Poveste de dragoste fara sfarsit

A fost odată pe pământ,
A fost ca niciodată,
Doi oameni într-un singur gând,
Uniți prin a lor soartă.

Și-au fost crescuți de-ai lor părinți
În legea creștinească,
Cu-nvățăturile de sfinți,
Ca drept ei să trăiască.

Tot ce făcea el pentru ea,
Făcea doar din iubire
Și chiar și-atunci când ea greșea,
O mustra cu iubire.

Băiatul inginer era,
Iar fata profesoară,
Ea pe el mult îl iubea
Și el ca prima oară.

Dar iată că-ntr-o neagră zi,
Fata se-mbolnăvise,
Iar soțul când o auzi,
Pe loc se-ngălbenise.

Iar fata sigură era
Că o s-o părăsească
Și că departe va pleca
Și n-o s-o mai iubească.

Pentru că ea la pat căzu,
Răpusă de-o grea boală,
Încât ei amândoi crezu,
Că-n curând o să moară.

Dar el credea-n iubirea lor,
Aprinsă și curată
Și căuta leacuri de zor,
Să știe că-i salvată.

Demisia-și dădu atunci,
Să poată s-o-ngrijească
Și alerga prin văi și lunci
Ca leac să îi găsească.

Dar anii grei treceau în șir
Fără nicio speranță,
Căci viața ei stătea-ntr-un fir
Subțire ca de ață.

Ajunseră bătrâni de tot
Și boala înainta,
Dar el nu contenea deloc
Din grija ce-i purta.

Și se mira chiar ea de ea
Cum încă mai trăiește,
Căci nu știa ce o ținea
De viața-i prelungește.

Dar într-o altă neagră zi,
Căzu și el deodată
Și în aceeași zi muri,
Necruțat de-a lui soartă.

Iar viața ei acum sfârșea –
S-a rupt firul de ață.
Iubirea lui o mai ținea
Să nu plece din viață.

Iubirea lor de pe pământ
O duse-n veșnicie,
Ca s-o trăiască-n cerul sfânt
Decât oricând mai vie.

Elena J. (după o poveste de dragoste adevărată)

 

Cand tacerea vorbeste

In drum spre Oricova mi-a facut cu mina un copil. M-am oprit si l-am luat. A urcat linga mine in fata si mi-a dat o mina calda, ca barbatii mari. Avea vreo opt ani. Zimbea foarte tare. Un zimbet care, daca ar fi putut sa se auda, s-ar fi auzit de la mari departari. Asa poate zimbi doar un copil mut. N-am mai vorbit niciodata cu un copil mut. Mi-a povestit despre cum se roaga el, despre pestii mari care inoata in cele doua iazuri de linga noua ferma. Apoi am tacut. O tacere care pentru prima data era atit de tot una cu vorbirea. Atunci cind nu zimbea, fata lui era grava ca a unui soldat care se intoarce de pe front. Am mers asa pina la capat. La urma ne-am strins mina si am zimbit. El a sarit din masina si a plecat pe deal, prin iarba, ducind cu el toata tacerea care il infasura.

Pr. Savatie Bastovoi

 

De ce multi oameni urasc preotii?

Cine iubește pe Domnul găsește măcar un preot care să-i placă. Dacă nu-i place nici măcar unul, atunci are el o problemă foarte simplă: nu crede în Dumnezeu. Dar cred că cine este om credincios și smerit iubește toți preoții, fiindcă sunt trimișii lui Hristos, necăutându-le defecte, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel că „celui curat toate i se par curate”. Adică cel smerit și curat la inimă NU SE PREFACE CĂ NU VEDE DEFECTELE PREOȚILOR, CI CHIAR NU VEDE DEFECTE LA EI! Asta înseamnă „toate i se par curate”. Cel ce vede defecte în el însuși nu prea mai are timp să le vadă în ceilalți. Stă câte unul cu binoclul la observat de defecte la preoți, mai atent decât vânătorul care așteaptă căprioara să iasă în luminiș..Unul ca aceasta a uitat de propria sa persoană, o ură înverșunată îl orbește și nu-și dă seama că se află complet sub puterea diavolului. Despre Iuda este scris în Evanghelie „și a intrat satana în inima lui” și îndată a ieșit Iuda afară ca să Îl trădeze pe Domnul.

Când omul permite duhului necurat să îi intre în inimă, nu mai lucrează el în mod liber și conștient, ci devine o mașină a răului comandată de diavolul-pilot. Acesta îi controlează toate reacțiile fiziologice și prin mișcarea sângelui poate induce felurite stări negative „mașinuței” sale. Astfel, îi poate trezi pofta desfrânării prin mișcarea sângelui spre cele de sub burtă, mânia și iuțimea prin accelerarea curgerii sângelui prin inimă, răutatea față de alte persoane prin creșterea presiunii intracraniene. Omul își dă seama că ceva nu funcționează în el, percepe o iritare, dar din păcate, în loc să cadă în genunchi la rugăciune, așa cum făceau sfinții când simțeau atacurile diavolești, el încearcă un fel de răzbunare pe cel pe care i-l indică însuși diavolul-pilot.

Ca și cum de starea sa proastă ar fi vinovat aproapele său! Diavolul are puterea aceasta de a chinui un suflet, obligându-și victima să atace fizic sau verbal pe alții. Este ca și cum l-ar păcăli pe purtătorul său: „Vezi, acela este de vină pentru starea ta! Binele lui, frumusețea lui, pacea lui, succesul lui, toate acestea sunt de vină pentru necazul tău”! Dar este numai o păcăleală. De fapt, cel care chinuie sufletul este chiar el, tiranul! De aceea spuneam la început, omul care urăște preoții este manevrat în acest mod de către diavoli. Deoarece salvarea creștinului nu poate veni decât prin preoții lui Hristos, cei care împart pe Duhul Sfânt primit la hirotonie, prima măsură pe care duhul răutății o ia împotriva omului este să îl învrăjbească pe acesta cu preoțimea, sau măcar să îi semene îndoiala față de preotul său duhovnic.

Astfel omul nu-și va mai mărturisi sincer păcatele, amânând mereu spovedania pe motivul căutării unui alt duhovnic „curat” (pe care, bineînțeles, nu-l va găsi niciodată, căci istoria se va repeta la infinit).. Și uite așa, dragii mei, fără să vă dați voi seama, părintele vă inițiază în tainele spiritualității Ortodoxiei Răsăritului! Încet, încetișor, veți pricepe ce se întâmplă cu voi înșivă și cu cei din jurul vostru. Nu uitați acest mare principiu al Ortodoxiei: iritarea trădează întotdeauna prezența diavolului în inimă, iar diavolul numai cu rugăciune se alungă.

Pr. Sorin Croitoru

 

Omul smerit ii foloseste pe toti

Câţiva credincioşi i-au cerut cuvânt de folos duhovnicesc. Iar părintele Paisie, arătând pajiştea plină de flori şi mireasmă, le-a spus:

– Să vă faceţi nişte albinuţe harnice, care adună nectar şi miere din florile cele mai curate şi binemirositoare, iar nu nişte gărgăuni şi bondari, care adună hrană din bălegar şi din toate buruienile. Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila şi smerenia. Din acestea să vă hrăniţi şi am nădejde că, cu acestea, vom vedea pe Hristos, Mântuitorul lumii!
La urmă a adăugat bătrânul şi aceste cuvinte:

– Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru mâncare, şi pentru apă, şi pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o caută şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu caută cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută, şi se bucură de el. Mare dar este smerenia pentru călugări şi creştini! Părinţii l-au întrebat ce este conştiinţa.

– Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Şi lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău, ca să-l lovească peste obraz, pentru a nu se înălţa cu mintea. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoşilor. Deci, să avem nădejde şi curaj, să nu mai greşim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere şi aşa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu.

Doi ucenici i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:

– Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu. Iarăşi l-au întrebat: Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa monahală?

– Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul! Apoi l-au întrebat: Ce bucurii duhovniceşti aţi avut la Schitul Cozancea?

– Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în chilia mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii.

                                                                    Arhimandritul Ioanichie Bălan, manastireasuruceni.md

 

Televizorul – cutia diavoleasca

Nu exista nimic mai atragator decat aceasta minune a civilizatiei. Dar si ceva mai ingrozitor si mai primejdios decat aceasta masina a iadului este greu de gasit. Aceasta cutie micuta rezolva partea leului in ceea ce priveste problemele dobandirii suprematiei mondiale, expuse in „Conversatiile internationale ale inteleptilor sionisti” si in programul fostului director al CRU SUA, Allan Dalles. Iata niste extrase din aceste documente:

– „Trebuie sa subminam credinta, sa scoatem din mintea oamenilor principiul Dumnezeirii si al Duhului”;

– „Noi am creat o literatura autoritara, extraordinara, infocata”, „Noi am prostit, am dobitocit si am pervertit tineretul”;

– „Noi ii vom sustine si ii vom ajuta prin toate mijloacele pe asa numitii creatori, care vor sadi si vor introduce in constiinta omului cultul sexului, al violentei, al sadismului, al perfidiei – intr-un cuvant, al intregii imoralitati”.

Mai adaugam aici faptul ca acum prin televizor se efectueaza codificarea in masa a oamenilor. Numarul lui antihrist este 666, introdus subtil in diferite imagini, iar uneori si fara imagini licareste in fiecare zi pe ecranul albastru. Si, desigur, si radiatiile – tot televizorul ni le transmite.

Oamenii credinciosi se straduiesc sa scape de aceasta cutie diavoleasca prin care diavolul lucreaza asupra oamenilor. Insa uneori nu este simplu sa faci acest lucru, deoarece intr-o familie deseori convietuiesc credinciosi si necredinciosi. Iar necredinciosii, de obicei, nu pot trai fara televizor. Caci are, blestematul, o mare putere de atractie.

Dar nu exista situatii fara iesire. La mine a stat cateva zile o credincioasa din Nijni Novgorod, sora Lidia. Ea mi-a povestit ca a suportat multi ani televizorul, pe care in fiecare zi il deschidea pentru cateva ceasuri seara sotul ei. La rugamintile ei de a inchide televizorul si, mai mult, de a-l vinde, el nu reactiona deloc. Si foarte mult se tulbura si plangea femeia din cauza acestei amaraciuni. Si, iata ca odata, simtind deznadejdea situatiei ei grele, a inceput sa se roage lui Dumnezeu, plangand cu lacrimi amare:

– Doamne, nu mai am puteri, ajuta-ma. Inchide televizorul! Caci nu ma lasa nici macar sa ma rog. In momentele acelea, sotul ei statea la televizor si se uita la o emisiune. Si, dintr-o data, televizorul s-a stins si ecranul a tacut. Sotul a crezut ca s-a intrerupt curentul electric. S-a apropiat de intrerupator, l-a declansat si… becul electric s-a aprins. Atunci a alergat la un cunoscut, care repara televizoare. Dar oricat s-a straduit acela sa-l repare, nu l-a putut ajuta cu nimic – televizorul nu functiona.

Dupa cateva zile, sotul a chemat un depanator TV de la atelier.  Depanatorul a ajuns la concluzia: televizorul nu s-a ars, nu s-a sfaramat, nu s-a stricat. Cu toate acestea nu l-a putut aprinde. A dat din maini si a plecat. De atunci a trecut aproape un an. Sotul incearca uneori sa aprinda televizorul, dar degeaba, ecranul tace.

Un caz asemanator mi-a povestit maica Cleopatra din Diveevo. Locuia intr-un apartament la cunoscutii ei. Si avea o camera micuta. Insa mult timp nu s-a putut ruga. Eu m-am convins de acest lucru, deoarece maica Cleopatra a locuit si in casa mea aproape o luna.

Cea mai mare parte a timpului si-o petrecea in camera ei micuta in rugaciuni. Insa acolo, la cunoscutii ei, dincolo de perete deseori (si in fiecare seara) mergea mult timp si cu sonorul dat tare televizorul, impiedicand-o sa se roage. Si se sfia sa le roage pe gazde sa inchida televizorul sau sa reduca sonorul. Si asa s-a rugat mult timp in rasunetele vrajmasului.

Si, iata, cand acest lucru a devenit cu totul peste puterile ei si cand s-a hotarat sa-si caute o noua gazda, s-a adresat Domnului cu rugamintea de a o ajuta. Nici nu a apucat sa-si termine rugaciunile si televizorul s-a stins. Si atat timp cat a locuit in casa aceea, nu i-a mai auzit sonorul.

Aceeasi influenta daunatoare, precum cea a televizorului, asupra omului o au si computerele. Mi-a povestit un inginer care lucra cu schimbul intr-o sala de computere ca seara, dupa ce spunea cateva rugaciuni, computerele se inchideau singure, iar dimineata se deschideau singure.

Centrele de computere sunt unite intre ele si toata aceasta retea o comanda computerul principal „Fiara”. Numarul lui este 666. Chiar si cele mai mici computere si televizoare sunt primejdioase pentru om. Unii oameni mi-au povestit cum au iesit din televizor niste fiinte cu coarne si au declarat ca ele sunt stapanele acestei cutii.

O cunostinta de-a mea mi-a povestit ca a vazut cum a aparut din televizor un cap cu coarne. Coarnele au inceput sa creasca sub privirile ei si s-au proptit in tavan. Trebuie sa ne rugam si iar sa ne rugam! Doamne, miluieste-ne pe noi, pacatosii robii Tai!

Ieromonahul Trifon, ganduridinierusalim.com

 

In drum spre biserica

Până la biserica din parohie fac mai puțin de 5 minute. Mare mi-a fost mirarea că în acest scurt timp am putut să întâlnesc cel puțin 3 persoane care lucrau duminică dimineață ca într-o oricare altă zi obișnuită: un om își suda gardul, alții își cărau mobila, o femeie își plimba câinele iar alții petreceau în barul de la colț. Toate acestea duminică în timpul Sf. Liturghii, locul unde „Sfinţii Îngeri doresc să privească şi să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu şi să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe” (rugăciunea a cincea de la Slujba Sfântului Maslu). În Ziua Domnului când toată suflarea ar trebui să fie prezentă la Sfânta Liturghie, să-L slăvească pe Dumnezeu, să se roage. Și asta ce-am putut vedea numai în 5 minute, dar câți nu sunt și prin case care dorm, petrec, se uită la televizor sau gătesc… De aceea sunt goale bisericile, pentru că oamenii sunt ocupați, oamenii Îl vând pe Hristos, și pe ce nimicuri! Și când ne gândim la cuvintele Părintelui Arsenie Boca care spun că „Sfânta Liturghie mai ține lumea”, oare conștientizăm noi valoarea și puterea Sfintei Liturghii și totodată cât de grav este să lipsim duminica de la biserică? Dar… „unde e comoara ta, acolo va fi și inima ta.” (Matei 6; 21)

Elena J.

 

 

Cum e, Doamne-acolo Sus?

Cum e, Doamne-acolo Sus?
Este-așa cum Tu ne-ai spus?
Curge miere din izvor?
Laptele curge ușor?
Pomii sunt mereu în floare?
Ce rod bun dă fiecare?
Cum arată florile?
Cum le sunt culorile?
Cum arată soarele?
Cât de multe-s stelele?
Cum e iarba, parfumată?
Este verde, colorată?
E acolo mereu soare?
Zilnic este sărbătoare?
Îngerii Îți cântă-n cor
Și cu ceata drepților?
Sus ce limbă se vorbește?
Ca aici sau îngerește?
Cum se joacă copilașii?
Alergând cu îngerașii?
Sfinții cum se veselesc?
Imnuri Ție-Ți împletesc?
Cum e dansul de fecioare?
Ca-ntr-o zi de sărbătoare?
Cum e fața drepților?
Asemeni cu-a sfinților?
Pururea e veselie?
Viața este-o veșnicie?
Poartă toți straie de nuntă?
Îngerii ce imnuri cântă?
Mai apune soarele?
Sau pururi lumină e?

Elena J.

 

Scrisoarea Sf. Andrei catre romani

POPOR ROMÂN,

Îţi scriu cu drag. Scriu pentru fiii mei, pe care i-am născut prin Evanghelie. Scriu ca un tată fiilor săi, cărora le-am lăsat toată moștenirea! Cu ochii umezi, îmi amintesc cum am pășit în pământul vostru. Da, la Tomis m-a lăsat corabia, parcă era ieri… În port, învălmășeală, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Eram doar un bătrân străin și zdrențuit. „Doamne, de ce m-ai adus aici? Eu nu cunosc pe nimeni în aceste ținuturi! De unde să încep, cui să vestesc că Tu ai înviat? Mă simt în mijlocul lupilor, Doamne! Tu știi sunt bătrân și bolnav…”. În momentul descumpănirii, pe malul mării… am plâns…!

Cu toiagul în mână și desaga în spate am început să cutreier țara necunoscută. Atunci am descoperit frumusețile pământului dintre Dunăre și mare: păduri nesfârșite, munți și râuri, câmpii mănoase și lunci roditoare. Am găsit pârâiașul și peștera în care, după cum știți, am locuit la voi! Rugăciune după rugăciune, lacrimă după lacrimă, am început să zidesc Biserica Neamului Românesc! Să știți că nu mi-a fost ușor! A trebuit mai întâi să învăț limba și obiceiurile. Atunci, am văzut că acest popor are o inimă bună și un suflet mare. Niciodată, nimeni nu mi-a închis ușa – în realitate, nu mie, ci lui Hristos pe care L-am vestit în pământul vostru! De la zi la zi, poporul lui Dumnezeu a început să crească. Peștera devenea neîncăpătoare, iar eu nu mai făceam față noilor frați! Atunci am hirotonit primii episcopi și preoți, bărbați din neamul vostru. Atunci am știut că aici o să se nască un popor de sfinți.

Am plâns din nou, când a trebuit să mă despart cu trupul de voi! Hristos avea nevoie de mine în alte locuri. „Doamne, sunt bătrân, de acum mă pregătesc să vin la Tine! Lăsă-mă să îmi trăiesc ultimele clipe cu poporul acesta pe care îl iubesc și care mă iubește…”, am insistat, dar Domnul avea alte planuri cu mine.

Din nou, la Tomis mă aștepta corabia. Frații au umplut portul. „Doamne, minunat ești Tu! Când am venit eram singur, iar acum suntem o adevărată Biserică!”. Am pășit în corabie dar, de fapt, nu m-am despărțit niciodată de voi. Gândul și rugăciunea la voi mi-au fost. Mă simt tată și apostol al neamului vostru! Orice tată are bucurii și tristeți de la fiii săi.

Bucurii au fost multe, de fapt, cele mai multe! Când am văzut că nu v-ați lepădat credința în fața popoarelor migratoare, care au fost cu sutele, că nu v-ați pierdut în marea islamică, mare care v-a înconjurat timp 400 de ani, că ați păzit întreaga Europă, că ați ținut credința așa cum eu v-am lăsat-o, curată și sinceră, deși au fost mulți care au vrut să o fure, că ați avut domnitori sfinți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Miron Barnovschi și Constantin Brâncoveanu, m-am bucurat că eu am fost ales să fiu apostolul vostru!

Când am văzut că sămânța semănată de mine, la bătrânețe și cu multe lacrimi, rodește, a înflorit în mine nădejdea că neamul meu românesc o să se mântuiască! Sămânța udată de mine în pământul românesc a rodit și a umplut raiul cu sfinți, deloc puțini: Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, Sfinții nemțeni…

Cimitirele voastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile voastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile voastre, casele voastre sunt înconjurate de sfințenie. De la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile voastre sfinte… Din plămada voastră s-au născut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Eliade, Iorga, Grigorescu și Tătărăscu…

Sunt nume la care sufletul vostru tresaltă! Și al meu tresaltă! Pentru că au răsărit din osteneală, din muncă și prin lacrimi! După cum bine știți, au fost și întristări… dar, nu vi le mai amintesc, că să nu stric inima voastră!

De fapt… de ce v-am scris… e să vă previn că vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă!

Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea! Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite.

Al vostru, Părinte întru Evanghelie, Andrei Apostolul!

http://www.doxologia.ro/

 

Sfintenia se transmite prin exemplu

Părintele Roman Braga a făcut parte din mișcarea de renaștere duhovnicească Rugul Aprins. A trecut prin reeducarea de la Pitești, a supraviețuit Canalului și coloniei de muncă de la Balta Brăilei, într-un total de 11 ani de detenție. Pentru a-l scăpa de persecuțiile comuniste, Patriarhul Justinian îl trimite misionar în Brazilia, de unde ajunge în SUA. Va fi una dintre luminile duhovnicești ale diasporei române, mai ales după stabilirea ca duhovnic la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de la Rives Junction, Michigan. A trecut la Domnul pe 28 aprilie 2015.

„Teologia se înțelege în genunchi! Se poate învăța în clasă, dar se înțelege doar în rugăciune.

Educația începe înainte de a se naște copilul și se continuă prin antrenament, nu prin învățătură, prin didacticism. Se continuă prin exemplu și, atâta vreme cât copilul încă nu-și dă seama, se învață practic: îl iei de mână, îl duci să aprindă lumânarea, vede că tata sărută icoana, sărută și el. Tata face trei închinăciuni, copilul se uită la el și face la fel. Aceasta este educația. Atunci când vine păcatul, copiii trebuie să aibă în minte trecutul unei familii în care s-a rugat, în care mama și tata i-au învățat practic cum se trăiește viața în Dumnezeu.

Ei [tinerii] să fie niște Apostoli, să fie exemple în primul rând cu familiile lor, cu copiii lor… Să nu facă avorturi, că asta mănâncă România. România face tot atâtea avorturi cât face toată America, or ei sunt 300 de milioane și în România au rămas doar 16 milioane acum! E groaznic! Cum putem să spunem noi că suntem „poporul ales de Dumnezeu”, poporul român, să ne lăudăm cu Ortodoxia noastră, când ucidem atâția copii? Dacă te duci la Washington, vei vedea că vin cel puțin o jumătate de milion de oameni la marșul acela Pro Life. America are o puternică mișcare pentru viață. Țara aceasta e foarte conservatoare. Familia e sfântă pentru ei! Dacă te duci la cumpărături aici, vezi un copil în cărucior, unul pe gâtul tatălui călare, altul în brațe la mama.

Tinerii vor să vadă niște modele: un model de familie cu mulți copii, un model de tată, un model de mamă, un model de preot sincer și devotat lui Dumnezeu, un duhovnic. Asta îi impresionează pe ei. Ne trebuie oameni sfinți. Sfințenia nu se transmite prin cuvinte, ci prin exemplu. Dacă noi ne rugăm, și tinerii se vor schimba și se vor ruga. Ei știu când cineva este un om de rugăciune. Nu pentru faptul că-și petrece noaptea în rugăciune, ci să devină el însuși o rugăciune. Pentru că, așa cum spunea acel călugăr, „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi niciodată”. Noi devenim o rugăciune, o rugăciune „ambulantă”, care nu întotdeauna se face prin cuvinte, ci prin faptul că trăiești prezența lui Iisus Hristos, căci El este mereu cu noi.”

 

Celor ce nu postesc

Într-un sat, nişte părinţi credincioşi şi-au însurat fiul. Nora avea o fire blândă şi îngăduitoare. În ajunul postului Sf. Apostoli Petru şi Pavel, socrul i-a spus: „Draga mea, noi, în familie, avem un obicei – în timpul postului mâncăm mai simplu. Slănina o ascundem în cămară şi postim. Eşti de acord să ţii post?”. „Da”, a răspuns nora. Ea lucra la colhoz. A doua zi când a ieşit la lucru, şi-a adus de acasă mâncare de post. Toţi au luat-o în râs: „Ia vedeţi! O sfântă a apărut între noi! S-a făcut călugăriţă şi acum posteşte!” A suportat o zi. A doua nu a mai răbdat. Supărată, a venit acasă:

– Nu mai postesc. Toţi îşi bat joc de mine. Nu mai suport. Oamenii nu postesc şi vreau să fiu şi eu în rând cu ei!

– Cum voieşti! I-a spus socrul. Noi nu obligăm pe nimeni. Şi i-a deschis cămara unde se păstra slănina.

În ziua următoarea, la lucru, în timpul pauzei, în văzul tuturor, a scos slănina, dar de data aceasta nimeni nu a mai spus nimic. Ea a mâncat şi a adormit. Pauza s-a terminat, dar ea a continuat să adoarmă. Au încercat să o trezească, însă nu au reuşit. Ea doar tresărea şi somn şi gemea. Aşa a dormit mult timp. Când s-a trezit a spus doar:

– Râdeţi de mine cât vă posteşte inima, eu voi posti mai departe!

Şi a povestit următoarele: cum a adormit, s-a apropiat de ea un bătrân, a apucat-o strâns de mână şi i-a spus:

– Să mergem!

A dus-o pe un drum îngust şi înfricoşător. În depărtare se auzeau gemete omeneşti. El a condus-o la o prăpastie în care fierbea ceva. În jur se auzeau doar strigăte şi gemete.

– Sari! I-a spus bătrânul, că doar tu spuneai: „vreau să fiu în rând cu ei”. Vezi cum ajung oamenii….

– Nu, bunicule, te implor, iartă-mă! Voi posti până la moarte. Şi voi povesti tuturor ce pedeapsă îi aşteaptă dacă nu postesc.

Urmele degetelor lui i-au rămas pe mână până la sfârşitul vieţii.

ganduridinierusalim.com