RSS

Arhive pe categorii: MANDRIE

Dezastrele mandriei

Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât. Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu ştiu ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiaşi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.

Un creştin cu viaţă bună, a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: “Cine este acolo?” “Un creştin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândruleţul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. “Cine este acolo?” “Tu eşti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu eşti Eu, intră!” Avea aceiaşi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.

Pr. Arsenie Papacioc, manastireasuruceni.md

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 Mai 2017 în MANDRIE

 

Despre mandrie si smerenie

Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.

Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare; este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”.

Smerenia eliberează mintea. Prin ea ne regăsim eul nostru autentic care exercită farmecul prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un înţelept fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercită o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară. Smerenia se dobândeşte treptat. Prin gândul continuu la Dumnezeu mintea Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestă ca blândeţea lui Hristos. Dobândirea tuturor virtuţilor este însoţită de o conştiinţă sporită a lui Dumnezeu. Cât timp suntem încă în strădaniile pentru dobândirea virtuţilor, nu avem simţirea duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, această conştiinţă a lui Dumnezeu devine atât de puternică, încât aceste eforturi nu mai sunt anevoioase.

La început, conştiinţa lui Dumnezeu este legată de frică de Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne priveşte, dar nu Îl vedem încă. Ne gândim la El, Îi cerem ajutorul, dar nu-L simţim încă. Dar când ajungem la o curăţire a patimilor, când devenim liberi, când nu mai suntem preocupaţi de noi înşine, atunci conştiinţa lui Dumnezeu este diferită. Acum Îl simţim ca dulceaţa, simţim atracţia şi Farmecul Său. Smerenia ne conferă o anumită odihnă în Dumnezeu; Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Sa.

Omul care se smereşte în faţa lui Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară ce depăşeşte toate bucuriile şi satisfacţiile celorlalţi. El şi-a vândut toate bunurile exterioare, pentru că a găsit în inima sa această nepreţuită comoară, care este Dumnezeu.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, manastireasuruceni.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 Februarie 2017 în MANDRIE, SMERENIA

 

Sfatul lui Lucifer: Fiecare demon sa fie cel putin distrugatorul unui Om

Fiecare demon să fie cel puţin „distrugătorul unui Om”… Cine nu va face acest lucru, va fi pedepsit fără milă. Distrugerea Lumii Omeneşti este „lucrarea noastră demonică”. Vom „convinge” pe Însuşi DUMNEZEU, ca să se „întoarcă” la Iubirea Îngerilor mai mult decât faţă de Om. Omul este „distrugerea noastră, a demonilor”. Îngerul Mihail se laudă că Omul va fi „judecata demonilor”… Trebuie să demonstăm că nu este aşa…

Fiecare demon trebuie să ia „în primire” imediat pe un Om ce se Naşte, să-l urmărească zi şi noapte, să-l convingă prin toate metodele, că este „întruparea unui Înger”, că Chipul Omenesc trebuie distrus, ca să revină la Chipul de Înger. Să i se întărâte toate „patimile corpului”, care să distrugă firea pământească a Omului. Corpul Omului este „arena de bătaie”. Aici în „materia Corpului”, noi vom făuri maşinile războiului nostru împotriva Omului. Distrugând Corpul Omului, îl vom „spiritualiza”, dar un „spiritual destrugător de Omenesc”. Să concepem „plăceri de distrugerea materiei corpului Omenesc”… Să-l momim pe Om în „misterul Corpului”… DUMNEZEU VREA ca TRUPUL Omenesc să fie ÎNTRUPARE de DIVIN… Noi, demonii, trebuie să facem „întrupare de demonism”, ca să oprim „iluzia” ÎNTRUPĂRII DIVINE… Să băgăm pe Om în „panica lipsei de materia corpului”, ca să devină „robul materiei”, să se „închine materiei”, care va deveni apoi „bomba” de distrugere a Corpului Omenesc.

Noi, demonii, avem în primul rănd „idealul distrugerii Chipului de Om”. Dacă se distruge Chipul de Om, se „revine” la „purul spiritual al nostru”… Însuşi EL CREATORUL se va „convinge” că Omul „nu poate” ÎNTRUPA CHIPUL DIVIN, ci doar Chipul de Înger este ÎNTRUPAREA DIVINULUI. Îngerii Mihail şi Gavriil se laudă că vor fi Oameni Sfinţi care „vor ÎNTRUPA cu adevărat DIVINUL”… Noi demonii trebuie să demonstrăm că „nu este posibil” ca Omul să fie Sfânt. Doar Chipul Îngeresc poate fi Chip Sfânt… Iată „lucrarea” noastră, a demonilor, să facem tot posibilul să „distrugem orice Sfinţenie de Om”, ca să ne „recâştigăm întâietatea de Îngeri”.

La treabă băieţi, să ne îndeplinim „misiunea sacră de demoni”, care va convinge pe DUMNEZEU că nu trebuia să „COBOARE”, ci să ne lase pe noi să facem aceasta… Îi vom demonstra „lăudărosului” Îngerului Mihail, că nu vor fi Oameni Divinizaţi, ci doar „oameni demonizaţi”…

Extras din cartea „Razboiul crestinilor cu diavolii”

 
Un comentariu

Scris de pe 26 Noiembrie 2016 în DIAVOL, MANDRIE

 

Mirosul urat al mandriei

M-am gândit să las totul baltă şi să plec fără binecuvântare în pustie. Îmi doream să plec, nu atât pentru a mă desăvârşi acolo, cât pentru a mă îndepărta de răutatea oamenilor. Socoteam că sunt cel mai înduhovnicit călugăr din Balcani, din Europa, ba chiar şi din lume! Cu aceste gânduri am intrat în pepenăria mănăstirii, căutând o lubeniţă mare şi bine coaptă. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Am simţit o adiere uşoară pe când păşeam printre pepeni. Dar adierea a devenit brusc puternică şi am simţit  cum mă cuprinde în tot corpul un curent de aer rece. Sufla peste mine ca un crivăţ; am început să tremur. Mi se făcuse părul măciucă, de frig, dar şi de frică. Am simţit o durere mare şi am căzut în deznădejde. Îmi venea să urlu de atâta suferinţă.

Cu ultimele puteri am ridicat mâinile către cer şi am strigat cu glas tare: „Doamne! Scapă-mă, Doamne! Sunt neputincios!” Nu am primit nici un răspuns. Inima mea era o stană de piatră. Dintr-o dată am simţit o duhoare de nesuportat. Ca şi cum ceva din apropierea mea s-ar fi descompus. Şi astăzi, când îmi aduc aminte de acea miasmă, simt că îmi mută nasul! Înfricoşat şi deznădăjduit, am căzut la pământ. Ştiam de ce pătimesc. Mi-am zis: „Kalist, ai fost neascultător şi mândru. De aceea Dumnezeu şi-a întors faţa de la tine!”

 Milivoie IovanoviciKalist monahul, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 1 Iulie 2016 în MANDRIE

 

Caderea prin virtute

1. Caderea prin inaltime. Fara a iesi din trup, te inchipuiesti ca si cum ai fi fara trup. Crezi ca nu mai poti pacatui. Aceasta reduce viata calugareasca la trandavie si lipsa de vointa, la autoasigurarea ca ai iesit din lume, ca Dumnezeu iti poarta de grija, ca El e raspunzator pentru tine, ca nu te va lasa sa pacatuiesti. Si cand crezi asa, tocmai atunci cazi.

2. Caderea prin „smerenie”. Iti da diavolul un duh de sfintenie, prin smerenie, prin canon, si te face sa te crezi sfant inainte de a fi. Iti pune cuvintele sfinteniei in gura si in parere, dar inima iti ramane aceeasi. Doresti pustnicie si retragere, dar urasti, zavistuiesti si clevetesti. Lumea iti spune ca esti sfant pentru ca ai lucrare si virtute si tu vrei sa fii sfant si sa fii crezut sfant. Dar daca te supara cineva nu-l mai ierti in veci.

3. Caderea prin minte. Se angajeaza omul la viata duhovniceasca, dar nu renunta la un lucru: la mintea lui. La orice abdica, dar la judecata lui nu. Critica. Are pareri. Isi face socoteli. La acestia nu este pocainta. Este stiinta, cunoastere naturala, incredere si trufie. Ei au raspunsuri la orice, si nu mai intreaba pe nimeni nimic, nu mai asculta de cei ce-l sfatuiesc.

4. Caderea cea mai de sus este si cea mai grozava. Omul ajunge la viata autentica, adevarata. Ajunge la rugaciunea neincetata, la viata inalta, si cade tocmai prin acestea. Iata un aspect: Rugaciunea e vorbire cu Dumnezeu si-i da omului duhovnicesc niste impliniri deosebite. Cum cade omul prin aceasta? Transforma acest mijloc de a ne uni cu Dumnezeu in scop. Cauta toate acestea numai pentru bucuriile pe care le rodesc. Sunt iubitori de rugaciune pentru rugaciune. Umbla pentru dulceata rugaciunii si uita de Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca foarte putini din acestia se mantuiesc. Ei isi iau plata lor aici pe pamant, pentru ca au cautat-o pentru aici, chiar daca n-au facut-o la aratare.

IPS Antonie Plamadeala

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 Iunie 2016 în MANDRIE, SFATURI

 

Pe cat de indiferent esti la laude, pe atat de tare vei fi la vorbirea de rau

Există oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, mai bine zis, pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decît să te judeci prin comparație – se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele de care au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.

A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decît a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. ”Vai vouă cînd toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sînt mai expuși pericolelor decît cei vorbiți de rău.

Dacă ați auzi cu cîte laude sînt înconjurați oamenii răi de cei ce mănîncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa sa.

În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sînt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?

Omul se cunoaște după felul cum reacționează la defăimare, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci cînd e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește.

Oamenii sînt lingușitori din fire, de aceea majoritatea oamenilor trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci cînd se întîlnesc, toți își zîmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte te-au bîrfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar cîți ajung să-și piardă cumpătul atunci cînd află că au fost trădați, mințiți, vînduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni. Lucrul acesta nu s-ar întîmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană.

Dacă vrei să știi cît de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cît de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care pot duce.

Pr. Savatie Bastovoi, https://anomismia.wordpress.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Martie 2016 în IPOCRIZIE, MANDRIE

 

Despre cele 4 tipuri de caderi

Parintii cei mai experimentati stiu ca exista forte ale raului care indrumeaza gandurile spre suficienta. Cei cuprinsi de asemenea mreje merg in aparenta pe drumul cel bun. Urca. Cand incep sa se mandreasca insa, urcusul devine periculos. Parintii numesc acest urcus paradoxal: “cadere in sus” sau impropriu “cadere prin virtute”. E impropriu pentru ca de fapt caderea e prin mandrie dar cel in cauza se mandreste cu virtutile. E una din cele mai subtile ispite si incercari. Ea se mai numeste “ispita cea de sus” sau “ispita sfinteniei”. Despre aceasta Sfantul Efrem Sirul, intr-o traducere veche romaneasca scrie: “Ca stie vrajmasul nostru cel de obste si prin indreptari a bate razboi”, adica prin virtute, prin indemnul la virtute, ca sa te urce sus si apoi sa te faca sa te mandresti si sa cazi de acolo, de sus.

  1. Caderea prin inaltime – angelismul. Fara a iesi din trup, te inchipuiesti ca si cum ai fi fara trup. Crezi ca nu mai poti pacatui. Aceasta reduce viata calugareasca la trandavie si lipsa de vointa, la autoasigurarea ca ai iesit din lume, ca Dumnezeu iti poarta de grija, ca El e raspunzator pentru tine, ca nu te va lasa sa pacatuiesti. Si cand crezi asa, tocmai atunci cazi.
  2. Caderea prin ‘smerenie‘, inversul angelismului. Iti da diavolul un duh de sfintenie, prin smerenie, prin canon, si te face sa te crezi sfant inainte de a fi. Iti pune cuvintele sfinteniei in gura si in parere, dar inima iti ramane aceeasi. Doresti pustnicie si retragere, dar urasti, zavistuiesti si clevetesti. Lumea iti spune ca esti sfant pentru ca ai lucrare si virtute si tu vrei sa fii sfant si sa fii crezut sfant. Dar daca te supara cineva nu-l mai ierti in veci.

Daca vrei sa vezi de esti smerit, intreaba pe dusmani ce zic despre tine. Si daca spunandu-ti lucruri neplacute te va intepa la inima, atunci sa stii ca esti trufas. Smerenia falsa e tot ce poate fi mai inalt. E varful trufiei. De aceea adevaratul smerit e cel ce nu-si cunoaste smerenia. Cine se smereste astfel, se inalta, iar cine se smereste spre a se inalta, cade. De aceea Nicodim Aghioritul in Razboiul Nevazut sfatuieste: “Pazeste-te de ganduri ce par a aduce sfintenia si de ravna fara de socoteala. Cu cat lucrul are mai multa fata si chip de sfintenie, cu atat trebuie sa-l cercetezi mai temeinic”. Caderea aceasta e cu atat mai grea cu cat esti mai convins ca esti pe inaltime, avand toate semnele inaltimii. Ci pe inaltimea adevarata e cel de jos, cel ce nu-si cunoaste nici inaltimea, nici smerenia si este in ascultare.

  1. Caderea prin minte. Se angajeaza omul la viata duhovniceasca, dar nu renunta la un lucru: la mintea lui. La orice abdica, dar la judecata lui nu. Critica. Are pareri. Isi face socoteli. La acestia nu este pocainta. Este stiinta, cunoastere naturala, incredere si trufie. Ei au raspunsuri la orice, si nu mai intreaba pe nimeni nimic, nu mai asculta de cei ce-l sfatuiesc.
  2. Caderea cea mai de sus este si cea mai grozava. Omul ajunge la viata autentica, adevarata. Ajunge la rugaciunea neincetata, la viata inalta, si cade tocmai prin acestea. Iata un aspect: Rugaciunea e vorbire cu Dumnezeu si-i da omului duhovnicesc niste impliniri deosebite. Cum cade omul prin aceasta? Transforma acest mijloc de a ne uni cu Dumnezeu in scop. Cauta toate acestea numai pentru bucuriile pe care le rodesc. Sunt iubitori de rugaciune pentru rugaciune. Umbla pentru dulceata rugaciunii si uita de Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca foarte putini din acestia se mantuiesc. Ei isi iau plata lor aici pe pamant, pentru ca au cautat-o pentru aici, chiar daca n-au facut-o la aratare.

Ispita aceasta a sfinteniei e o certitudine inselatoare ca esti fara de pacat, ca esti drept si, in forma poate esti, ca nu esti in greseala, ca nu ai ce intreba, nu ai de ce asculta. Are dreptate Sf. Isaac Sirul sa spuna ca faptele cele bune ale dreptului, de nu-si cunoaste neputintele sale, stau pe ascutisul sabiei. Pe acesta diavolul l-a silit sa faca lucruri bune cu mandrie, spune Nicodim Aghioritul, ca sa defaime pe ceilalti, sa se creada mai drept ca ceilalti.

In crestinism e limpede: acelea sunt virtuti adevarate, care sunt lucrate in numele lui Dumnezeu, si pentru Dumnezeu, si impreuna cu Dumnezeu. Virtutile autonome n-au valoare. “Cine nu aduna cu Mine, acela risipeste”. Denis de Rougemont, o mare constiinta a epocii noastre, spune ca diavolul e mai primejdios in virtutile noastre satisfacute, decat in vicii. Caci nu a face raul e diabolic, ci a-l boteza cu nume de bine, a schimba continutul si sensul cuvintelor, a spune una si a intelege alta.

De ispita aceasta a indreptatirii cu faptele bune, cu sfintenia noastra, nu se poate scapa decat prin smerenie. Intreaba Sf. Isaac Sirul: ce este desavarsirea? Si raspunde tot el: o prapastie de smerenie!

IPS Antonie Plamadeala, www.cuvantul-ortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Februarie 2016 în DIAVOL, MANDRIE