RSS

Arhive pe categorii: CREŞTINUL

Fața spune cum ți-e viața

Când Michelangelo a vrut să picteze Catapeteasma unei biserici, în Sfântul Altar trebuia să reproducă o scenă cu sfinți îngeri. Și pentru a picta un înger întocmai, Michelangelo a căutat printre oameni o persoană care să aibă trăsăturile unui înger. Astfel, a găsit un copil cu chipul frumos, luminat, blând și curat asemenea unui înger reușind să picteze îngerul după chipul acestui copil. La sfârșitul picturii, Michelangelo i-a dat bănuții cuveniți pentru faptul că a acceptat să fie pictat.

Dar trecând anii și ajungându-se cu pictura la intrarea în biserică, în pridvor, a trebuit să reproducă o scenă și cu diavoli. Și iarăși pictorul a căutat un om care să fie atât de urât și de schimonosit, încât să semene cu un demon. Găsind un astfel de om, l-a luat pe acesta ca model pentru pictura lui. În timp ce îl picta, omul a început să plângă, dându-și seama că pictorul vrea să reproducă un diavol după chipul lui.

La sfârșit, Michelangelo simțindu-se rușinat de faptul că l-a făcut pe acel om să plângă, l-a întrebat: „Pentru ce, omule, cât timp te-am pictat ai plâns? Te-ai supărat cumva că te-am luat ca model pentru pictura mea?” Iar el a răspuns: „Nu, nu de aceasta m-am supărat. Am plâns pentru că mi-am adus aminte că fiind copil tot pe mine m-ai ales ca model ca să pictezi chipul unui înger. Tot eu am fost și atunci, dar mai pe urmă, crescând am plecat de acasă de la părinți, am început să beau, să fumez, să fur, să duc o viață plină de fărădelegi și astfel, fața mea a început să se schimonosească ajungând la asemănarea unui demon întunecat.”

Anunțuri
 
8 comentarii

Scris de pe 23 Septembrie 2016 în CREŞTINUL

 

Suntem fii in veci de veci

Mama. Iubire nesfârșită față de prunci, liman de pace și de liniște pentru copiii ei.. Cât timp vom avea o mamă, ne vom simți copii. Iar dacă unii și-au pierdut-o, să creadă în Hristos, și o vor simți lângă ei! Iar dacă unii nu și-au cunoscut-o, să privească pe Fecioara cum își alintă Pruncul în icoane, și să zică: „Eu sunt acel Prunc, poza aceasta a fost făcută pe când eram mic de tot!”.. Acesta este adevărul: Preasfânta Fecioară Maria este Mama tuturor orfanilor.


În al doilea Război mondial, soldații care erau răniți grav, nemaiputând suporta durerile rănilor, după cine credeți că strigau? După mama! La fel și cei care erau torturați: „Mama, mama”! Pentru că în adâncul sufletului, dacă ai fost iubit vreodată de mama, acea iubire îți rămâne neștearsă în inimă..  „Mama”.. Cum s-ar traduce acest cuvânt minunat în limbajul inimii? CEA CARE MĂ IUBEȘTE MEREU AȘA CUM SUNT, FĂRĂ SĂ-MI PUNĂ CONDIȚII, FĂRĂ SĂ SE SCÂRBEASCĂ DE MINE. „Mama”- cea care uită de sine, și trăiește pentru mine. „Mama”- cea care dăinuie prin mine.


Acum să ne ridicăm cu mințile și mai sus, în sferele cerești. Sus de tot, pe tronul cerului, șade Cel ce m-a zidit celulă cu celulă, atom cu atom. CEL VECHI DE ZILE, DUMNEZEU, TATĂL LUI IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL. Domnul ne-a zis-o: „Să nu vă jurați pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu”! Iar Cel ce șade pe Cosmos ca pe tron, Acela ne-a arătat o iubire fără margini, de neînchipuit: Și-a trimis pe Singurul Său Fiu ca să moară pentru noi! O mamă nu are puterea de a sacrifica un copil pentru salvarea celorlalți. Dumnezeu a făcut acest lucru pentru noi! Iisus este Fiul născut DIN FIINȚA SA, iar noi am fost adoptați prin Duhul Sfânt, Care este „Duhul înfierii”, Duhul Care face fii din creaturi. Și, repet, pe Iisus L-a sacrificat Dumnezeu pentru noi! Neînchipuită dragoste de oameni..


Atunci, dacă am văzut cine este pentru noi MAMA, dacă am înțeles că mai avem o MAMĂ în ceruri și dacă am înțeles că Dumnezeu ne iubește cu mult mai mult decât cele două MAME, cea de pe pământ și cea din ceruri, ce mai așteptăm? Să săltăm de bucurie! Suntem fii iubiți, ce ne pasă?.. Și să întorcem plini de recunoștință dragostea noastră de fii : spre Dumnezeu, spre MAMA din cer, spre Cel ce a murit pentru noi, spre părinții noștri de pe pământ, prin care am venit în lume. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Sorin Croitoru

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Septembrie 2016 în CREŞTINUL, Uncategorized

 

Moartea omului moral

Există multe reacţii la durere în existenţa noastră. Încerc să-mi amintesc cât de des pot că trăiesc printre «oameni răniţi». Aşa cum spunea filozoful evreu Philo, «Orice om pe care îl vezi duce o luptă dificilă». Una dintre marile dureri active ale credincioşilor este lupta pentru a fi morali. Această luptă devine cu atât mai dureroasă cu cât devenim mai conştienţi de viaţa noastră lăuntrică. Punem în aplicare poruncile lui Hristos şi descoperim că în lăuntrul nostru trăieşte un fariseu care–i judecă pe semenii săi. Ne comparăm continuu cu ceilalţi, şi apoi ne mai comparăm pe noi înşine cu un standard interior, iar în aceste comparaţii, toţi îşi ţin partea lor. Venim în mod repetat să ne spovedim, purtând aceleaşi păcate, purtând ruşinea (adeseori nerecunoscută) a altei perioade de eşec. Vrem să ne schimbăm, dar nu o facem.

Acest scenariu ar putea lua alte mii de forme. Esenţa se găseşte în aşteptarea noastră cum că mintea (gândurile şi emoţiile) pot şi ar trebui aduse la o anumită măsură a performanţei creştine. Există lucruri la care gândurile noastre de multe ori excelează. Putem stăpâni un sistem de gândire sau de credinţă şi să-l apărăm împotriva acelor lucruri care prezintă o încercare. Putem face acelaşi lucru şi cu oamenii – menţinând o versiune de “drept canonic” în capul nostru faţă de care un anumit comportament ar putea fi judecat. Mintea iubeşte foarte mult tocmai această comparaţie şi judecare, sistematizare şi apărare. Dacă ne ocupăm mintea cu “lucruri religioase”, chiar “lucruri Ortodoxe”, atunci începem cu uşurinţă să ne gândim că suntem credincioşi. Vom începe să gândim despre noi înşine şi despre eşecurile noastre (mânie, ură, invidie etc.) ca simple întâmplări ce pot fi corectate şi ajustate. Aceasta este cu siguranţă mai bine decât să nu faci nimic, însă adeseori este mai degrabă vătămător decât folositor. Parohia dintr-un anumit loc este adeseori o comunitate de minţi nevrotice, grăbindu-se fizic în încercarea de a face binele, însă rănindu-se unul pe altul în numele lui Dumnezeu de îndată ce ego-ul lucrează disperat să se hrănească pe sine şi nevoile sale. Parohia nu este întotdeauna un loc sigur.

Pentru acest articol, am ales să mă refer la lupta ego-ului de a se purta ca un om “moral”. Folosesc adesea cuvintele “moral” şi “moralitate” pentru a descrie viaţa trăită ca efort de conformare cu nişte reguli şi norme exterioare. Este o luptă pe care şi-o pot asuma chiar şi necredincioşii. Nu este nimic creştinesc în ea. Am mai spus-o în altă parte, “Iisus nu a murit pentru a-i transforma pe oamenii răi în oameni buni, ci pentru a-i învia pe oamenii morţi”. Sfântul Pavel are această abordare când vorbeşte despre ceea ce eu numesc omul moral. El nu ne sfătuieşte să încercăm şi să facem mai bine. Nu există în toate scrierile Sfântului Pavel nicio schemă despre îmbunătăţirea morală. Limbajul său este destul de clar: Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care este închinare la idoli. Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, de vreme ce v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui, și v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care spre cunoaştere se reînnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit. (Col. 3:5,8-10)

Limbajul Sfântului Pavel de lepădare şi asumare este limbajul specific Botezului. Ne “lepădăm” de omul cel vechi şi ne “îmbrăcăm” în Hristos. Suntem “îmbrăcaţi în neprihănire” etc. Liturghia Botezului continuă să arate acest limbaj în acţiunile ei.

