RSS

Arhivele lunare: Februarie 2014

Cum putem trai curati intr-o lume murdara

Putem trăi curaţi într-o lume murdară dacă ne curăţim şi păzim inima şi mintea. Toată mizeria lumii în care trăim iese din inima omului. E o mizerie ţâşnită din poftele rele în gândurile murdare, în imaginarul nostru, de unde năvălesc în realitate văzută, zisă exterioară.

De exemplu, gunoaiele, cutiile, pungile şi sticlele de plastic aruncate peste tot în această ţară frumoasă nu sunt decât expresia văzută a nevăzutei mizerii lăuntrice numită, româneşte, nesimţire. Această ne-simţire este o adevărată moarte sufletească. Ea pleacă de la neştiinţă, continuă cu uitarea dacă se întâmplă să aflăm ce nu ştiam şi se desăvârşeşte cu lenea dacă n-am uitat ce se cuvenea să facem… Şi tot aşa, tot ce vezi urât e urâtul ascuns în noi. Dacă ne vom curăţi şi păzi mintea şi inima prin pocăinţă şi iertare, dacă ne vom vindeca felul în care privim lumea învăţând să iubim, să nu judecăm, să nu facem rău nimănui, să nu mai fim egoişti şi meschini, lumea va arăta altfel. Totul începe cu noi, cu fiecare dintre noi. Poruncile mi se adresează mie, nu lumii!

Aşadar, să învăţăm să ne spălăm de mizeria sufletească şi spirituală aşa cum ne spălăm de cea fizică. Murdăria exterioară se curăţă uşor, cu apă şi săpun. Mereu ne murdărim şi mereu ne spălăm ca să fim curaţi. Murdăria lăuntrică se spală mai greu, pentru că ne e ruşine să recunoaştem că suntem murdari şi nu mai ştim unde şi cum se „curăţă sufletul”, care se spală totuşi uşor şi bine cu pocăinţă şi Spovedanie. Atunci, oricât de murdară ar fi lumea, cel ce se spală nu va fi murdar. E mizerie mare? Ne spălăm mai des!

Apoi, trebuie să învăţăm să şi ocolim mizeria de care ne putem feri. Nu cred că cineva calcă de bună voie şi cu plăcere în mizeria lăsată de câinele de rasă al unui „domn” din vecini tocmai la poarta noastră, nu? O ocoleşte, o ridică în locul „domnului” acela şi rămâne curat. Aşa să învăţăm să ocolim şi locurile cu multă mizerie morală. Iar când nu avem cum ocoli, pentru că trebuie să mergem la şcoală sau la muncă, sau chiar în propria familie şi acolo e poluare mare, ne înarmăm cu iubire, răbdare, rugăciunea spusă în taină şi cu binecuvântarea celor care ne fac rău, cu voia sau fără voia lor, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Binecuvântarea este o armă dumnezeiască. Domnul ne-a dat-o. S-o folosim şi să ne bucurăm de prezenţa Domnului care este şi va fi cu noi până la sfârşit, dacă şi noi rămânem cu El. Dacă Domnul ne-a adus la viaţă în aceste vremuri ne va da şi putere să-L cunoaştem şi să ne bucurăm de iubirea Lui oricum ar fi vremurile.

Maica Siluana Vlad

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2014 în SFATURI

 

Orice si oricum, dar eretic – nu !

Și cei smeriți se pot aprinde de râvnă, însă numai atunci când trebuie să apere comoara credinței Ortodoxe. Aceasta dovedește limpede că smerenia nu este vreo nepăsare, ci o adâncime în care, asemenea apelor unui ocean, se adună forțe uriașe care luptă împotriva celor mai puternici vrăjmași ai omului și ai mântuirii acestuia, cu dracii cei nevăzuți, cu patimile dinlăuntrul nostru și cu ereticii, acești diavoli văzuți din afara noastră. Numeroasele însușiri ale smereniei se vădesc deosebit de limpede în pilda următoare.

Într’o mănăstire viețuia un părinte sfânt cu numele Agathon, vestit prin virtuțile sale: smerenia și răbdarea. Odată, au venit la el câțiva frați hotărâți a-l ispiti. Aceștia i-au spus: «Părinte, mulți vorbesc că ești clevetitor și că neîncetat osândești pe semeni.» A cugetat bătrânul în sinea sa la acestea și și-a zis în gândul său: «Oare nu am osândit niciodată, măcar în gând, pe frații mei?» Și le-a răspuns: «Adevărat este că sânt clevetitor și osândesc!» «Mai mult decât aceasta, ești și curvar!,» au continuat frații. Avva Agathon și-a amintit atunci de cuvintele Domnului «că tot cela ce privește la femeie spre a o pofti pre ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima lui» /Mt. 5:28/ și a recunoscut smerit: «Adevărat este, sânt curvar!» Astfel, frații au înșirat multe păcate, învinuind pe Sfântul Agathon că le-a săvârșit, și de care acesta se recunoștea deplin vinovat.

În cele din urmă, frații i-au spus sfântului: «Nu vom ascunde de tine și aceasta, că mulți te socotesc a fi și eretic!» Atunci ochii smeriți ai sfântului s’au aprins de râvnă dumnezeiască, iar acesta, cu mâna ridicată, le zise: «Nu! Viu este Dumnezeu! Martor îmi este că nu sânt eretic!» S’au mirat frații de acest răspuns hotărât și neașteptat, și l-au rugat pe bătrân să-i lămurească de ce a încredințat la toate învinuirile dintâi, iar pe ultima a respins-o atât de hotărât. Atunci, Sfântul Agathon le-a spus: «Păcatele cele dintâi de care m’ați învinuit le-am primit ca să dobândesc smerenie și ca să nu aveți o părere înaltă despre mine; pe cel din urmă însă, nu l-am primit, pentru că erezia este despărțire de Dumnezeu, iar eu păzesc sfânta credință, ca să nu pier împreună cu ereticii!

Arhimandritul Serafim Alexiev, Moldova Ortodoxă

 
2 comentarii

Scris de pe 27 Februarie 2014 în SECTE, SMERENIA

 

Credem ca numai noi avem necazuri ?

De câteva zile nu mai trecuse pe la mine și nici la telefon nu m-a căutat. Am rămas cu un gust amar, pentru că eu treceam prin niște momente foarte grele, pierdusem geanta cu proiectul la care am lucrat un an de zile, ceasul din aur și 10 mii de lei, iar el nici nu se interesa să vadă ce mai fac, dacă sunt bine… Pur și simplu mă dezamăgise. Nici nu vroiam să mai aud de el. În tot acest timp eu nu am vrut să-l sun, consideram că e datoria lui să o facă, susținând că îi sunt cel mai bun prieten, când de fapt el nici nu se interesa de mine.

În cele din urmă, am primit telefon de la el, abia după 8 zile, și m-a întrebat cu o voce foarte stinsă, dar plină de dragoste și de seninătate, parcă-i citeam zâmbetul pe buze: „Ce mai faci, bunul meu prieten?” Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am închis telefonul scârbit, știind că mie-mi ‘arsese’ casa, iar el m-a sunat abia după atâta timp.

Aveam să aflu, cu groază, mai târziu, că în acest timp, el a avut un accident cu mașina în urma căruia a și murit. Toate gândurile negre pe care le aveam în minte despre el, s-au spulberat îndată la primirea acestei vești, când am realizat cu groază că prietenul meu mai avea de trăit doar câteva ore din viață, iar el tot la mine se gândea, îngrijorat de viața mea, el fiind cel aflat în pericol. Și tot el sunase… Eu îmi pierdusem geanta cu bani, iar el își pierduse viața…

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2014 în ELENA J., SUFERINŢA

 

Cu rugaciunea lui Iisus, batem la poarta milei dumnezeiesti

Un bătrân ascet învăța: Cu fiecare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiești, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbițele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Și răspunde Domnul Cel atotprezent: „Fiule, iertate îți sunt păcatele.”

Sunetul acesta îl aude și diavolul, căci toate duhurile vor nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”. Astfel, duhurile aud cuvântul lăuntric și pot aprecia cu aproximație ceea ce se întâmplă. Și mă refer și la duhurile bune, îngerii, și la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem, atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ? Prin faptul că vrajmașii sunt afectați direct și se ard, de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat și pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcorește, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta înțeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înțelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie și se vede pe sine sfânt.

„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmașul – acesta, precum văd și aud, zice rugăciunea inimii.” Acum, cel ce se roagă face un fel de autocritică și zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” repetându-o mecanic, așa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmașul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine știe din ce fel de inimă iese, din ce fel de minte sau din ce cugete… este ca și cum ar zice: „Miluiește-mă pe mine, cel preasfânt. Miluiește-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu este altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”

Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta depre sine și despre rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.

Însă rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetișism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă proteajează,  nu alungă demonii automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepsește făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie și pocăință, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

 
Un comentariu

Scris de pe 25 Februarie 2014 în IISUS, RUGĂCIUNE, SFATURI, SMERENIA

 

Psaltirea unita cu postul si smerenia sunt cele mai puternice arme impotriva diavolilor

Unii credincioşi spun că nu citesc Psaltirea pentru că le face diavolul multe ispite. De ce se tem diavolii de psalmi? Se tem de psalmi pentru că cine se roagă cu psalmi îi arde pe diavoli ca şi cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Cu aceasta părinţii de demult făceau minuni şi alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceştia sunt creştini fricoşi, care vor să iasă la luptă cu diavolii, fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, îndată diavolul ne dezarmează şi ne ia prizonieri, adică ne face robi ai păcatelor spre osândă. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu acestea sfinţii izgoneau diavolii din lume şi coborau pe îngeri pe pământ, căci cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei.

Puţini credincioşi şi chiar monahi mai citesc astăzi Psaltirea. Care este folosul citirii regulate a Psalmilor? Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă la ascultare sau mergând pe cale. Puţini dintre credincioşii mai ştiu astăzi Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva se rostea în ison sau era cântată, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al acestora formează sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.

Arh. Ioanichie Bălan, Ed. Trinitas, 1993, Moldova Ortodoxă

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Februarie 2014 în POST, SMERENIA

 

Am o stare proasta

E o stare în care nu simt bucuria şi nu sunt conştientă că m-am născut pentru bucurie. Şi atunci voi face ceva. Ce? În primul rând zic: Doamne miluieşte! Doamne Iisuse Hristoase! Cercetându-ne stările sufleteşti ne putem da seama care e bolnavă şi putem alege să fim sănătoşi strigând la Domnul, rugându-ne Lui.

Dacă am o stare proastă, dacă sunt agitată, dacă sunt supărată, în timp ce fac lucrul acela mărunt, sau sunt plictisită, zic: aceasta nu este o stare normală, conştientizez asta. Acum ştiu. Ştiu că starea asta nu este starea mea de om normal, de om întreg. E o stare în care nu simt bucuria şi nu sunt conştientă că m-am născut pentru bucurie. Şi atunci voi face ceva. Ce? în primul rând zic: Doamne miluieşte! Doamne Iisuse Hristoase! Şi totul se va schimba.

Poate că voi simţi în continuare supărare că soţul meu n-a venit la timp acasă. Dar asta e o lucrare a părţii pătimitoare a sufletului, a psihismului meu, este o tulburare a sentimentelor mele şi eu le arăt Domnului ca să le lumineze cu harul Lui. Avem nevoie să înţelegem că emoţiile sunt reacţii ale psihismului şi acesta e rolul lor, e slujirea lor. Ele ne anunţă ne dau putere să luăm atitudini faţă de ce ne face bine sau rău. Rău e doar când ne aşternem viaţa întreagă pe ele.

Când avem relaţii bazate pe reciprocitate: mă iubeşti – te iubesc, te uiţi urât la mine – mă uit urat la tine… acesta este iadul relaţiilor noastre. Ca să scăpăm din el avem nevoie să lucrăm Poruncile ca să ne curăţim sufletul, sentimentele şi mintea. Altfel nu ajungem la întâlnirea conştientă şi simţită cu Dumnezeu în inima noastră. Da, Dumnezeu este „ascuns în porunci”, nu-L putem vedea şi simţi dacă nu ne curăţim mintea şi sufletul prin ele. Avem nevoie să fim atenţi însă cum lucrăm poruncile şi cum ne curăţă ele sufletul şi sentimentele.

Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 18 http://luminaortodoxiei.com/ro/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Februarie 2014 în SFATURI

 

Mi-e dor …

Mi-e dor de-a mea copilărie,
de tot ce-ar fi putut să fie,
de prietenii de altă dată
de tata aşteptând la poartă.

Mi-e dor de cei care-au plecat,
de cei pe care i-am uitat,
de toate visele promise,
de uşi ce stau acum închise.

Mi-e dor de ceruri înstelate,
de drumurile abandonate,
de ce n-am spus când trebuia,
crezând c-am să mă întorc cândva

Mi-e dor de casa părintească
şi de căldură sufletească
Să mai pot fi copil o dată…
De-o îmbrăţişare de la tata…

Mi-e dor de dor, de fericire,
De bunătate şi iubire,
Ce dor îmi este de iertare!
Ce dor îmi e de „Doamne-Doamne” !

Irina B.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Februarie 2014 în COPII, MAMA, PARINTI