Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat mult efort, in el incepe sa lucreze trufia

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi.

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie, dacă nu avem smerenie, va urma a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.

Pr. Nicolae Steinhardt

 

Complexul de inferioritate este o forma a mandriei

 

Pr. Serafim Rose se lepadase de ingamfarea filosofiei

În duhul smereniei călugărești, Părintele Serafim evita pe cât posibil să-și semneze scrierile. Lipsa publicității și dorința de a fi pierdut pentru lume, lipsa oricărei dorințe de a fi cineva sau de a face ceva important – reprezentau condițiile succesului în calea monahală. Părintele Serafim propovăduia simplitatea și smerenia, dar le și trăia. Mulți oameni își aduc aminte cum omul acesta strălucit, ale cărui capacități intelectuale le depășeau cu mult pe ale lor, le dădea necontenit o pildă de simplitate.

Părintele Serafim se lepădase de îngâmfarea filosofiei. Iată mărturia unui închinător, pe nume Ioan, venit la Mănăstirea Sf. Gherman: „Când l-am întâlnit prima oară pe Pr. Serafim, tocmai întâlnisem anul întâi de colegiu. Mă și socoteam un gânditor profund, unul care se lupta cu întrebările ultime pe calea Adevărului. Îmi dădeam seama că majoritatea celor din jurul meu nu erau interesați de aceasta: fie erau prea bătrâni pentru a se avânta în astfel de lupte, sau dacă erau încă tineri, erau atrași mai mult de distracții sau de a face bani din afaceri sau computere.

Văzând în părintele un filosof înrudit cu mine, tânjeam să port cu el discuții adânci despre întrebările ultime, dar părintele încerca să-mi spună că a fi creștin adevărat nu înseamnă a te simți important cu cunoștințele înalte, ci asumarea unei vieți de nevoință, de trudă și de jertfire pentru Hristos. În timpul anului meu de catehumenat, am urmat la universitate un curs de filosofie a religiei pentru care am scris două lucrări foarte bine notate, de care mă simțeam destul de mândru. Prima se intitula „Reflecții despre religia pur rațională a lui Kant”. I-am dat-o părintelui Serafim să o citească. Cred că așteptam să mă laude măcar un pic. Ceva mai târziu l-am întrebat dacă a apucat să se uite pe ea, iar părintele a spus că da.

 – Ce părere aveți? L-am întrebat eu.

 – Mă cam depășește. A răspuns el.

Am rămas fără grai. Mai târziu am descoperit că, așa cum bănuiam, Părintele Serafim studiase în amănunțite nu numai pe Kant, ci și pe alți filosofi despre care eu nici măcar nu auzisem, astfel că avea o înțelegere a filosofiei occidentale mult mai profundă decât profesorii mei de la universitate. Atunci, de ce a spus că lucrarea mea de 11 pagini a unui student de anul doi, îl depășea? Evident, pentru ca să mă învețe simplitatea și virtutea-soră a acesteia, smerenia.”

 

 

Mandria cea pierzatoare

Mândria este rădăcina şi obârşia tuturor păcatelor. „Toate marile nenorociri (dezastre, calamităţi)”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „care au apăsat asupra întregului univers, şi-au avut obârşia în mândrie.” De asemenea, toate relele şi grozăviile care de acum încolo se vor abate asupra pământului păcătos şi care şi-a avut preludiul în cel de al doilea război mondial, îşi vor avea şi ele începutul tot în mândrie. Orice cădere, după mărturia Sfinţilor Părinţi, este prevestită de mândrie. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune limpede: „Inaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii.” (Pilde 16,18). Ştiind aceasta, binecredinciosul popor ortodox bulgar a creat, în duh biblic, zicala: „Cel ce sare foarte sus, cade foarte rău”. Pedeapsa ce se abate asupra celui mândru este prăbuşirea lui.

Mândria poate să se strecoare şi în viaţa duhovnicească înaltă a creştinului şi să nimicească toate faptele lui bune şi înaltele virtuţi dobândite. Aceasta se vede limpede din următoarea pildă.

In veacul al IX-lea scaunul episcopal din Edessa era ocupat de marele bineplăcut lui Dumnezeu, Sfântul Teodor. In apropierea oraşului se nevoia în vremea aceea un stâlpnic minunat, pe nume Teodosie. Acesta era om duhovnicesc, iar pentru înaltele sale nevoinţe monahiceşti primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii. Episcopul Edesei îl vizita adesea pe stâlpnic, pentru a avea cu acesta discuţii duhovniceşti. Odată, Sfântul Teodor îl întrebă:

– De câţi ani stai pe stâlpul acesta? Povesteşte-mi, pentru Dumnezeu, întreaga ta viaţă!

Atunci bătrânul, respirând adânc, a început a plânge, grăind:

– Pentru că mă sileşti, stăpâne, pentru numele Domnului, îţi voi istorisi totul. Dar până la moartea mea nimănui să nu istoriseşti cele ce-ţi voi descoperi.

Eu m-am lepădat de lume împreună cu fratele meu mai mare Ioan, încă din tinereţe. Trei ani am vieţuit într-o mănăstire. Acolo s-a aprins în noi dorinţa după viaţa pustnicească şi, după ce am luat binecuvântare de la părintele nostru duhovnicesc, ne-am pustnicit în pustia din preajma Babilonului. Acolo am aflat două peşteri, departe una de cealaltă, şi ne-am sălăşluit în ele, vieţuind în tăcere şi rugăciune separată. De hrană ne slujeau ierburile şi poamele pustiei. Sâmbăta şi duminica ne adunam pentru cântarea şi rugăciunea împreună, după care ne despărţeam, pentru a ne dărui fiecare în parte rugăciunii şi cugetării la Dumnezeu. Dacă ne întâlneam din întâmplare prin pustie schimbam direcţia pentru a nu ne întâlni. îngerul Domnului venea adesea la fiecare dintre noi pentru a ne aduce mângâiere.

Intr-o zi, pe când mergeam prin pustie, petrecând în rugăciune şi căutând hrană, l-am zărit în depărtare pe fratele meu. Mergea liniştit, dar dintr-odată s-a oprit, a privit spre pământ, a rămas un timp nemişcat, apoi s-a însemnat cu semnul sfintei cruci, a sărit peste locul acela dinaintea lui, de parcă s-ar fi ferit de o capcană şi a alergat în peştera Iui. M-am minunat de săritura mare şi de graba cu care fratele meu a alergat aşa că am mers la locul acela, ca să văd ce a văzut el atât de rău încât să fugă atât de aprig. Când am ajuns, am văzut o grămadă de aur. Am făcut rugăciune, mi-am scos mantia, am adunat în ea tot aurul şi anevoie am reuşit să-l aduc în peştera mea. Fratelui meu însă nu i-am spus nimic. Apoi am mers în cetate şi am cumpărat o casă mare cu încăperi frumoase şi apă curată, am zidit o biserică, am ridicat o mănăstire şi am adunat 40 de monahi. Am înălţat şi un han şi o bolniţă unde să fie adăpostiţi călătorii si cei bolnavi, am cumpărat ţarini şi averi şi orânduind toate acestea, am aflat şi un bărbat, potrivit să fie ispravnic peste toate acestea, pe care l-am aşezat egumen al mănăstirii.

Mai rămăseseră încă două mii de galbeni. O mie i-am încredinţat egumenului pentru nevoile mănăstirii, iar pe ceilalţi i-am împărţit săracilor, fără să opresc măcar un galben pentru mine. Apoi, m-am despărţit de egumen şi de fraţi şi m-am întors iarăşi în pustie să-l aflu pe fratele meu. Pe când mergeam prin pustie s-a strecurat în cugetul meu trufia. Am început să cuget cu mândrie că fratele meu n-ar fi putut să facă nimic bun cu aurul găsit, pe când eu, uite ce lucru mare si nobil am săvârşit! Pe când gândeam aşa, m-am apropiat de locul acela unde vieţuia fratele meu, iar gândurile de mândrie mă stăpâneau din ce în ce mai mult. Şi în părerea mea de sine m-am hotărât că sunt mai bun decât fratele meu. Dar, iată că mi s-a arătat îngerul, care mă vizita înainte. Privindu-mă cu ochi aspri, mi-a spus cu mânie:

– De ce te mândreşti şi te semeţeşti cu gânduri înalte mai presus de fratele tău? Adevărat îţi spun, că toată truda ta de până acum – şi zidirea bisericii, şi întemeierea mănăstirii, şi toate cele pe care le-ai făcut, nu se pot asemui cu săritura aceea a fratelui tău, prin care a sărit peste grămada de aur pe care o aflase. Căci, sărind peste ea nu a ocolit aurul, ci prăpastia aceea adâncă, care desparte pe bogat de săracul Lazăr. El a zburat cu aripi uşoare şi îl aşteaptă sânul lui Avraam…Aşadar, nu este nici o îndoială că fratele tău este mai bun înaintea lui Dumnezeu. Tu nu vei atinge desăvârşirea lui, chiar dacă în semeţia ta te socoteşti mai desăvârşit. Pentru aceasta, cât vei trăi, nu îi vei vedea nici măcar chipul, şi nici pe mine nu mă vei mai vedea, până ce nu vei căpăta milă de la Dumnezeu cu lacrimi multe.

După ce termină de zis acestea, îngerul s-a făcut nevăzut de la faţa ochilor mei. Am alergat degrabă la peştera fratelui meu, însă nu l-am aflat acolo. Atunci am strigat şi am început să plâng şi să mă tânguiesc cu amar, până ce lacrimile mi-au secat. Şapte zile am petrecut în tânguire si, iată că în sfârşit am auzit glasul îngerului, care îmi grăia din depărtare:

– Trebuie să mergi lângă cetatea Edesei şi acolo să urci pe un stâlp şi să vieţuieşti în pocăinţă până ce Dumnezeu se va milostivi de tine.

Şi am ieşit din pustie cu plânset, am venit aici, m-am urcat pe acest stâlp şi 49 ani am petrecut aici, luptând cu gândurile mele cele multe, care asemenea unui nor întunecat s-au adunat asupra mea. Inima îmi era nemângâiată, plină de durere. In anul al cincizecilea, într-o seară târzie de sâmbătă, o lumină dulce mi-a luminat inima şi a alungat norul gândurilor. Am petrecut noaptea aceea întreagă fără să dorm, rugându-mă să am o inimă smerită, şi curăţindu-mă cu lacrimi mângâietoare. Duminică dimineaţa, spre ceasul al treilea, pe când citeam psalmii ceasului, de îndată mi s-a arătat îngerul sfânt şi mi-a grăit astfel:

– Pace ţie şi mântuire!

Am simţit atunci mângâiere în inima mea, am căzut la pământ şi cu lacrimi am grăit:

– De ce m-ai lepădat de la faţa ta? De ce m-ai despărţit de fratele meu? Iată, şi acum zac, îndurând mulţime de necazuri.

Ingerul m-a luat de mână, m-a ridicat şi mi-a grăit:

– M-am depărtat de tine din pricina mândriei tale, pentru că l-ai înjosit, în cugetul tău, pe fratele tău. Dar eu nu te-am părăsit nici o clipă, ci tot timpul am fost în chip nevăzut alături de tine şi te-am ocrotit, după cum mi-a poruncit Dumnezeu. Acum, după ce te-ai supus pe deplin, Dumnezeu Şi-a amintit de tine şi m-a trimis pe mine să petrec în chip văzut cu tine aici şi în veacul ce va să vie. Iată, Dumnezeu îţi dă harul înainte-vederii… Fratele tău este viu şi se roagă neîncetat pentru tine, dar tu îl vei vedea numai în viaţa viitoare.

Auzind acestea, episcopul Edesei a dat slavă lui Dumnezeu, Care cu înţelepciune îi izbăveşte pe robii Săi din tot păcatul.

