RSS

Arhive pe categorii: CREŞTINUL

Cum erau crestinii nostri odinioara

Într-o cetate din părţile Tebaidei, erau foarte mulţi oameni, multe biserici şi mănăstiri şi nu se afla acolo nici un om de altă credinţă sau vreun eretic; toţi erau creştini ortodocşi, iar cei mai mulţi vieţuiau în feciorie, în chipul călugărilor, şi erau de acest fel ca la zece mii de bărbaţi şi douăzeci de mii, parte femeiască. Aceştia căutau să placă lui Dumnezeu cu tot felul de fapte bune în linişte, în curăţie şi ascultare de mai marii lor. Erau păzitori ai sfintelor sărbători şi duminici, iubitori de străini şi se întreceau care mai de care în fapte bune, mai ales în fapta milosteniei.

Dacă se întâlneau cu persoane necredincioase, eretici, păgâni, când mergeau în altă cetate, ei nu le dădeau nici bună ziua, aşa cum spun Sfinţii Apostoli. Ei mărturiseau Învierea Domnului Hristos şi se salutau cu cuvinte de laudă şi slăvire lui Dumnezeu, precum şi cu frumosul salut de „Hristos a înviat!” Şi atâta timp cât s-a păzit credinţa dreaptă împreună cu aceste fapte sfinte, au fost toate bune şi au avut pace şi linişte şi au crescut ca nişte pomi udaţi la vreme.

Dar ce vedem astăzi între creştinii noştri, care numai de formă mai ţin credinţa? Nu mai e frică de Dumnezeu, a pierit orice ruşine, s-au lepădat încetul cu încetul de dreapta credinţă şi au ajuns creştinii noştri ca o desfrânată care şi-a înşelat bărbatul părăsind casa, s-a dus departe trăind în desfrânare. Aşa se numesc aceia care s-au lepădat de Sfânta Biserică şi s-au depărtat de Sfânta Împărtăşanie, de Mirele Hristos şi nu vor să ştie de sfinţenie şi de păzirea dragostei dumnezeieşti, deşi se laudă cu credinţa în Dumnezeu. Să se ştie lămurit de toţi, că zadarnică e credinţa fără faptele care sunt legate de credinţa noastră.

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 februarie 2015 în CREŞTINUL

 

Omul simplu are numai ganduri bune

Omul simplu este fără de răutate şi fără de viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.

Omul simplu este fără de răutate şi fără de viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.

– Gheronda, daţi-ne un exemplu!

– Nu v-am povestit despre acel Părinte Haralambie care a trăit mai demult la Mănăstirea Cutlumuş? Fusese bibliotecar, dar în cele din urmă l-au scos din această slujire, fiindcă niciodată nu încuia uşa la bibliotecă. „De ce aveţi nevoie de chei la uşi? spunea el. Lăsaţi oamenii să citească cărţile!”. Avea o asemenea simplitate şi curăţie, încât nu-i trecea prin minte că există şi oameni care fură cărţi.

Omul simplu, fiindcă are întotdeauna gânduri bune despre ceilalţi, îi vede pe toţi buni. Îmi amintesc şi de un alt bătrânel, de părintele Teoctist de la Mănăstirea Dionisiu. Câtă simplitate avea!

Într-o seară rămăsese împreună cu un monah la Kaiyes, la conacul mănăstirii. Noaptea târziu cineva a bătut la uşă şi bătrânul Teoctist a alergat să deschidă. „Lasă-l, îi spune monahul, nu-i deschide la ora asta, ca să ne putem linişti!”. „Şi de unde ştii cine este? Poate să fie chiar Hristos! Să-i deschidem!”. Şi s-a dus de a deschis uşa. Vedeţi, omul simplu pune gândul cel bun înainte şi întotdeauna ceea ce este bun aşteaptă.

