RSS

Masca lui Eminescu

08 sept.

mascaEminescu avea un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele care, alcă­tuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afu­mate ce susţin acoperişul unei case. N-avea nici o aspiraţiune pentru sine ci numai pentru naţia şi societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu ci unul social, n-avea nici una din acele însuşiri de a alerga repede pe treptele vieţii spre a ieşi în frunte, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei.

În viaţa afectivă Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esenţial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educaţie analitică, îşi chema iubita în codru verde, fie că gândul morţii i se înfăţişa cu toate mângâierile unei în­gropăciuni după datini şi tristeţele unei vieţi ne­lumite.

Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb puterea de vis este un cer întors în oglindă, fără fund, şi absoarbe su­fletul prezent aproape în întregime. Eminescu era un lunatec sublim în sufletul căruia visele creşteau ca iarba grasă, astupând gardurile şi mistuind pie­trişul, ieşind prin duşumele şi prin straşină. Starea sa normală era cea somnambulică şi trezia acţiunii politice a fost desigur o întâmplare, care, mai la urmă, s-a dovedit tot un vis deşert.

Trăind în desişul lumii sale lăuntrice, Eminescu n-a fost nicicând atras de luminile marilor oraşe, de moliciunile şi estetismul unei vieţi în lume. Hoinar din fire, nu numai a trăit în haine destră­mate şi sub tavane scunde şi verzi de apa ploilor, dar a simţit o plăcere în a cultiva propria mizerie, de a se privi pe sine însuşi consumat de noroaiele şi de bureţii vieţii proletare.

Dar dacă n-avea mândria fizică, o avea pe acea morală. Pătruns în linişte de valoarea proprie, arătă, după împrejurări, fie simplitate gravă, fie dispreţ înalt, preţuindu-se singur şi cu răceală înainte ca lumea să-l preţuiască. De aci un sentiment al răspunderii, o scrupulozitate în toate actele, obstinată, improductivă, care îl fac inapt pentru viaţa publică, nepreţuit pentru cea inte­lectuală.

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzes­trat să exprime sufletul unei mulţimi simple ce se află în primejdia de a fi smulsă din locul rădăcinilor sale, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o întărească pe loc, pe care însă soarta l-a aruncat în mijlocul unei societăţi obosite tocmai de starea pe loc şi grabnică de a-şi lepăda veşmintele orientale.

Azi însă, când sufletul românesc, după o lungă călătorie prin civilizaţia străină, vrea să ia con­ştiinţă de sine, chipul său lunar şi amar-zâmbitor îşi regăseşte puterea asupra sufletelor contimpo­rane şi el ne apare ca singurul în stare să dea ex­presie simţurilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic să ducă aspiraţiile noastre pretutindeni.

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 septembrie 2017 în MIHAI EMINESCU

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: