RSS

Arhive pe categorii: PRIETENIE

Despre prietenie

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

Sf. Ioan Gura de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Martie 2017 în PRIETENIE

 

Despre prietenie

Prietenii adevărați se câștigă cu greu. Și se păstrează și mai greu. Eu am puțini. De fapt, am doar unul. Și sunt un om binecuvântat că-l am. E firav, sensibil, cu mult bun simț și o tonă de altruism. Unul care îmi ascultă gândurile, îmi pansează sufletul și îmi înseninează zilele negre. Unul care-mi înțelege jumătățile de cuvinte si frazele incoerente, de ce? Habar n-am ce-am facut să-l câștig. Nu sunt  un foarte bun ascultător, deși el e. Nu-s nici genul mega-sociabil, el e. Nu-s veselia întruchipată, dar el are mereu o glumă la îndemână ca să-mi descrețească fruntea. Este prietenul meu o persoană fericită? Nu știu, dar cu siguranță e persoana căreia, dacă mi-ar sta in putere, dacă aș fi pentru o secundă Dumnezeu, i-aş darui fericirea deplină. Dar nu vreau să-l amagesc. Așa ceva nu e posibil. Eu sunt eu. Mă pot schimba in orice, numai într-o divinitate nu. De fiecare dată cand vorbim mă schimb. In bine. Dispare pesimismul, gândurile gri se ascund ruşinate, zambetul îmi înflorește pe față. E la mii de kilometri distanță, dar fiecare kilometru  devine ridicol, aproape invizibil. Am senzatia uneori ca-şi ține mâna pe umărul meu N-a avut o viață ușoară. Din contră. Uneori mă mir de unde atata vitalitate, optimism si compasiune pentru semeni. Aș vrea sa-i semăn? Oh, da! Pot oare? Cred ca nu. N-aş fi in stare să alin nici măcar sufletul unei furnici, dară-mi-te al unui om. Dar știu ce pot face. Pot să mă straduiesc din toate puterile să nu-mi pierd prietenul.  Pentru că, așa cum spunea Cicero: Ce-ți poti dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poți vorbi ca și cu tine însuți? Să știi să-l păstrezi, aş răspunde eu. Iar dacă nu știi, sa înveți.

 https://comentatoramator.wordpress.com/2016/02/29/multumesc/

 
Un comentariu

Scris de pe 3 Martie 2016 în PRIETENIE

 

O prietenie ramane si la bine si la rau

O prietenie rămâne şi la bine şi la rău, o relaţie rămâne şi la bine şi la rău. Nu în momentul în care ne este bine suntem prieteni, dăm pe dinafară de prietenie şi când avem o problemă, nu ne mai cunoaştem. Dar cum: ne iritam de parcă am avut dreptate şi atunci când greşim. Cu asemenea oameni nu putem fi prieteni. De ce? Ei te pot trage la rău! Aşa cum spunea un sfânt: nu pot sa încurc mintea mea duhovnicească cu mintea voastră lumească.

Parintele Calistrat, http://www.ganduridinierusalim.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 Februarie 2016 în PRIETENIE

 

Despre prietenie

Prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet, care nu poate fi desfiinţată de nimeni şi de nimic. Este limpede că nu trebuie teoretizată; ea se trăieşte, şi-atât. Totuşi, din experienţa altora sau din experienţa personală, putem înţelege punctele de rezistenţă şi psihologia relaţiei de prietenie. Platon, Aristotel, Cicero, Fericitul Augustin, Părinţii Capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Cassian, Aelred de Rievaux – sunt numai câţiva dintre cei care au reflectat asupra temei prieteniei.

Vorbind discipolilor săi despre prietenie, Aristotel descria trei categorii de oameni care caută prietenia. Cei mai mulţi aleg un prieten doar pentru plăcerea trupească. Alţii urmăresc un oarecare interes material. Prietenia acestor oameni nu rezistă, pentru că o dată ce plăcerea sau interesul dispare, relaţia se destramă „ca o ţesătură proastă”.

Mai mult, oamenii pe care doar plăcerea îi uneşte ajung întotdeauna să se certe şi să-şi aducă reproşuri. De ce oare? Pentru că viciul dezechilibrează aşa-numita prietenie, după cuvântul Scripturii: „Cel ce iubeşte păcatul se bucură de gâlceavă, iar cel cu inima împietrită nu se adună cu cei buni” (Proverbele lui Solomon 17, 20). Cei care urmăresc prietenia doar din interes material cultivă ipocrizia şi renunţă fără nici o părere de rău la relaţia de prietenie atunci când aşteptările lor nu se mai împlinesc.

Cea de-a treia categorie o constituie cei care caută prietenia pentru virtute, pentru bine. Sinceritatea şi buna intenţie reprezintă baza adevăratei prietenii. Mulţi gânditori ai culturii antice au descris experienţa prieteniei, însă nu au putut depăşi realitatea morţii. Ei nu au reuşit să răspundă la întrebările: care este finalitatea ultimă a prieteniei? Se limitează oare prietenia la această viaţă?

Un om – spune Aristotel – nu poate fi prieten cu un zeu, căci acesta nu are nevoie de prietenia omului. Care este perspectiva creştină faţă de acest impas al gândirii filosofice clasice? Aduce oare creştinismul ceva nou în problema prieteniei?

Înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul Hristos le-a vorbit ucenicilor la Cina cea de Taină: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 12-15). Iată că Hristos Se numeşte pe Sine prieten al nostru şi arată că prietenia poate merge până la jertfă, aşa cum El a făcut. Hristos nu a lăsat lumii doar nişte cuvinte, ci El Însuşi a trăit deplin sacrificiul, murind pe Cruce pentru mântuirea lumii. Acesta este idealul prieteniei.

La Cina cea de Taină, Hristos îi numise pe ucenicii Săi prieteni. La puţin timp după aceasta, Apostolul Petru s-a lepădat de Hristos, dar apoi s-a căit de păcatul său şi s-a întors în mijlocul ucenicilor. Prin lepădarea de Învăţătorul, Petru a rupt legătura prieteniei, căci Hristos dăduse măsura prieteniei, spunând: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). După Înviere, arătându-Se ucenicilor Săi, Hristos îl iartă pe Petru, cerându-i doar iubirea, singura care dă consistenţă unei relaţii.

Pentru a lega o relaţie de prietenie nu este suficientă bunăvoinţa. Nu-i de ajuns să-ţi doreşti un prieten; trebuie să faci un efort, să devii tu însuţi prietenul cuiva. Unii pot gândi aşa: sunt prieten cu cineva pentru că nu sunt cu alţii. În felul acesta, prietenia ar cultiva exclusivismul.

Adevărata prietenie însă preţuieşte un om pentru caracterul său, pentru felul său unic de a fi. Este necesar să cauţi sincer prietenia cuiva şi, alături de el, să te formezi ca om. Doi prieteni au acelaşi ideal, gândesc şi acţionează împreună. Fiind întrebat ce înseamnă prietenia, Aristotel a răspuns: „Un suflet în două trupuri.” Iar Sfântul Grigorie de Nazianz avea să spună, întregitor, despre prietenia sa cu Sfântul Vasile: „Se părea că avem amândoi un singur suflet. Ceea ce a contribuit să ne unim a fost Dumnezeu şi iubirea noastră pentru bine.”

Chiar şi „duhovnicul poate fi un bun prieten, dar nu pentru că îmi permit să-i vorbesc nu ştiu cum, ci pentru că el îmi face cel mai mare bine din lume: mă sfătuieşte în lucrurile cele mai importante ale vieţii. El este cel de la care primesc tainele credinţei” – mărturiseşte un părinte contemporan.

Adevărata prietenie nu poate fi întâmplătoare, căci întotdeauna „un adevărat prieten este o soluţie a Providenţei într-o ocazie providenţială” (Gh. Fedorovici). Dumnezeu ne descoperă voia Sa, călăuzindu-ne către viaţa celorlalţi oameni, în care se reflectă chipul Său.

Pr. Georgian Păunoiu, http://eleonoralisnic.blogspot.ro/

 
Un comentariu

Scris de pe 25 Noiembrie 2015 în PRIETENIE

 

Increderea intareste relatiile

O mare durere a omului este confruntarea cu „trădarea”, cu înşelarea încrederii acordate. Și putem spune, suferința este normală în asemenea situații pentru că “trădarea încrederii” înseamnă ruperea unei relaţii, poate aparent adevărate, bazată pe încredere, iar această rupere doare, şi doare tare…o durere sfâșietoare. Dumnezeu ne spune să nu ne încredem în om!…Omul este supus greşelii, e schimbător, nestatornic. Dar…eu vreau să mă gândesc la omul “îndumnezeit”, purtător de Hristos, şi acelui “om” să îi acord încrederea mea. Și pe acest om îl consider demn de încredere pentru că are o natură nouă, el este un ,,om nou”, cele „vechi” s-au dus. Doar încrederea întărește relațiile și crează prietenii, neîncrederea le distruge.  De aceea trebuie să învățăm „credincioșia”! Trebuie să distrugem „mitul” că omul este înșelător! Creştinul e ALTFEL!! Demn de încredere!!! De ce?! Pentru că un creştin autentic iubeşte cu resurse divine, şi, din iubire, alege cu orice risc să acorde încredere…şi să fie demn de încredere. Această acordare a încrederii trebuie să înnobileze, să formeze caractere demne de încredere. Acordarea încrederii ne responsabilizează. Când cineva îmi acordă încrederea, mă simt onorat şi fac tot ca să nu dezamăgesc. Ştiu cum e dezamăgirea…Ştiu atât de bine…! Pentru cei pentru care relaţiile adevărate sunt importante acordarea încrederii este un resort cu puteri nebănuite. ”Calitatea relaţiilor cu semenii arată calitatea relaţiei cu Dumnezeu.”

http://psalmdedor.blogspot.ro/

 
Un comentariu

Scris de pe 9 Octombrie 2014 în PRIETENIE

 

Mi-e dor de prietenia de altadata …

Mi-e dor de prietenia de altădată… Când ne interesa mai mult ce simte celălalt, dacă e fericit sau nu și nu doar cum arată, cât s-a schimbat fizic și ce lucruri are… Când o simplă îmbrățișare avea puterea de a alunga toate temerile lumești și de a oferi siguranța că nu ești singur, că aparții cuiva… Când nu aveam nevoie de restaurante sofisticate și de bani pentru a ne întâlni.
Mi-e dor să ne mai întâlnim ca şi prieteni, cu bucurie, nu ca nişte străini care se simt obligați să bifeze întâlniri de dragul aparențelor… Mi-e dor să ne mai purtăm ca prietenii… Să ne privim în ochi, să ne căutăm privirile, nu ceasurile, nu bijuteriile… Să ne îmbrăţişăm strâns şi să ne ţinem de mână… Să râdem cu toată inima şi să nu ne fie teamă să plângem dacă sufletul nostru simte nevoia să se elibereze de vreo durere, de vreo emoție… Să povestim despre noi, despre visurile noastre, despre frământări, despre amintiri care ne leagă, despre dureri şi bucurii, despre ceea ce iubim, nu despre alţii, nu denigrând şi bârfind, nu lăudându-ne cu ceea ce avem, cu ceea ce am făcut… 
Mi-e dor să nu ne mai privim cu rivalitate, să nu ne mai comparăm realizările şi eşecurile, să nu ne complexeze evoluţia celuilalt, ci să ne bucure… 
Mi-e dor de încrederea cu care ne destăinuiam sufletele, fără a ne teme că secretele noastre, că frământările şi temerile noastre vor ajunge subiecte de bârfă cu alţi oameni, pe la alte mese… 
Mi-e dor de sentimente împărtăşite cu sinceritate, de curajul de a spune tot ce te doare, ce te sperie, ce nu ţi-a reuşit, fără teama că prietenul tău ar putea găsi satisfacţie în nefericirea ta, în neimplinirie tale, fără teama că nu vei fi înțeles sau că vei fi judecat… 
Mi-e dor de priviri sincere, de cuvinte calde, de umeri confortabili și de suflete sigure… 
Mi-e dor…

Irina B.

 
6 comentarii

Scris de pe 5 Iulie 2014 în DOR, PRIETENIE

 

Cel mai bun fundament pentru casatorie este prietenia

Cel mai bun fundament pentru căsătorie este prietenia, împărtăşirea adevăratelor interese și abilitatea de a duce împreună aspirațiile până la capăt și de a întelege gândurile și visele celuilalt.Ce ar putea fi mai frumos decât a avea cui să împărtăşeşti visele, gândurile, temerile? Ce ar fi mai binecuvântat ca o prietenie care să dureze zeci de ani? Ce e mai de vis decât, ţinându-te de mână cu iubirea să puteţi visa împreună cu ochii deschişi? Iar, ca îngenuncherea împreună, sfârşită cu un plâns liniştit pe umărul celuilalt şi cu o îmbrăţişare nepătimaşă, nu e nimic mai taboric.

Dacă în unele domenii ale vieţii ne putem permite standarde joase, în famile să nu fie aşa! Să vă doriţi sublimul! Să vă doriţi neatinsul! Aici nu e loc de compromis! Dacă în întemeierea unei familii se face un mic compromis, acesta va deveni peste ani prăpastie uriaşă între două suflete depărtate la distanţă de un univers… Dacă după 10 ani, 15, 20, încă vă ţineţi de mână, şi poate din ce în ce mai strâns, prietenia dintre voi este floare şi rod într-o permanentă alternanţă. În prietenie inimile se ating şi mâinile se strâng…şi cei doi merg cu soarele în priviri spre acelaşi Orizont, spre Hristos Domnul. Dacă prietenia nu duce către Acolo, nu e prietenie, e camaraderie, e convenţie, obişnuiniţă…sau poate dependenţă.

Kahlil Gibran, din Jurnalul lui Mary Haskell

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Iunie 2014 în CASATORIE, PRIETENIE