RSS

Arhive pe categorii: PRIETENIE

Despre prietenie

71484281_3021634867852431_8692838417819500544_o.jpg

E atât de multă trufie in lume și atât de putin adevăr … încât atunci când oamenii se regăsesc in același duh, se recunosc, se imbratiseaza și nu au o bucurie mai mare decât cea de a fi împreuna in adevăr … așa se naște dragostea! Și aceasta dragoste nu are preț… nu se poate cumpara și nici vinde, nici cerși, nici fura!

De asta avem atât de mulți cunoscuți, colegi, amici, rude, dar putini prieteni … prieteni adevărați și sinceri, in fata carora nu ne e frica nici noua sa fim adevărați și sinceri! Aceste prietenii ne odihnesc, ne mângâie, ne dau speranta!

Mare lucru e sa te găsească cineva intr-o clipa de tristete, de supărare, de nevoie și sa te ridice cu o vorba buna! Cât face o vorba la vremea potrivită – cât o viața de om!
Mare lucru e sa ai cui împărtăși o bucurie, o lucrare, un gand frumos și sa se bucure cu tine împreuna!

Cine are un prieten pe care îl iubește … e un om bogat!
Cine are doi… e un om binecuvantat!
Cine are mai mulți … a cunoscut Raiul!

Natalia Luchita

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 4 octombrie 2019 în PRIETENIE

 

Ne plictisim unii de altii?

MODESTI

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

Sf. Ioan Gura de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 noiembrie 2018 în PRIETENIE

 

Se intampla uneori…

Se întâmplă uneori să îți dorești să primești o vorbă bună din partea cuiva, cu toate că nu întotdeauna poți avea încredere în cuvintele frumoase ale oamenilor. Sătul de vești tragice, de nervi și vorbe scuipate printre dinți, uneori, parcă și o minciună spusă frumos ar fi binevenită.

Se întâmplă uneori să îți dorești ca oamenii să îți zâmbească frumos, cu toate că știi că în spatele multor zâmbete zace multă suferință. Vezi în fiecare zi mult prea multe fețe încruntate, palide de îngrijorare, ceea ce te face să îți dorești chiar și un zâmbet fals.

Se întâmplă uneori să îți dorești ca cineva să ți se adreseze cu ,,bună, ce mai faci?” De cele mai multe ori te enervează o astfel de adresare banală, dar uneori, când te simți singur, îți dorești să ți se adreseze cineva în orice fel, oricât de banal ar fi.

Alteori, se întâmplă să îți dorești ca cineva să îți dea o îmbrățișare, o strângere de mână sau măcar o bătaie pe umăr… și cine știe câte astfel de dorințe mai ai. Ei bine, dacă ai astfel de dorințe uneori, să nu uiți că și alții le au… Fă tu pentru ceilalți ceea ce îți dorești să facă ei pentru tine.

David Gabriel

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 iunie 2017 în PRIETENIE

 

Cicero – despre prietenie

MODESTIPuneţi prietenia mai presus de toate lucrurile omeneşti; nimic nu este atât de apropiat firii noastre, atât de potrivit nouă, fie în împrejurări fericite, fie în nenorocire. Dar lucrul de care îmi dau seama mai întâi e că prietenia nu poate exista decât între oameni buni.

Prietenia nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în toate lucrurile divine şi omeneşti; Unii preferă bogăţia, alţii sănătatea, unii puterea, alţii onorurile, mulţi chiar plăcerile. Acestea din urmă se potrivesc de fapt dobitoacelor, iar cele dintâi sunt trecătoare şi nesigure, depinzând nu atât de planurile noastre cât de întâmplările oarbe ale soartei. Cei care pun supremul bine în virtute aceia fac într-adevăr foarte bine; dar tocmai această virtute creează şi menţine prietenia, căci fără virtute nu poate exista nicidecum prietenie.

Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n-ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iubirea e de fapt impulsul iniţial la legarea unei prietenii, de unde şi vine numele de prietenie. Foloase obţinem adesea chiar şi de la cei care sunt cultivaţi printr-o prietenie făţarnică şi sunt respectaţi datorită împrejurărilor; în prietenie însă nu e nimic mincinos, nimic prefăcut, şi totul în ea e adevărat şi spontan.

De aceea mi se pare că prietenia îşi are originea mai degrabă în natura omului decât în nevoie, că provine mai mult dintr-o înclinare sufletească, unită cu un sentiment de iubire, decât din calculul folosului pe care l-ar putea aduce. Totuşi prietenia se întăreşte prin binefacerile primite, printr-un devotament încercat şi pe deasupra, prin intimitate; prin adăugarea acestora la impulsul iniţial spre iubire se naşte o minunată şi mare afecţiune. Trebuie să căutăm prietenia nu împinşi de speranţa în răsplată, ci pentru că tot preţul ei stă tocmai în iubire. Căci dacă interesul ar lega prieteniile, tot el, schimbându-se, le-ar destrăma; dar fiindcă natura nu se poate schimba, adevăratele prietenii sunt eterne.

Căci nu există pacoste mai mare pentru prietenie decât lăcomia de bani a celor mai mulţi şi lupta pentru onoruri şi glorie a celor mai buni, luptă din care s-au iscat adesea duşmănii înverşunate între cei mai buni prieteni. Prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea.

In prietenie trebuie să ţinem seama de aceste condiţii: pe de o parte, moravurile prietenilor să fie alese; pe de alta, să existe între ei o înţelegere în toate privinţele, în idei şi în dorinţe, fără nici o excepţie, astfel încât, dacă s-ar ivi cazul să fim obligaţi a sprijini interese mai puţin drepte ale prietenilor în care ar fi angajate viaţa sau reputaţia lor, să ne abatem puţin din drumul drept, numai să nu ieşim din aceasta cu totul dezonoraţi; căci în prietenie putem merge cu iertarea numai până la un anumit punct. Nu trebuie însă să nesocotim reputaţia noastră.

Cei mai mulţi oameni se dovedesc vinovaţi de aceste două păcate, uşurătatea şi slăbiciunea; sau, atunci când le merge bine, îşi dispreţuiesc prietenii, sau, când prietenii sunt în nenorocire, îi părăsesc. Iar fundamentul acestei stabilităţi şi statornicii pe care le căutăm în prietenie e buna-credinţă; căci tot ce e nesincer e instabil. Afară de aceasta, se cuvine să alegem un prieten deschis, apropiat şi în deplin acord cu noi, adică având aceleaşi înclinări ca şi noi. Toate acestea contribuie la fidelitate; într-adevăr, o fire schimbătoare şi complicată nu poate fi credincioasă şi nici acela care nu are aceleaşi înclinări ca şi noi şi nu ni se potriveşte ca fire nu poate fi sigur sau statornic.

Trebuie să se adauge la aceasta o anumită gingăşie în vorbă şi în purtări, un condiment destul de preţios al prieteniei. Firea închisă şi seriozitatea în orice împrejurare au, ce-i drept, o anumită gravitate, dar prietenia trebuie să fie mai destinsă, mai liberă, mai plăcută şi mai înclinată spre orice amabilitate şi bunăvoinţă. Nu trebuie să ne saturăm de prietenie ca de alte lucruri; cele mai vechi prietenii, întocmai ca vinurile care îşi duc bine anii, trebuie să fie cele mai plăcute, şi este adevărată vorba că trebuie să mănânci multe baniţe de sare împreună cu cineva pentru a-ţi îndeplini datoria de prieten. Prieteniilor noi însă, dacă ne fac să sperăm, întocmai ca plantele neînşelătoare, că vor da rod, nu trebuie să fie respinse nici ele, totuşi cele vechi trebuie să-şi păstreze valoarea; căci timpul şi obişnuinţa au o foarte mare importanţă în prietenie. După cum cei care sunt superiori în legăturile lor strânse de prietenie trebuie să se facă egalii inferiorilor lor, tot astfel cei inferiori nu trebuie să se întristeze că prietenii lor îi întrec prin talent, situaţie sau rang. De aceea cei care sunt superiori nu numai că trebuie să se coboare la nivelul prietenilor, dar trebuie să-i ridice, în vreun fel, pe cei inferiori.

Trebuie să dai fiecăruia mai întâi atât cât tu însuţi poţi da, şi apoi, atât cât cel pe care-l iubeşti şi-l ajuţi poate duce. În general, valoarea prieteniei trebuie s-o judecăm atunci când caracterul s-a format şi vârsta s-a maturizat; dacă unii, în prima tinereţe, au fost pasionaţi de vânătoare sau de jocul cu mingea, nu trebuie pentru asta să aibă drept prieteni intimi pe cei pe care i-au preţuit atunci, fiindcă aveau şi ei aceeaşi pasiune. Adesea viciile ascunse ale prietenilor izbucnesc, dăunând fie prietenilor înşişi, fie altora, dar şi atunci ruşinea acestor vicii se revarsă asupra prietenilor. De aceea trebuie să facem să înceteze astfel de prietenii, slăbindu-le pe încetul, şi, după cum l-am auzit pe Cato spunând, e preferabil să le destrămăm decât să le rupem.

