Pr. Serafim Rose se lepadase de ingamfarea filosofiei

În duhul smereniei călugărești, Părintele Serafim evita pe cât posibil să-și semneze scrierile. Lipsa publicității și dorința de a fi pierdut pentru lume, lipsa oricărei dorințe de a fi cineva sau de a face ceva important – reprezentau condițiile succesului în calea monahală. Părintele Serafim propovăduia simplitatea și smerenia, dar le și trăia. Mulți oameni își aduc aminte cum omul acesta strălucit, ale cărui capacități intelectuale le depășeau cu mult pe ale lor, le dădea necontenit o pildă de simplitate.

Părintele Serafim se lepădase de îngâmfarea filosofiei. Iată mărturia unui închinător, pe nume Ioan, venit la Mănăstirea Sf. Gherman: „Când l-am întâlnit prima oară pe Pr. Serafim, tocmai întâlnisem anul întâi de colegiu. Mă și socoteam un gânditor profund, unul care se lupta cu întrebările ultime pe calea Adevărului. Îmi dădeam seama că majoritatea celor din jurul meu nu erau interesați de aceasta: fie erau prea bătrâni pentru a se avânta în astfel de lupte, sau dacă erau încă tineri, erau atrași mai mult de distracții sau de a face bani din afaceri sau computere.

Văzând în părintele un filosof înrudit cu mine, tânjeam să port cu el discuții adânci despre întrebările ultime, dar părintele încerca să-mi spună că a fi creștin adevărat nu înseamnă a te simți important cu cunoștințele înalte, ci asumarea unei vieți de nevoință, de trudă și de jertfire pentru Hristos. În timpul anului meu de catehumenat, am urmat la universitate un curs de filosofie a religiei pentru care am scris două lucrări foarte bine notate, de care mă simțeam destul de mândru. Prima se intitula „Reflecții despre religia pur rațională a lui Kant”. I-am dat-o părintelui Serafim să o citească. Cred că așteptam să mă laude măcar un pic. Ceva mai târziu l-am întrebat dacă a apucat să se uite pe ea, iar părintele a spus că da.

 – Ce părere aveți? L-am întrebat eu.

 – Mă cam depășește. A răspuns el.

Am rămas fără grai. Mai târziu am descoperit că, așa cum bănuiam, Părintele Serafim studiase în amănunțite nu numai pe Kant, ci și pe alți filosofi despre care eu nici măcar nu auzisem, astfel că avea o înțelegere a filosofiei occidentale mult mai profundă decât profesorii mei de la universitate. Atunci, de ce a spus că lucrarea mea de 11 pagini a unui student de anul doi, îl depășea? Evident, pentru ca să mă învețe simplitatea și virtutea-soră a acesteia, smerenia.”

 

 

Demnitate sau mandrie? Smerenie sau naivitate?

– Care este diferenţa dintre demnitate și mândrie? Sunt sau nu totuna? Până în ce punct poţi fi bun fără să ajungi să fi luat de naiv și care este limita, graniţa?

Demnitatea ţine de conştiinţă. Adică noi trebuie să avem conştiinţa demnităţii, atât a demnităţii naţionale, cât și a demnităţii creştine. Adică noi facem parte dintr-un neamcare este cel mai vechi popor din Europa, aici, pe teritoriul nostru, s-au găsit cele mai multe aşezări neolitice. Şi mai facem parte dintr-un neam, din familia lui Dumnezeu. Deci noi am fost înfiaţi, am fost introduşi în familia lui Dumnezeu. Asta este mai mult decât a fi înfiat de orice autoritate tutelară de pe Pământ. Deci să prindem și această demnitate de a fi participant, de a fi introdus în familia lui Dumnezeu și înfiat aşa, nu ca un copil, ci chiar de acolo, fără să însemne nicio distanţă, fără să te simţi străin în familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să avem această conştiinţă a propriei demnităţi, care nu vine din calităţile noastre personale, ci vine din darurile pe care le-am primit de la neam și de la Dumnezeu.

Şi atunci, când ai această conştiinţă a demnităţii și a darului, ai şi conştiinţa recunoştinţei. Adică, dacă ai primit un dar, tu trebuie să fii şi recunoscător, trebuie să te ridici la măsura darului. Conştiinţa demnităţii cere și răspuns. E și răspunsul tău să fii în familia lui Dumnezeu; nu poţi să-ţi faci familia de râs. Dacă eşti în familia lui Dumnezeu trebuie să reprezinţi cu cinste familia lui Dumnezeu. Şi atunci trebuie să te schimbi.

Aceasta este diferenţa între demnitate şi mândrie. Mândria este o minciună, este un furt, nu doar intelectual, ci şi spiritual, atunci când îţi atribui ţie darul pe care l-ai primit.Adică inteligenţa şi frumuseţea şi cea sufletească şi tot ceea ce ai tu ai primit de la familie, din familie, din neam, de la Dumnezeu. Cum ziceam, când ai primit trebuie să şi dai înapoi şi trebuie să reprezinţi cu cinste pe cei care ţi-au dat aceste daruri. Mândria este, de fapt, a-ţi însuşi ţie ceea ce nu este, de fapt, al tău, ci ai primit, şi să te lauzi tu cu lucrurile pe care le-ai primit.

La fel cum smerenia nu se identifică cu defăimarea de sine [în sens de înjosire (bolnavicioasa) de sine – n.n.]. […] Care a fost smerenia lui Hristos? A fost aceea că, fiind El Dumnezeu în ceruri, slujit și slăvit de toţi, a renunţat la condiţia Lui şi a venit și Şi-a asumat condiţia noastră slabă şi sărăcăcioasă şi neputincioasă, măcar că nu era obligat. Putea să zică: <Nu sunt Eu vinovat, descurcaţi-vă, Eu v-am oferit tot, v-am oferit paradisul, voi aţi căzut, treaba voastră. Ce să fac Eu pentru voi, pentru prostia voastră?>. Dar Dumnezeu are logica aceasta a slujirii, nu a dominării. Şi smerenia Sa se vedea prin faptul că a venit şi Şi-a însuşit condiţia noastră ca să slujească la mântuirea noastră. Şi atunci smerenia, de fapt, se traduce într-o atitudine slujitoare.

Adică, dacă vreau să lucrez smerenia, nu trebuie să mă gândesc cum m-aş putea afirma pe mine prin smerenie, cum să dau de înţeles că sunt smerit… Nu. Dacă vreau să fiu smerit trebuie să slujesc celorlalţi. Să mă consider adus de Dumnezeu în lume ca să fiu în slujba celorlalţi. Şi să mă gândesc ce-aş putea să fac pentru cei de lângă mine. Cum a fost Dumnezeu. Dumnezeu, Care a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu a spălat picioarele omului. Şi spune: Voi ziceţi despre Mine că sunt Domn şi Învăţător şi bine ziceţi, că sunt. Dar Eu sunt între voi nu ca unul care este slujit, ci ca unul care slujeşte. Aşa trebuie să fim şi noi. Aşa să ne manifestăm smerenia. Şi atunci putem să fim şi smeriţi şi cu demnitate.

Iar bunătatea nu vine din naivitate, ci vine dintr-o superioritate. Când înţelegi că, de fapt,numai cu binele poţi să învingi răul din celălalt. Şi mai este o logică a credinţei, aceea de a câştiga pierzând. Deci trebuie să câştigi pierzând, ăsta este adevăratul câştig pe care omul bun îl dobândește. Când ai un lucru şi-l foloseşti pentru tine în mod egoist…, ce-ar fi dacă ar fi şi îngerii egoişti şi ar fi numai pentru ei?! Dar când te foloseşti de lucruri în mod egoist te izolezi acolo în singurătatea ta. În momentul în care începi să dăruieşti lucruri, pierzi lucrul ăla pe care îl puteai folosi tu pentru avantajele tale şi pentru confortul și plăcerea ta. Dar câștigi bucuria celuilalt. Câștigi seninătatea, zâmbetul, recunoştinţa celuilalt, care este o bogăţie mult mai mare decât satisfacţia pe care o ai tu. Şi atunci cel bun, cel bun întru cunoştinţă, care lucrează binele întru cunoştinţă, ştie că e bogat. Şi ştie că nu pierde. Şi ştie că nu-i prost.

Pr. Pantelimon, http://www.cuvantul-ortodox.ro

 

 

Tot ceea ce faci, sa faci pentru Hristos, nu ca sa auzi „bravo” de la oameni

Când cineva face ceva cu smerenie şi cu dragoste şi nu i se apreciază acest lucru, se poate să fie cuprins de o nemulţumire. E omeneşte – desigur, nu pentru că ar fi corect acest lucru, dar atunci există şi unele circumstanţe atenuante. Grav este însă atunci când pretinde recunoaşterea; căci acest lucru are în el egoism, atribuirea unui drept, dorinţă de a plăcea oamenilor. Pe cât poţi, să umbli smerit. Tot ceea ce faci, să faci cu sârguinţă, pentru Hristos, iar nu pentru a plăcea oamenilor sau din slavă deşartă, ca să auzi „bravo” de la oameni.