Din această pildă grăitoare, luată din vieţile sfinţilor, se vede limpede cât de păgubitoare este mândria. Ea este ucigătoare a vieţii duhovniceşti. Tot ea împiedică harul lui Dumnezeu să se pogoare asupra noastră. Căci după cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Mândria îndepărtează harul de la cei ce o primesc. Ea este beznă spirituală. Lumina învăţăturii lui Hristos nu poate avea nimic în comun cu ea. Asa precum lumina şi întunericul nu pot fi prezente în acelaşi timp în acelaşi loc, tot astfel nici harul şi mândria nu pot să vieţuiască împreună în aceeaşi inimă. Legile omeneşti nu pedepsesc mândria, dar legea lui Dumnezeu o face, căci aceasta este potrivnică lui Dumnezeu şi dă naştere tuturor necazurilor. Nici unui om nu îi stă în putinţă să îi îndrepte pe cei mândri. Pe aceştia numai Dumnezeu îi poate înţelepţi şi supune, deoarece cel mândru nu primeşte nimic de la semenii lui, oamenii. Cele mai bune leacuri împotriva mândriei sunt necazul şi suferinţele în viaţă, pe care Dumnezeu le îngăduie spre al nostru bine.

Astfel de încercări sunt bolile îngrozitoare, ruina neaşteptată, moartea unuia dintre cei apropiaţi nouă şi altele. Bineînţeles, aceste leacuri însemnate nu lucrează în chip magic. Ele pot, fie să tămădu- iască, fie să otrăvească. De fapt, numai de voia liberă a omului depinde felul în care acesta le va folosi. Dacă nu va cârti şi nu va începe să hulească pe Dumnezeu, dacă va înţelege că din pricina mândriei lui si a multelor sale păcate, după vrednicie i-au fost trimise din ceruri suferinţele, el se va tămădui sufleteşte. Fericiţi sunt aceia care în necazurile lumeşti văd mila lui Dumnezeu faţă de ei. Pe ei Dumnezeu degrabă îi va tămădui. Dar, vai acelora, care în ciuda a toate rămân mândri. Ei sunt pierduţi fără putinţă de salvare! Iar pentru că necazurile lumeşti s-au arătat a fi neputincioase în a-i înţelepţi, chinurile veşnice ale iadului îi vor îmblânzi în lumea de dincolo. Dar atunci totul va fi prea târziu şi în zadar!…

Arhimadrit Serafim Alexiev, crestinortodox.ro

 

Demnitate sau mandrie? Smerenie sau naivitate?

– Care este diferenţa dintre demnitate și mândrie? Sunt sau nu totuna? Până în ce punct poţi fi bun fără să ajungi să fi luat de naiv și care este limita, graniţa?

Demnitatea ţine de conştiinţă. Adică noi trebuie să avem conştiinţa demnităţii, atât a demnităţii naţionale, cât și a demnităţii creştine. Adică noi facem parte dintr-un neamcare este cel mai vechi popor din Europa, aici, pe teritoriul nostru, s-au găsit cele mai multe aşezări neolitice. Şi mai facem parte dintr-un neam, din familia lui Dumnezeu. Deci noi am fost înfiaţi, am fost introduşi în familia lui Dumnezeu. Asta este mai mult decât a fi înfiat de orice autoritate tutelară de pe Pământ. Deci să prindem și această demnitate de a fi participant, de a fi introdus în familia lui Dumnezeu și înfiat aşa, nu ca un copil, ci chiar de acolo, fără să însemne nicio distanţă, fără să te simţi străin în familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să avem această conştiinţă a propriei demnităţi, care nu vine din calităţile noastre personale, ci vine din darurile pe care le-am primit de la neam și de la Dumnezeu.

Şi atunci, când ai această conştiinţă a demnităţii și a darului, ai şi conştiinţa recunoştinţei. Adică, dacă ai primit un dar, tu trebuie să fii şi recunoscător, trebuie să te ridici la măsura darului. Conştiinţa demnităţii cere și răspuns. E și răspunsul tău să fii în familia lui Dumnezeu; nu poţi să-ţi faci familia de râs. Dacă eşti în familia lui Dumnezeu trebuie să reprezinţi cu cinste familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să te schimbi.

