RSS

Arhivele lunare: Ianuarie 2013

Uitam …

Uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte pe care ni le oferă viaţa. Uităm să privim cerul, să observăm stelele, să auzim păsările, greierii, să admirăm pomii, florile, lucrurile frumoase. Uităm să fim veseli, pentru că-i lăsăm pe alţii să ne indispună. Uităm să dăruim, pentru că suntem prea preocupaţi să adunăm. Uităm să legăm prietenii şi uităm să le menţinem. Uităm oamenii care au însemnat mult pentru noi cândva, şi-i uităm pe cei care ne iubesc. Uităm gesturile frumoase făcute de alţii pentru noi, dar nu le uităm pe cele urâte. Uităm să întindem o mână unui suferind. Uităm să zâmbim, să privim cu duioşie, să mângâiem, să îmbrăţişăm. Uităm să spunem „mulţumesc” „te rog” „iartă-mă” „te iubesc”. Uităm să renunţăm la ură, la orgoliu, la invidie şi la toate sentimentele negative. Uităm să fim fericiţi cu ceea e avem, pentru că suntem prea concentraţi cu ceea ce nu avem. Uităm până şi de Dumnezeu pe Care Îl invocăm doar atunci când avem temeri sau neajunsuri. Uităm să iertăm. Uităm să iubim. Uităm să trăim, căci suntem prea ocupaţi să existăm…

Irina B.

Anunțuri
 
 

Dragostea

Dragostea iubite frate
Dragostea e-ntâi de toate
Dragostea e Dumnezeu
Dragostea e Fiul Său
Dragostea e Duhul Sfânt
Asta-i pacea pe pământ

De-ai vorbi în limbi străine
De-ai cânta destul de bine
De-ai avea toată ştiinţa
De-ai avea chiar şi credinţa
Dacă dragoste nu ai
N-ai nici pace n-ai nici Rai

De-ai avea chiar daruri multe
De-ai fi un creştin de frunte
De-ai fi chiar şi prooroc
De-ai muta munţii din loc
Dacă dragoste nu ai
N-ai nici pace, n-ai nici Rai

Iar necredincios de-ai fi
Pe Iisus de-L vei primi
Ştii tu cât de mult vei sta
Oricât de mult te-ai lupta
Şi silindu-te s-o ai
Tu te vei simţi ca-n Rai

Şi să ştii iubite frate
Dragostea e peste toate
Dragostea e Dumnezeu
Dragostea e Fiul Său
Dragostea e Duhul Sfânt
Asta-i pacea pe pământ

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 Ianuarie 2013 în DRAGOSTEA, IUBIREA

 

Mihai Viteazul si minunea infruntarii catolicilor la Alba Iulia

Mihai Viteazul către catolici: “Voi nu sunteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfântului Duh în adunarea voastră”

Cand Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicand ca ei sunt de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus:

“Voi nu sunteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfantului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfantului Duh, pe care si cu fapta suntem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis:

“Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”.

Iar ei i-au spus:

“Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decat cu cuvantul sfintelor scripturi”.

El le-a zis:

“In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramane nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramane nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”.

Ei au strigat cu totii intr-un glas:

“Bine, bine, sa fie asa!”.

Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu lumanari si candele. Si, ajungand la locul pregatit, au savarsit marea sfintire a apei, rugandu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cate un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amandoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis:

“Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarata. Sa mergem la biserica si, desfacand pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

Domnitorul, deci, chemandu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizand usile, au intrat cu totii. Mai intai, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicand:

“Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfanta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfant si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfantului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfantului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvantezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”.

Ridicandu-se si cantand: “Doamne, Lumina mea si Mantuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitandu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decat inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind:

“Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”.

Si a zis catre toti:

“Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atatea zile, ramanind nestricata datorita harului Sfantului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugandu-se si facand slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au inspaimantat toti latinii si au strigat cu uimire:

“Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a maniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut un mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramant, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darame niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie daramata, ci langa oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pana atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat bland, virtuos si sfant, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pana astazi neputrezit si bine mirositor, facand multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfantul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfant al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.

Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mana proprie.

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/08/22/mihai-viteazul-minunea-aghiasmei-catolici-ortodoxie/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Ianuarie 2013 în ADEVAR, MIHAI VITEAZUL, ORTODOXIA

 

Stii ce am facut azi, Doamne ?

M-am trezit dimineaţă fără niciun chef de viaţă…În loc să mă bucur de lumina soarelui, i-am invidiat pe aceia care pot dormi până mai târziu, fără să mă gândesc şi la aceia care azi nu s-au mai trezit…Am blamat soarta că trebuie să mă duc la servici, fără a mă gândi că alţi oameni nu au unde să muncească…Când am ieşit din casă am înjurat ninsoarea care mă lovea peste obraji şi gheaţa de pe drum, fără să mă gândesc la oamenii obligaţi să stea în case şi la cei fără picioare, care nu mai pot merge…Am detestat zgomotele făcute de mașini și de oameni, fără a mă gândi la aceia care trăiesc în liniște deplină…Ce zi urâtă! – mi-am spus, fără să mă gândesc că alţi oameni sunt prin spitale sau că îşi conduc pe cineva drag pe ultimul drum…Am ajuns la muncă şi fără să îmi dau seama am rănit cu privirea mea încruntată și cu răceala mea, fără să mă gândesc că fiecare om are propriile bătălii de dus şi că privirea mea posomorâtă i-ar putea adânci starea proastă…Am mâncat în grabă, nemulţumită de hrana mea, uitând că atâtea suflete sunt înfometate…Şi nici nu am oferit din porţia mea de hrană celor de la masa mea.  Ziua a trecut foarte repede, iar eu nu am făcut nimic. A fost aceeaşi rutină zilnică, în care am uitat să mă bucur, în care am uitat să fac un gest pentru cineva, în care m-am gândit doar la mine și mi-am plâns de milă…M-am gândit doar la lucrurile pe care nu le am și am uitat să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am…Iar seara m-am pus să dorm, uitând să Îţi mulţumesc pentru că am ajuns cu bine acasă, pentru tot ce am, pentru primele raze de soare, pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru oameni, pentru sănătate, pentru hrană, pentru tot ceea ce am şi pentru speranţa zilei de mâine…Şi am realizat câte lucruri excepţionale ar putea oferi o zi obişnuită…iar eu am uitat să mă bucur de ele…

Irina B.

 
5 comentarii

Scris de pe 26 Ianuarie 2013 în DUMNEZEU, NERECUNOSTINTA, OMUL, VIAŢA

 

O lume superficiala

Avem case mai mari, dar familii mai mici.
Mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.
Mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme.
Avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici.
Autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Avem mai multe funcţii, dar mai puţină pricepere.
Mai multe cunoştinţe, dar mai puţină înţelepciune.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Avem mai multe legi şi totuşi mai multă anarhie.
Cunoaştem mai multe teorii dar avem mai puţină experienţă.
Cunoaştem mai multe strategii dar totuşi avem mai puţine zile.
Am construit mai multe calculatoare, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Avem mai mulţi prieteni virtuali dar mai puţini reali.
Avem mai multă tehnologie a maşinii dar mai puţină îndemânare a omului.
Avem mai multe arme dar mai puţină siguranţă.
Avem mai multe averi şi totuşi mai mult egoism.
Am ajuns până la lună şi înapoi, dar cărarea până la vecinul nostru nu o mai cunoaştem.
Am cucerit lumea întreagă, dar încă nu ne-am găsit pe noi înşine.
Am atins culmea ştiinţei dar nu avem leac pentru o inimă aşa mică.
Preocupaţi de mijloacele existenţei, uităm de scopurile ei.
Ne îngrijim prea mult de cele pământeşti şi nu le mai vedem pe cele cereşti.
Ne îngrijorează prea mult ziua de mâine încât nu o mai trăim pe cea de azi.
Vorbim mai mult dar simţim mai puţin.
Avem mai multe relaţii bazate pe interes dar mai puţine pe sentiment.
Urâm mai mult, iubim mai puţin.
Trăim timpuri cu mai multă libertate şi totuşi suntem mai robiţi.
Avem mai multe oportunităţi dar mai puţină fericire.
Am realizat mai multe, dar totuşi avem mai puţină satisfacţie.
Trăim într-o lume digitală în care s-au pierdut adevăratele valori. Interesele înăbuşă sentimentul, banul primează dragostea…
Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 24 Ianuarie 2013 în BANI, ELENA J., FERICIRE, FERICIREA

 

Am nevoie de prieteni

Am nevoie de prieteni bătrâni, dacă se poate cât mai bătrâni, pentru a mă tempera, pentru a mă ajuta cu maturitatea şi înţelepciunea lor.
Am nevoie de prieteni adolescenţi pentru a trata problemele vieţii din perspectiva unor şcolari, lipsiţi de grijile adevărate ale vieţii.
Am nevoie de prieteni copii pentru a nu pierde naivitatea, inocenţa, bucuria descoperirilor, a jocurilor, a sărbătorilor, pentru a nu pierde copilul din mine.
Am nevoie de prieteni sinceri pentru a-mi pune „oglinda în faţă” atunci când uit cum sunt cu adevărat.
Am nevoie de prieteni modeşti pentru a învăţa de la ei bucuria vieţii simple şi adevăratele valori.
Am nevoie de prieteni îngăduitori şi iertători pentru că nu sunt un om perfect şi greşesc…şi numai aşa pot învăţa să iert la rândul meu, cât şi să apreciez mai mult valoarea prieteniei.
Am nevoie de prieteni superiori pentru a învăţa de la ei, şi am nevoie de prieteni inferiori pentru a-i putea învăţa la rândul meu ceea ce am învăţat înaintea lor.
Am nevoie de prieteni care ştiu să asculte şi prieteni pe care să-i ascult.
Am nevoie de prieteni puternici pentru a mă susţine, şi de prieteni slabi pentru a-i susţine eu.
Am nevoie de prieteni cât mai diverşi, pentru a-mi lărgi orizontul, pentru a nu avea prejudecăţi şi pentru a nu fi limitată.
Am nevoie de prieteni pentru a împărtăşi momente frumoase, pentru a avea amintiri, pentru a nu trăi doar pentru propria mea persoană, pentru a mă simţi completă.
Am nevoie de prieteni pentru a primi şi oferi IUBIRE !!!

Irina B.

 
4 comentarii

Scris de pe 24 Ianuarie 2013 în PRIETENIE

 

Inima ne-nduplecata…

Doamne, nu-i pe lume piatră
să nu poţi s-o sfarmi odată
— dac-o-ncerci cu foc şi apă
vine-o clipă când se crapă…

Numai inima-mpietrită
cât o rogi, stă neclintită
cât o chemi, stă nesimţită
cât o uzi, stă nerodită.

Inimă ne-nduplecată
inimă ne-nduplecată
cum ai să te frângi odată
pentru veci nevindecată.

Şi nu-i fier să nu se poată
încălzi şi rupe-odată
dacă focu-l tot iubeşte
vine-un ceas când se topeşte.

Numai inima greoaie
ani şi ani, nu se mai moaie
îţi verşi lacrima şiroaie
şi ea tot nu se-ncovoaie.

…Inimă ne-nduplecată
când vrei să te frângi odată?
— fier şi piatră tot se moaie
cu sudoare şi văpaie.

Dar pe tine, cât ţi-ar plânge
şi-n iubire cât te-ar strânge
spre-a Lui Cruce şi-al Lui Sânge’
nici Hristos nu te mai frânge…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Ianuarie 2013 în INIMA