Cuviosul Paisie Aghioritul

 
2 comentarii

Scris de pe 12 septembrie 2014 în CREŞTINUL

 

Ochi avem si nu vedem

Aceasta este problema noastră. Nu vedem pe cei din jurul nostru, care trăiesc în tristeţe, în disperare, în singurătate, în dureri şi în boală. Nu vedem pe cei ce nu gândesc ca noi, nu vedem pe cei ce nu ne iubesc. Nu vedem, cum lângă noi, adevărul este modificat, învăţătura dreaptă schimbată. Nu vedem, pentru că e mai bine, mai confortabil, să nu vedem, să nu se supere nimeni, spunem noi. Nu vedem şi totuşi vedem, dar nu vedem ceea ce trebuie. În loc să vedem bârna din ochii noştrii, vedem cu atâta uşurinţă paiul din ochii celor de lângă noi.

Iată de ce avem nevoie ca Domnul să se uite spre noi. Iată de ce avem nevoie să ne rugăm Domnului: “Doamne, fă-mă să-mi recapăt vederea, să te regăsesc în cel de lângă mine, să mă uit la semenul meu cu iubire şi bucurie!” Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a cerut ucenicilor Săi să privească lumea dimprejurul lor pentru a vedea lucrarea lui Dumnezeu. Şi nouă ne cere acelaşi lucru, să vedem semnele prezentei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în semenul nostru, dar mai ales în cuvântul Sfintei Scripturi.

Citim Cuvântul lui Dumnezeu şi-l auzim vestit în predici şi în cântări. Dar, nu-i îndeajuns. Trebuie să-l întelegem şi să-l trăim în viaţa noastră. Trebuie să vedem dincolo de cuvinte, pentru că altfel cei doi orbi vindecaţi de Domnul Iisus vor sta mărturie împotriva noastră. Însuşi Domnul Iisus, în ziua judecţii ne va aminti cuvintele Sale: “Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte?” (Marcu 8, 18) Oare ce doreşte să ne spună asăzi prin aceste cuvinte? Există mulţi oameni care văd, cu ochii lor, dar inimile lor sunt oarbe, adeverindu-se cuvintele Mântuitorului: ”Ochi aveţi şi nu vedeţi..” De aceea, asemeni orbilor vindecaţi de Domnul Iisus şi noi avem nevoie de o astfel de vindecare pentru că suntem orbi în atât de multe feluri. O parte din orbirea noastră este intenţionată, pentru că ne facem că nu vedem, este mai comod să nu vezi, să nu-ţi pese, să nu te amesteci în lucruri care cer o mică parte de responsabilitate.

Se spune că o dată, doi oameni călătoreau printr-o ţară cu trenul, printr-o ţară foarte săracă. Trenul lor a ajuns la un moment dat într-o gară a unui sat din cele mai sărace din regiune. Un grup de copii înfometaţi s-au adunat lângă geam şi visau cu ochii deschişi, poftind prin ferestrele trenului la mâncarea pe care cei doi străini o întinseseră pe bancheta vagonului pentru a mânca. Cei doi turişti, pentru a nu fi deranjaţi, s-au ridicat şi au tras draperiile. Mulţi dintre noi suntem vinovaţi că am tras draperiile pentru a nu fi deranjaţi de nevoile celor de lângă noi. Suntem orbiţi de lucrurile lumii, de bogăţiile ei şi de firea noastră cea veche.

O altă istorioară spune că odată un om care râvnea la aur, a mers la un magazin de bijuterii, a pus mâna pe ceva aur şi a fugit. După ce l-au prins a fost întrebat: “Cum ai putut să furi ziua în amiaza mare şi de faţă cu atâţia oameni?”. Hoţul a răspuns: “Când am ajuns la aur, am văzut doar aur. Nu am văzut nici un om!” Așa se poate întâmplă cu mulţi dintre oamenii de azi care se comportă asemeni bogatului nemilostiv. Sărmanul Lazăr trăia la poarta casei sale, mâncând resturile ce cădeau de la masa bogatului dar acesta nu l-a văzut nicodată. A fost orb faţă de el. Iată de ce avem nevoie ca Domnul să se uite spre noi. Iată de ce avem nevoie să ne rugăm Domnului: “Doamne, fă-mă să-mi recapăt vederea, să te regăsesc în cel de lângă mine, să mă uit la semenul meu cu iubire şi bucurie!”

