RSS

Mandria cea pierzatoare

08 iun.

155457_pe_serafim_alexievMândria este rădăcina şi obârşia tuturor păcatelor. „Toate marile nenorociri (dezastre, calamităţi)”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „care au apăsat asupra întregului univers, şi-au avut obârşia în mândrie.” De asemenea, toate relele şi grozăviile care de acum încolo se vor abate asupra pământului păcătos şi care şi-a avut preludiul în cel de al doilea război mondial, îşi vor avea şi ele începutul tot în mândrie. Orice cădere, după mărturia Sfinţilor Părinţi, este prevestită de mândrie. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune limpede: „Inaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii.” (Pilde 16,18). Ştiind aceasta, binecredinciosul popor ortodox bulgar a creat, în duh biblic, zicala: „Cel ce sare foarte sus, cade foarte rău”. Pedeapsa ce se abate asupra celui mândru este prăbuşirea lui.

Mândria poate să se strecoare şi în viaţa duhovnicească înaltă a creştinului şi să nimicească toate faptele lui bune şi înaltele virtuţi dobândite. Aceasta se vede limpede din următoarea pildă.

In veacul al IX-lea scaunul episcopal din Edessa era ocupat de marele bineplăcut lui Dumnezeu, Sfântul Teodor. In apropierea oraşului se nevoia în vremea aceea un stâlpnic minunat, pe nume Teodosie. Acesta era om duhovnicesc, iar pentru înaltele sale nevoinţe monahiceşti primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii. Episcopul Edesei îl vizita adesea pe stâlpnic, pentru a avea cu acesta discuţii duhovniceşti. Odată, Sfântul Teodor îl întrebă:

– De câţi ani stai pe stâlpul acesta? Povesteşte-mi, pentru Dumnezeu, întreaga ta viaţă!

Atunci bătrânul, respirând adânc, a început a plânge, grăind:

– Pentru că mă sileşti, stăpâne, pentru numele Domnului, îţi voi istorisi totul. Dar până la moartea mea nimănui să nu istoriseşti cele ce-ţi voi descoperi.

Eu m-am lepădat de lume împreună cu fratele meu mai mare Ioan, încă din tinereţe. Trei ani am vieţuit într-o mănăstire. Acolo s-a aprins în noi dorinţa după viaţa pustnicească şi, după ce am luat binecuvântare de la părintele nostru duhovnicesc, ne-am pustnicit în pustia din preajma Babilonului. Acolo am aflat două peşteri, departe una de cealaltă, şi ne-am sălăşluit în ele, vieţuind în tăcere şi rugăciune separată. De hrană ne slujeau ierburile şi poamele pustiei. Sâmbăta şi duminica ne adunam pentru cântarea şi rugăciunea împreună, după care ne despărţeam, pentru a ne dărui fiecare în parte rugăciunii şi cugetării la Dumnezeu. Dacă ne întâlneam din întâmplare prin pustie schimbam direcţia pentru a nu ne întâlni. îngerul Domnului venea adesea la fiecare dintre noi pentru a ne aduce mângâiere.

Intr-o zi, pe când mergeam prin pustie, petrecând în rugăciune şi căutând hrană, l-am zărit în depărtare pe fratele meu. Mergea liniştit, dar dintr-odată s-a oprit, a privit spre pământ, a rămas un timp nemişcat, apoi s-a însemnat cu semnul sfintei cruci, a sărit peste locul acela dinaintea lui, de parcă s-ar fi ferit de o capcană şi a alergat în peştera Iui. M-am minunat de săritura mare şi de graba cu care fratele meu a alergat aşa că am mers la locul acela, ca să văd ce a văzut el atât de rău încât să fugă atât de aprig. Când am ajuns, am văzut o grămadă de aur. Am făcut rugăciune, mi-am scos mantia, am adunat în ea tot aurul şi anevoie am reuşit să-l aduc în peştera mea. Fratelui meu însă nu i-am spus nimic. Apoi am mers în cetate şi am cumpărat o casă mare cu încăperi frumoase şi apă curată, am zidit o biserică, am ridicat o mănăstire şi am adunat 40 de monahi. Am înălţat şi un han şi o bolniţă unde să fie adăpostiţi călătorii si cei bolnavi, am cumpărat ţarini şi averi şi orânduind toate acestea, am aflat şi un bărbat, potrivit să fie ispravnic peste toate acestea, pe care l-am aşezat egumen al mănăstirii.

