RSS

Arhivele lunare: septembrie 2018

Votez DA la Referendum – Elena J.

COPERTA

Votez DA la Referendum fiindcă vreau pe viitor
Să ducem viață normală – eu și tu, și-al meu popor.
Votez DA la Referendum fiindcă România mea
E Grădina Maicii Sfinte, nu spurcata Sodoma.
Votez DA la Referendum fiindcă sunt normal, firesc,
Nu vreau să schimb Legea Sfântă ce-a lăsat-o Cel Ceresc.
Votez DA la Referendum fiindcă sunt creștin și eu –
Ortodox precum strămoșii cu teamă de Dumnezeu.
Votez DA la Referendum să n-am teamă să trăiesc
Liber, vesel, drept și sacru pe-al meu Pământ Românesc.
Votez DA la Referendum fiindcă vreau c-ai mei copii
Să trăiască-n libertate, să fie-n credință vii.
Votez DA la Referendum fiindcă nu vreau să asist
La parade travestite unde-i duhul ateist.
Votez DA nu doar c-am dreptul, dar sunt și îndatorat
Să îmi apăr țara sfântă cum strămoșii s-au luptat.
_____________________________________
Iară tu care stai astăzi fără griji, indiferent,
Ori susții și tu Sodoma, ori ești prea inconștient;
Nu uita că România la care poate visezi,
Are șanse să-nvieze numai dacă DA votezi.

ELENA J.

 
8 comentarii

Scris de pe 28 septembrie 2018 în ELENA J., Uncategorized

 

Un film Ortodox rusesc pe care il recomand – Confesiunile unui samurai

 
3 comentarii

Scris de pe 25 septembrie 2018 în ORTODOXIA

 

Trupul traieste daca e locuit de suflet

led-zeppelin-stairway-to-heaven1.jpg

Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştiinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului. Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.

Pr. Arsenie Boca

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 septembrie 2018 în VEŞNICIE

 

Vizita – Vasile Voiculescu

vasile-voiculescu-4.jpgEu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine,
Tu, însă, Doamne, cobori când vrei: măcar în treacăt
Vino, Te-aştept în cămăruţă la mine…
Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici lacăt,

Pune straja Ta la uşă şi la fereastră,
Să nu intre peste noi nici bine nici rău
Care să tulbure petrecerea noastră,
O zi întreagă, Doamne, să fiu numai al Tău.

 
8 comentarii

Scris de pe 25 septembrie 2018 în DUMNEZEU

 

Frumusetea dragostei

Dumnezeul meu.jpg

Dragostea este esenta si izvor de frumusete intrucat ea le face fermecatoare pe toate cele asupra carora se asaza sau pe care le inconjoara.  Folosind o imagine din Symposionullui Platon, Teodoret zice ca „dupa cum cei care sunt indragostiti de trupuri isi alimenteaza iubirea privind pe cei iubiti si-si maresc si mai mult dorinta, tot asa cei care primesc boldul dumnezeiestii dragoste, vazand cu sufletul acea divina si pura frumusete, ascut si mai mult sagetile dragostei si cu cat doresc mai mult s-o impartaseasca cu atat isi indeparteaza mai mult saturarea, in timp ce placerea trupeasca e urmata de satiu, dragostea dumnezeiasca nu admite legea indestularii”.

Aceasta dragoste trezeste imaginea afectiunii dintre mire si mireasa pe care o invoca Sfantul Pavel pentru noi dupa tabloul Cantare Cantarilor: „V-am unit unui singur barbat ca sa va infatisez ca pe o fecioara neprihanita” (II Cor. XI, 2). Aceasta striga in Cantarea Cantarilor catre mire: „Arata-mi fata ta si fa-ma sa aud glasul tau, caci glasul tau e dulce si fata ta frumoasa” (II, 14).

Inaripata de istorisirile despre frumusetea lui, ea doreste sa-i vada si fata indragostit de aceasta frumusete, petitorul si insotitorul miresei, dumnezeiescul Pavel, a spus acest cuvant: „Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos?”.

Frumusetea duhovniceasca este expresia si rodul dragostei. E o lege care e aplica tuturor si lui Dumnezeru si fapturilor Sale rationale. Atletii virtutii s-au indragostit de frumusetea lui Dumnezeu, pe care o releva texte din Sfanta Scriptura, indeosebi din Psalmi: CIII; XCIII; XCV; XLN, apoi in Isaia LXIII, Cantarea Cantarilor 1, 2, 3 etc., texte folosite in cult sau la imbracarea vesmintelor sacre. Aceste texte subliniaza intelepciunea, frumusetea si puterea lui Dumnezeu ca imparat, creator al lumii si forta irezistibila. Intelepciunea si puterea formeaza cununa frumusetii divine.

Frumusetea omeneasca a Logosului depaseste pe aceea a oamenilor, dupa cuvantul psalmistului: „Impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor si har se revarsa de pe buzele tale” (Psalmul XLII, 3). Ca fiinta divina Logosul era si este frumos, deoarece Dumnezeu ca dragoste absoluta nu putea si nu poate fi decat frumusete absoluta.

Cand in faimosul text mesianic, Isaia zice despre Logos ca: „Chipul lui era hidos, dispretuit si nesocotit” (Isaia LIII, 3), aceasta dizgratiozitate se datora, probabil apasarii pacatelor noastre asupra firii sale omenesti, care o faceau sa zica in gradina Ghetsimani: „Parinte, fa sa treaca de la mine paharul acesta” (Matei, XXVI, 42). In alta parte, Isaia prezinta pe Logos ca fiind frumos (XXXIII, 17). Cantarea Cantarilor (V, 13-16), il infatiseaza ca pe o minune de frumusete si dulceata.

Teodoret pune accentul intai pe frumusete, pentru ca frumusetea este manifestarea vazuta a dragostei. Intrupandu-se, Logosul a luat in El tot neamul omenesc, care e frumos, ca chip al lui Dumnezeu. Prin aceasta El si-a insusit, in trup omenesc, propriul Sau chip, pe care-l daduse primului om nealterat de pacat.

Actul intruparii fiind un act al dragostei, cel intrupat nu putea avea, in general, decat expresia dragostei, adica a frumusetii. Daca frumusetea fizica a naturii sale umane a putut ceda, catva timp, din cauza poverii pacatelor noastre, ea a fost suplinita de frumusetea sufleteasca a Logosului fata de rastignitorii Sai prin cuvintele: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac”.

Continutul mantuirii: adevarul, blandetea si dreptatea sunt aratate ca elemente ale frumusetii Logosului de Psalmist cand zice: „Cu podoaba si frumusetea ta, inainteaza, sporeste si imparateste pentru adevar, blandete si dreptate” ( Psalmul XVIV, 5).

Intelepciunea sprijinita pe textul: „S-a revarsat harul de pe buzele tale” (Psalmul XLIV 3) deriva din frumusetea divina, adica din dragoste. Puterea emana din aceeasi dragoste, caci nici o putere nu se poate compara cu cea a dragostei. Aceeasi este situatia bogatiei pe care Teodoret o prezinta in acelasi context al dragostei cand zice: „Acestea sunt ale lui: si frumusetea si bogatia si puterea”, motivand cu textul din Isaia: „Acesta era frumos in vesmantul lui, mandru de belsugul puterii lui” (LXIII, 1).

Frumusetea Logosului intrupat venea din frumusetea Sa divina: „Vesmantul omenesc n-a acoperit frumusetea dumnezeiasca; desi imbracat in acest vesmant, (Logosul) slobozea margaritarele din Frumusetea Lui, ca sa-i oblige si sa-i atraga la dragoste pe cei care-L priveau”.

Profetii, apostolii si martirii cunosc in chip deosebit frumusetea dragostei. Cununa lor filosofica este „virtutea cea mai desavarsita”, orientarea lor este lasarea de o parte a lucrurilor de aci si indragostirea de frumusetea dumnezeiasca sau de frumusetea de negrait. De aceasta frumusete s-au aprins si noii atleti ai virtutii a caror viata a descris-o Teodoret.

Ce e, in fond, aceasta frumusete „Dumnezeiasca” sau de „negrait”? Ca element divin ea nu poate fi analizata sau cunoscuta pe cale obisnuita, ca orice act sau fenomen estetic, ci printr-o puternica incordare spirituata a credintei.

Contemplarea dragostei

Dragostea dumnezeiasca n-are satietate. Cei cuprinsi de ea nu vor avea niciodata indestulare, ci doresc din ce in ce mai mult sa vada, sa contemple aceasta dragoste. Asa s-a intamplat cu Moise, care fiind invrednicit de dumnezeiasca contemplare, cat e cu putinta unui om, auzea adesea glasul unui Dumnezeu. Stand 40 de zile inlauntrul norului, unde a primit legea dumnezeiasca, nu numai ca nu s-a saturat, dar a capatat o dorinta si mai puternica si mai fierbinte. Ca si cum ar fi fost toropit de betia acelei dragoste si agitat peste masura de nebunia iubirii, nu si-a mai cunoscut propria-i fire si a dorit sa vada lucrurile pe care nu-i era ingaduit sa le vada. Ca si cum ar fi uitat de stapanire si neingaduindu-se decat la dragoste, a zis catre Dumnezeu: „Iata, Tu imi spui: „Ai aflat har inaintea mea, si eu te cunosc inaintea tuturor”. Daca am aflat har inaintea fetei Tale, arata-mi-te ca sa te cunosc.” (Iesirea XXXIII, 12-13).

Moise a primit asemenea imbatare din dumnezeiasca dragoste, iar imbatarea n-a stins setea, ci a facut-o si mai arzatoare. Adaosul de bautura a intensificat dorinta si consumul ei a sporit pofta. Dupa cum focul cu cat e alimentat mai mult, cu atat arata o putere mai mare, intrucat aceasta creste prin adaosul materiei, si nu se slabeste, tot asa si dragostea de Dumnezeu se aprinde prin contemplarea celor Dumnezeiesti si primeste din aceasta o lucrare mai puternica si mai calda.

Sfantul Pavel a contemplat si el pe Dumnezeu sub aceeasi imbatare de dragoste. Se cunosc aprecierile lui asupra acestui stadiu al filosofiei monahale si crestine in general. Marele David a ranit cu dragostea de Dumnezeu pe multi prin psalmii sai, ca de pilda prin cuvinte ca acestea: „Cat de dulci sunt cuvintele tale pentru gatlejul meu! Pentru gura mea ele sunt mai dulci ca mierea” (Psalmul CXVIII, 103). Sau: „Judecatile Domnului sunt adevarate: toate-s deopotriva drepte. Mai dorite-s decat aurul si pietrele scumpe si-s mai dulci decat mierea si fagurul”. (Psalmul XVIII, 9-10) sau: „Veseleste sufletul robului tau, caci catre tine Doamne, inalt sufletul meu” (Psalmul LXXXV, 4); „Sa se bucure inima celor ce-L cauta pe Domnul” (Psalmul CIV, 3) sau: „Gustati si vedeti, caci bun este Domnul” (Psalmul XXXIII, 8) sau: „Insetat este sufletul de Dumnezeu cel tare si viu” (Psalmul XVI, 2). Aceasta dulceata, bucurie si sete dupa dragoste dumnezeiasca au experimentat-o monahii cu viata imbunatatita ca, de exemplu, Julian, pe care bastinasii il numeau Sava si altii.

Contemplarea, cea mai inalta treapta a „filosofiei” dragostei, pe care Teodoret o numeste uneori si „ranire de dragoste dumnezeiasca”, nu e un act de natura speculativa sau o privire aievea a unui obiect care ar fi dragostea dumnezeiasca sau Dumnezeu Insusi; ea este inundarea in suflet a unei mari lumini si bucurii duhovnicesti, ca rod al unei credinte puternice si incununare a unei cautari indelungate a desavarsirii potrivit legii lui Dumnezeu.

Contemplarea nu este si nu ramane un act abstract, rod al efortului religios individual. Cu cat virtutea se mareste cu atat colaborarea harului Sfantului Duh sporeste, si prin aceasta, energiile divine revarsa in suflet frumusetile dumnezeiesti, pe Dumnezeu insusi, dupa cuvantul Fericitului Augustin, contemporanul mai in varsta al lui Teodoret: „Doamne, m-ai chemat, m-ai strigat si ai rupt surzenia mea. Ai raspandit bun miros, eu l-am aspirat si acum ti-l respir tie. Am gustat, dar mi-e foame si mi-e sete. M-ai atins si m-am aprins de pacea Ta”.

Fericitul Augustin face aluzie la convertirea sa, act in fond asemanator cu acela al contemplarii. Contemplarea e insotita sau urmata de realizari mari ca acelea ale lui Moise, David, Pavel sau ale „iubitorilor de Dumnezeu, monahi care aveau grija de cei lipsiti, de vaduve si de orfani, osandeau pe cei ce faceau nedreptati si ajutau pe cei nedreptatiti”.

Contemplarea nu era un simplu deliciu al intalnirii credintei cu dragostea dumnezeiasca; ea se reflecta uneori prin puterea facerii de minuni si filadelfia.

protos. conf. dr. Justinian Carstoiu, crestinortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 septembrie 2018 în DRAGOSTEA

 

Marturisirea unei femei care s-a intors din lumea cealalta

femeie-rugaciune-biserica-lumanare-1-600x400.jpg

Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.

În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: „Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! „Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :”Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !”.

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea.

După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: „Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă”. După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau.

Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.

Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.)

Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege.Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: „Unde mă aflu”?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis:

Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus:Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei.

O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său.

Arătaţi-i locul pe care îl merita!”

Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: „Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. „Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor”.

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!”

Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:

– Cine este acesta?

– Preotul nostru.

– Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :

– Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:

– Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.

– Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.

Atunci acela a răspuns:

– Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o „femeie”, şi am îndrăznit să o întreb:

– Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând: „Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ”. Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt „tovarăşă” a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. „La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus”. [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:

„Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici”; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă”

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică”.

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: „Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!”

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:”Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?” O voce a răspuns:”Întoarce-o pe pământ prin părul ei!”

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: „intra în trup!”. Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: „Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce”.

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:

– De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:

– De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:

– Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:

– Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:

– Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:

-Aţi văzut că v-aţi înşelat?

-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.

-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.

-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:

-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:

-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică. Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin.

VIATA DUPA MOARTE – Noi marturisiri cutremuratoare, https://www.ganduridinierusalim.com

 
3 comentarii

Scris de pe 25 septembrie 2018 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Balada ochelaristului

ochelarist

Miopia-i crește,
Vederea-i slăbește
Și consult el face
Chiar dacă nu-i place
S-aibă ochelari
Ca de tocilari,
Că-i vine cam greu
Să-i poarte mereu.
De aceea-i lasă
Uneori pe-acasă
Fiindcă-i e rușine
Să îi ia cu sine.
Și tendință are
Să strâng-ochii tare
Ca să vadă clar
Globul ocular.

Dar mai este-un caz
Ce stârnește haz –
Hipermetropia,
Nu-i ca miopia:
Clar, nu vede-n față,
Ci de la distanță –
Vedere de soacră,
Doar că nu e acră.
E doar un defect
De ochi stâng și drept.

Dar nu râd de tine,
Căci și eu, știi bine
Port niște-ochelari
Ca de tocilari
Și îi las pe-acasă
Să stea-n toc, pe masă,
Că de ei nu-mi place
Și cu asta, pace!

ELENA J. 😎 😄

 
6 comentarii

Scris de pe 22 septembrie 2018 în ELENA J.