Dragii mei, dacă nu-L vedem pe Dumnezeu în lume, în semenii noştrii, în cuvântul pe care îl auzim vestindu-ni-se, este dovada că nu-L avem suficient pe Dumnezeu în inimile noastre. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să se atingă de ochii noştrii aşa cum s-a atins de ochii celor doi orbi. Atunci vom înţelege că fără Domnul Iisus, nici un om nu poate vedea cu adevărat. “Eu sunt Lumina lumii…”, spune Domnul Iisus.

Anthony M. Coniaris

 
2 comentarii

Scris de pe 6 august 2014 în ADEVAR, CREŞTINUL

 

Scrisoare pentru fete

Multe fete din România, frumoase ca zânele, cad victimă păcatului cu aromă de rom şi efecte toxice: sexul înaintea căsătoriei… Dar trebuie să vă avertizez: nu vă jucaţi cu dragostea! N-o stârniți și n-o chemați insistent. Pentru că, spunea Solomon, „e mai tare ca moartea!”. A gustat careva dintre voi din moarte?

Vă scriu fetelor, pentru că unele dintre voi aţi ajuns să justificaţi că “păstrarea fecioriei ţine de legendă”. Apoi, vă revoltaţi pe Dumnezeu pentru că nu vă ajută să vă măritaţi. Sau dacă vă căsătoriţi, vă revoltaţi că n-aţi făcut-o cu partenerul potrivit! Să ştiţi că bărbaţii ideali pe care îi căutaţi nu vor dori niciodată fete de “second-hand”.

Vă scriu, pentru că societatea noastră încearcă să vă convingă că păcatul nu e păcat, că viciile nu sunt vicii, că normalul e anormal. “În situaţia extremă vă poate da cu şampon pentru creier, vă poate amorţi conştiinţa”, scria cineva. Dar, nu are puterea să vă curăţe sufletul, nu vă poate reda frumuseţea lăuntrică. Să ştiţi, frumosul exterior trece, dar cel lăuntric dăinuieşte.

Vă scriu, pentru că “media” vă provoacă să vă arătaţi ce aveţi mai frumos. Fustele mai sus, mai sus, mai sus, sau body-urile mai jos, mai largi, mai despicate. Farmecul vostru e mai frumos cu cât ascundeţi mai mult. Nurii nu vă sunt singura atracţie. Frumuseţea intimă arătaţi-o numai unuia singur… Să ştiţi că, fără să vreţi, reuşiţi să nu mai impresionaţi băieţii. Pentru că, au văzut tot ce era de văzut!

Vă scriu fetelor, pentru că generaţia Facebook vă împinge să vă etalaţi viaţa privată în public. Şi, aţi ajuns să vă faceţi cunoscut necunoscutul pe net, ca pe nişte rufe intime întinse pe sârmă. La drum. Unele vă mândriţi chiar cu defectele. Vă arătaţi cum sărutaţi băieţi, cum vă pipăie, cum ridicaţi pahare, inhalaţi ţigări, aveţi la ochi cearcăne de la machiajele de kilograme, purtaţi unghii false plătite cu sute de lei… Altele v-ascundeţi kile bune cu Photoshopul. Să ştiţi: vă înşelaţi singure! Iar cine-şi taie craca de sub picioare… E în aer!

E impardonabil să vă jucaţi cu propria viaţă. Să ştiţi: de Dumnezeu nu vă puteţi ascunde! Azi, voi cântăriţi alternativele care vă stau în faţă: să fugiţi de Iisus – alegând o familie în care să vă lipsească binecuvântările sale, sau să vă adăpostiţi în braţele Lui. A treia variantă nu există! Nu căutaţi fericirea fără Dumnezeu! Veţi duce o luptă cu Adevărul. Să ştiţi că este mai puternic decât voi!

Nicolae G.

 
3 comentarii

Scris de pe 21 iulie 2014 în AVORT, CREŞTINUL, DESFRÂNARE, SCRISOARE

 

Sunt bogat !

M-am născut la volan… Probabil de aceea conduc destul de bine. Asta nu înseamnă că n-am avut şi accidente! Dar, precum vă spuneam, conduc binişor. Şi, mai ales, sunt bogat ! Da, pentru că am maşină ! Şi nu orice fel de maşină, ci una grozavă, mai grozavă decît ultimele prototipuri prezentate la saloane. Are computer de bord, mai grozav decît oricare alt computer existent ! Nu e nici Mercedes, nici Ferari, nici B.M.W…. Nu vă chinuiţi ! Nu despre un autoturism, dintre cele cunoscute, vreau să vă povestesc ! Este vorba despre trupul meu ! Staţi uşor, nu despre masculul din mine e vorba !

Vreau să vă împărtăşesc revelaţia mea asupra a ceea ce, inconştient, posedăm şi, din păcate, nu preţuim… Avem, am primit, prin naştere, o mare avere. Acesta este trupul (corpul) nostru, o mare avere, pe care o cam ignorăm, dar – mai ales – n-o folosim, aşa cum trebuie. Ba, mai rău, îl batjocorim !

S-o luăm cu începutul. Trupul nostru este perfect, o perfecţiune pe care nici una din “maşinăriile” noastre n-o atinge. El este dotat cu toate accesoriile necesare bunei funcţionări. E adevărat că, faţă de autoturismele pe care le avem şi le conducem, NU are marşarier. El merge înainte sau … stă! Nu poate şi nu trebuie să meargă înapoi, pentru că “înapoi” nu există ! Dacă suntem puţin receptivi, înţelegem că misiunea noastră este “să circulăm”, să experimentăm VIAŢA. Nu ne obligă nimeni să mergem, dar – stînd pe loc – consumăm oricum combustibil, fără a cunoaşte (noi) locuri, oameni, întîmplări – aşadar facem risipă. Să nu înţelegem că ar fi penurie de … combustibil. Nu, nu este penurie, dar “ardem gazul de pomană”…

De cît combustibil dispunem sau, altfel spus, “cîtă aţă avem pe mosor” nu ştim, nu ni se spune şi cred că e chiar mai bine aşa ! Problema este ce facem cu el: mergem sau stăm ?! Este într-adevăr problema noastră, nimeni nu ne forţează, într-un fel sau altul şi nici eu nu mă bag ! Eu însumi optez pentru “deplasare”. Îmi plac locurile, oamenii, întîmplările – mai vechi, dar, mai ales, mai noi ! Ştiu că dispun de o maşină grozavă, am aflat că Sursa de combustibil este inepuizabilă, dar mă gîndesc că va trebui să dau – într-un fel – socoteală de modul cum am folosit, atît maşina, cît şi combustibilul. Asta mă face atent la modul cum conduc, ca să nu (prea) fac accidente. V-am mărturisit că am deja unele, la activ (sau, mă rog, la pasiv). Aşa că sunt mult mai atent.

Am aflat cîteva lucruri şi despre “computerul de bord”: e nemaipomenit ! Pentru cei ce încă n-au aflat, el se numeşte subconştient (alţii îi spun altfel, dar asta este o altă poveste). Vă spuneam că e nemaipomenit. Am învăţat cîte ceva despre modul de a-l folosi conştient, că – de funcţionat, el oricum funcţionează: el este cel care dirijează toate procesele “dinăuntru” şi – ceea ce este şi mai spectaculos – ne cam pregăteşte traseul; astfel, nu e nimic întîmplător din ceea ce ni se întîmplă, din ceea şi ce întîlnim pe traseul vieţii noastre.

Eu simt deja că, în măsura în care sunt mult mai atent la volan şi evit să încalc “regulile de circulaţie”, luînd de bune indicaţiile computerului (unii îi spun “vocea interioară”), traseul pe care “mă plimb” în viaţă (da, pentru mine este o plimbare şi nu aveţi, niciunul dintre voi, motive s-o luaţi altfel) este mult mai plăcut, mult mai uşor, deşi, să nu credeţi că nu am (multe) trasee pe care mi le doresc şi la care nu ajung. Înţeleg, însă, că nu sunt pregătit pentru acele trasee sau – pur şi simplu – ele nu sunt bune pentru mine. Şi, pînă la urmă, tot mulţumit sunt, simţindu-mă protejat (ferit) de “trasee periculoase”. Nu e grozav ?! Ceea ce am mai aflat şi vreau să vă împărtăşesc este modul de alimentare al acestui computer, precum şi sursa de alimentare. Ea constă în accesarea (dacă îmi permiteţi) Sursei. Eu, personal, o fac prin rugăciune şi, vă asigur, computerul meu de bord merge nemaipomenit.

V-aş mai spune doar un lucru: “Codul rutier”, care reglementează circulaţia pe acest traseu este, deasemenea, minunat şi se numeşte Biblia; acolo găsim toate informaţiile de care avem nevoie, pentru ca întreaga călătorie să fie plăcută şi utilă, să nu rătăcim traseele, să nu ne întoarcem pe trasee “desfundate”, pentru ca viaţa noastră să fie o plăcută, perpetuă plimbare, cunoscînd locuri, oameni şi întîmplări minunate… Da, suntem bogaţi, avem maşini grozave, pentru a ne plimba pe trasee minunate şi pentru asta Îi mulţumim lui Dumnezeu. Cel puţin eu, unul, asta fac. Amin.

sfintisieroi.wordpress.com

 
Un comentariu

Scris de pe 27 mai 2014 în CREŞTINUL, VIAŢA

 

Trebuie sa te poti marturisi crestin oriunde

“Vin unii şi-mi spun: aş duce o viaţă creştină dacă aş putea… dacă aş avea condiţii, dacă ar fi… dar aşa e imposibil… Şi le răspund: Asta e viaţa de care ai parte, ăsta-i lozul pe care l-ai tras; acum trebuie să fii creştin; dacă aştepţi să ai confort şi timp liber şi să fie iar linişte şi bunăstare şi să se ducă jupîneasa la piaţă şi să găseşti brînză în toate băcăniile ai putea pierde prilejul de a fi ceea ce spui că doreşti să fii. Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde, în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă.” Nicolae Steinhardt 

Un creştin trebuie să se deosebească de cei lumeşti prin faptele sale, prin portul său, prin comportament, vorbe şi să fie un model pentru cei din jurul lui. Dar toate acestea lucrate cu smerenie şi discernământ. Deci, nici să fii creştin fără să pari, nici să pari fără să fii. Se ştie că adevărata frumuseţe izvorăşte din simplitate şi mai mult de atât oamenii simpli şi smeriţi sunt cei mai plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.

Creştinul trebuie să se mulţumească cu ceea ce-i este strict necesar; ce este în plus, îi este de prisos pentru mântuire. Să ne îmbrăcăm simplu, să vorbim simplu, să ne comportăm fără să ieşim în evidenţă, fără să strârnim invidie în jurul nostru, căci toate acestea sunt caracteristicile unui creştin adevărat.

Poate că ne va urî lumea, ne va prigoni, cataloga, marginaliza, eticheta, ponegri, va râde … căci de cele mai multe ori, să fii prieten cu Dumnezeu presupune respingere din partea lumii, şi implicit, să fii prieten cu lumea înseamnă să fii vrăjmaş cu Dumnezeu: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4, 4). Dar se compară ?… Ce îţi poate oferi lumea şi ce îţi poate oferi Dumnezeu ? Lumea vrea să fii ca ea, să-ţi dea din viciile ei şi să pieri cu ea; nu îi pasă de tine când eşti bolnav, nu se va opri în loc pentru tine nici dacă vei muri. Singurul Care ne iubeşte sincer, curat şi necondiţionat este Dumnezeu. Pentru El se merită să facem orice sacrificiu, să primim orice insultă şi prigoană, căci cu cât ne „pierdem” sufletul pentru Evanghelie, pentru Hristos, cu atât îl vom avea mai asigurat în Împărăţia lui Dumnezeu.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 mai 2014 în CREŞTINUL, SFATURI

 

Parintele Iosif Vatopedinul – 10 recomandari pentru barbati

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.