RSS

Arhivele lunare: Iulie 2013

Crestinii si paganii

În pustie fiind, Sfântul Macarie cel Mare, a găsit o căpăţână a unui popă idolesc care i-a vorbit spunându-i că atunci când face rugăciuni pentru cei morţi, primesc şi ei, păgânii, acolo în iad, puţină uşurare. S-a mirat Sfântul Macarie şi a întrebat dacă dedesubtul lor mai sunt şi alţi păcătoşi care se chinuiesc şi i-a spus căpăţâna că în iad, dedesubtul lor, al păgânilor, se află creştinii care au pierdut botezul prin fel de fel de păcate, creştinii care s-au lepădat de credinţă, de Dumnezeu şi că aceia sunt în chinuri mai mari decât ei – păgânii care nu au cunoscut dreapta credinţă. Într-adevăr! Creştinii noştri au pierdut cu totul evlavia şi conştiinţa despre marea taină a Sfântului Botez…

 
2 comentarii

Scris de pe 31 Iulie 2013 în BOTEZ, CREŞTINUL

 

Trei zile in iad

Un bolnav se chinuia de vreo 30 de ani. Suferinţele lui erau mari şi totdeauna se ruga lui Dumnezeu ori să-l facă sănătos, ori să-i ia sufletul, că nu mai poate. Pe când se ruga el cu încredere şi cu multă evlavie, îi apare un înger şi-i zice: „Iată, omule, ţi-a auzit Dumnezeu rugăciunea, dar pentru păcatele tale ai mai avea de suferit încă trei ani pe pământ, de aici înainte. Dumnezeu mă trimite să te întreb ce preferi, să suferi încă trei ani aici, în lumea aceasta, sau trei zile dincolo, în iad?” El spuse că preferă trei zile în iad.

Îngerul îndată i-a luat sufletul şi l-a dus în iad, lăsându-l în foc. După un ceas se întoarce să vadă ce face sufletul. Acesta când l-a văzut a strigat cu mare glas: „Vai, sfinte îngere, nu credeam să fie nedreptate la Dumnezeu! Ai spus că mă laşi numai trei zile şi a trecut atâta amar de ani, că nu credeam să mai vii!” „Taci, omule, zise îngerul, nu eşti decât în prima zi; mai ai de suferit încă două zile!” Când a auzit, l-a rugat pe înger să-i ducă sufletul înapoi în trup, să se chinuiască nu 30 ani, ci toata viaţa, şi-i va fi mai uşor decât acele chinuri ale iadului.

Adevărat este şi ştim cu toţii aceasta, că numai o noapte dacă te doare o măsea şi ţi se pare un an, dar să stai în chinurile iadului?! Acolo, spun sfinţii părinţi că nu rămâne nici o părticică a sufletului să nu sufere. Aici te doare o măsea, un ochi, o mână, dar în iad sufletul întreg suferă dureri nemaipomenite. Grozav loc este iadul!

 
Un comentariu

Scris de pe 31 Iulie 2013 în IAD

 

Folosul postului

Când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mat. 17, 21). Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte. Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: „Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!” (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

din “Problemele vietii” Editura Egumenita

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 Iulie 2013 în POST

 

Rime pentru fiecare (2)

Sfinţii cât au fost de sfinţi, de curaţi şi de frumoşi, spovedeau pe la părinţi că sunt primii păcătoşi. Dar acum, ce-am auzit? Că sunt unii, dragă frate, care spun la spovedit: „Eu, părinte, n-am păcate!” Aceşti oameni „preacuraţi” sunt desigur „sfinţi”, e clar, şi ei trebuie notaţi, toţi, cu roşu-n calendar.

Sunt păcate-ntre păcate: unele sunt capitale, mai uşoare, sau de moarte, altele sunt doar greşale. A-ntrebat un oarecare, păcătos smerit – Ion: care este cel mai mare şi mai greu păcat la om? Şi-a răspuns acestui frate un duhovnic iscusit: Cel mai mare din păcate este cel nespovedit.

Zis-a un părinte mare că la vremea de pe urmă, oamenii vor da-n turbare, părăsind, mulţi, sfânta turmă. Doar puţini vor mai rămâne credincioşi, curaţi şi buni. Însă cei turbaţi vor spune că aceştia sunt nebuni. Iată azi cum se-mplinesc cele spuse de străbun, căci un om duhovnicesc e considerat … nebun.

Preoţii dacă greşesc, sunt tot oameni, tot făptură. Având har dumnezeiesc, au şi lupte pe măsură. Că un preot a greşit, doar c-ai auzit şi crezi, şi de-aceea tu la dânsul, nu mai vrei să apelezi. Chiar de-ar fi să fie-aşa, să-l cinsteşti ca pe Mesia. Şi te rog, nu confunda, preotul cu… preoţia.

La biserică nu vii, tot mereu o ocoleşti, nu îi laşi nici pe copii, căci pe preot nu-l iubeşti. Dacă-ţi vine cu botezul, te ascunzi din drumul său, iar în cale dacă-ţi iese, fugi cât poţi, că-ţi merge rău. Când la moarte, ai să vezi, ce-ai făcut cât ai fost viu, ai să vrei să fugi la preot, dar atunci e… prea târziu.

Înainte de potop, oamenii la gât purtau, butelcuţe mari cu dop, şi cu apă le umpleau. Când pe cale se-ntâlneau, apă îşi cereau îndată. Iată, deci, cum prevesteau ei, potopul cel de apă. Astăzi, doi când se-ntâlnesc, cer un foc, şi-şi zic: „Noroc !”. Iată, focul prevestesc, cer… potopul cel de foc.

Un păgân născut, crescut în credinţa lui păgână a aflat, mai de curând, de religia creştină. Şi uimit de-nvăţătura Domnului Iisus Hristos, colindat-a ţări creştine ca să capete folos. Dar în loc să vadă sfinţi, buni creştini, ce fac dovadă, a văzut că… cei mai mulţi, sunt creştini… doar de paradă.

Crucea-i dreaptă, fă-o drept ! Ca pe Domnul să nu-L superi; De la frunte pân’ la piept şi-o închei pe cei doi umeri. Unii când se-nchină, frate, dreapta-şi flutură-ntr-o doară, şi-nclinându-se de spate, zici că-ţi cântă la chitară. Tu, de-o faci cum se cuvine, ai să vezi ce supărare: cei ce nu ştiu să se-nchine zic că… prea faci crucea mare.

După-a Sa înţelepciune, Dumnezeu, Stăpân a toate, le-a făcut pe toate bune, ba mai mult, chiar, bune foarte. Dar l-auzi pe om că zice: „Vai, ce vânt e-n astă seară !”, „Vai, ce plouă !”,”Vai, ce ninge !”, „Vai, ce soare e afară !”. Doar un „vai”, iubite frate, mult să-l zici, eu te îndemn, ce-i mai vrednic decât toate: „Vai, ce… cârtitori suntem !”.

Sunt creştini ce cad mereu, după care se ridică; Iarăşi cad, chiar şi mai greu, şi petrec aşa cu frică. Unii creştini, şi sunt cam mulţi, nu au frică de cădere, nu se văd nicicând căzuţi, sunt vioi, au şi putere. Cine e-ntr-o groap-adâncă, şi îi place-n ea să şadă, stă acolo fără frică, de acolo… un’ să cadă ?

R. Iftinoiu 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Iulie 2013 în Uncategorized

 

Ochiul lui Dumnezeu nu doarme

Un cetăţean văduv avea o singură fată, iar aceasta avea o prietenă cu casa mai departe, în oraş amândouă, fiind la liceu. Foarte des venea fata să o ia pe colega ei de acasă şi mergeau împreună la şcoală. Odată venind fata, tatăl fetei celeilalte a primit-o în casă fără să-i spună că fata lui a plecat mai înainte şi după ce a încuiat uşa, a batjocorit-o, apoi, ca să nu se afle, a tăiat-o în bucăţi şi a băgat-o în beci, aşteptând momentul potrivit s-o scoată într-un sac şi s-o arunce undeva.

Mama fetei care era atât de îngrijorată, fiind şi ea singură şi văduvă, neştiind nici ce fel de colegă are fata ei şi unde avea locuinţa, nu ştia unde să o caute. Dar iată că în prima noapte, sufletul fetei i se arătă în vis şi-i spuse exact unde se află, zicându-i: „Mamă, te rog vino în strada cutare, la numărul cutare și mă scoate de aici, pentru că sunt în beci tăiată!”. Femeia, îngrijorată, a luat un poliţist şi s-a dus pe strada aceea, la numărul pe care i-l spusese fata în vis şi cu adevărat a găsit fata tăiată în beciul acelui cetăţean, care se pregătea să o ducă undeva departe ca să nu se afle.

Iată deci, ochiul lui Dumnezeu Care nu doarme, cum descoperă o faptă aşa de murdară şi de grozavă! Pe când acel om credea ca va ascunde fapta sa, iată că sufletul fetei îşi ia zborul ca o pasăre şi o anunţă pe mama ei, să vină să o scape

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Iulie 2013 în DESFRÂNARE, DUMNEZEU

 

Fiecare pentru el

Era într-un sat o creştină care nu lipsea duminica de la biserică, dar soţul ei nu vroia să meargă, deşi era un om cu frică de Dumnezeu, se ferea să nu facă rău la nimeni, se ruga şi el acasă. Când îl ruga soţia să meargă la biserică, îi răspundea: « Nu te duci tu şi pentru mine, la ce să mai merg şi eu!? » Dar ea se ruga cu lacrimi şi cu metanii ca să meargă şi soţul ei la biserică. Şi iată că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea dându-i un vis cu tâlc soţului ei. Parcă muriseră amândoi şi mergeau pe o pajişte verde. Mergând aşa mereu şi tot urcând prin locuri necunoscute, au ajuns la porţile unei cetăţi frumoase care deodată se deschid şi apare un înger luminat. Îngerul pofteşte pe soţie înăuntru, dar când a vrut să păşească şi el, l-a oprit zicând:  « Nu e nevoie să mai intri şi tu, că intră soţia şi pentru tine aici! Tu pleacă!” Şi a închis porţile. Când s-a văzut singur, a început să plângă căindu-se că a pierdut raiul. În acest zbucium s-a trezit, s-a închinat şi a zis: « Bine că a fost un vis!” A sculat-o pe soţie, i-a povestit visul şi de acum nu mai zicea să se ducă ea şi pentru el. De multe ori pleca chiar înaintea ei la biserică.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Iulie 2013 în BISERICA

 

Cine ti-e prieten ?

Cel ce îți spune ce-ți place să auzi urechilor?
Cel ce te lingușește?
Cel ce merge la păcate împreună cu tine?
Cel ce are aceeași părere greșită cu a ta?
Cel ce stă lângă tine din interes, numai cât ai ce-i oferi?
Cel ce stă lângă tine numai cât ți-e bine?
Cel ce te iubește pentru frumusețea ta exterioară, pentru reputația ta, și pentru că i-ai putea asigura un viitor strălucit?
Cel ce se rușinează cu neputințele tale?
Cel ce se leapădă de tine în lipsa ta?
Cel ce se bucură când tu ai căzut?
Cel ce e mulțumit să te știe pierdut?
Cel ce e mulțumit când aude că ceilalți te urăsc și te vorbesc de rău?
Cel ce rămâne indiferent la necazurile tale?
Cel ce plânge când tu sporești și te invidiază pentru progresul tău?
Cel ce te condiționează pentru orice ajutor oferit?
Cel ce te uită când nu l-ai putut ajuta?

O astfel de ‘prietenie’ te duce la iad …

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 27 Iulie 2013 în ELENA J., PRIETENIE