Aceasta este diferenţa între demnitate şi mândrie. Mândria este o minciună, este un furt, nu doar intelectual, ci şi spiritual, atunci când îţi atribui ţie darul pe care l-ai primit.Adică inteligenţa şi frumuseţea şi cea sufletească şi tot ceea ce ai tu ai primit de la familie, din familie, din neam, de la Dumnezeu. Cum ziceam, când ai primit trebuie să şi dai înapoi şi trebuie să reprezinţi cu cinste pe cei care ţi-au dat aceste daruri. Mândria este, de fapt, a-ţi însuşi ţie ceea ce nu este, de fapt, al tău, ci ai primit, şi să te lauzi tu cu lucrurile pe care le-ai primit.

La fel cum smerenia nu se identifică cu defăimarea de sine [în sens de înjosire (bolnavicioasa) de sine – n.n.]. […] Care a fost smerenia lui Hristos? A fost aceea că, fiind El Dumnezeu în ceruri, slujit și slăvit de toţi, a renunţat la condiţia Lui şi a venit și Şi-a asumat condiţia noastră slabă şi sărăcăcioasă şi neputincioasă, măcar că nu era obligat. Putea să zică: <Nu sunt Eu vinovat, descurcaţi-vă, Eu v-am oferit tot, v-am oferit paradisul, voi aţi căzut, treaba voastră. Ce să fac Eu pentru voi, pentru prostia voastră?>. Dar Dumnezeu are logica aceasta a slujirii, nu a dominării. Şi smerenia Sa se vedea prin faptul că a venit şi Şi-a însuşit condiţia noastră ca să slujească la mântuirea noastră. Şi atunci smerenia, de fapt, se traduce într-o atitudine slujitoare.

Adică, dacă vreau să lucrez smerenia, nu trebuie să mă gândesc cum m-aş putea afirma pe mine prin smerenie, cum să dau de înţeles că sunt smerit… Nu. Dacă vreau să fiu smerit trebuie să slujesc celorlalţi. Să mă consider adus de Dumnezeu în lume ca să fiu în slujba celorlalţi. Şi să mă gândesc ce-aş putea să fac pentru cei de lângă mine. Cum a fost Dumnezeu. Dumnezeu, Care a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu a spălat picioarele omului. Şi spune: Voi ziceţi despre Mine că sunt Domn şi Învăţător şi bine ziceţi, că sunt. Dar Eu sunt între voi nu ca unul care este slujit, ci ca unul care slujeşte. Aşa trebuie să fim şi noi. Aşa să ne manifestăm smerenia. Şi atunci putem să fim şi smeriţi şi cu demnitate.

Iar bunătatea nu vine din naivitate, ci vine dintr-o superioritate. Când înţelegi că, de fapt,numai cu binele poţi să învingi răul din celălalt. Şi mai este o logică a credinţei, aceea de a câştiga pierzând. Deci trebuie să câştigi pierzând, ăsta este adevăratul câştig pe care omul bun îl dobândește. Când ai un lucru şi-l foloseşti pentru tine în mod egoist…, ce-ar fi dacă ar fi şi îngerii egoişti şi ar fi numai pentru ei?! Dar când te foloseşti de lucruri în mod egoist te izolezi acolo în singurătatea ta. În momentul în care începi să dăruieşti lucruri, pierzi lucrul ăla pe care îl puteai folosi tu pentru avantajele tale şi pentru confortul și plăcerea ta. Dar câștigi bucuria celuilalt. Câștigi seninătatea, zâmbetul, recunoştinţa celuilalt, care este o bogăţie mult mai mare decât satisfacţia pe care o ai tu. Şi atunci cel bun, cel bun întru cunoştinţă, care lucrează binele întru cunoştinţă, ştie că e bogat. Şi ştie că nu pierde. Şi ştie că nu-i prost.

Pr. Pantelimon, http://www.cuvantul-ortodox.ro

 

 

Cum se manifesta trufia in viata omului

Trăim într-o lume molipsită de virusul trufiei, al cărui rezultat este răspândirea ideilor „umanismului”. Esenţa acestora se reflectă în scurta deviză: „Om – ce mândru sună acest nume!”

Omul devine măsura tuturor lucrurilor. El este pus pe un piedestal. Dumnezeu nu are loc alături de el. Incepând cu epoca Renaşterii, valorile umanismului s-au răspândit larg în sfera culturală şi în cea socială.

La baza umanismului se află credinţa în progres – în autoperfecţionarea omului, utopismul – credinţa în posibilitatea realizării pe pământ a deplinătăţii dreptăţii şi binelui, credinţa în demnitatea omului şi în înalta lui menire pe pământ, în absenţa ideii de Dumnezeu. Pe scurt, credinţa în om.

Această mentalitate reflectă pe deplin criza duhovnicească actuală a societăţii contemporane – însă ce poate gândirea omenească să opună acestui rezultat înfricoşător la care a fost adusă societatea?

Despre criza umanismului au scris destul de mult filosofii ortodocşi ruşi precum N. Berdiaev, S. Frank şi alţii. Studiind şi analizând creaţia lui Dostoievski în articolul său „Dostoievski şi criza umanismului”, S. Frank remarcă: „…umanismul lui Dostoievski rezistă oricărei întâlniri cu realitatea lucidă, nimic în lume nu-l poate clinti. Nu vom exagera dacă vom spune că aici avem una dintre cele mai mari realizări duhovniceşti ale minţii umane. In vremea noastră crudă, când chipul omului începe să se întunece şi dispreţul faţă de om ameninţă să zguduie înseşi temeliile vieţii sociale, credinţa în om îşi poate găsi singurul reazim doar în acea atitudine faţă de om pe care a dobândit-o Dostoievski. Umanismul trebuie ori să piară definitiv, ori să învie sub o formă nouă şi totodată străveche, primordială: sub forma umanismului creştin, pe care Dostoievski l-a descoperit pentru omul contemporan.” Aşa consideră marele filosof, gânditor religios şi psiholog rus S. Frank.

Omul orbit de trufie, care a negat conceptul de păcat ascunzându-se în spatele ideilor aparent foarte atrăgătoare ale umanismului profan, se mişcă impetuos într-o direcţie opusă lui Dumnezeu.

Pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, nu e atât de simplu să elucidăm conceptele de „mândrie” şi „trufie” şi datorită faptului că în vremurile noastre cuvântul „mândrie” e folosit adeseori pentru a exprima conceptul „sentimentul propriei demnităţi”. Să ne amintim că omul, care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este înzestrat de la început cu calitatea demnităţii împărăteşti.

In sensul lumesc, obişnuit, de astăzi, cuvântul „mândrie” nu are o conotaţie negativă. Aici există o anumită ambiguitate aproape insesizabilă, căci, de exemplu, oamenii care nu suportă jignirile, cicăleala, presiunea dură şi atitudinea lipsită de politeţe sunt câteodată numiţi „mândri”.

Există un sentiment al mândriei pentru propriile realizări reale (fără demonstrarea propriei superiorităţi şi fără înjosirea celorlalţi): de pildă, cineva ştie multe limbi străine şi se mândreşte cu asta, sau un sportiv stabileşte un record fără analog în istoria sportului, sau un inventator a făcut o mare descoperire. Aparent, aici principal e vectorul orientării acestui sentiment. Dacă omul se compară cu ceilalţi şi spune (sau pur şi simplu simte lăuntric) că este cel mai grozav, avem de-a face cu trufie. Dacă se mândreşte cu realizarea sa, nu cu sine însuşi, ori se bucură de victorie, comparându-şi proaspăta realizare cu succesele din trecut, e o mândrie meritată, în care nu par să existe autoadmiraţie şi slavă deşartă. Totuşi, şi aici un ortodox înţelege că realizările noastre nu s-ar fi împlinit dacă n-ar fi fost voia lui Dumnezeu – iar dacă vom înlocui „mă mândresc” cu „mă bucur”, vom simţi diferenţa, şi încă una destul de mare. Sfânta Scriptură ne cheamă la bucurie, dar niciodată la trufie.

A primi cu bucurie nu înseamnă a te trufi. Bucuria este un sentiment pe care poţi să-l împărtăşeşti celorlalţi şi care ne permite să împărtăşim bucuria altuia. In Evanghelie se vorbeşte mult despre asta. Bucuria uneşte. Când ne împărtăşim, facem asta din acelaşi potir.

Trufia poate fi însă împărtăşită? Trufia îl închide pe om în el însuşi. Ea îi desparte pe oameni. E foarte important să observăm ce cuvinte folosim, încercaţi, de exemplu, să vă spuneţi în sinea voastră: „Mă bucur de succesele copilului meu.” „Ascultaţi-vă” cu atenţie senzaţiile. Ce simţiţi?

Iar acum spuneţi: „Mă mândresc cu succesele copilului meu.” Aţi simţit diferenţa? Dacă nu aveţi copii, încercaţi asta în privinţa altcuiva. Este foarte important să simţim diferenţa până la capăt. Atunci poate că vom începe să evităm cuvântul „mă mândresc”, înlocuindu-l, de exemplu, cu „mă bucur”.

Despre bucuria care ne este dată ca posibilitate de a aduce darurile noastre oamenilor scrie filosoful ortodox rus Ivan Ilin în articolul „Ce este arta?”. El defineşte adevărata artă ca slujire şi bucurie. în sensul larg al cuvântului putem aplica termenii de „bucurie” şi „slujire” oricărei activităţi a omului. Nu trebuie să uităm că noi, ca fiinţe zidite după chipul lui Dumnezeu, suntem chemaţi să creem.

„Oare înţeleg acest lucru oamenii? Oare îşi amintesc de asta acum popoarele care se răzvrătesc şi se smintesc în atmosfera de neorânduială duhovnicească? Ştiu ele, îndeobşte, ce înseamnă slujirea şi bucuria? Ea (bucuria) nu este accesibilă fiecăruia, şi omenirea contemporană n-o caută. Ea se naşte din suferinţă şi din învingerea acesteia. Nu din plictiseală, care caută distracţie; nu din suflet pustiu, care nu ştie cu ce să-şi umple pustietatea; nu din oboseală şi surmenaj, care cer excitaţii noi şi senzaţii tot mai acute. Atât masele, cât şi «elitele» omenirii contemporane nu ştiu decât să se surmeneze, să se plictisească şi să se lase chinuite de pustietatea lăuntrică. Tocmai de aceea omenirea însetează după lucruri de efect, interesante şi excitante; ea caută zgomot, trosnet, zbârnâit şi gâdilatul nervilor; ea cere «mijloace excitante» -nu numai de la farmacist, ci şi de la artist… Cine se mai gândeşte acum la frumos, la cântarea din adânc, la inspiraţia castă, la marile viziuni? Unde mai este acum loc pentru bucurie?”

Ca atare, trufia vădită nu este aprobată în societate, într-un mediu obişnuit se consideră că este de prost gust să-ţi etalezi aroganţa şi îngâmfarea faţă de ceilalţi. Normele sociale ne învaţă sa ne ascundem starea de trufie în forma sa primordială (trăim, totuşi, într-o civilizaţie de obârşie creştină). Asta nu înseamnă însă că n-o avem.

Este vorba de un sentiment ascuns, care se cuibăreşte în inima omului. El poate să nu fie conştientizat şi îmbrăţişat până la capăt, şi de aceea expresia lui poate să fie „neaşteptată” în primul rând pentru omul însuşi. Convingerea că ai dreptate, că voia ta este principalul, că părerea ta e singura corectă te face încrezut. De regulă, încrezuţii nu sunt iubiţi în societate, cu ei e greu şi neplăcut să ai de-a face. Când omul caută laude, se ridică singur în slăvi, îi dispreţuieşte pe ceilalţi, nu ascultă de superiori, nu acceptă sfaturi, este supărăcios, nu poate ierta, e ranchiunos, nu vrea să cedeze, nu e capabil să îşi recunoască greşelile, vrea să fie mai presus de ceilalţi, îşi face de cap, ipso facto creează probleme pentru el însuşi şi pentru cei din jur. Foarte frecvent persoane deloc proaste, educate şi cultivate, se transformă în idioţi din cauza trufiei şi trec prin stări chinuitoare: singurătate, akedie, mâhnire, răutate, gelozie, ură, lipsă de inspiraţie creatoare, întuneric şi deznădejde.

Sfinţii Părinţi defineau cunoaşterea de sine drept ştiinţa ştiinţelor şi arătau cât de important este a te percepe pe tine însuţi şi lumea înconjurătoare în mod nedeformat. Din cele spuse mai sus putem vedea cât de fina e limita care separă mândria de trufie şi ce înţelegere lăuntrică a propriei persoane şi a propriilor stări trebuie să avem pentru a nu scăpa momentul când mândria „în sens bun” începe să se transforme în starea primejdioasă a trufiei.

Lupta cu patimile – metode ascetice şi psihologice, crestinortodox.ro

 

Despre trufie

Să zicem că cineva aruncă în sus un lucru greu. Cu cât îl aruncă mai sus, cu atât căderea e mai puternică şi cu atât sunt mai mari şansele ca lucrul acela să se sfărâme. Aceasta e o lege a naturii – iar în viaţa duhovnicească cu cât se înalţă mai sus omul în trufia sa, cu atât cade mai rău duhovniceşte. Oricine se înalţă pe sine va fi smerit.“ Astfel, de un sfârşit mizerabil s-a „învrednicit” regele Irod Agrippa. Acesta era furios pe locuitorii Tirului şi Sidonului, şi aceştia căutau să se întâlnească cu el. După cum povesteşte istoricul Josephus Flavius, cârmuitorul s a îmbrăcat în haine de paradă împodobite cu argint şi a şezut în mijlocul mulţimii pe un loc înalt, pregătit special, ca şi cum ar fi fost la teatru. Încântaţi de luxul regesc, păgânii strigau linguşitor: „Acesta este glas de dumnezeu, nu de om!” – însă îngerul Domnului l a pedepsit pe trufaş pentru că n a pus capăt strigătelor hulitoare, ci le a ascultat cu plăcere şi n a dat slavă lui Dumnezeu.În cinci zile, pe Irod l au mâncat de viu viermii (v. Fapte 12, 20 23). Pe omul îngâmfat şi îndrăgostit de sine îl aşteaptă, mai devreme sau mai târziu, o cădere năprasnică.

cuvantulortodox.ro

 

Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat mult efort, in el incepe sa lucreze trufia

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie, dacă nu avem smerenie, va urma a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…”

Părintele Nicolae Steinhardt

 

Dezastrele mandriei

Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât. Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu ştiu ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiaşi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.

Un creştin cu viaţă bună, a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: “Cine este acolo?” “Un creştin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândruleţul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. “Cine este acolo?” “Tu eşti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu eşti Eu, intră!” Avea aceiaşi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.

Pr. Arsenie Papacioc, manastireasuruceni.md

 

Despre mandrie si smerenie

Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.

Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare; este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”.

Smerenia eliberează mintea. Prin ea ne regăsim eul nostru autentic care exercită farmecul prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un înţelept fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercită o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară. Smerenia se dobândeşte treptat. Prin gândul continuu la Dumnezeu mintea Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestă ca blândeţea lui Hristos. Dobândirea tuturor virtuţilor este însoţită de o conştiinţă sporită a lui Dumnezeu. Cât timp suntem încă în strădaniile pentru dobândirea virtuţilor, nu avem simţirea duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, această conştiinţă a lui Dumnezeu devine atât de puternică, încât aceste eforturi nu mai sunt anevoioase.

La început, conştiinţa lui Dumnezeu este legată de frică de Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne priveşte, dar nu Îl vedem încă. Ne gândim la El, Îi cerem ajutorul, dar nu-L simţim încă. Dar când ajungem la o curăţire a patimilor, când devenim liberi, când nu mai suntem preocupaţi de noi înşine, atunci conştiinţa lui Dumnezeu este diferită. Acum Îl simţim ca dulceaţa, simţim atracţia şi Farmecul Său. Smerenia ne conferă o anumită odihnă în Dumnezeu; Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Sa.

Omul care se smereşte în faţa lui Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară ce depăşeşte toate bucuriile şi satisfacţiile celorlalţi. El şi-a vândut toate bunurile exterioare, pentru că a găsit în inima sa această nepreţuită comoară, care este Dumnezeu.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, manastireasuruceni.com