Limbajul este cel care diferă foarte mult faţă de cel al unei lupte “morale”. A lăsa deoparte “lăcomia” este diferit de a încerca doar să nu doreşti nimic din ce aparţine altcuiva. Limbajul de “a omorî” are rădăcini adânci în fiinţa noastră (în sensul ontologic) decât faptul de a lua decizii (în sens juridic, legal). Limbajul Sfântului Pavel presupune faptul că ceva în noi s-a schimbat în mod profund.

Eforturile ego-ului de a se disciplina au puţin sau chiar deloc legătura cu o astfel de schimbare interioară. Şi necredincioşii pot adopta un set de reguli şi se pot forţa pentru a le ţine. Nu este nimic deosebit şi nici eminamente creştinesc în eforturile morale. Aceasta este una din marile slăbiciuni ale acelor versiuni (culte) creştine care sunt în mare măsură de natură extrinsecă. Teoriile despre mântuire în care o ispăşire extrinsecă este “acceptată”, urmate de o viaţă de efort moral nu se ridică la nivelul sugerat de Sfântul Pavel de “a îngropa omul cel vechi”.

Ego-ul iubeşte narativ – toate competențele sale cele mai mari pot fi folosite pentru distrugere, construire şi revizuire. Convertirile se potrivesc foarte bine unei asemenea existenţe. Aceia dintre noi care sunt adulţi convertiţi sunt uşor de captivat cu povestea propriei noastre convertiri şi la fel de uşor captivaţi de naraţiunile celorlalţi. Ceva lipseşte.

Vieţile noastre sunt ca un roman de Jane Austen. Povestea înaintează împreună cu o mare dramă. Elizabeth, Dl. Darcy, Dna. Bennet şi toate personajele ne reţin atenţia, când într-o parte, când în cealaltă. Cu cine se va mărita ea până la urmă? Va fi ea lipsită de iubire pentru totdeauna? Cu ce ne vom îmbrăca la bal? Este Dl. Darcy ortodox? Şi astfel se desfăşoară drama.

Atunci când drama vieţii noastre creştine ajunge la un happy-end (conversia ei), de aici înainte se întinde în viaţa noastră acel “până la adânci bătrâneţi”. Fără o dramă, gândul de a pătrunde în inimă, a te ruga, şi a restaura mintea şi emoţiile stării lor normale poate părea destul de plictisitor.

Desigur, vor exista mereu scandaluri bisericeşti, dezbateri şi mici drame parohiale care să hrănească dezordinea noastră şi să înlăture teama de plictiseală. Însă toate astea înseamnă îndepărtare de mântuire. Este o formă de condamnare “ortodoxă”.

Iată mai jos un citat folositor:
Inima este în sine un mic vas, dar totuşi acolo există dragoni, dar şi lei; există acolo fiare otrăvitoare şi toate comorile răului. Însă tot acolo se află şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi Împărăţia, lumina şi Apostolii, locaşurile cereşti şi darurile harului – totul se află acolo înăuntru (în inimă).

Viaţa trăită în inimă este o înaintare înspre darurile harului. O clipă de rai depăşeşte cu mult toate amabilităţile dramei ego-ului. Trecerea peste cele mai întunecate temeri şi răni ale ruşinii şi ale rudelor acesteia, adunarea de gânduri şi emoţii care să calmeze ocazional, permit începerea lucrării harului. Dragonii şi leii, fiarele otrăvitoare şi comorile răului care se găsesc acolo sunt mai puternici decât cei din luptele timpurii ale ego-ului. Aşa în acelaşi timp, stăm în locul îngerilor, al Împărăţiei şi al luminii atunci când ne angajăm în aceste lupte.

Această luptă nu este acelaşi lucru cu îmbunătăţirea morală. Omul moral (cât şi omul imoral) este îngropat. Viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu este omul cel nou. El este mai mult decât moral – El este bun. El nu mai este mort – El este viu. Şi Hristos a murit tocmai pentru a-l face pe acest om cu totul viu.

