintesti celor de prin strainatati

Fiul meu duhovnicesc întru Hristos, acolo unde te afli, departe de părinţi, rude, patrie, trebuie să ştii că nu eşti departe de Dumnezeu, Tatăl ceresc, care este pretutindeni prezent. Şi când Îl iubeşti, Îl cinsteşti, Îl slăveşti, şi Acela te va iubi, cinsti şi slăvi. Când nu păzeşti poruncile Lui, nu-L iubeşti. Aşadar, acolo unde te afli, să crezi că Dumnezeu nu este departe de tine, ci te vede, te urmăreşte. Fii cu luare-aminte să nu-L întristezi, căci atunci când călcăm poruncile Lui se întristează, îşi întoarce faţa de la noi şi ne pedepseşte pentru a ne instrui.

Creştinul, oriunde s-ar afla, chiar şi la capătul lumii, este dator să se roage, să postească în zilele rânduite şi dacă nu are biserică, în ceasul în care se face Sfânta Liturghie, Vecernia, să se roage. Despre tatăl tău care înjură, ai dreptate să te necăjeşti, dar nu eşti responsabil pentru asta, de vreme ce i-ai spus de două-trei ori şi nu încetează cu blasfemia. Lasă-l în pace şi să te rogi ca Dumnezeu să-L lumineze să nu mai hulească. Dar trebuie ca şi el să se strunească pe sine; căci dacă nu vrea să se strunească, nu va înceta niciodată şi din păcate, va merge în focul cel veşnic. Iar tu, dacă faci binele în viaţă, vei merge în rai.

Harul Domnului să ne lumineze pe toţi, şi pe tatăl tău, să ne pocăim şi să săvârşim fapte bune (aşa cum vrea Dumnezeu), ca să mergem toţi în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te păzi de primejdiile străinătăţii, fiule, ca un tată blând, îţi voi da câteva sfaturi părinteşti pe care, dacă le asculţi şi le împlineşti, îţi vei izbăvi sufletul, care valorează mai mult decât lumea întreagă; „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26).

Primul sfat şi totodată poruncă: Să-L iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima, din toate puterile şi cugetul tău; să-L ai mereu în minte şi să fii atent să păzeşti toate poruncile Lui. Al doilea sfat: Să-i iubeşti pe toţi oamenii, chiar şi pe cei care te duşmănesc şi te urăsc; iar celor care-ţi fac rău, tu să le faci bine, ca să devii fiu al lui Dumnezeu. Al treilea sfat: Să mergi regulat la biserica ortodoxă, cu multă râvnă, şi să asculţi cu evlavie Sfânta Liturghie, fragmentele care se citesc, imnurile sfinte şi psalmii rostiţi de preoţi şi psalţi. Să-ţi aduni mintea şi s-o ţii aproape de Dumnezeu, de cuvintele şi cântările sfinte, şi să te gândeşti că te afli chiar în ceruri. Să cauţi un duhovnic virtuos şi bun la care să te spovedeşti, şi să te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine cu frică, credinţă şi iubire. Al patrulea sfat: Să citeşti des Sfintele Scripturi, Evanghelia, vieţile Sfinţilor şi alte cărţi de folos pentru suflet. Să eviţi tovărăşiile rele cu oameni necredincioşi, necuvioşi şi îngâmfaţi. Să nu te duci la teatre, cinematografe, centre de distracţie, discoteci, cazinouri etc. Să fii mereu cu luare-aminte şi să posteşti în zilele rânduite de Biserică, cu discernământ. Să-ţi aduci aminte de moarte şi de judecata de apoi, să te fereşti de tot răul şi să săvârşeşti ceea ce este bun şi virtuos înaintea Domnului. Acestea să le scrii şi să le laşi copiilor tăi. Aceste sfaturi ale mele şi orice alt lucru bun să le păzeşti, pentru a te învrednici să mergi în Împărăţia Cerurilor.

părintele Filothei Zervakos