RSS

Arhive pe categorii: PRIETENIE

Se intampla uneori…

Se întâmplă uneori să îți dorești să primești o vorbă bună din partea cuiva, cu toate că nu întotdeauna poți avea încredere în cuvintele frumoase ale oamenilor. Sătul de vești tragice, de nervi și vorbe scuipate printre dinți, uneori, parcă și o minciună spusă frumos ar fi binevenită.

Se întâmplă uneori să îți dorești ca oamenii să îți zâmbească frumos, cu toate că știi că în spatele multor zâmbete zace multă suferință. Vezi în fiecare zi mult prea multe fețe încruntate, palide de îngrijorare, ceea ce te face să îți dorești chiar și un zâmbet fals.

Se întâmplă uneori să îți dorești ca cineva să ți se adreseze cu ,,bună, ce mai faci?” De cele mai multe ori te enervează o astfel de adresare banală, dar uneori, când te simți singur, îți dorești să ți se adreseze cineva în orice fel, oricât de banal ar fi.

Alteori, se întâmplă să îți dorești ca cineva să îți dea o îmbrățișare, o strângere de mână sau măcar o bătaie pe umăr… și cine știe câte astfel de dorințe mai ai. Ei bine, dacă ai astfel de dorințe uneori, să nu uiți că și alții le au… Fă tu pentru ceilalți ceea ce îți dorești să facă ei pentru tine.

David Gabriel

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Iunie 2017 în PRIETENIE

 

Cicero – despre prietenie

MODESTIPuneţi prietenia mai presus de toate lucrurile omeneşti; nimic nu este atât de apropiat firii noastre, atât de potrivit nouă, fie în împrejurări fericite, fie în nenorocire. Dar lucrul de care îmi dau seama mai întâi e că prietenia nu poate exista decât între oameni buni.

Prietenia nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în toate lucrurile divine şi omeneşti; Unii preferă bogăţia, alţii sănătatea, unii puterea, alţii onorurile, mulţi chiar plăcerile. Acestea din urmă se potrivesc de fapt dobitoacelor, iar cele dintâi sunt trecătoare şi nesigure, depinzând nu atât de planurile noastre cât de întâmplările oarbe ale soartei. Cei care pun supremul bine în virtute aceia fac într-adevăr foarte bine; dar tocmai această virtute creează şi menţine prietenia, căci fără virtute nu poate exista nicidecum prietenie.

Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n-ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iubirea e de fapt impulsul iniţial la legarea unei prietenii, de unde şi vine numele de prietenie. Foloase obţinem adesea chiar şi de la cei care sunt cultivaţi printr-o prietenie făţarnică şi sunt respectaţi datorită împrejurărilor; în prietenie însă nu e nimic mincinos, nimic prefăcut, şi totul în ea e adevărat şi spontan.

De aceea mi se pare că prietenia îşi are originea mai degrabă în natura omului decât în nevoie, că provine mai mult dintr-o înclinare sufletească, unită cu un sentiment de iubire, decât din calculul folosului pe care l-ar putea aduce. Totuşi prietenia se întăreşte prin binefacerile primite, printr-un devotament încercat şi pe deasupra, prin intimitate; prin adăugarea acestora la impulsul iniţial spre iubire se naşte o minunată şi mare afecţiune. Trebuie să căutăm prietenia nu împinşi de speranţa în răsplată, ci pentru că tot preţul ei stă tocmai în iubire. Căci dacă interesul ar lega prieteniile, tot el, schimbându-se, le-ar destrăma; dar fiindcă natura nu se poate schimba, adevăratele prietenii sunt eterne.

Căci nu există pacoste mai mare pentru prietenie decât lăcomia de bani a celor mai mulţi şi lupta pentru onoruri şi glorie a celor mai buni, luptă din care s-au iscat adesea duşmănii înverşunate între cei mai buni prieteni. Prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea.