Mai rămăseseră încă două mii de galbeni. O mie i-am încredinţat egumenului pentru nevoile mănăstirii, iar pe ceilalţi i-am împărţit săracilor, fără să opresc măcar un galben pentru mine. Apoi, m-am despărţit de egumen şi de fraţi şi m-am întors iarăşi în pustie să-l aflu pe fratele meu. Pe când mergeam prin pustie s-a strecurat în cugetul meu trufia. Am început să cuget cu mândrie că fratele meu n-ar fi putut să facă nimic bun cu aurul găsit, pe când eu, uite ce lucru mare si nobil am săvârşit! Pe când gândeam aşa, m-am apropiat de locul acela unde vieţuia fratele meu, iar gândurile de mândrie mă stăpâneau din ce în ce mai mult. Şi în părerea mea de sine m-am hotărât că sunt mai bun decât fratele meu. Dar, iată că mi s-a arătat îngerul, care mă vizita înainte. Privindu-mă cu ochi aspri, mi-a spus cu mânie:

– De ce te mândreşti şi te semeţeşti cu gânduri înalte mai presus de fratele tău? Adevărat îţi spun, că toată truda ta de până acum – şi zidirea bisericii, şi întemeierea mănăstirii, şi toate cele pe care le-ai făcut, nu se pot asemui cu săritura aceea a fratelui tău, prin care a sărit peste grămada de aur pe care o aflase. Căci, sărind peste ea nu a ocolit aurul, ci prăpastia aceea adâncă, care desparte pe bogat de săracul Lazăr. El a zburat cu aripi uşoare şi îl aşteaptă sânul lui Avraam…Aşadar, nu este nici o îndoială că fratele tău este mai bun înaintea lui Dumnezeu. Tu nu vei atinge desăvârşirea lui, chiar dacă în semeţia ta te socoteşti mai desăvârşit. Pentru aceasta, cât vei trăi, nu îi vei vedea nici măcar chipul, şi nici pe mine nu mă vei mai vedea, până ce nu vei căpăta milă de la Dumnezeu cu lacrimi multe.

După ce termină de zis acestea, îngerul s-a făcut nevăzut de la faţa ochilor mei. Am alergat degrabă la peştera fratelui meu, însă nu l-am aflat acolo. Atunci am strigat şi am început să plâng şi să mă tânguiesc cu amar, până ce lacrimile mi-au secat. Şapte zile am petrecut în tânguire si, iată că în sfârşit am auzit glasul îngerului, care îmi grăia din depărtare:

– Trebuie să mergi lângă cetatea Edesei şi acolo să urci pe un stâlp şi să vieţuieşti în pocăinţă până ce Dumnezeu se va milostivi de tine.

Şi am ieşit din pustie cu plânset, am venit aici, m-am urcat pe acest stâlp şi 49 ani am petrecut aici, luptând cu gândurile mele cele multe, care asemenea unui nor întunecat s-au adunat asupra mea. Inima îmi era nemângâiată, plină de durere. In anul al cincizecilea, într-o seară târzie de sâmbătă, o lumină dulce mi-a luminat inima şi a alungat norul gândurilor. Am petrecut noaptea aceea întreagă fără să dorm, rugându-mă să am o inimă smerită, şi curăţindu-mă cu lacrimi mângâietoare. Duminică dimineaţa, spre ceasul al treilea, pe când citeam psalmii ceasului, de îndată mi s-a arătat îngerul sfânt şi mi-a grăit astfel:

– Pace ţie şi mântuire!