Va trebui să evităm ca, renunţând la prietenie, să părem că prin aceasta am pornit pe duşmănie; într-adevăr, nu e nimic mai ruşinos decât să porţi război cu cel cu care ai trăit în strânsă prietenie. În general există un singur mijloc de-a te feri de aceste greşeli si neplăceri şi de-a lua măsuri împotriva lor, acela de-a nu-ţi dărui inima prea repede şi nici cui nu merită. Să avem grijă mai întâi ca sfatul să fie lipsit de asprime, apoi ca mustrarea să nu fie jignitoare; în îngăduinţă – fiindcă ne folosim cu plăcere de vorba lui Terenţiu – să arătăm amabilitate, iar linguşirea, sprijinitoarea viciilor, nedemnă nu numai de-un prieten, dar nici măcar de-un om liber, s-o îndepărtăm cât mai mult”

 Aşadar, după cum a sfătui şi a fi sfătuit e caracteristic adevăratei prietenii – a sfătui cu sinceritate, nu cu asprime, a primi sfaturile cu răbdare, nu în silă – tot astfel trebuie să fim convinşi că nu există în prietenie pacoste mai mare decât linguşirea, măgulirea, încuviinţarea la orice; căci trebuie să înfierăm cu oricât de multe nume acest viciu al oamenilor uşuratici şi înşelători, care spun totul ca să placă altuia, şi nimic de dragul adevărului. De altminteri, această linguşire, oricât de primejdioasă ar fi, nu poate dăuna totuşi nimănui decât celui care o primeşte şi se încântă de ea. Aşa se face că la vorbele linguşitorilor îşi pleacă urechea mai ales cel care el însuşi se aprobă şi e foarte încântat de sine. Iar pe voi vă îndemn să preţuiţi atât de mult virtutea, fără de care prietenia nu poate exista, încât, afară de ea, să nu socotiţi nimic mai presus decât prietenia.

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/06/09/cicero-despre-prietenie/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 iunie 2017 în PRIETENIE

 

Despre prietenie

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

Sf. Ioan Gura de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 martie 2017 în PRIETENIE

 

Despre prietenie

Prietenii adevărați se câștigă cu greu. Și se păstrează și mai greu. Eu am puțini. De fapt, am doar unul. Și sunt un om binecuvântat că-l am. E firav, sensibil, cu mult bun simț și o tonă de altruism. Unul care îmi ascultă gândurile, îmi pansează sufletul și îmi înseninează zilele negre. Unul care-mi înțelege jumătățile de cuvinte si frazele incoerente, de ce? Habar n-am ce-am facut să-l câștig. Nu sunt  un foarte bun ascultător, deși el e. Nu-s nici genul mega-sociabil, el e. Nu-s veselia întruchipată, dar el are mereu o glumă la îndemână ca să-mi descrețească fruntea. Este prietenul meu o persoană fericită? Nu știu, dar cu siguranță e persoana căreia, dacă mi-ar sta in putere, dacă aș fi pentru o secundă Dumnezeu, i-aş darui fericirea deplină. Dar nu vreau să-l amagesc. Așa ceva nu e posibil. Eu sunt eu. Mă pot schimba in orice, numai într-o divinitate nu. De fiecare dată cand vorbim mă schimb. In bine. Dispare pesimismul, gândurile gri se ascund ruşinate, zambetul îmi înflorește pe față. E la mii de kilometri distanță, dar fiecare kilometru  devine ridicol, aproape invizibil. Am senzatia uneori ca-şi ține mâna pe umărul meu N-a avut o viață ușoară. Din contră. Uneori mă mir de unde atata vitalitate, optimism si compasiune pentru semeni. Aș vrea sa-i semăn? Oh, da! Pot oare? Cred ca nu. N-aş fi in stare să alin nici măcar sufletul unei furnici, dară-mi-te al unui om. Dar știu ce pot face. Pot să mă straduiesc din toate puterile să nu-mi pierd prietenul.  Pentru că, așa cum spunea Cicero: Ce-ți poti dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poți vorbi ca și cu tine însuți? Să știi să-l păstrezi, aş răspunde eu. Iar dacă nu știi, sa înveți.

 https://comentatoramator.wordpress.com/2016/02/29/multumesc/

 
Un comentariu

Scris de pe 3 martie 2016 în PRIETENIE

 

O prietenie ramane si la bine si la rau

O prietenie rămâne şi la bine şi la rău, o relaţie rămâne şi la bine şi la rău. Nu în momentul în care ne este bine suntem prieteni, dăm pe dinafară de prietenie şi când avem o problemă, nu ne mai cunoaştem. Dar cum: ne iritam de parcă am avut dreptate şi atunci când greşim. Cu asemenea oameni nu putem fi prieteni. De ce? Ei te pot trage la rău! Aşa cum spunea un sfânt: nu pot sa încurc mintea mea duhovnicească cu mintea voastră lumească.

Parintele Calistrat, http://www.ganduridinierusalim.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 februarie 2016 în PRIETENIE