RSS

Arhive pe categorii: MIHAI EMINESCU

Masca lui Eminescu

mascaEminescu avea un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele care, alcă­tuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afu­mate ce susţin acoperişul unei case. N-avea nici o aspiraţiune pentru sine ci numai pentru naţia şi societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu ci unul social, n-avea nici una din acele însuşiri de a alerga repede pe treptele vieţii spre a ieşi în frunte, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei.

În viaţa afectivă Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esenţial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educaţie analitică, îşi chema iubita în codru verde, fie că gândul morţii i se înfăţişa cu toate mângâierile unei în­gropăciuni după datini şi tristeţele unei vieţi ne­lumite.

Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb puterea de vis este un cer întors în oglindă, fără fund, şi absoarbe su­fletul prezent aproape în întregime. Eminescu era un lunatec sublim în sufletul căruia visele creşteau ca iarba grasă, astupând gardurile şi mistuind pie­trişul, ieşind prin duşumele şi prin straşină. Starea sa normală era cea somnambulică şi trezia acţiunii politice a fost desigur o întâmplare, care, mai la urmă, s-a dovedit tot un vis deşert.

Trăind în desişul lumii sale lăuntrice, Eminescu n-a fost nicicând atras de luminile marilor oraşe, de moliciunile şi estetismul unei vieţi în lume. Hoinar din fire, nu numai a trăit în haine destră­mate şi sub tavane scunde şi verzi de apa ploilor, dar a simţit o plăcere în a cultiva propria mizerie, de a se privi pe sine însuşi consumat de noroaiele şi de bureţii vieţii proletare.

Dar dacă n-avea mândria fizică, o avea pe acea morală. Pătruns în linişte de valoarea proprie, arătă, după împrejurări, fie simplitate gravă, fie dispreţ înalt, preţuindu-se singur şi cu răceală înainte ca lumea să-l preţuiască. De aci un sentiment al răspunderii, o scrupulozitate în toate actele, obstinată, improductivă, care îl fac inapt pentru viaţa publică, nepreţuit pentru cea inte­lectuală.

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzes­trat să exprime sufletul unei mulţimi simple ce se află în primejdia de a fi smulsă din locul rădăcinilor sale, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o întărească pe loc, pe care însă soarta l-a aruncat în mijlocul unei societăţi obosite tocmai de starea pe loc şi grabnică de a-şi lepăda veşmintele orientale.

Azi însă, când sufletul românesc, după o lungă călătorie prin civilizaţia străină, vrea să ia con­ştiinţă de sine, chipul său lunar şi amar-zâmbitor îşi regăseşte puterea asupra sufletelor contimpo­rane şi el ne apare ca singurul în stare să dea ex­presie simţurilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic să ducă aspiraţiile noastre pretutindeni.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Septembrie 2017 în MIHAI EMINESCU

 

Eminescu catre Elena – prima lui iubire

D:DCIM100MEDIAIMG_0025.JPGVăd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

la mormântul ei, oct. 1866

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 August 2017 în MIHAI EMINESCU

 

Un adevar mai putin cunoscut despre marele poet Mihai Eminescu

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi.Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult. Voi publica în continuare versurile scrise de Mihai Eminescu, închinate Maicii Domnului:

Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Din valul ce ne bântuie
Ne apără, ne mântuie!
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Noi, ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Fii scut de izbăvire
Şi zid de mântuire!
Din neguri te arată,
Senină, dulce clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Iată încă o perlă de duh creştin din poeziile marelui Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind: „Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.” Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…

Pr. Arsenie Boca “Mărturia mea” Pr. Petru Vamvulescu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Ianuarie 2015 în MIHAI EMINESCU

 

Un adevar mai putin cunoscut despre marele poet Mihai Eminescu

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi.Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult. Voi publica în continuare versurile scrise de Mihai Eminescu, închinate Maicii Domnului:

Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Din valul ce ne bântuie
Ne apără, ne mântuie!
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Noi, ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Fii scut de izbăvire
Şi zid de mântuire!
Din neguri te arată,
Senină, dulce clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Iată încă o perlă de duh creştin din poeziile marelui Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind: „Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.” Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…

Pr. Arsenie Boca „Mărturia mea” Pr. Petru Vamvulescu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Ianuarie 2014 în ADEVAR, MIHAI EMINESCU

 

Romane, afla cine esti si fii mandru de tara ta

Am demonstrat, până acum, pluridisciplinar, ce nu suntem, anume că nu suntem un popor de adunătură, urmaşi de soldaţi şi colonişti romani veniţi de prin toate colţurile lumii antice.

Cine a avut urechi să audă, ochi să vadă şi curiozitate să cerceteze dincolo de manualele şi carţile istoriei oficiale, lucrurile sunt clare. Paleogenetica, de pildă, a demonstrat fără drept de apel, în ceea ce priveşte etnicitatea noastră, că avem aici, exact pe acest pământ, rădăcini din vremuri imemoriale.

Evident, poporul nostru a suferit şi el, de-a lungul secolelor şi mileniilor, influenţe etnice, lingvistice şi culturale, fie din partea celor ce ne-au fost sau ne sunt şi azi vecini, fie din partea celor ce au tranzitat acest teritoriu spre alte meleaguri.

Însă baza noastră etnică, stratul cel mai solid a rămas cel traco-geto-dacic, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei şi a încercărilor unora de a maghiariza, rusifica, turci sau slaviza. Pe acest subiect orice discuţie cu cei care contestă realitatea este, încă din debutul său, o pierdere de timp.

Vă îndemn ca, de astăzi înainte, să vorbim mai mult despre ceea ce suntem, despre lucrurile frumoase ale acestei ţări, despre oamenii săi minunaţi, din trecut şi din prezent, despre bogăţiile sale, despre ape şi munţi, despre holde şi cântece, despre poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi, despre bunici şi părinţi ce ne-au dat nume. Vă îndemn să vorbiţi tuturor despre olimpicii noştri, despre savanţii noştri, despre eroii noştri militari şi voievozii bătrâni.

Vorbiţi-le despre toate astea copiilor voştri, prietenilor şi rudelor, străinilor cu care intrati în contact, vorbiţi despre asta pe internet, pe profilele voastre de pe reţelele de socializare şi pe blogurile voastre.

Aratăţi, astfel, că vă pasă şi că avem puterea să ne luptăm cu campania de distrugere a entităţii noastre ca neam, campanie tot mai accentuată, ce distruge situri arheologice, închide muzee, serveşte elevilor manuale aberante şi promovează, prin canalele media, numai non-valori.

Pune în slujba României o oră pe zi, atât, nu mai mult, o oră în care o poţi descoperi pas cu pas, îi poţi cunoaşte trecutul, întelege prezentul, îi poţi descoperi personalităţile adevărate şi îi poţi construi viitorul. Afla pe unde se mai găsesc ultimii meşteri artizani de tulnice şi mergi să-i vizitezi! Află mâinile cărei bunici mai îmblânzeşte iţele războiului de ţesut şi mergi să i le săruţi!

Află în ce sate meşterii olari, a căror ştiinţă vine tocmai din neoliticul Cucutenilor, mai dau viaţă lutului şi mergi să le asculţi poveştile despre oameni, pământ şi suflet. Află ce munte, râu sau codru poartă vreo legendă şi vizitează-le, închide ochii şi fi parte a poveştii pe care ele o deapănă de mii şi mii de ani.

Apără-i pe ai tăi în faţa celor străini! Spune-le că român nu înseamnă hoţ de buzunare, nici manelist, nici cel ce sparge seminţe în colţul blocului fără să aibă vreun căpătâi pe lumea asta, nici cei cu ceafa în patru straturi care îşi atârnă la gât lanţuri groase din aur şi nici femeia cu fuste înflorate care stă cu mâna întinsă pe bulevardele capitalelor europene.

Spune-le tuturor că român şi autohton înseamnă Ştefan cel Mare, pavăza creştinităţii împotrivă tăvălugului otoman, înseamnă Henri Coandă şi Aurel Vlaicu, înseamnă Dromihete şi lecţia de morală dată lui Lisimah, înseamnă Eminescu, înseamnă gimnastele noastre de aur şi olimpicii noştri care domină concursurile înternaţionale de decenii întregi. Român este bunicul tău ce a luptat până în munţii Tatra şi la Cotul Donului, iar româncă înseamnă bunica ta ce a rămas să-l aştepte crescându-şi pruncii să fie oameni, nu cerşetori.

Spune-le copiilor tăi că super-eroii noştri nu sunt Batman şi Superman, ci Greuceanu, Făt-Frumos, Sfarmă-Piatră, Setilă şi Părăsilă Lăţ-Lungilă şi că frumoasa noastră din legende nu este Catwoman, ci Ileana Cosânzeana. Ai noştri super-eroi nu au 50 de ani, ci vârste milenare, aparţin acestui plai din vremuri ce se pierd în negura istoriei.

Spune-le străinilor că suntem neam vechi, că Europa a învăţat să cultive pământul de la cei ce-şi odihnesc de mii de ani oasele în glia noastră şi că am umplut mări de sânge apărându-i şi ei liniştea. Neamul meu nu a avut linişte să construiască catedrale măreţe pentru că a stat mereu cu o mână pe plug şi cu una pe sabie.

Neamul meu subjugat şi nu a exploatat niciodată pe alţii şi de-asta oraşele lui nu sunt la fel de bogate pentru a fi admirate de turişti precum Londra, Paris, Roma sau Madrid, capitale ale unor ţări care, secole de-a rândul, au furat, au înrobit, au ucis pentru huzurul propriu.

Nu avem Notre Dame, dar avem Voroneţ, nu avem Waterloo, dar avem Podul Înalt, Mărăşeşti şi Posada, nu avem Turnul Eiffel, dar avem Babele şi Sfinxul, nu avem Riviera Franceză, dar avem Delta Dunării şi nu avem o Statuie a Libertăţii, dar avem un Gânditor de la Hamangia.

Mândreşte-te cu ţara ta şi numeşte-i pe toţi românii fraţii tăi! Să nu-ţi fie ruşine nicăieri pe unde viaţă îţi va purta paşii şi în faţa nimănui, pentru că tu nu eşti dator cu nimic nimănui!

Valentin Roman

 
 

Un adevar mai putin cunoscut

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi. Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult. Voi publica în continuare versurile scrise de Mihai Eminescu, închinate Maicii Domnului:

Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Din valul ce ne bântuie
Ne apără, ne mântuie!
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Noi, ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Fii scut de izbăvire
Şi zid de mântuire!
Din neguri te arată,
Senină, dulce clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Iată încă o perlă de duh creştin din poeziile marelui Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind: „Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.” Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…

 
Un comentariu

Scris de pe 12 Ianuarie 2013 în ADEVAR, DUMNEZEU, LIBERTATE, MIHAI EMINESCU