In prietenie trebuie să ţinem seama de aceste condiţii: pe de o parte, moravurile prietenilor să fie alese; pe de alta, să existe între ei o înţelegere în toate privinţele, în idei şi în dorinţe, fără nici o excepţie, astfel încât, dacă s-ar ivi cazul să fim obligaţi a sprijini interese mai puţin drepte ale prietenilor în care ar fi angajate viaţa sau reputaţia lor, să ne abatem puţin din drumul drept, numai să nu ieşim din aceasta cu totul dezonoraţi; căci în prietenie putem merge cu iertarea numai până la un anumit punct. Nu trebuie însă să nesocotim reputaţia noastră.

Cei mai mulţi oameni se dovedesc vinovaţi de aceste două păcate, uşurătatea şi slăbiciunea; sau, atunci când le merge bine, îşi dispreţuiesc prietenii, sau, când prietenii sunt în nenorocire, îi părăsesc. Iar fundamentul acestei stabilităţi şi statornicii pe care le căutăm în prietenie e buna-credinţă; căci tot ce e nesincer e instabil. Afară de aceasta, se cuvine să alegem un prieten deschis, apropiat şi în deplin acord cu noi, adică având aceleaşi înclinări ca şi noi. Toate acestea contribuie la fidelitate; într-adevăr, o fire schimbătoare şi complicată nu poate fi credincioasă şi nici acela care nu are aceleaşi înclinări ca şi noi şi nu ni se potriveşte ca fire nu poate fi sigur sau statornic.

Trebuie să se adauge la aceasta o anumită gingăşie în vorbă şi în purtări, un condiment destul de preţios al prieteniei. Firea închisă şi seriozitatea în orice împrejurare au, ce-i drept, o anumită gravitate, dar prietenia trebuie să fie mai destinsă, mai liberă, mai plăcută şi mai înclinată spre orice amabilitate şi bunăvoinţă. Nu trebuie să ne saturăm de prietenie ca de alte lucruri; cele mai vechi prietenii, întocmai ca vinurile care îşi duc bine anii, trebuie să fie cele mai plăcute, şi este adevărată vorba că trebuie să mănânci multe baniţe de sare împreună cu cineva pentru a-ţi îndeplini datoria de prieten. Prieteniilor noi însă, dacă ne fac să sperăm, întocmai ca plantele neînşelătoare, că vor da rod, nu trebuie să fie respinse nici ele, totuşi cele vechi trebuie să-şi păstreze valoarea; căci timpul şi obişnuinţa au o foarte mare importanţă în prietenie. După cum cei care sunt superiori în legăturile lor strânse de prietenie trebuie să se facă egalii inferiorilor lor, tot astfel cei inferiori nu trebuie să se întristeze că prietenii lor îi întrec prin talent, situaţie sau rang. De aceea cei care sunt superiori nu numai că trebuie să se coboare la nivelul prietenilor, dar trebuie să-i ridice, în vreun fel, pe cei inferiori.

Trebuie să dai fiecăruia mai întâi atât cât tu însuţi poţi da, şi apoi, atât cât cel pe care-l iubeşti şi-l ajuţi poate duce. În general, valoarea prieteniei trebuie s-o judecăm atunci când caracterul s-a format şi vârsta s-a maturizat; dacă unii, în prima tinereţe, au fost pasionaţi de vânătoare sau de jocul cu mingea, nu trebuie pentru asta să aibă drept prieteni intimi pe cei pe care i-au preţuit atunci, fiindcă aveau şi ei aceeaşi pasiune. Adesea viciile ascunse ale prietenilor izbucnesc, dăunând fie prietenilor înşişi, fie altora, dar şi atunci ruşinea acestor vicii se revarsă asupra prietenilor. De aceea trebuie să facem să înceteze astfel de prietenii, slăbindu-le pe încetul, şi, după cum l-am auzit pe Cato spunând, e preferabil să le destrămăm decât să le rupem.

Va trebui să evităm ca, renunţând la prietenie, să părem că prin aceasta am pornit pe duşmănie; într-adevăr, nu e nimic mai ruşinos decât să porţi război cu cel cu care ai trăit în strânsă prietenie. În general există un singur mijloc de-a te feri de aceste greşeli si neplăceri şi de-a lua măsuri împotriva lor, acela de-a nu-ţi dărui inima prea repede şi nici cui nu merită. Să avem grijă mai întâi ca sfatul să fie lipsit de asprime, apoi ca mustrarea să nu fie jignitoare; în îngăduinţă – fiindcă ne folosim cu plăcere de vorba lui Terenţiu – să arătăm amabilitate, iar linguşirea, sprijinitoarea viciilor, nedemnă nu numai de-un prieten, dar nici măcar de-un om liber, s-o îndepărtăm cât mai mult”

 Aşadar, după cum a sfătui şi a fi sfătuit e caracteristic adevăratei prietenii – a sfătui cu sinceritate, nu cu asprime, a primi sfaturile cu răbdare, nu în silă – tot astfel trebuie să fim convinşi că nu există în prietenie pacoste mai mare decât linguşirea, măgulirea, încuviinţarea la orice; căci trebuie să înfierăm cu oricât de multe nume acest viciu al oamenilor uşuratici şi înşelători, care spun totul ca să placă altuia, şi nimic de dragul adevărului. De altminteri, această linguşire, oricât de primejdioasă ar fi, nu poate dăuna totuşi nimănui decât celui care o primeşte şi se încântă de ea. Aşa se face că la vorbele linguşitorilor îşi pleacă urechea mai ales cel care el însuşi se aprobă şi e foarte încântat de sine. Iar pe voi vă îndemn să preţuiţi atât de mult virtutea, fără de care prietenia nu poate exista, încât, afară de ea, să nu socotiţi nimic mai presus decât prietenia.

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/06/09/cicero-despre-prietenie/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Iunie 2017 în PRIETENIE

 

Despre prietenie

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

Sf. Ioan Gura de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Martie 2017 în PRIETENIE

 

Despre prietenie

Prietenii adevărați se câștigă cu greu. Și se păstrează și mai greu. Eu am puțini. De fapt, am doar unul. Și sunt un om binecuvântat că-l am. E firav, sensibil, cu mult bun simț și o tonă de altruism. Unul care îmi ascultă gândurile, îmi pansează sufletul și îmi înseninează zilele negre. Unul care-mi înțelege jumătățile de cuvinte si frazele incoerente, de ce? Habar n-am ce-am facut să-l câștig. Nu sunt  un foarte bun ascultător, deși el e. Nu-s nici genul mega-sociabil, el e. Nu-s veselia întruchipată, dar el are mereu o glumă la îndemână ca să-mi descrețească fruntea. Este prietenul meu o persoană fericită? Nu știu, dar cu siguranță e persoana căreia, dacă mi-ar sta in putere, dacă aș fi pentru o secundă Dumnezeu, i-aş darui fericirea deplină. Dar nu vreau să-l amagesc. Așa ceva nu e posibil. Eu sunt eu. Mă pot schimba in orice, numai într-o divinitate nu. De fiecare dată cand vorbim mă schimb. In bine. Dispare pesimismul, gândurile gri se ascund ruşinate, zambetul îmi înflorește pe față. E la mii de kilometri distanță, dar fiecare kilometru  devine ridicol, aproape invizibil. Am senzatia uneori ca-şi ține mâna pe umărul meu N-a avut o viață ușoară. Din contră. Uneori mă mir de unde atata vitalitate, optimism si compasiune pentru semeni. Aș vrea sa-i semăn? Oh, da! Pot oare? Cred ca nu. N-aş fi in stare să alin nici măcar sufletul unei furnici, dară-mi-te al unui om. Dar știu ce pot face. Pot să mă straduiesc din toate puterile să nu-mi pierd prietenul.  Pentru că, așa cum spunea Cicero: Ce-ți poti dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poți vorbi ca și cu tine însuți? Să știi să-l păstrezi, aş răspunde eu. Iar dacă nu știi, sa înveți.

 https://comentatoramator.wordpress.com/2016/02/29/multumesc/

 
Un comentariu

Scris de pe 3 Martie 2016 în PRIETENIE

 

O prietenie ramane si la bine si la rau

O prietenie rămâne şi la bine şi la rău, o relaţie rămâne şi la bine şi la rău. Nu în momentul în care ne este bine suntem prieteni, dăm pe dinafară de prietenie şi când avem o problemă, nu ne mai cunoaştem. Dar cum: ne iritam de parcă am avut dreptate şi atunci când greşim. Cu asemenea oameni nu putem fi prieteni. De ce? Ei te pot trage la rău! Aşa cum spunea un sfânt: nu pot sa încurc mintea mea duhovnicească cu mintea voastră lumească.

Parintele Calistrat, http://www.ganduridinierusalim.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 Februarie 2016 în PRIETENIE

 

Despre prietenie

Prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet, care nu poate fi desfiinţată de nimeni şi de nimic. Este limpede că nu trebuie teoretizată; ea se trăieşte, şi-atât. Totuşi, din experienţa altora sau din experienţa personală, putem înţelege punctele de rezistenţă şi psihologia relaţiei de prietenie. Platon, Aristotel, Cicero, Fericitul Augustin, Părinţii Capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Cassian, Aelred de Rievaux – sunt numai câţiva dintre cei care au reflectat asupra temei prieteniei.

Vorbind discipolilor săi despre prietenie, Aristotel descria trei categorii de oameni care caută prietenia. Cei mai mulţi aleg un prieten doar pentru plăcerea trupească. Alţii urmăresc un oarecare interes material. Prietenia acestor oameni nu rezistă, pentru că o dată ce plăcerea sau interesul dispare, relaţia se destramă „ca o ţesătură proastă”.

Mai mult, oamenii pe care doar plăcerea îi uneşte ajung întotdeauna să se certe şi să-şi aducă reproşuri. De ce oare? Pentru că viciul dezechilibrează aşa-numita prietenie, după cuvântul Scripturii: „Cel ce iubeşte păcatul se bucură de gâlceavă, iar cel cu inima împietrită nu se adună cu cei buni” (Proverbele lui Solomon 17, 20). Cei care urmăresc prietenia doar din interes material cultivă ipocrizia şi renunţă fără nici o părere de rău la relaţia de prietenie atunci când aşteptările lor nu se mai împlinesc.

Cea de-a treia categorie o constituie cei care caută prietenia pentru virtute, pentru bine. Sinceritatea şi buna intenţie reprezintă baza adevăratei prietenii. Mulţi gânditori ai culturii antice au descris experienţa prieteniei, însă nu au putut depăşi realitatea morţii. Ei nu au reuşit să răspundă la întrebările: care este finalitatea ultimă a prieteniei? Se limitează oare prietenia la această viaţă?

Un om – spune Aristotel – nu poate fi prieten cu un zeu, căci acesta nu are nevoie de prietenia omului. Care este perspectiva creştină faţă de acest impas al gândirii filosofice clasice? Aduce oare creştinismul ceva nou în problema prieteniei?

Înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul Hristos le-a vorbit ucenicilor la Cina cea de Taină: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 12-15). Iată că Hristos Se numeşte pe Sine prieten al nostru şi arată că prietenia poate merge până la jertfă, aşa cum El a făcut. Hristos nu a lăsat lumii doar nişte cuvinte, ci El Însuşi a trăit deplin sacrificiul, murind pe Cruce pentru mântuirea lumii. Acesta este idealul prieteniei.

La Cina cea de Taină, Hristos îi numise pe ucenicii Săi prieteni. La puţin timp după aceasta, Apostolul Petru s-a lepădat de Hristos, dar apoi s-a căit de păcatul său şi s-a întors în mijlocul ucenicilor. Prin lepădarea de Învăţătorul, Petru a rupt legătura prieteniei, căci Hristos dăduse măsura prieteniei, spunând: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). După Înviere, arătându-Se ucenicilor Săi, Hristos îl iartă pe Petru, cerându-i doar iubirea, singura care dă consistenţă unei relaţii.

Pentru a lega o relaţie de prietenie nu este suficientă bunăvoinţa. Nu-i de ajuns să-ţi doreşti un prieten; trebuie să faci un efort, să devii tu însuţi prietenul cuiva. Unii pot gândi aşa: sunt prieten cu cineva pentru că nu sunt cu alţii. În felul acesta, prietenia ar cultiva exclusivismul.

Adevărata prietenie însă preţuieşte un om pentru caracterul său, pentru felul său unic de a fi. Este necesar să cauţi sincer prietenia cuiva şi, alături de el, să te formezi ca om. Doi prieteni au acelaşi ideal, gândesc şi acţionează împreună. Fiind întrebat ce înseamnă prietenia, Aristotel a răspuns: „Un suflet în două trupuri.” Iar Sfântul Grigorie de Nazianz avea să spună, întregitor, despre prietenia sa cu Sfântul Vasile: „Se părea că avem amândoi un singur suflet. Ceea ce a contribuit să ne unim a fost Dumnezeu şi iubirea noastră pentru bine.”

Chiar şi „duhovnicul poate fi un bun prieten, dar nu pentru că îmi permit să-i vorbesc nu ştiu cum, ci pentru că el îmi face cel mai mare bine din lume: mă sfătuieşte în lucrurile cele mai importante ale vieţii. El este cel de la care primesc tainele credinţei” – mărturiseşte un părinte contemporan.

Adevărata prietenie nu poate fi întâmplătoare, căci întotdeauna „un adevărat prieten este o soluţie a Providenţei într-o ocazie providenţială” (Gh. Fedorovici). Dumnezeu ne descoperă voia Sa, călăuzindu-ne către viaţa celorlalţi oameni, în care se reflectă chipul Său.

Pr. Georgian Păunoiu, http://eleonoralisnic.blogspot.ro/

 
Un comentariu

Scris de pe 25 Noiembrie 2015 în PRIETENIE

 

Increderea intareste relatiile

O mare durere a omului este confruntarea cu „trădarea”, cu înşelarea încrederii acordate. Și putem spune, suferința este normală în asemenea situații pentru că “trădarea încrederii” înseamnă ruperea unei relaţii, poate aparent adevărate, bazată pe încredere, iar această rupere doare, şi doare tare…o durere sfâșietoare. Dumnezeu ne spune să nu ne încredem în om!…Omul este supus greşelii, e schimbător, nestatornic. Dar…eu vreau să mă gândesc la omul “îndumnezeit”, purtător de Hristos, şi acelui “om” să îi acord încrederea mea. Și pe acest om îl consider demn de încredere pentru că are o natură nouă, el este un ,,om nou”, cele „vechi” s-au dus. Doar încrederea întărește relațiile și crează prietenii, neîncrederea le distruge.  De aceea trebuie să învățăm „credincioșia”! Trebuie să distrugem „mitul” că omul este înșelător! Creştinul e ALTFEL!! Demn de încredere!!! De ce?! Pentru că un creştin autentic iubeşte cu resurse divine, şi, din iubire, alege cu orice risc să acorde încredere…şi să fie demn de încredere. Această acordare a încrederii trebuie să înnobileze, să formeze caractere demne de încredere. Acordarea încrederii ne responsabilizează. Când cineva îmi acordă încrederea, mă simt onorat şi fac tot ca să nu dezamăgesc. Ştiu cum e dezamăgirea…Ştiu atât de bine…! Pentru cei pentru care relaţiile adevărate sunt importante acordarea încrederii este un resort cu puteri nebănuite. ”Calitatea relaţiilor cu semenii arată calitatea relaţiei cu Dumnezeu.”

http://psalmdedor.blogspot.ro/

 
Un comentariu

Scris de pe 9 Octombrie 2014 în PRIETENIE