Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi e foame de Tine, Iisuse. Bolnavul râvneşte sănătatea sa, dar boala lui nu-i decât lipsa de Tine. Cine caută bunurile şi frumuseţile de pe lume, Te caută pe Tine, fără să-şi dea seama, Cel Ce eşti frumuseţea întreagă şi desăvârşită. Cine urmăreşte adevărul, Te doreşte fără voia lui pe Tine, Cel Ce eşti singurul adevăr, iar cine se străduieşte să statornicească pacea, Te caută pe Tine, singura pace în care nu pot odihni decât inimile liniştite. Toţi Te cheamă fără a şti că Te strigă, iar strigătul lor e nespus mai sfâşietor ca al nostru care Te cunoaştem şi credem în Tine…
Arhivele lunare: septembrie 2011
Ce da vietii sare? Iubirea ! Si ce da vietii lumina? Moartea !
Frumoase cuvinte…
Ce dă vieţii sare? Iubirea !
Într-adevăr, IUBIREA este marele sens al existenţei, fără de care toate pier şi nici nu pot fi concepute !
E de ajuns să ne întrebăm: ce ar însemna viaţa fără iubire ? Ce ar însemna căminul fără iubire ? Ce ar însemna prietenia fără iubire? Ce ar fi patria fără iubire? Ce ar fi umanitatea fără iubire ?
S-ar putea închipui toate acestea fără iubire? Iar dacă ele nu ar însemna nimic fără iubire, atunci unde mai este rostul vieţii pe pământ? De ce ne mai naştem, de ce mai trăim pe pământul acesta fără iubire, fără dragostea adevărată ?
Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată.
Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să îl ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi.
De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită. Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă.
Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată.
Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta.
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi.
Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este puterea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului !
Ce dă vieţii lumină? Moartea !
Pentru omul credincios, MOARTEA înseamnă lumină, odihnă, izbăvire, viaţă, liman pentru că ajunge la Izvorul său, la Cel Ce l-a creat şi după care a însetat toată viaţa, după cum grăieşte şi psaltistul David: „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu !” Moartea ne dă posibilitatea să ne întâlnim cu Dumnezeu. „Doresc să mor, ca să fiu împreună cu Hristos !” striga cu ardoare Sf. Ap. Pavel.
Oricâte bucurii ar simţi pe pământ, sufletul nu are niciodată odihnă, pentru că el nu este pământesc. El râvneşte după ceva care este mai presus de lumea aceasta iar odihna o va găsi numai în Hristos: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine !” spunea şi Fericitul Augustin.
Moartea nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa deoarece se ivesc zorile; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit, a fericirii şi a slavei. Moartea este numai poarta dintre Cer şi Pământ.
Pentru omul necredincios, moartea reprezintă o teamă continuă, înseamnă sfârşitul tuturor lucrurilor, el nu vede mai departe de atât; pentrul el veşnicia nu există, căci dacă ar fi crezut în ea, nu s-ar fi temut de moarte.
Îngrozitoare trebuie să fie moartea necredincioşilor dar mai înfricoşătoare judecata acestora. Pentru unul ca acesta, moartea mai poate fi lumină? Cu siguranţă că nu…Pentru el este începutul suferinţei şi al chinurilor veşnice. Atunci va vedea că s-a înşelat amarnic, necrezând în viaţa veşnică.
Moartea încununează viaţa. Mai mult contează cum trăieşti decât cum mori. De cele mai multe ori, în felul cum mori se cuprinde şi felul în care ai trăit.
Creştine, cugetă acum mai în adânc şi te întreabă cu sinceritate: eşti tu pregătit să treci prin pragul morţii ? Eşti tu pregătit să te întâlneşti cu Hristos ? Dacă nu eşti pregătit să mori, cum vei putea să dai ochii cu Dumnezeu ? Moartea, reprezintă pentru tine lumină ??
Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Nici sarea nu e mai importantă decât lumina, nici lumina decât sarea. Doar cel care a iubit acceptă odihna venită dinspre moarte, după cum cel care înainte să moară mai capătă un licăr de iubire îşi primeşte în pace sfârşitul. Mor greu cei care nu au iubit şi nu pot iubi aceia care se tem de moarte.
Exista Dumnezeu! Ce minunat!
Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
Un lut de sine însuşi frământat.
Ci ne-a zidit o Forţă creatoare,
O-nţelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!
Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
Gonite de un bici ne-nduplecat.
Ci noi avem un duh şi-o libertate
Şi-o inimă ce pentru Ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!
N-ar fi simţit în veci de veci ţărâna
Surâsul unui crin imaculat,
De n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
Să umple-n noi de simţământ fântâna
Există Dumnezeu cu-adevărat!
Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
Avem minuni şi semne ne-ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
Să stea în faţa Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!
Nu-i calea noastră veşnic însorită,
Nu-i viaţa totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
Când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!
Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr s-a revelat.
Iisus e-n noi, lumină şi iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!
Moartea, privita ca pe o asteptare, ca pe un zbor spre nemurire !
Pentru omul credincios, MOARTEA înseamnă lumină, odihnă, izbăvire, viaţă, liman pentru că ajunge la Izvorul său, la Cel Ce l-a creat şi după care a însetat toată viaţa, după cum grăieşte şi psaltistul David: „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu !” Moartea ne dă posibilitatea să ne întâlnim cu Dumnezeu. „Doresc să mor, ca să fiu împreună cu Hristos !” striga cu ardoare Sf. Ap. Pavel.
Oricâte bucurii ar simţi pe pământ, sufletul nu are niciodată odihnă, pentru că el nu este pământesc. El râvneşte după ceva care este mai presus de lumea aceasta iar odihna o va găsi numai în Hristos: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine !” spunea şi Fericitul Augustin.
Moartea nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa deoarece se ivesc zorile; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit, a fericirii şi a slavei. Moartea este numai poarta dintre viaţa de aici şi cea veşnică.
Pentru omul necredincios, moartea reprezintă o teamă continuă, înseamnă sfârşitul tuturor lucrurilor, el nu vede mai departe de atât; pentrul el veşnicia nu există, căci dacă ar fi crezut în ea, nu s-ar fi temut de moarte.
Îngrozitoare trebuie să fie moartea necredincioşilor dar mai înfricoşătoare judecata acestora. Pentru unul ca acesta, moartea mai poate fi lumină? Cu siguranţă că nu…Pentru el este începutul suferinţei şi al chinurilor veşnice. Atunci va vedea că s-a înşelat amarnic, necrezând în viaţa veşnică.
Moartea încununează viaţa. Mai mult contează cum trăieşti decât cum mori. De cele mai multe ori, în felul cum mori se cuprinde şi felul în care ai trăit.
Creştine, cugetă acum mai în adânc şi te întreabă cu sinceritate: eşti tu pregătit să treci prin pragul morţii ? Eşti tu pregătit să te întâlneşti cu Hristos ? Dacă nu eşti pregătit să mori, cum vei putea să dai ochii cu Dumnezeu ? Moartea, reprezintă pentru tine lumină ??
Elena J.
Un lung tren ne pare viata
Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne mai dăm seama, unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut…
Iar durerile sunt stații, lungi de nu se mai sfârșesc,
Şi în ciuda noastră parcă, tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare înainte tot privim,
Vrem s-ajugem tot mai iute, la vreo gară ce-o dorim.
Ne trec zilele și anii, clipe sfinte și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!…
Iar câte-un bătrân coboară trist, de forţe istovit.
Vine-odată însă vremea, să ne coborâm și noi,
Ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când privim în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
Sună Gara Veșniciei, am trăit dar n-am știut!..
Traian Dorz
Ce te slutesti asa, femeie?
Dumnezeu, întru înţelepciunea Sa, pe toate le-a creat bune şi frumoase. Natură, animale – toate cu perfecţiune. Pe om l-a creat după Însuşi Chipul Său, căci la asemănarea cu El este chemat să ajungă. Tu, omule, eşti făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, eşti creaţia supremă a Arhitectului, în care a pus această nepreţuită comoară – sufletul !
Psalmistul David spune: „Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta !” Eşti o fiinţă minunată, femeie; eşti creată de un Meşter ! Rămâi aşa cum te-a „ţesut” El.
De ce eşti întotdeauna nemulţumită de felul cum arăţi, de felul cum te-a lăsat Dumnezeu ? De vreme ce aduci modificări la ceea ce a făcut El, înseamnă că te consideri imperfectă sau…incompletă. Ori, Dumnezeu, nu greşeşte niciodată ! Însuşi Creatorul l-a făcut pe om frumos, însă nicăieri nu scrie că i-a dat voie să se „corecteze”!
În mândria ta îţi schimbi culoarea părului, a ochilor…părul care trebuie să fie podoaba capului la femeie, tu l-ai retezat şi l-ai sluţit. La unghii te asemeni cu demonii, căci ei au gheare; la port te asemeni cu bărbaţii, căci ei poartă pantaloni; chipul l-ai îndepărtat de Cel al lui Dumnezeu şi ai preferat să te asemeni cu un clown…
Toate acestea Îl supără pe Dumnezeu fiindcă treci peste voia Lui, peste ce a creat El, şi Îl corectezi tu. Eşti jucăria demonilor căci devii cea mai bună cursă de sminteală pentru bărbaţi. Prin aceste podoabe ale tale pe mulţi duci în ispită, căci femeia, de multe ori ispiteşte şi fără să vrea. Cu cât eşti mai dezgolită, cu atât se scârbeşte Dumnezeu de tine.
Mai grav este când îndrăzneşti cu neruşinare să păşeşti astfel îmbrăcată, şi în Casa Domnului – în Biserică. Prin portul tău atragi atâtea priviri asupra ta, iar acela care a venit la Biserică să se roage, nu mai poate fi atent la rugăciune pentru că i-ai distras atenţia, i-ai tulburat liniştea inimii. Şi păcatul smintelii este foarte mare deoarece una este să faci un păcat de care să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu numai tu şi alta e să răspunzi şi pentru păcatele altora fiindcă i-ai smintit. Ori, la Biserică venim să ne rugăm şi NU să ne prezentăm hainele, culoarea părului sau formele corpului.
Şi crezi tu oare că îţi mai e rugăciunea ascultată de Dumnezeu ? Vai de rugăciunea ta pe care o înalţi la Cer, căci ca plumbul cade la pământ.
La Biserică se vine cuviincios îmbrăcată, curată, acoperită, ca să te arăţi smerită şi plăcută înaintea Stăpânului şi astfel să-ţi fie primită şi rugăciunea.
Păstrează-ţi sufletul curat, păstrează-ţi trupul curat. Fă-te frumoasă în fapte bune şi nu căuta să placi oamenilor, ci caută mai ales să fii pe placul lui Dumnezeu ! Nu te alipi de pământ că ai să te faci una cu el ! Fii vrednică de cinstea înaltă în care te-a pus Dumnezeu ! Fii creştină !
Elena J.
Lumină pentru candela din suflet 