Pr. Stephen Freeman, Traducere de Cristina Şerbănescu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 August 2016 în CREŞTINUL

 

Ganduri pentru falsii crestini din zilele noastre

Orice dumnezeu care nu este Cel pe Care Îl cunoaștem noi din Sfânta Scriptură este un idol. Sunt idoli dumnezeul care iartă toate fără pocăință, dumnezeul care mă iubește numai pe mine și urăște pe cei pe care îi urăsc eu. Este idol dumnezeul care mă place în păcatele mele și-mi șoptește: „Nu te îngrijora, alții au păcate și mai mari”! Aceștia sunt „dumnezei care nu au ființă”, după cum scrie Sfântul Prooroc Ieremia. Ei sunt creați în imaginația noastră de tatăl minciunii, diavolul.

Pentru că privim în ochi pe frații noștri zicând „da” când este nu și „nu” când este da, pentru că numim minciuna adevăr, de aceea ni se întunecă rațiunea duhovnicească și nu mai putem să cunoaștem înaltele adevăruri duhovnicești. Cum să se ridice rugăciunea noastră la Tronul Sfintei Treimi, când facem să plângă pe frații noștri creștini ca și noi, fără a zice măcar un „iartă-mă”? Cum va primi cu plăcere Dumnezeu darul nostru adus la Sfântul Altar, când am supărat pe fratele și nu ne-am împăcat cu el? Mai plăcută Îi este Domnului voma câinelui, decât darul omului care nu cere iertare după ce a greșit!

Ne numim creștini, dar facem cele mai urâte lucruri, care nu de la Domnul Hristos vin, ci de la diavol. Suntem intriganți, invidioși, călcăm în picioare pe aproapele fără remușcări, ca să avansăm în carieră ne folosim de oameni cum se folosește soldatul de nodurile frânghiei atunci când se cațără la antrenament..De aceea, atunci când rostim rugăciunea „Tatăl nostru”, ar fi bine să avem lângă noi și o lămâie: s-ar putea să Îi provocaăm greață lui Dumnezeu!

Din părinți pătimași se nasc copii pătimași. Din copii pătimași vor ieși oare preoți sfinți? Rădăcinile sunt bolnave și noi vrem fructe sănătoase?! Să lepădăm vicleșugurile din inimile noastre și vom avea și preoți sfinți! Chiar de ar primi Dumnezeu păcătoșii nepocăiți în Rai, tot nu ar fi mulțumiți. Egoistul ar zice, văzând pe drepții din Rai: „Eu nu pot să stau la un loc cu toată mulțimea asta de oameni”! Mândrul ar zice: „Să stau eu la masă cu sărăntocii ăștia”? Trufașul ar zice: „Și eu pe cine comand aici”? Vanitosul ar zice: „Pe mine cine mă laudă aici”?! Mâniosul ar zice: „Nu-mi place locul ăsta unde nu pot să fac scandal”! Violentul ar zice: „Nu pot să agresez fizic sau verbal pe nimeni, plec”. Desfrânatul ar zice: „Atâta carne tânără aici, și nimeni nu mă bagă în seamă..Plec de aici, pentru că Hristos spunea că în Rai nici nu se însoară drepții, nici nu se mărită, ci sunt ca Îngerii”.. Mâncăciosul ar zice: „Vai de mine, nici o fărâmitură de carne, numai bucate duhovnicești”! De aceea, frații și surorile mele în Domnul, Raiul nu este pentru pătimași. Este pentru sfinți. „Casei Tale se cuvine sfințenie, Doamne, în veacul veacului”, a scris demult Psalmistul.

Pr. Sorin Croitoru

 
3 comentarii

Scris de pe 16 August 2016 în CREŞTINUL, NECREDINTA

 

Brancovene Constantine

Mosii si strămosii mei,
Si Apostolul Andrei,
Mi-au lăsat ca Hrană Vie,
Numai Sfanta Liturghie,

Mi-au sădit in suflet Rai,
Si mi-au spus cu dulce grai,
Să mă-nchin ca rob supus,
Doar la Domnul Sfant, Iisus,

Neam de-al lui Stefan cel Mare,
Nu de „iude tradatoare”,
Neam de Sfinti ce sunt mereu,
Cinstitori de Dumnezu,

Noi avem pe frunte pus,
Mirul Domnului Iisus,
Avem ruga, avem Crezul,
Si Agheazma si Botezul,

Avem rodul copt in vie,
Pentru Sfanta Liturghie,
Graul si framantătură,
Din care facem prescura,

Avem semn al biruintei,
Crucea grea a suferintei,
Mucenici avem o oaste,
In pământul plin de Moaste,

Si cand timpul va veni, Doamne,
Te-oi marturisi,
Si te voi urma pe tine,
Brâncovene Constantine,

N-am să vreau să mor vandut,
Ingerului ce-a căzut,
Mai bine sa mor ca tine,
Mucenice Constantine!

Pr. Ioan

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 August 2016 în CREŞTINUL

 

Cum erau crestinii nostri odinioara

Într-o cetate din părţile Tebaidei, erau foarte mulţi oameni, multe biserici şi mănăstiri şi nu se afla acolo nici un om de altă credinţă sau vreun eretic; toţi erau creştini ortodocşi, iar cei mai mulţi vieţuiau în feciorie, în chipul călugărilor, şi erau de acest fel ca la zece mii de bărbaţi şi douăzeci de mii, parte femeiască. Aceştia căutau să placă lui Dumnezeu cu tot felul de fapte bune în linişte, în curăţie şi ascultare de mai marii lor. Erau păzitori ai sfintelor sărbători şi duminici, iubitori de străini şi se întreceau care mai de care în fapte bune, mai ales în fapta milosteniei.

Dacă se întâlneau cu persoane necredincioase, eretici, păgâni, când mergeau în altă cetate, ei nu le dădeau nici bună ziua, aşa cum spun Sfinţii Apostoli. Ei mărturiseau Învierea Domnului Hristos şi se salutau cu cuvinte de laudă şi slăvire lui Dumnezeu, precum şi cu frumosul salut de „Hristos a înviat!” Şi atâta timp cât s-a păzit credinţa dreaptă împreună cu aceste fapte sfinte, au fost toate bune şi au avut pace şi linişte şi au crescut ca nişte pomi udaţi la vreme.

Dar ce vedem astăzi între creştinii noştri, care numai de formă mai ţin credinţa? Nu mai e frică de Dumnezeu, a pierit orice ruşine, s-au lepădat încetul cu încetul de dreapta credinţă şi au ajuns creştinii noştri ca o desfrânată care şi-a înşelat bărbatul părăsind casa, s-a dus departe trăind în desfrânare. Aşa se numesc aceia care s-au lepădat de Sfânta Biserică şi s-au depărtat de Sfânta Împărtăşanie, de Mirele Hristos şi nu vor să ştie de sfinţenie şi de păzirea dragostei dumnezeieşti, deşi se laudă cu credinţa în Dumnezeu. Să se ştie lămurit de toţi, că zadarnică e credinţa fără faptele care sunt legate de credinţa noastră.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 Februarie 2015 în CREŞTINUL

 

Omul simplu are numai ganduri bune

Omul simplu este fără de răutate şi fără de viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.

Omul simplu este fără de răutate şi fără de viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.

– Gheronda, daţi-ne un exemplu!

– Nu v-am povestit despre acel Părinte Haralambie care a trăit mai demult la Mănăstirea Cutlumuş? Fusese bibliotecar, dar în cele din urmă l-au scos din această slujire, fiindcă niciodată nu încuia uşa la bibliotecă. „De ce aveţi nevoie de chei la uşi? spunea el. Lăsaţi oamenii să citească cărţile!”. Avea o asemenea simplitate şi curăţie, încât nu-i trecea prin minte că există şi oameni care fură cărţi.

Omul simplu, fiindcă are întotdeauna gânduri bune despre ceilalţi, îi vede pe toţi buni. Îmi amintesc şi de un alt bătrânel, de părintele Teoctist de la Mănăstirea Dionisiu. Câtă simplitate avea!

Într-o seară rămăsese împreună cu un monah la Kaiyes, la conacul mănăstirii. Noaptea târziu cineva a bătut la uşă şi bătrânul Teoctist a alergat să deschidă. „Lasă-l, îi spune monahul, nu-i deschide la ora asta, ca să ne putem linişti!”. „Şi de unde ştii cine este? Poate să fie chiar Hristos! Să-i deschidem!”. Şi s-a dus de a deschis uşa. Vedeţi, omul simplu pune gândul cel bun înainte şi întotdeauna ceea ce este bun aşteaptă.

Cuviosul Paisie Aghioritul

 
2 comentarii

Scris de pe 12 Septembrie 2014 în CREŞTINUL