Când omul nu acceptă laudele oamenilor, ci lucrează numai pentru Dumnezeu, atunci este răsplătit de Dumnezeu în această viaţă cu Harul Său îmbelşugat, iar în cealaltă cu bunătăţile Raiului.

Diavolul, care pe toate vrea să le întineze, poate să fure puţina sârguinţă prin dorinţa de a plăcea oamenilor. Adică are omul puţină sârguinţă, dar dacă nu-i atent, intră la mijloc dorinţa de a plăcea oamenilor, iar apoi orice ar face, face în zadar. Este ca şi cum ar scoate apă cu o găleată spartă. Dacă însă înţelege că tot ceea ce face din dorinţa de a plăcea oamenilor se întinează, nu va mai avea apoi poftă să facă ceva pentru a ieşi în evidenţă; nu va avea ochi să vadă dacă îl laudă ceilalţi, nici urechi să asculte ce spun despre el.

Sfântul Paisie Aghioritul, http://www.ganduridinierusalim.com

 

Parintele Serafim Rose omorase intr-insul orice dorinta fata de cele materiale

Înainte de a se converti la dreapta credință, părintele Serafim frecventa restaurantele cele mai rafinate, comparând și comentând gustul și calitatea mâncării și a vinurilor. Pe atunci încerca să se piardă în vâltoarea plăcerilor gustative, iar acum era cu totul mort pentru ele. Acum, nu mai dădea nici cea mai mică atenție gustului mâncării. El nu savura mâncarea, nu-i păsa ce gust are, ci mânca doar pentru a avea suficientă energie ca să funcționeze ca și cum ar fi alimentat o mașină cu combustibil. Mânca orice i se punea înainte, fără să mai adauge nimic, nici măcar sare sau piper. Iar când îi venea lui rândul la gătit, pregătea felurile cele mai simple posibil.

Odată, cineva a donat schitului o întreagă colecție de condimente în mare cantitate. Când a venit rândul unui ucenic mai tânăr la gătit, fiind mai neexperimentat, a încercat toate condimentele, punând, de asemenea, o cantitate foarte mare de cuișoare în mâncarea de cartofi. Părintele stareț se supărase pe ucenic pentru aceasta, mâncarea aproape neputând fi mâncată. Însă, părintele Serafim a mâncat-o fără să scoată niciun cuvânt.

 

Despre SIMPLITATE

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să ro­dească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizon­tului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de către omul simplu decît de omul com­plicat, pentru că cel dintîi păstrează direct legătura cu viaţa, avînd totodată simţul realităţii aparente şi tai­nice. A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă în­seamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stînd în afara ei, călcînd pe un drum ar­tificial. Omul simplu trăieşte cu ochii aţintiţi la dis­tanţele mari ale lumii. Acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de cei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adîncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt le­gate de lucruri slabe, ci de tării ascunse. Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi rodnicia pe care le cîştigă omul. Omul simplu este o făptură vie; este o făptură ori­ginară, de mare plinătate şi echilibru interior.

Ernest Bernea

 

Dragostea si smerenia cele doua virtuti infratite

– Gheronda, cum ma voi mantui cu atatea patimi ce am? – Cu dragostea si cu smerenia. De indata ce vor creste aceste doua virtuti, mandria si rautatea vor ramane atrofiate, iar patimile vor trage sa moara. In felul acesta, incet-incet, vor disparea toate patimile, iar toate celelalte virtuti vor veni de la sine. De aceea indreapta-ti toate puterile spre dobandirea dragostei si a smereniei. Adevarata dragoste se imbratiseaza cu smerenia ca doi frati gemeni, care se iubesc foarte mult. Dragostea nu se desparte de smerenie. In dragoste gasesti smerenia, iar in smerenie gasesti dragostea. Pentru mine, temelia vietii duhovnicesti este dragostea si smerenia. Unde exista dragoste, acolo locuieste Hristos, Iubirea, iar Harul lui Dumnezeu nu mai vrea sa plece de acolo unde exista smerenie. Atunci Dumnezeu imparateste pretutindeni, iar pamantul se transforma in Rai. Insa acolo unde lipseste dragostea si smerenia, acolo locuieste aghiuta, vrasmasul, iar oamenii traiesc inca de aici iadul impreuna cu el, inrautatindu-si si mai mult starea lor in cealalta viata. Calea cea mai usoara pentru a ne mantui este dragostea si smerenia; pentru acestea vom fi judecati. Aceste doua virtuti Il induioseaza si-L indupleca pe Dumnezeu, iar pe om, faptura mainilor Sale, il urca la Cer. Dupa aceste insusiri, smerenia si dragostea, ii deosebesc Sfinti Ingeri pe copiii lui Dumnezeu, ii iau cu dragoste, ii trec fara frica prin vamile vazduhului si ii urca la Dumnezeu, Parintele cel iubitor.

Cuviosul Paisie Aghioritul, corortodox.blogspot.ro

 

Despre mandrie si smerenie

Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.

Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare; este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”.

Smerenia eliberează mintea. Prin ea ne regăsim eul nostru autentic care exercită farmecul prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un înţelept fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercită o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară. Smerenia se dobândeşte treptat. Prin gândul continuu la Dumnezeu mintea Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestă ca blândeţea lui Hristos. Dobândirea tuturor virtuţilor este însoţită de o conştiinţă sporită a lui Dumnezeu. Cât timp suntem încă în strădaniile pentru dobândirea virtuţilor, nu avem simţirea duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, această conştiinţă a lui Dumnezeu devine atât de puternică, încât aceste eforturi nu mai sunt anevoioase.

La început, conştiinţa lui Dumnezeu este legată de frică de Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne priveşte, dar nu Îl vedem încă. Ne gândim la El, Îi cerem ajutorul, dar nu-L simţim încă. Dar când ajungem la o curăţire a patimilor, când devenim liberi, când nu mai suntem preocupaţi de noi înşine, atunci conştiinţa lui Dumnezeu este diferită. Acum Îl simţim ca dulceaţa, simţim atracţia şi Farmecul Său. Smerenia ne conferă o anumită odihnă în Dumnezeu; Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Sa.

Omul care se smereşte în faţa lui Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară ce depăşeşte toate bucuriile şi satisfacţiile celorlalţi. El şi-a vândut toate bunurile exterioare, pentru că a găsit în inima sa această nepreţuită comoară, care este Dumnezeu.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, manastireasuruceni.com

 

Fii smerita, dar nu umilita! Fii rabdatoare, dar nu nerespectata! Fii buna, dar nu o papusa!

Draga mea, cu toții știm că nu îți este ușor să trăiești într-o lume în care toți ceilalți par să fie mai puternici decât tine și că tu ești de fapt o învingătoare în fiecare zi prin însăși natura ta. Lupți zilnic pentru familia ta, pentru tine, pentru toți cei din jur. Te lupți cu valul continuu de vase din bucătărie, cu hainele ce par să se murdărească continuu, cu fiecare strigăt al celor din jur pentru a-i ajuta, cu toate cerințele de la serviciu și cu toate cutumele societății.

Totuși, nu uita niciodată că și Iisus Hristos a avut o Mamă, o fecioară care a redefinit locul femeii în lume. Puternică chiar și în cele mai cumplite momente, Ea a ajuns să ne fie tuturor o mamă, o prietenă în rugăciune și un model cât se poate de bun pentru fiecare dintre femei. Cu cât respect și smerenie o privesc toți!

Îmi vine greu să cred că nu ți-ai dori să fii și tu respectată de toți din jurul tău, dar pentru a ajunge la acel nivel trebuie să te respecți mai întâi pe tine. Așa că, te rog, fugi de orice glumă fără perdea, de orice aluzie spre ce nu se cade și nu încuraja astfel de comportamente. Gândește-te că dacă tu accepți o astfel de faptă și o acceptă și prietena ta și sora ta și mama ta, astfel, va trebui să o înghită ca cel mai cumplit nod în gât, și fiica ta, nepoțica ta sau orice altă ființă dragă ție. Nu uita că de la vorbă la faptă nu este decât un pas. Fugi de cei care-și permit prea mult și neagă-le dreptul de a-și permite. Faptul că trăiești într-o societate liberă nu îți îngăduie ție, ca fiică a creștinătății, să pleci capul în fața oricărei vorbe sau atingeri ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Îți poți mutila ființa interioară fără să îți dai seama și cât de cruntă mi se pare palma pe care ai da-o dragostei tale.

Arată-te ca o soție creștină tuturor celor din jur atât femeilor, cât și bărbaților. Vorbește lustruindu-ți cuvintele prin gândire și credință și nu fă niciodată ceea ce știi că ție nu ți-ar tihni. „La mulți ani!” se poate se zice și doar verbal și multe situații incomode se pot rezolva cu tact. Nimeni nu te poate forța să zâmbești la vorbe necuviincioase și nimeni nu ar trebui să îți vorbească nepotrivit. Nu uita că respectându-te pe tine în astfel de cazuri, respecți și voia Lui Dumnezeu, dar și un jurământ pe care l-ai făcut soțului tău.

Totuși, dacă simți că nu poți să-ți tai voia și te lași ispită de vorbe și de fapte cu subînțeles, subliniază faptul că doar tu ești așa, nu toate femeile se coboară în mâl trăgând pe altele după ele. Bulgărele de zăpadă devine imens când tu zâmbești la o glumă fără perdea și azi și mâine, poimâine, așa că permite-ți doar ce știi că poți să-ți asumi. Nu uita că în fața celorlalți faptul că tu accepți îți atașează o serie de apelative și că o altă femeie nu merită să îți care faptele în spate. Seriozitatea, nu înseamnă că cealaltă nu are simțul umorului. Ceea ce ție îți place s-ar putea ca pe alta să deranjeze, așa că mai bine comportă-te ca ceea ce vrei să fii, să devii, nu ca o păpușă cu care poate vorbi oricine oricum și pe care o poate îmbrățișa oricând pentru a râde. Asumă-ți și riscul ca femeile să te judece mai aspru decât toți, pentru că le dai și lor o față nouă, pătată, pe care n-o vor accepta de dragul tău.

În speranța că paragraful de mai sus nu ți se potrivește deloc, luptă, luptă în continuare și pentru dreptul tău de a fi femeie creștină așa cum te-a lăsat Dumnezeu și nu cum vor alții să fii pentru că par mai puternici. Fii smerită, dar nu umilită. Fii veselă, dar nu stridentă. Fii răbdătoare, dar nu nerespectată. Fii bună, dar nu o păpușă.

Alexandra Clipa, ortodoxiatinerilor

 

Omul smerit ii foloseste pe toti

Câţiva credincioşi i-au cerut cuvânt de folos duhovnicesc. Iar părintele Paisie, arătând pajiştea plină de flori şi mireasmă, le-a spus:

– Să vă faceţi nişte albinuţe harnice, care adună nectar şi miere din florile cele mai curate şi binemirositoare, iar nu nişte gărgăuni şi bondari, care adună hrană din bălegar şi din toate buruienile. Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila şi smerenia. Din acestea să vă hrăniţi şi am nădejde că, cu acestea, vom vedea pe Hristos, Mântuitorul lumii!
La urmă a adăugat bătrânul şi aceste cuvinte:

– Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru mâncare, şi pentru apă, şi pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o caută şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu caută cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută, şi se bucură de el. Mare dar este smerenia pentru călugări şi creştini! Părinţii l-au întrebat ce este conştiinţa.

– Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Şi lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău, ca să-l lovească peste obraz, pentru a nu se înălţa cu mintea. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoşilor. Deci, să avem nădejde şi curaj, să nu mai greşim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere şi aşa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu.

Doi ucenici i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:

– Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu. Iarăşi l-au întrebat: Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa monahală?

– Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul! Apoi l-au întrebat: Ce bucurii duhovniceşti aţi avut la Schitul Cozancea?

– Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în chilia mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii.

                                                                    Arhimandritul Ioanichie Bălan, manastireasuruceni.md

 

Daca nu ne smerim singuri, ne va smeri Domnul

Nu vom putea învăţa să fim smeriţi, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Şi, până ce nu învăţăm să fim smeriţi, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a muşcat chiar de inimă, oh, şi nu-l pot ierta!” Cum să nu-l poţi ierta, când şi tu eşti la fel ca el, când şi tu ai mâniat pe mulţi în acelaşi fel? Învaţă acum să fii liniştit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriţi până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Sfinţii Părinţi spun: „Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși.”

Domnul nu va înceta să ne smerească prin cineva de lângă noi. Cineva ne va mânia, ne va împinge la o stare de mânie, până ce vom ajunge să rămânem liniştiţi când va vrea oareșicine să ne mânie. Atunci vom fi încercaţi. Și ne va ataca, dar noi vom rămâne liniștiți. Va năvăli din toate părţile, iar noi vom privi în linişte, ne vom păzi pacea lăuntrică – nu avem intenţia să ne dăm pacea lăuntrică atât de ieftin. Iată, atunci sufletul ajunge smerit şi blând, şi trece prin lumea aceasta cu o deplină înţelegere a vieţii. Iar oamenii socotesc după aceea şi spun: „Ştiu, omule, cum erai tu înainte, îndărătnic, iar acum ai devenit parcă nesimţitor, totul îţi este la fel.” Nu, aceasta nu este nepăsare, ci biruinţă asupra răului!

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița