Raiul…

 

Cele 3 zile ale vietii duhovnicesti

În prima zi te voi iubi cum nu ai fost iubit de nimeni niciodată.

Voi vărsa peste tine harul meu cel desăvârșit.

Vei fi cel mai fericit dintre toți!

Voi trimite belșug de bucurie peste tine,

și sfinții cei mari te vor acoperi cu toată dragostea lor.

Îți voi asculta fiecare cuvânt și fiecare șoaptă,

și fiecare gând pe care-l vei purta către mine în inima ta.

Îți voi răspunde la toate întrebările și îți voi împlini până și ultima dorință.

Vei cunoaște că „Eu sunt cel ce sunt” și că nu este altul în afară de mine!

Nici o rugăciune nu-ți voi trece cu vederea.

Preacurata și Preasfânta Mea Maică te va ține în brațele Sale cele sfinte toată ziua.

Toți te vor iubi, și tu mă vei iubi desăvârșit!

Până și vrăjmașii tăi vor tânji cu dragoste după lumina, curăția și înțelepciunea ta.

Pasul tău va fi ușor, mâinile tale vor face fiecare lucru frumos și desăvârșit.

Rugăciunea va curge ușor de pe buzele tale, privirea ta va fi senină,

Gândul tău va fi curat și lin,

Animalele, păsările și toate vietățile vor fi atrase de tine.

Gâzele vor pluti în jurul tău.

Belșug de roade vei aduce și pacea Mea se va odihni întru tine.

Toate îți vor merge bine,

Nimeni nu te va răni nici măcar cu o privire.

Întru smerenie vei plânge de dragoste și de dor, și cu bucurie sfântă vei zâmbi.

Vei iubi și vei fi iubit desăvârșit de toți,

Și vei ști atât de limpede că noi toți suntem una.

Mă vei căuta în fiecare clipă și voi fi lângă tine mereu în chip simțit.

Voi pătrunde cu dragostea mea și sufletul tău și trupul tău, și oasele tale.

Și măduva oaselor tale se va bucura întru mine.

Te voi cerceta cu focul iubirii mele și toată necurăția ta voi arde înlăuntrul tău.

Vei crede că dragostea mea nu te va părăsi niciodată.

**

În a doua zi îmi voi retrage încet, încet, harul meu.

Va fi ziua cea mai lungă.

Vei obosi, căci te voi părăsi și vei tânji cu dor mare după mine.

Suferința ta după dragostea mea va fi cumplită.

Te voi certa, te voi mustra cu asprime.

Când o să Mă chemi o să Mă prefac că nu te mai aud.

Când o să-Mi cânți, o să mă prefac că nu-Mi pasă de tine.

Când o să cazi, o să Mă prefac că nu te mai pot ridica.

O să mă retrag atât de mult încât tu nu o să-mi mai simți puterea și dragostea.

Când o să strigi după Mine te voi iubi doar atât cât să nu pieri de tot.

Când o să plângi, voi seca izvorul lacrimilor tale.

Nu vei mai găsi mângâiere în cele care deunăzi te odihneau.

Când vei îngenunchea înaintea mea te voi iubi doar în tăcere.

În mii de metanii nu-ți vei găsi odihna, nici pacea.

Gândurile te vor tulbura când voi ridica mâna mea de la tine,

Dar nu deznădăjdui!

Fă toate cele ce te-am învățat întru dragostea dintâi!

Pasul tău va fi greu, poverile îți vor părea uriașe.

Vei citi, mă vei înțelege cu mintea.

Vei cerceta academiile cele mai înalte și dascălii cei mai pricepuți.

Îmi vei picta icoane multe și îmi vei sculpta cruci nenumărate din lemn.

Vei munci mai mult și vei mânca mai mult.

Îți vei topi trupul cu privegherea, dar ți se va părea că nimica nu poți birui!

Toate care îți păreau ușoare la început, acum îți vor fi mai grele.

Dacă vei lupta din nou cu toate patimile tale cele vechi pe care le credeai uitate,

Îmi vei cere ajutorul și îți va părea în zadar.

Voi trimite secetă mare peste tine,

și-ți vei simți din nou trupul.

Oamenii te vor vrăjmăși și te vor urâ pentru mine.

Vei fi atât de singur și de părăsit de harul meu,

Încât toți te vor ocoli cu privirea.

Aspru-ți va fi ogorul și munca.

Te vei urî pe sineți până la moarte și astfel îmi vei găsi din nou dragostea.

Soarele care odinioară te mângâia, acum te va arde cu raze fierbinți.

Vânturile îți vor sfâșia fața.

Iarna te voi ninge cu fulgi mari, în zăpadă și vifor voi acoperi trupul tău.

Ploi din senin și furtună voi trimite peste tine,

Păsările mele își vor ascuți trilurile,

Și-ți vor răni urechea.

Nori grei vor acoperi soarele cel luminos,

Când vei  trece.

Câinii te vor lătra cu furie și răutate.

Chiar cu fapta, sau cuvântul ori cu gândul dacă nu îmi vei cădea,

Eu încă tot nu mă voi milostivi de tine.

Și vei face tot ce te-am învățat de la început.

Vei fi mereu ultimul, sub toți și sub fiecare.

Nu te vei lăuda cu faptele tale,

ci vei zice:

„Nici cele pe care trebuia să le săvârșesc nu le-am făcut”

Ca tâlharul vei zice: „Vrednic sunt de osândă pentru fărădelegile mele”

Precum tinerii în cuptorul de foc te vei osândi pe sineți pentru a dobândi roua.

Vei fi cuminte, când toți te vor chinui.

Vei fi blând când toți se vor mânia pe tine.

Vei binecuvânta pe cei ce te blestemă.

Te vei răstigni din dragoste pentru mine.

Vei fi curat când voi lăsa necurăție peste necurăție să cadă peste tine.

Vei zâmbi, când toți te vor privi cu nepriință.

Când te vor lovi și te vor bate tu-i îi vei îmbrățișa cu dragoste.

Ținându-ți mintea în iad și nedeznădăjduind de Mine, rugăciunea ta va fi curată

Și sufletul tău se va odihni.

Prin osândirea-ți de sine îți vei câștiga dragostea.

Voi fi mai aproape de tine decât carnea și pielea și oasele tale,

Dar tu nu vei ști. Dintru adâncul tău voi căta mereu asupra bărbăției tale.

Te voi părăsi doar pentru a mă căuta mai bine!

***

A treia zi voi reveni cu dragoste mare și puterea mea desăvârșită se va sălășlui din nou întru tine,

Îți voi trimite din nou harul meu întreg, ca întru prima zi.

Te vei ruga pentru toți cu mare dragoste ca pentru tine.

Și vei căuta numai smerenia mea.

Voi scurta această zi pentru tine,

Căci nu vei putea purta în trup atâta dragoste,

Întru bătrânețele tale.

Pacea ta va fi deplină și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.

Harul meu îl voi împreuna veșnic cu tine

și dragostea Mea se va sălășlui  în inima ta întru veșnicie.

În clipa cea din urmă, știută doar de mine,

vei trece la Mine întru pace, iubire și smerenie,

Trăind întru dragoste deplină înfricoșătorul suspin:

„Eu încă nu m-am smerit destul”

Chiar de nu vei fi vreodată vrednic de mine,

Te voi iubi ca pe un copil.

Și mereu te voi ajuta să-mi spui:

„Acum, Doamne, prin harul Tău, și eu sunt.”

Arhimandritului Sofronie de la Essex, https://calindraganblog.wordpress.com

 

Cumpar, cine-mi vinde ?

Cumpăr… -Cine-mi vinde , zarzăr înflorit,
Cer senin cu stele, soare răsărit…
Câmp cu turme albe… şi cu mieluşei
Şi din toata viaţa, primii ani ai mei?

Cumpăr. -Cine-mi vinde, cer de-azur şi lună,
Cântec de vioară… şi-o lume mai bună,
Iarbă-nmugurită şi livezi în floare…
Şi dintr-o iubire… prima sărutare?

Cumpăr. -Cine-mi vinde, răsărit de soare,
Ploi de stele noaptea, munţi bătrâni… şi-o mare!
Un luceafăr tânăr, să lucească viu
Şi copil la mama… iarăşi să mai fiu?

Cumpăr. – Cine-mi vinde, taina fericirii,
Trandafiri cu rouă, dulceaţa iubirii,
Stelele pe bolta nopţilor de-april…
Şi pământu-acesta, în zâmbet de copil?

Cumpăr. -Cine-mi vinde… zvâcnet de aripă,
Să ţin lume-n palmă, doar pentru o clipă,
Să aleg din toate… Rai pentru pământ,
Cumpăr.- Cine-mi vinde…cumpăr, pe cuvânt!

Mariana Adascalitei

 

Sa nu renunti la tinta

Să nu renunţi la ţintă,
oricâţi întorc din drum
şi oricâţi cad în lupta
cu marea şi pustia;
izbânda care trece
prin negură şi scrum
o-ncununează slava
şi-o cântă veşnicia!

Poţi renunţa la tot ce ai,
– să nu renunţi la rai!
Poţi pierde tot ce ai frumos,
– să nu-L pierzi pe Hristos!

Să nu renunţi la luptă,
oricât ai fi trântit,
mai curajos te scoală
şi mai viteaz te luptă,
măreţ este eroul
sub steagul zdrenţuit,
cu platoşa străpunsă,
dar calea ne-ntreruptă.

Să nu renunţi la ceruri,
orice ţi-ar fi promis
şi orice te-ameninţă,
nimic să nu te-abată,
că tot ce-i azi ori slavă,
ori chin e doar un vis,
dar slava ta din ceruri
nu trece niciodată!

Traian Dorz

 

Despre Rai si Iad

DESPRE FRUMUSETILE RAIULUI

Ce este Raiul? Raiul este un loc de desfatare, unde vazandu-L pe Dumnezeu, asa cum este El, fata catre fata si iubindu-L in mod desavarsit, sufletul se bucura de o fericire vesnica. ”Paradis” sau “Rai” inseamna un loc foarte placut, fie gradina, fie un loc cu pomi, fie o padure. Gradina placuta, unde l-a pus Dumnezeu pe om, dupa ce l-a creat, a fost numita in mod deosebit PARADISUL TERESTRU sau Raiul pamantesc. Dar acel rai pamantesc a disparut transformadu-se intr-o vale a plangerii din cauza caderii protoparintilor nostril Adam si Eva. Dar de la venirea Mantuitorului, Noul Adam, Raiul s-a deschis din nou noua oamenilor, dar de data asta in ceruri unde vor merge cei vrednici cu sufletele lor, pana la Judecata de Apoi.

Raiul sau Cerul este un loc de desfatari, adica un loc unde se afla multimea tuturor bunatatilor, fara de nici un amestec al raului, un loc de dorinte fara incetare si din cele mai vii, unde se gusta din plin cele mai dulci bucurii, un loc unde este alungat pentru totdeauna ceea ce ar putea cauza cea mai mica greutate, cel mai mic necaz, cea mai usoara neliniste, un loc in sfarsit unde se bucura de o fericire cat de mare” pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (I. Cor. 2,9) Insa ceea ce face face multimea bucuriei celor alesi in Rai este vederea lui Dumnezeu fata catre fata (ICor.13,12) Intariti in lumina slavei si in stare de a suporta stralucirile Fiintei divine ei contepla adorabila Treime.

Ei o cunosc, precum sunt  si ei cunoscuti, se satura in viata vesnica cu aceasta cunoastere desavarsita a Tatalui si a Fiului si Sfantului Duh. Sfintii in cer il poseda pe Dumnezeu, precum sunt si ei ai lui. Aceasta posedare a lui Dumnezeu este insotita de bucuria cea mai perfecta, sunt fericiti de fericirea Lui si din torentul propriei sale voluptati ei sunt imbatati (Apoc. 19, 7-19). Fericirea sfintilor nu este la toti la fel, ci dupa osteneala fiecaruia: ”Fiecare isi va lua rasplata dupa osteneala sa” (I Cor.3,8), “In casa Tatalui meu sunt multe locasuri” (Ioan 14,2). Sfintii in cer sunt incoronati si fiecare are o cununa particulara primita de la Dumnezeu numita cununa de slava.  Sfintii in cer participa la natura divina intr-un chip real.

Merg in Rai imediat aceia care-s morti in stare de har (spovedanie, impartasanie, fapte bune), au implinit dreptatea divina (Canonul) pentru pedepse temporale datorate pacatelor. Sunt pacate care se iarta si pacate care se acopera de mila lui Dumnezeu. Pacate care sunt cunoscute de om si care  au fost marturisite, si s-a facut canonul pentru ele, si nu le-a mai facut, se iarta, Dar sunt si pacate subtiri cum este iubirea de sine, mila de sine, crutarea de sine, ingamfarea de sine, acedia, moleseala, mandria, slava desarta si altele multe , pe care omul le-a cunoscut si a gresit asa nestiind, acestea se acopera de mila lui Dumnezeu. Daca omul are mai multe fapte bune, decat rele, va putea Dumnezeu ca pentru pacatele cele putine sa-l dea in iad? Nu, ci le acopera cu mila Sa.

DESPRE CHINURILE IADULUI

Ce este IADUL? Iadul este un loc groaznic, unde fiind lipsit pentru totdeauna de vederea lui Dumnzeu, se sufera in foc si chinuri vesnice. Cuvantul ”iad” sau “infern”, inseamna in general, un loc jos, subteran, ascuns de vederea oamenilor, iar cartile sfinte dau numele de Iad, locului unde erau tinute sufletele dreptilor, morti inainte de venirea lui Iisus Hristos, in care a coborat acest divin Mantuitor: ”Nu vei lasa sufletul meu pentru totdeauna in Iad” (Ps. 15,10). Insa prin iad se intelege locul unde cei osanditi sunt chinuiti si este un loc groaznic, loc unde sunt adunate toate chinurile, unde nu este nici ordine, nici odihna, ci unde domneste groaza vesnica, este locul tulburarii si al confuziei si acolo nu se aud decat strigate, gamete, groaza si deznadejde. Iadul este numit in Sf. Scriptura ca fantana adancului( Apoc.9,1) din cauza adancimii celei groaznice, locul maniei lui Dumnezeu( Apoc.14,19), foc arzator, cuptor de foc (Mt.13,42). Osanditii ce se muncesc aici sunt departati de Dumnezeu, blestemati.

Ratiunea ne invata ca este un iad, este Dumnezeu, este un iad pentru ca Iadul este urmare logica a existentei lui Dumnezeu: “ Daca nu exista iad- zice Sf Iustin- nu exista nici Dumnezeu; Chiar si paganii credeau in existent iadului, de ei zice Sf Ioan Gura de Aur: ”Trabuie sa citam ca existent unui iad ar fi un adevar destul de necontestat, pantru ca s-a facut simtita chiar in mijlocul intunecimii paganilor. Strabati cartile poetilor, ale filosofilor si oratorilor pagani peste tot ii veti auzi vorbind de un loc de rasplati pentru sufletele virtuoase si de un loc de chinuri pentru cei rai, dupa moarte. Ei ne vorbesc de fluvii infernale, ale unui Tartar si diverse pedepse cu care sunt chinuiti cei rai, de campurile Elizee, unde cei ce au trait bine gusta dupa viata placeri curate, in sanul insotitorilor pline de rasete… Iata unde i-a condus singurul principiu al ratiunii si al dreptatii naturale”

Cate feluri de pedepse se sufera in iad? Doua feluri: pedeapsa vederii si pedeapsa simturilor! In ce consta pedeapsa vederii? Consta in aceea ca cel osandit nu-L mai vede pe Dumnezeu niciodata. Aceasta este o pedeapsa crunta, chin nesuferit, mai presus de orice ne putem noi imagina. Sufletul omului, nu este multumit, decat atunci cand il poseda pe Dumnezeu. Dumnezeu il respinge pe pacatos ”Du-te de la Mine, blestematule!” Intelege acum ce rau este peste tine, ca L-ai parasit pe Creatorul tau si ca te-ai revoltat impotriva Lui”(ier.2,19). Cel mai grozav chin al vederii este a vedea in locul fericirii pe cei saraci pentru care ai avut doar dispret. In ce consta pedeapa simturilor? Arde intr-un foc, care nu se va stinge niciodata. ”Suflul gurii Domnului, asemenea unui torent care sulfa, inconjoara Valea Tofet” (Isaia) Valurile acestea se napustesc peste cei cazuti in adancurile lor profunde si ridicandu-se din nou din valuri de foc ele ies mugind cu groaza.

In ce consta acest foc din iad? ”Dati-I sufletului vinovat pe atatea chinuri si groaza, pe cat si-a gasit el placeri in nedreptatile sale“ ( Apoc. 18, 7). Focul iadului este un foc care arde si conserva, care consuma victimele sale fara a le distruge, un foc care comunica celor chinuiti o viata nemuritoare si le insufla o pedeapsa conservatoare, un foc a carui actiune inexprimabila repara ceea ce distruge si lasa intreg ceea ce consuma, asemenea sarii care conserva si pastreaza, carnea sa nu se strice. “ Toti vor fi – zice Hristos – ca si sarati cu foc” ( Mc. 9, 49)

Cat timp vor dura chinurile iadului? Chinurile vor dura vesnic ”Cei rai vor merge in chinuri vesnice, iar cei drepti la viata vesnica” ( Mt.25, 46). Focul iadului, zic Sfintii Parinti nu se stinge niciodata, fumul lui se inalta vesnic, cei departati de Dumnezeu traiesc totdeauna in mijlocul incendiilor si flacarilor care-i mistuie si sunt nestinse, cel putin daca ar putea avea o speranta de scapare, dar aceasta nu este. Auzim in Apocalipsa ” Timp nu va mai fi”

Cine merge in iad? Cei care mor in stare de pacat de moarte, chiar cand ar avea numai unul singur. Numarul celor care merg in iad este mare ”Multi chemati, putrini alesi” adevar spus de Mantuitorul. Chinurile iadului nu sunt pentru toti la fel, dupa numarul pacatelor, sunt la fel ca si rasplatile celor din Rai. Privitor la locul unde este Iadul, ne spune Sf Ioan Gura de Aur: ”Iadul este la marginea cerurilor” loc pe care numai Dumnezeu il stie. Omul are patru sfarsituri: Moartea, Judecata, Raiul sau Iadul.

 sursa: Pelerinul Roman, Autor: Diacon Gheorghe Babut

 

Pasarea din Gradina Raiului

Un călugăr simplu, evlavios, care trăia într-o mănăstire departe în munţi, păzind orânduielile creştineşti cu mare frică de Dumnezeu, nu putea înţelege cuvintele proorocului David, din Psaltire, unde zice că: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut!”. Fiindcă acea mănăstire nu avea pe cineva iscusit pe care să-l întrebe, a făcut rugăciuni către Domnul ca să-i descopere ce înseamnă aceste cuvinte, şi aşa, rugându-se de multe ori, l-a ascultat Domnul.

Într-o zi, după ce s-a terminat slujba din biserică şi s-au dus toţi fraţii la chiliile lor, el a rămas mai mult în biserică rugându-se, şi iată că deodată aude un fâlfâit de aripi, şi când se uită, văzu o pasăre mare nespus de frumoasă zburând prin biserică. Apropiindu-se de ea, el s-a veselit mult de aşa frumuseţe şi a început să alerge după pasăre să o prindă, iar pasărea a ieşit afară din biserică şi câte puţin se lăsa în jos la o distanţă mică; el alerga s-o prindă, dar pasărea zbura mai departe, şi aşa s-a dus după ea, până departe în vârful munţilor, într-o pădure mare. Acolo, în acea pădure, a fost atras de frumuseţea ei nespusă, iar pasărea s-a aşezat pe o creangă a unui copac şi a început să cânte o cântare ce nu s-a auzit vreodată pe faţa pământului, nemaipomenit de frumoasă. Această frumoasă pasăre nu era o pasăre obişnuită; ea cânta cu glasul ei cel ceresc, din grădina raiului, un heruvic ceresc, sfânt, căci era un heruvim din rai, şi prin cântare l-a împuternicit cu trupul atât de mult că n-a mai simţit frigul, foamea, şi nici o nevoie a trupului şi ca şi cum ar fi fost în rai, aşa s-a simţit lângă pasăre, la cântarea ei. A ascultat acolo în pădure, trei sute de ani; după aceea s-a înălţat pasărea la cer, iar călugărul simplu s-a întors înapoi la mănăstire, crezând că el a lipsit numai o oră, atât i s-a părut.

Când a ajuns la mănăstire, portarul l-a întrebat de unde este. Mare i-a fost mirarea, când n-a mai cunoscut călugărul pe nimeni. A început să spună că a fost cu un ceas mai înainte, că el este veşmântarul acelei mănăstiri. Toţi s-au umplut de spaimă şi-şi schimbau feţele văzând cu câtă încredere vorbeşte şi cu câtă siguranţă. Stareţul acelei mănăstiri, cercetând dosarele cele vechi, l-a găsit scris pe călugărul cel simplu, că fusese acolo cu trei sute de ani în urmă. L-au rugat cu toţii să le spună şi lor întâmplarea şi ce fapte bune a făcut, de a fost învrednicit cu asemenea dar, să trăiască atât de mult.

După ce a început să le spună toată întâmplarea cu pasărea, cum s-a dus, cu a auzit, au înţeles ce taină mare a lucrat Dumnezeu prin el şi plângând de bucurie, l-au sărutat cu toţii şi-l priveau ca pe un înger din cer,  iar el după ce a slăvit pe Dumnezeu, a plâns mult şi a cerut să se împărtăşească cu Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit cu multă credinţă, a zis rugăciunea care se spune după împărtăşanie: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…”, şi îndată şi-a dat sufletul în măinile lui Dumnezeu, zburând şi el spre pasărea cea minunată din grădina raiului.

 

In Rai, lasii nu-si au locul !

Un om stătea odată de vorbă cu un înţelept şi-i spuse aşa:

– Am grăit lumii un adevăr, dar o parte din oameni au început să mă judece, să deformeze adevărul dupa bunul lor plac şi să arunce în stânga şi în dreapta numai minciuni…

Înţeleptul îi răspunse:

– Vezi tu, adevărul deranjează de multe ori. Dacă intri într-o casă în care oamenii sunt îmbrăcaţi cu haine murdare, iar haina ta este albă, îi vei deranja pentru că nu ar suporta să îşi vadă starea vestimentaţiei lor si vor încerca să îţi murdărească şi ţie haina, aruncând cu noroi în tine. Însă de te vei feri de noroiul lor, păstrându-ţi haina curată, mizeria lor nu te va atinge.

– Nu contează ce spune lumea, ci contează cum îţi este sufletul! Mulţi oameni au uitat că au un suflet şi şi-au călcat demnitatea în picioare, alungându-L pe Dumnezeu de la ei… O, vai lor, căci au pierdut totul!

– Adevărul te face liber, el este singura armă  împotriva ignoranţei, prostiei, minciunii, împotriva întunericului. Adevărul este haina albă  în care trebuie să îţi fie îmbrăcat sufletul.

– Ştii, omule, suntem asemeni unor oi în mijlocul lupilor, dar să nu uităm că avem un Păstor care ne poartă de grijă, iar atunci când lupul va muşca din carnea noastră, Blândul Păstor va fi acolo pentru a ne lua în braţe şi pentru a ne mângâia. Daca n-ar mai fi oile, lupii ar începe să se sfâşie între ei, să devină vânători feroce şi fără de minte care sorb şi ultimul strop de sânge din seamănul lor ce a devenit asemenea, prin lipsirea de adevăr şi complacerea într-o existenţă morbidă…

Oamenii care au renunţat la Dumnezeu au devenit ucigaşi de suflete. Şi-au mutilat sufletul, dar nu le-a fost îndeajuns, vor mai mult dar le este scârbă până şi de propria lor condiţie mizeră în care i-a adus păcatul, aşa că ei caută să ucidă adevărul, crezând că ei sunt adevărul.

– Acum fiecare îşi are propriul lui adevăr pe care l-a creat după diverse standarde şi sunt unii capabili să renunţe până şi la adevărul lor pentru a nu se sustrage sistemului, dar mulţi caută adevărul într-o direcţie greşită, fiindcă  singurul adevăr este Mântuitorul nostru. Nu a fost uşor, nu este şi nici nu va fii, dar timpul trece şi noi trecem odată cu el… ştii ce mai rămâne după tine? rămane doar rezultatul acţiunilor tale. Lumea nu te va cunoaşte după gândurile ascunse, poate bune dar nerealizate, pe care le-ai avut…nu, ele sunt dar pulbere pe care vântul o împrăştie în toate direcţiile…lumea te va ţine minte după binele sau răul realizat.
Această conversaţie,  înţeleptul o încheie prin următoarele cuvinte:

– În Rai, laşii nu-şi au locul!

 

Un mort a inviat in laboratorul de anatomie

În primii ani ai vieţii mele monahale am fost timp de zece ani responsabil cu arhondaricul la Mănăstirea noastră Cuviosul Grigorie. Într-un an, cred că prin 1983, a venit la noi un renumit duhovnic din Amfilohia. Cred că acum o fi trecut la cele cereşti. Veşnica lui pomenire! Pentru că-mi plăcea să stau în preajma monahilor cu experienţă şi să-i întreb diferite lucruri despre viaţa duhovnicească, m-am apropiat şi de acesta şi l-am întrebat: – Aţi putea să-mi spuneţi un cuvânt de folos sau vreo întâmplare ziditoare de suflet care v-a impresionat de-a lungul vieţii? Îndată, bătrânul mi-a spus următoarea istorisire: „Odată mă întorceam de la Sfântul Munte şi am ajuns în Tesalonic. Mergeam pe jos pe lângă Facultatea de Filosofie, când, deodată, s-au apropiat de mine doi tineri, care m-au rugat, vădit tulburaţi, să-i urmez. Am mers în laboratorul de anatomie al Facultăţii de Medicină. Acolo se întâmplase un lucru extraordinar, care i-a impresionat pe toţi studenţii din facultate prezenţi la lecţia de anatomie. Trupul unui bărbat mort, adus acolo pentru a i se face un examen patologic, ca lecţie deschisă pentru studenţi, a înviat în chip miraculos. Primul lucru pe care l-a cerut bărbatul readus la viaţă a fost să i se aducă de urgenţă un preot. De aceea, studenţii mă chemaseră pe mine. Când m-a văzut, a căzut în genunchi şi cu lacrimi mi-a spus: «Părinte, am nevoie să mă spovediţi şi să mă împărtăşiţi! Nu pot să mă apropii de Poarta Cerului fără o spovedanie sinceră şi fără împărtăşanie!» A doua zi, am săvârşit în mod special în paraclisul Universităţii Sfânta Liturghie. Bărbatul a venit, s-a spovedit înainte de slujbă şi apoi l-am împărtăşit. După trei zile, Domnul l-a chemat din nou la El.

Mărturisire din cartea Minunile –

Despre adevărul Ortodoxiei şi rătăcirile papismului. Pr. Damaschin Grigoriatul.