Am simţit atunci mângâiere în inima mea, am căzut la pământ şi cu lacrimi am grăit:

– De ce m-ai lepădat de la faţa ta? De ce m-ai despărţit de fratele meu? Iată, şi acum zac, îndurând mulţime de necazuri.

Ingerul m-a luat de mână, m-a ridicat şi mi-a grăit:

– M-am depărtat de tine din pricina mândriei tale, pentru că l-ai înjosit, în cugetul tău, pe fratele tău. Dar eu nu te-am părăsit nici o clipă, ci tot timpul am fost în chip nevăzut alături de tine şi te-am ocrotit, după cum mi-a poruncit Dumnezeu. Acum, după ce te-ai supus pe deplin, Dumnezeu Şi-a amintit de tine şi m-a trimis pe mine să petrec în chip văzut cu tine aici şi în veacul ce va să vie. Iată, Dumnezeu îţi dă harul înainte-vederii… Fratele tău este viu şi se roagă neîncetat pentru tine, dar tu îl vei vedea numai în viaţa viitoare.

Auzind acestea, episcopul Edesei a dat slavă lui Dumnezeu, Care cu înţelepciune îi izbăveşte pe robii Săi din tot păcatul.

Din această pildă grăitoare, luată din vieţile sfinţilor, se vede limpede cât de păgubitoare este mândria. Ea este ucigătoare a vieţii duhovniceşti. Tot ea împiedică harul lui Dumnezeu să se pogoare asupra noastră. Căci după cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Mândria îndepărtează harul de la cei ce o primesc. Ea este beznă spirituală. Lumina învăţăturii lui Hristos nu poate avea nimic în comun cu ea. Asa precum lumina şi întunericul nu pot fi prezente în acelaşi timp în acelaşi loc, tot astfel nici harul şi mândria nu pot să vieţuiască împreună în aceeaşi inimă. Legile omeneşti nu pedepsesc mândria, dar legea lui Dumnezeu o face, căci aceasta este potrivnică lui Dumnezeu şi dă naştere tuturor necazurilor. Nici unui om nu îi stă în putinţă să îi îndrepte pe cei mândri. Pe aceştia numai Dumnezeu îi poate înţelepţi şi supune, deoarece cel mândru nu primeşte nimic de la semenii lui, oamenii. Cele mai bune leacuri împotriva mândriei sunt necazul şi suferinţele în viaţă, pe care Dumnezeu le îngăduie spre al nostru bine.

Astfel de încercări sunt bolile îngrozitoare, ruina neaşteptată, moartea unuia dintre cei apropiaţi nouă şi altele. Bineînţeles, aceste leacuri însemnate nu lucrează în chip magic. Ele pot, fie să tămădu- iască, fie să otrăvească. De fapt, numai de voia liberă a omului depinde felul în care acesta le va folosi. Dacă nu va cârti şi nu va începe să hulească pe Dumnezeu, dacă va înţelege că din pricina mândriei lui si a multelor sale păcate, după vrednicie i-au fost trimise din ceruri suferinţele, el se va tămădui sufleteşte. Fericiţi sunt aceia care în necazurile lumeşti văd mila lui Dumnezeu faţă de ei. Pe ei Dumnezeu degrabă îi va tămădui. Dar, vai acelora, care în ciuda a toate rămân mândri. Ei sunt pierduţi fără putinţă de salvare! Iar pentru că necazurile lumeşti s-au arătat a fi neputincioase în a-i înţelepţi, chinurile veşnice ale iadului îi vor îmblânzi în lumea de dincolo. Dar atunci totul va fi prea târziu şi în zadar!…

Arhimadrit Serafim Alexiev, crestinortodox.ro

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 iunie 2018 în MANDRIE

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: