RSS

Arhivele lunare: iulie 2018

Saracia nu este in trupuri, ci in suflete

sad-unhappy-woman-sitting-on-beach-during-sunset-slow-motion-shot-at-240fps_rb8cewr6_thumbnail-full01.png

E vremea când plăcerile sunt peste tot, dar nimic nu ne aduce bucurie. Prieteni se arată mulți în jurul nostru, dar n-avem puterea să ne deschidem în fața niciunuia. Zâmbim în fața celorlalți, iar când suntem singuri vărsăm râuri de lacrimi. Stomacul ne e plin cu de toate, totuși, în inimă e un gol imens. Bogăția o avem în trup, iar sărăcia în suflete. Condămnăm la ceilalți slăbiciunile de care noi înșine suntem robiți. Ne răzbunăm și apoi plângem. E vremea când ne simțim singuri pentru că singuri ne-am închis ușa. Gândurile fură odihna nopții și nu ne dau pace…

E vremea când domnesc egoismul și indiferența. Simțim cu toții decăderea generală, dar nimeni nu face nimic în acest sens. Constatăm, tragem concluzii, dar rămânem la nivelul de constatare. Nu vremurile nu mai sunt cum au fost, ci noi nu mai suntem cum eram cândva. Iar dacă azi s-a împuținat fericirea, este pentru că s-a împuținat dragostea în fiecare dintre noi și puterea de a ne jertfi pentru ceilalți. Sunt sigură că dacă fiecare ar încălzi focul dragostei care s-a răcit, viața ar fi veșnică încă de pe pământ. Pentru că știu că există oameni care îți prelungesc viața prin dragostea lor.

Elena J.

Reclame
 
6 comentarii

Scris de pe 31 iulie 2018 în ELENA J., SFATURI

 

Familia si copiii nascuti in lanturi

1.png2

Pr. Arsenie Boca, lataifas.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 iulie 2018 în CASATORIE, COPII

 

Sarutati-le mainile azi! Maine s-ar putea sa le sarutati crucea de pe mormant

Sarutati-le mainile azi! Mainile s-ar putea sa le sarutati crucea de pe mormant. – Natalia Luchita

ah.jpg

 
Un comentariu

Scris de pe 31 iulie 2018 în PARINTI, Uncategorized

 

Peter Hurley – convertirea la ortodoxie

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 iulie 2018 în ORTODOXIA

 

Mult ni s-a dat, mult ni se va cere

Dumnezeu pune la incercare sufletele in multe si variate feluri si asteapta sa vada cum lucreaza libertatea vointei fiecaruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte usor si repede, si indata ce devin credinciosi se roaga. Ei traiesc in lume fara osteneala prea mare. Intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica doreste sa vada daca acestia se bucura si lucreaza pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fara multa truda. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunostintei. Altii insa sunt lasati sa se oboseasca mult in fel de fel de  nevointe, in asteptare indelungata, in lacrimi neincetate de cerere a Duhului Sfant, si foarte greu le raspunde Dumnezeu. Nu pentru ca nu-i iubeste – poate chiar pe acestia ii iubeste mai mult, – ci pentru ca vrea sa le vada straduinta, rabdarea, increderea.

In tainica lui intelepciune, Dumnezeu toate le face dupa un plan. Acei ce nu primesc harul cu repeziciune se aprind si mai tare de dorul lui si, dezlipiti de lume, lepadati de toate, ei nu deznadajduiesc in acest pustiu de asteptare. Tocmai acest dor fierbinte vrea Domnul sa-l incerce – daca vor rezista la toate ispitele si la toate luptele sau vor cadea in indiferenta si plictiseala de atata asteptare. Asa se dovedeste credinta in Cel ce nu este un inselator si care va darui cu siguranta ceea ce a fagaduit celor ce-L roaga cu rabdare pana la sfarsit. Pentru cei credinciosi, credincios este Domnul! Acestia neincetat se cerceteaza si se judeca sa vada cu ce L-au suparat pe Domnul de-i lasa atat de mult timp sa astepte venirea Duhului Sfant peste ei. Si neincetat isi descopera greseli, neinsemnate in fond, dar care in ochii lor par mari. Se caiesc amarnic si se considera cu adevarat nevrednici de venirea Duhului peste ei. Pe acestia ii iubeste Dumnezeu in ascuns si ii ajuta si ii apara de rautatile vicleanului.

Masura dragostei fiecaruia este foarte variata si Domnul cantareste lacrimile fiecaruia si drepte sunt judecatile Sale. El nu se uita la fata omului, ci la gandurile sale ascunseNu evlavia aparenta si nu practica religioasa exterioara le pretuieste Dumnezeu mai mult, ci inima curata, infranta, duhul smerit; pe acestea le doreste El.

Fiecare va da socoteala de ceea ce a primit sau de ceea ce i s-a oferit si n-a primit, de ocaziile ce i s-au dat sa afle, sa caute, sa invete si pe care nu le-a luat in serios, de sfaturile si indemnurile Domnului venite prin gura oamenilor alesi, care insa n-au fost primite, ci au fost dispretuite. Cel cu adevarat credincios nu va fi niciodata sigur de sine insusi.Chiar de va fi obtinut harul ceresc, el tot va crede ca nu-l are si nimanui nu va spune lucrul acesta. Toata munca si tot zelul lui i se vor parea nimic si vesnic va fi flamand si insetat de Dumnezeu.

Cel care se compara cu altul si se crede mai luminat si mai inaltat spre desavarsire, acesta – vai! – a si cazut din smerenie in mandrie, si toate ostenelile lui sunt zadarnice. Judecarea altora este intotdeauna dovada trufiei din inima celui ce judeca. Numai cel care ii iarta pe toti, ii apara, abia acela a ajuns la smerenie. Cel care dezvaluie pacatele altora este, de asemenea, plin de mandrie si toata evlavia lui este o prefacatorie. Si nu este suficient ca limba sa taca, sa nu mai cleveteasca, ci trebuie ca mintea insasi sa-ajunga sa nu mai gandeasca niciodata rau despre nimeni. Caci pacatul trufiei in minte nu este numai pe limba. Abia atunci cand in ganduri si in vorbe se face un gol total despre lume si oameni si Domnul este singura preocupare a mintii, a limbii, a urechii si a ochiului, abia atunci sufletul a ajuns la acea fericire a saraciei duhului pe care Iisus o pune in fruntea celor noua fericiri predicate de El.

Un crestin adevarat nu este niciodata sigur de ziua de maine si permanent se gandeste la sfarsitul sau, iar nu la cel al fratelui sauEl este atent numai la el insusi, la tot ceea ce se petrece in mintea lui, are mult de lucru cu propriile lui ganduri rele, pe care neincetat se lupta sa le alunge, si niciodata nu are timp sa observe ce face aproapele lui. El nu urmareste decat linistea sufletului sau, alungarea poftelor din el, fara sa se lase in seama vreunui har special sau sa se justifice in vreun fel anume.

Cine nu-L primeste pe Hristos in inima sa inca din viata aceasta nu va avea parte de El nici in vesnicie

Crestinii trebuie sa se nasca din Duhul Sfant, asa cum copiii se nasc din parintii lor trupesti. Rostul parintilor acesta este, sa nasca fii, iar lipsa copiilor ii intristeaza. Tot astfel Dumnezeu se intristeaza atunci cand sufletele nu se nasc din Duhul Sfant.Aceasta este opera cuvantului predicat oamenilor. Acest cuvant trebuie sa-i faca pe oameni sa renasca din Duhul, sa-i faca oameni duhovnicesti. Asa precum umbra merge inaintea trupului si anunta prezenta acestuia, tot asa cuvantul Evangheliei este umbra lui Hristos Insusi.

Cuvantul preceda Adevarul

De la Creatie, Dumnezeu a avut in vedere nasterea fiilor duhovnicesti. De aceea i-a si trimis El pe prooroci, pe profeti, pe patriarhi, pe parinti, legile si, in cele din urma, pe Insusi Fiul Sau. Toata aceasta lucrare a avut ca scop sa nasca fii din natura Sa dumnezeiasca si intreaga omenire a fost chemata la aceasta renastere spirituala, dupa cuvantul: „De nu se va naste cineva de sus, nu va putea vedea Imparatia lui Dumnezeu”Mare bucurie se face in Ceruri pentru un singur suflet astfel renascut. Trupul omului este un simbol al sufletului, iar parintii lui trupesti ii simboli­zeaza pe Tatal Ceresc si, ca mama, pe Duhul Sfant. La randul lui, sufletul este trupul Duhului Sfant. Si precum trupul de carne, fara suflet, este mort, tot asa si sufletul, fara Duhul Sfant este mort pentru Imparatia Cerurilor, neputand lucra nimic din cele dumnezeiesti.

Numai in inima celui ce priveste neincetat spre Hristos, cu dragoste si dor fierbinte, Acesta isi imprima chipul Sau. Chipul Domnului se fixeaza, se picteaza, se cufunda in sufletul celui ce-L cauta, iar omul nu mai poarta vechiul lui chip, ci chipul lui Hristos,care va invia impreuna cu el, si astfel acest om se va alatura Stapanului care a domnit in inima lui. Sufletul care n-are imprimat in el chipul lui Hristos nu este vrednic pentru Imparatia Cerurilor, asa precum o moneda ce nu poarta emblema stapanirii pamantesti este falsa si poate fi aruncata la gunoi, pentru ca nu intra in circulatie. Dupa cum trupul mortului nu mai are nici o valoare si este scos afara din casa si bagat in pamantul cimitirului, tot astfel sufletul mort este scos afara din Imparatia Cerurilor si ingropat in intunericul iadului. Sufletul mort n-are ce cauta in cetatea sfintilor!

Sa ne rugam si sa-i cerem cu credinta lui Dumnezeu sa ne daruiasca inca vii fiind, in acest trup de carne, pe Duhul Sfant, care este viata sufletului nostru. Caci cel ce nu cauta inca de aici lumina dumnezeiasca pentru sufletul sau si n-o primeste, la sfarsitul vietii trupului sau si sufletul ii va fi impins afara din Lumina cea cereasca, din viata vesnica. Asa cum focul, in esenta lui, nu poate fi schimbat de nici o materie ce se arunca in el, caci el topeste si consuma totul, tot astfel si sufletul care trece prin focul Duhului Sfant topeste si arde toate gandurile rautatii ce vin peste dansul. Nimeni nu-i mai poate face nimic, asa precum o pasare ce zboara sus de tot, in inaltimi, nu se mai teme de nimic, fiindca este deasupra tuturor primejdiilor.

Caderea lui Adam este caderea sufletului in stapanirea duhurilor rele, este omul care a coborat din Ierusalim spre Ierihon si a fost atacat de hoti, batut rau si lasat gol. Iar samariteanul milostiv nu este altul decat Iisus Insusi, Mantuitorul sufletelor noastre.

Nu cuvintele legii salveaza sufletul omului, asa cum nu levitul sau fariseul l-au salvat pe nenorocit, ci doar mila lui Dumnezeu; si numai cei plini de mila fata de aproapele lor isi salveaza sufleteleCel ce nu judeca pe nimeni, cel ce-i iarta pe toti si se milostiveste de toti si nu se cearta niciodata cu nimeni, ci toate le trece de la sine, le cedeaza altuia, lipsindu-se pe el de bunurile lui, de hainele lui, de banii lui, de interesele lui, pentru a veni in ajutorul altora. Ba inca isi da si viata din iubire pentru fratele lui ce se afla in primejdie, caci aceasta este dovada adevaratei iubiri. Acesta isi salveaza sufletul, inviindu-l pentru vesnicie – caci spune Iisus: Cine isi va pierde sufletul sau il va castiga”. Il va pierde in folosul altuia, pentru a-i ajuta pe altii, asa cum a facut samariteanul cel milostiv.

Ca si trupul lui Lazar cel mort de patru zile, care mirosea groaznic, asa este si sufletul nostru plin de toate rautatile patimilor. Aceasta rana a mortii sufletesti o mostenim cu totii noi, urmasii lui Adam. Si aceasta oribila rana nu poate fi vindecata de nimeni, decat de Hristos. Nici profetii nici legea nu puteau vindeca moartea sufletului omenesc. Doctorul cel adevarat al sufletelor noastre este Iisus Hristos, care pentru aceasta a venit in lume, sa readuca la viata sufletele noastre moarte, si neincetat El asteapta afara si bate la usa inimilor noastre; si cine-i va deschide, ferice va fi de sufletul lui!

Iisus este hrana si bautura sufletului nostru, viata noastra vesnica. Cine nu-L primeste pe Hristos in inima sa inca de pe acest pamant nu va avea parte de El nici dincolo, in vesnicie.

Sufletul care nu este luminat de Duhul Sfant este nelinistit, temator si nestatornic

Cel cu adevarat credincios trebuie sa se straduiasca sa-si schimbe gandurile, obiceiurile, toate conceptiile si rationamentele sale vechi, cerand neincetat ajutorul lui Dumnezeu. Pacatul nu mai are putere asupra celor ce-L asteapta cu incredere pe Domnul si se gandesc la aceasta neincetat. Satana vrea sa inspaimante sufletul prin ispite si caderi, ganduri rele, provocari si boli. Dar cine este atent si stie de unde ii vin toate relele nu se sperie, ci asteapta cu rabdare trecerea lor. El stie ca Domnul va lupta pentru salvarea lui din ghearele duhurilor rele, numai sa aiba incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu. El este atent la gandurile noastre, la felul cum acestea lucreaza, la sinceritatea iubirii noastre fata de El, la felul cum il cautam, la zelul nostru pentru El. Asa cum un copil nu se poate ingriji singur si plange si se tine tot timpul de mama sa, tot asa si sufletul – ca un copil plange in fata lui Dumnezeu si se tine dupa El. Si daca o mama nu-si respinge copilul ce o cheama, cum va respinge Domnul sufletul care-i nascut din El, prin credinta?! Domnul il invata pe acest suflet cum sa se roage cu adevarat, cum sa gandeasca curat, cum sa traiasca in curatenie. Caci oricine isi inchipuie ca poate sa fie bun, drept si curat fara de Hristos, acela este „un hot si un talhar, ce nu intra pe usa, ci se urca si sare pe alta parte”. Caci numai Hristos este „Calea, Adevarul si Viata”...

Sa ridicam trupul nostru, sa-l facem altar de jertfa, sa punem pe el gandurile noastre si sa-L rugam pe Dumnezeu sa trimita focul ceresc, nevazut, sa mistuie totul. Sufletul care nu se hraneste cu lumina Duhului Sfant este nelinistit, temator si foarte nestatornic. Desi multi crestini par evlaviosi, ei traiesc inca din plin in duhul lumii acesteia. Fac parada de cult religios, dar inima lor este lipita de cele lumesti, vazute, materiale. Cetatenia adevaratului crestin este insa in ceruri, si aceasta nu este un simbol sau o vorba goala. Numai cel care a ajuns la pacea inimii sale si nici un gand lumesc nu-l mai tulbura, acela si-a gasit adevarata cetatenie cereasca”.

POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, http://www.cuvantul-ortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 iulie 2018 în SFATURI

 

Cum trebuie sa fie culoarea pruncului la nastere

weledahippo_editoriallarge

Pruncul care se naste de culoare rosiatica, reprezinta patimile, se arata imediat ce patimi a mostenit. Zicea parintele foarte bine despre cum se concep copiii, a 3-a zi dupa ce a fost conceput, Dumnezeu trimite sufletul in celula care s-a format si daca ea este din parinti patimasi atunci in acel embrion sufletul intra ca in iad. Daca copilul a fost conceput in desfrau (nerespectarea zilelor, in posturi) atunci el se naste rosiatic deoarece parintii sunt aprinsi de aceasta patima. Plus ca nestiind parintii de insarcinarea femeii, continua sa aiba relatii conjugale dupa acele 3 zile de cand a fost trimis sufletul in embrion – aceasta e distrugerea sufleteasca care i-o aduc parintii copilului lor si el se naste plangand. Dupa ce a fost insufletit embrionul, femeia trebuie sa se separe sa sfinteasca lucrarea divina prin impartasanie si marturisire regulata si nimic altceva!

Cazul ideal este pregatirea de ani de zile pentru „nasterea din nou” a parintilor, adica pocainta si lucrarea de curatire cu ajutorul duhovnicului. Dupa ce a hotarat duhovnicul ca sunt pregatiti parintii pentru a concepe, primesc binecuvantare, si acel suflet trimis de Dumnezeu va intra in celula curatita de pacate. Acel copil se va naste curat si culoarea lui va fi alba, adica divina, si starea lui linistita, va fi prunc cu har binecuvantat atat de Dumnezeu cat si de parintii lui. Dar cum se practica de obicei? Dupa nunta, chefuri, betii, distractii, fiind indemnati de lume, bunici, rude sa faca mai repede un copil, asta diavolul doreste, ca sa se nasca un copil al lui si astfel, incepe viata de chin…

Culoarea vinetie (albastrui, zicea parintele) culoarea pruncului – patimile maniei, rautatii, ura, indivia, nervozitatea, demonizarea in general, ceea ce mosteneste de la parinti.

Pr. rus Dimitrie, traducere Mariana Hatzimanoli

 
4 comentarii

Scris de pe 28 iulie 2018 în CASATORIE, DESFRÂNARE

 

Despre jertfa ostasilor romani – Vasile Parvan

20414081_329820764129060_4584508370230806562_o

Reflecțiile lui Vasile Pârvan despre jertfa ostașilor români în Războiul Întregirii se constituie într-un poem de o tulburătoare sensibilitate. Iată cum definea marele istoric ceea ce numim, îndeobște, eroism: morții noștri n-au gândit mult, ei nu mai aveau puteri și pentru asta, pentru că s-au ghemuit într-o singură idee – a rezista – și aceasta era moartea pentru noi. Morții noștri n-au simțit mult, ei nu mai aveau inimă și pentru asta, inima lor se împietrise. Și totuși ar fi avut și ei ființe iubite, un viitor, gânduri duioase, lacrimi și tot ceea ce topește pe om și-l face „uman”. Ei încetaseră de a fi oameni. Erau lucruri. Erau vântul care suflă în furtună – împotriva dușmanului. Ei nu mai erau decât una cu pământul care îi născuse, una, chiar înainte de a fi murit, și pământului nu-i era frică, pentru că el e veșnic, și lor nu le era frică pentru că nu mai erau ei, ci însuși acest pământ care se ridica prin copiii lui în unde imense. Morții noștri, scumpii noștri morți, ne îndeamnă să luptăm, spre a nu lăsa ca jertfa lor să fi fost zadarnică.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 iulie 2018 în ROMANIA, Uncategorized