RSS

Arhive pe categorii: SFATURI

Concepte morale despre DREPTATE

ada8c4_37dd8876447b41659ad2f1716f585a5e-mv2Nu poți fi drept, dacă nu ești uman. Vauvenargues

Echilibrul și liniștea înlătură dezamăgirea și disperarea atunci când se obțin prin dreptate.

Omul drept nu este cel care nu nedreptățește pe nimeni, ci cel care, având putere să facă rău, se ferește să-l facă. Pitagora

Părtinirea nu are ce căuta la împărțirea dreptății, la fel ca și cruzimea la condamnarea nedreptății, adică condamnarea nedreptății trebuie să fie dreaptă, să stopeze degradarea dreptății pentru a nu putea fi blamată de nedreptate.

Una dintre legile Împăratului roman Hadrian se referă la faptul că intr-un stat e nevoie să fie adoptate de către conducători doar acele legi care pot fi cu adevărat aplicate.

Existența unei legi morale și a dreptății este suficientă pentru a menține ordinea, pentru înlăturarea dominației negativității prin implementarea unor norme fundamentale, ca de exemplu respectul pentru viață, grija față de copii, respectul față de bătrâni.

Impresia mea este că se poate dovedi foarte ușor că în spiritualitatea unei colectivități rolul cel mai important îl are descoperirea propriilor adevăruri în care normele de drept au la bază un cod moral religios.

Dreptatea ocupă un loc important între virtuțile oamenilor ce exprimă idei și bunuri prețuite de oameni prin care se distinge binele de rău.

Dacă un om ucide un alt om ar fi drept ca și el să fie ucis, însă nu este ucis pe motivul că legile nu permit aplicarea acestei pedepse și din punct de vedere religios nu ai dreptul să iei viața unui om, numai Dumnezeu este în măsură să decidă câtă viață are acel om.

Pe calea dreptății se află viața, iar calea nebuniei duce la moarte. Septuaginta, Prov., 12, 28.

Există un cadru legal de înfăptuire a dreptății care se aplică și justiției, ținând cont de adevăr și numai de adevăr, folosindu-se de jurământul promisiunii cu toate că promisiunea este suficientă pentru a pune preț pe omul care-și dă cuvântul. Hristos condamnă jurământul și recomandă să-ți ții cuvântul dat deoarece el trebuie să exprime realitatea legăturii dintre cuvânt și faptă.

Cel mai bun mijloc de a-ți ține cuvântul este să nu îl dai niciodată. Napoleon Bonaparte

Ființa umană are înrădăcinat adânc simțul dreptății. Cine iubește, depășește cu mult dreptatea – dreptul și legea – nu pentru faptul că este ceva din afară, ci pentru că este ceva ce caracterizează actul ca atare: numai cel drept știe să iubească

Cărțile se scriu din cărți și nimeni nu poate demonstra care a fost primul: „oul sau găina”. E important să scrii ce simți, să fii bine documentat în ceea ce scrii și să nu te consideri singurul care tratezi problema respectivă, înlăturând părerile celorlalți. Nu poți fi „unul” deoarece există numai „Unul Dumnezeu” – Puterea absolută.

Prin iubire se ajunge la adevăr și dreptate deoarece îți dă putere să învingi orice obstacol.

Dreptatea poate merge și singură, nedreptatea are nevoie de multe cârje de argumente. Nicolae Iorga

Adevărul trebuie recunoscut deoarece omul este dornic de adevăr și însetat de dreptate, iar acolo unde există adevăr este de așteptat să fie și dreptate.

Sensul public și logic al adevărului și dreptății este legat de bunul-simț, de un exercițiu al adevărului pentru a scoate în evidență dreptatea.

De multe ori îți trebuie curajul de a vedea adevărul acolo unde el există. Emil Cioran

În popor se spune că: „mori de foame cu pâinea în straiță umblând să găsești adevărul”, și totuși nu-i așa deoarece până la urmă îl găsești dacă asta e dorința ta: „Nu e greu să găsești adevărul. E greu să ai dorința de a-l găsi.”. Nicolae Iorga

Lupta pentru descoperirea adevărului cere multă prudență și multă răbdare: „Nimic nu cere mai multă prudență decât adevărul.” Baltasar Gracian

Dacă dreptatea ar fi o sârmă aș îndrepta-o. Eugen Barbu

Viața omului și modul de a trăi sunt convingătoare atunci când determinările vieții devin realizări dependente de dreptate și adevăr.

Adevărul este unul singur nu este un plural, este un adevăr fix, conceptual, care denotă o realitate. Adevărul nu poate fi relativ, el este real și nu poate fi subiectiv.

ecreator.ro

 
3 comentarii

Scris de pe 25 Iunie 2017 în ADEVAR, DREPTATE, SFATURI

 

Dostoievski – Alfabetul dragostei

dostoievski1Feodor Mihailovici Dostoievski este unul dintre cei mai mari scriitori rusi. Opera sa, profunda influentata de spiritul ortodox insuflat din copilarie de mama sa, nu isi propune sa releve misterele divinitatii cat ridica intrebari noi asupra conditiei umane si relationarea omului cu Dumnezeu.

Adevar – Omul are o asemenea predilectie pentru sisteme si deductii abstracte incat e capabil sa distorsioneze intentionat adevarul, sa nege evidenta propriilor simturi doar ca sa-si justifice logica.

Amintire – Nimic nu-i mai de pret pe lume pentru om decat amintirea copilariei petrecute in caminul parintesc, daca dragostea si buna intelegere salasluiesc cat de cat in casa.

Bucurie – Iubeste animalele: Dumnezeu le-a dat gandire rudimentara si bucurie netulburata. Nu le deranja bucuria, nu le hartui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra impotriva intentiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mandri cu superioritatea fata de animale; ele nu au pacat, dar tu, cu maretia ta, pangaresti pamantul prin existenta ta si iti lasi urmele prostiei dupa tine – aceasta, e adevarata pentru aproape fiecare dintre noi!

Compromis – Vreau sa traiesc pentru nemurire, iar compromisuri si jumatati de masura nu voi accepta.

Cuvant – Adeseori, intalnim oameni, chiar straini intru totul, care ne intereseaza de la prima vedere, dintr-o data, fara a fi nevoie sa fie spus vreun cuvant.

Diavol – Viata e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar campul de batalie sunt eu.

Dumnezeu – Prin ce chinuri groaznice am trecut, cat m-a costat si cat ma costa inca aceasta sete de a crede, care e cu atat mai puternica in sufletul meu, cu cat se gasesc mai multe argumente potrivnice. Si cu toate acestea, Dumnezeu imi trimite uneori momente in care sunt cu desavarsire linistit. In aceste momente eu ii iubesc pe altii si gasesc ca si altii ma iubesc pe mine.

Egalitate – Dragostea ii face pe oameni sa se simta egali.

Entuziasm – Pasiunea este marturia entuziasmului pe care il trezeste un anumit tel, precum si revolta impotriva imprejurarilor vitrege exterioare care impresoara acest tel.

Fantastic – Fantasticul este tot una cu realul; fara real nu exista fantastic.

Idee – Ideea nu e un ordin.

Inima – Acolo unde mintea vede numai rusine, inima descopera frumosul!

Iubire – Daca iubirea ta nu naste iubire, daca tu, ca barbat care iubesti, nu te faci iubit, iubirea ta e neputincioasa, iubirea ta e nefericire.

Iubire – Am ajuns pana acolo incat acum ma gandesc ca uneori iubirea consta in dreptul de a-l tiraniza pe cel iubit, drept pe care el ti-l da de bunavoie. In visurile mele de taina, nici nu puteam sa-mi imaginez iubirea altfel decat ca pe o lupta, ea incepea mereu cu ura si se incheia cu o supunere morala, dar mai apoi nici nu mai puteam sa-mi imaginez ce sa fac cu obiectul supus.

Jignire – Se compara, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor salbatice; comparatia este jignitoare pentru acestea din urma.

Liniste – Apele linistite sunt adanci.

Mediocritate – Vremurile noastre sunt vremea mediocritatii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultura, a lenei, a incapacitatii de a te apuca de treaba si a dorintei de a avea totul de-a gata.

Mister – Omul este un mister. Trebuie sa aduci acest mister la lumina zilei, si daca am sa-mi dedic toata viata acestui tel, n-am sa consider ca am pierdut timpui degeaba: eu ma concentrez asupra acestui mister, pentru ca vreau sa fiu om.

Nebunie – Cei mai buni oameni sunt toti nebuni. O duc bine numai mediocrii si cei lipsiti de talent.

Om – Da, rezistent mai este omul! Este singura fiinta care se poate adapta la orice si aceasta-i fara doar si poate cea mai buna definitie a lui.

Patima – Dorinta mea e sa iert si sa imbratisez pe toata lumea, nu vreau sa mai patimeasca nimeni.

Pedeapsa – Daca ai vrea intr-adevar sa strivesti, sa distrugi un om, sa-i dai pedeapsa cea mai ingrozitoare, astfel incat si cel mai aspru criminal sa se cutremure la gandul acestei pedepse si sa se sperie de ea dinainte, atunci ar fi suficient sa-i conferi muncii un caracter de inutilitate totala, completa, de absurditate.

Prostie – A te mira de toate este, desigur, o prostie, si a nu te mira de nimic e mult mai frumos si, cine stie de ce, este recunoscut de bonton. Dar e prea putin probabil sa fie asa in realitate. Dupa parerea mea, a nu te mira de nimic e o prostie mult mai mare decat a te mira de toate. Pe deasupra, a nu te mira de nimic e aproape acelasi lucru cu a nu stima nimic. De fapt, prostul nici nu stie sa stimeze.

Rai – Daca vrei sa vezi raiul pe pamant, priveste in ochii unui copil.

Rautate – Nu numai ca nu sunt rau, dar chiar nu am reusit sa ajung nicicum: nici rau, nici bun, nici ticalos, nici om cinstit, nici erou, nici o gaza.

Razbunare – Jur ca nu sunt un om care nu poate uita o jignire si abia asteapta sa se razbune. Nu incape indoiala ca dintotdeauna doream sa ma razbun pe cei care ma jignisera, dar jur ca nici nu concepeam alta razbunare decat sa-i umilesc prin marinimia mea. Voiam sa le rasplatesc raul prin bine si mi-era destul ca ei sa simta marinimia mea, s-o inteleaga, ca sa ma socotesc razbunat.

Speranta – Omul care se ineaca se agata si de un pai.

Suferinta – Suferinta? Dar este singura cauza a constiintei.

Taina – Iubirea e o taina dumnezeiasca si trebuie sa fie ascunsa de ochi straini, orice s-ar intampla. Astfel e mai sfanta, mai buna.

Ticalosie – Numai ticalosilor le vine usor sa minta in toate imprejurarile.

Tristete – Ma simt cuprins cateodata de o tristete, de o melancolie atat de sfasietoare!… Pentru ca, in acele momente, incep sa cred ca niciodata nu voi mai fi in stare sa traiesc o viata adevarata, ca am pierdut de mult orice masura, orice senzatie a concretului, ca nu mai am simtul realitatii; pentru ca, in sfarsit, m-am blestemat de atatea ori eu insumi, pentru ca, dupa noptile mele fantastice, imi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigatoare.

Umanitate – Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existentei pentru intreaga umanitate.

Visator – Visatorul nu este propriu-zis om, ci, cum sa spun, un fel de fiinta hibrida. In general, el se aciuiaza undeva, intr-un ungher izolat, de parca s-ar ascunde acolo si de lumina zilei, iar odata instalat astfel, e tot asa de nedezlipit de barlogul sau ca si un melc, sau semanand cel putin in aceasta privinta cu acel interesant soi de vietate care este si faptura, si casa la un loc, si care se numeste broasca testoasa.

Zori – Nopti intregi de nesomn se scurg ca o clipa, scaldate intr-o bucurie si o fericire de nesecat, iar cand zorile trandafirii isi trimit primele raze, revarsandu-se in odaia sumbra si invaluind-o cu draperii fantastice de lumina indoielnica, cum se intampla la noi la Petersburg, visatorul nostru vlaguit, stors de puteri, se arunca in pat si adoarme in voia spiritului sau bolnav, zguduit de extaz, cu un fel de durere coplesitor de dulce in inima.

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/06/21/dostoievski-alfabetul-dragostei-va-rog-mult-sa-salvati-acest-articol-la-un-moment-veti-avea-nevoie-de-el/

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 Iunie 2017 în DRAGOSTEA, INTELEPCIUNE, SFATURI

 

Nu criticati niciodata in public!

Ai observat, poate, prostul obicei pe care îl au unele cupluri de a-şi arunca reproşuri unul altuia, atunci când sunt şi alte persoane de faţă. Aluziile acestea în public, care fac referire la slăbiciunile sau defectele celuilalt, sunt pur şi simplu de prost gust. Cei care se simt prost sunt, în primul rând, martorii scenei, care nu au nicio legătură. Plus că asta le arată tuturor că nu sunteţi în stare să vă discutaţi problemele acasă, şi singurul lucru care rămâne după astfel de schimburi este dorinţa de a i-o întoarce celuilalt, cu prima ocazie.

Trebuie să înţelegi că unele trăsături se întâlnesc la toate femeile, fără nici o excepţie. Dumnezeu ne-a făcut un favor, facându-le în felul acesta, dar asta doar dacă suntem în stare să le înţelegem şi să ne purtăm ca atare. Problema aici este că aceste reproşuri sunt o formă de infidelitate, într-o anumită măsură, iar femeile, ca şi bărbaţii de altfel, sunt incapabile să accepte infidelitatea, sub orice formă ar apărea ea. Din fericire, şi reversul este la fel de valabil, aşa încât ele se vor îndrăgosti cu atât mai mult cu cât suntem în stare să le câştigăm încrederea. Acestea fiind spuse, cât mai devreme în căsnicia ta, ar trebui să te uiţi în ochii ei şi să îi promiţi solemn:

„Indiferent dacă e zi sau noapte, vânt sau furtună, niciodată nu îţi voi reproşa ceva în public. Nici în faţa familiilor noastre, nici în faţa prietenilor sau cunoştinţelor, nici măcar în fata străinilor. Nici când eşti de faţă sau când sunt singur, nici prin aluzii sau prin vreo glumă isteaţă, nici prin orice alt fel, nu intenţionez să îţi fiu decât sută la sută loial!”

Charlie W. Shedd, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 Iunie 2017 în SFATURI

 

Pr. Serafim Rose – Simplitatea este singurul lucru ce ne poate mantui

Simplitatea este singurul lucru ce ne poate mântui. Ea ni se poate dărui dacă în inima noastră ne rugăm lui Dumnezeu să ne facă simpli; dacă nu ne mai credem chiar atât de înţelepţi. Să nu ne încredem în raţiunea noastră sau în concluziile minţii noastre logice. Dacă urmăm calea cea simplă – neîncrezându-ne în înţelepciunea noastră, folosindu-ne mintea cât putem de bine, înţelegând însă că mintea fără căldura inimii este o unealtă slabă – atunci va începe să prindă formă în noi o filosofie de viață ortodoxă.  Ducând o viaţă ortodoxă, sa nu credem că putem fi reci, împietriţi şi corecţi, şi să rămânem creştini. Corectitudinea este latura exterioară a creştinismului. Una importantă, dar nu de prima importanţă. De primă importanţă este inima. Inima trebuie să se înmoaie, inima trebuie să fie caldă. Dacă nu avem această inimă caldă, trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să ne-o dea şi trebuie noi înşine să încercăm să împlinim acele lucruri prin care o putem dobândi. Dar mai înainte de toate, trebuie să ne dăm seama că nu o avem – că suntem reci. Dacă facem aceasta, intrând în viaţa Tainelor Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Domnul Însuşi va începe să ne lumineze. Deci trebuie să vă opriţi neîntârziat şi să vă aduceţi aminte să nu judecaţi, să nu credeţi că sunteţi atât de înţelepţi încât ştiţi mai bine. Dimpotrivă, incercaţi să învăţaţi, chiar fară cuvinte, de la unii din oamenii pe care aţi putea sa-i criticaţi.

cuvantulortodox.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Iunie 2017 în MANTUIRE, SFATURI

 

Lucruri pe care trebuie sa le pazesti cu sfintenie

Am încercat să reproduc o parte din sfaturile părintelui Visarion Iugulescu – părintele meu duhovnicesc. Aceste îndemnuri ar trebui să fie ca o călăuză pentru toți creștinii ortodocși care vor să trăiască o viață înduhovnicită și își doresc să se mântuiască:

Dacă ai posibilitate și voință, obișnuiește să te trezești la rugăciune în miez de noapte. Rugăciunea din timpul zilei este de argint şi este dusă la Dumnezeu de către sfinţii îngeri, însă cea mai puternică rugăciune este cea din timpul nopţii. Ea se numeşte de aur fiindcă atunci cerurile sunt deschise iar rugăciunea ajunge la Dumnezeu direct, fără nici o mijlocire. Căci aşa cum vrăjile şi farmecele au cea mai mare putere în timpul nopţii, tot aşa şi rugăciunea are o putere foarte mare şi este o jertfă bine plăcută înaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că faci o osteneală foarte mare să te trezești în miez de noapte. Noaptea, mintea este limpede și detașată de orice grijă lumească din timpul zilei, iar rugăciunea ta va fi curată și rostită cu atenție și înflăcărare. Roagă-te pentru iertarea păcatelor, roagă-te pentru întreaga lume, fă metanii cât poți, plângi, căci diavolii sunt îngroziți de oamenii care-și plâng păcatele și pun hotărâre temeinică de a nu mai păcătui. Metaniile sunt ca o sabie care taie și scot păcatele, lacrimile le spală, iar rugăciunea umple de virtuți.

Ferește-te să lucrezi Duminica, pentru că banii câștigați în aceste zile sfinte de sărbătoare, ți se vor fura pentru că și tu ai furat întâi Ziua Domnului. Sau îi vei pierde singur, sau îi vei da pe medicamente și pe la doctori.

Ferește-te să judeci pe cel ce l-ai văzut greșind, căci vei ajunge să cazi exact în aceleași păcate. Nu iubi somnul, desfătarea, mândria, îmbuibarea cu mâncăruri și băuturi, căci acestea sunt cauzele care pornesc în tine războiul curviei.

Cât ești în viață, fă-ți cu mâna ta ce ar trebui să-ți dea alții de pomană după ce vei muri, căci la moarte s-ar putea să n-ai parte nici măcar de o groapă, cu atât mai puțin de pomeni, milostenii.

Dacă vei ajunge vremurile grele și ți se va lua pâinea de pe masă, să nu faci revoltă, căci nu se cade să ieși în stradă pentru stomac.

Încearcă să faci cel puțin o bucurie pe zi unei persoane, fie că-i dai de pomană haine, mâncare sau bani, fie că-i spui o vorbă bună, un cuvânt de încurajare și mângâiere, pentru că foarte mult contează înaintea lui Dumnezeu să bucuri un suflet.

Silește-te să faci fapte mari, dar ia aminte că Dumnezeu se uită la intenția cu care faci, nu la mărimea faptei.

Să nu treacă ziua și să fii certat cu cineva, căci nicio rugăciune nu-ți va mai fi primită până nu te împaci și-ți ceri iertare acelora cărora le-ai greșit sau ți-au greșit.

Nu lega prietenii cu oamenii vicioși, căci vei ajunge să înoți în aceeași mocirlă în care înoată și ei. Ferește-te de prietenia cu lumea necredincioasă, care este vrăjmășie cu Dumnezeu.

Diavolul nu-ți cunoaște gândul, însă te ispitește acolo unde știe că ai slăbiciune. El pune în undiță exact râma cu care știe că te ademenește. De exemplu, nu te ispitește cu patima beției, dacă știe că nu-ți place băutura și că nu te poate doborî, ci cu patima de care știe că ești tu stăpânit.

Fii model în lume, astfel încât oamenii să aibă ce învăța de la tine și să te pomenească în rugăciunile lor. Cu tine, Dumnezeu poate judeca lumea. La Judecată, când Dumnezeu îi va întreba pe ceilalți care au trăit lângă tine, de ce nu au făcut și ei fapte bune, de ce nu au mers la Biserică, nu s-au spovedit, împărtășit, te va pune pe tine ca martor și le va spune acelora: „Dar el cum a putut, el cum a știut?” Alminteri, și alții pot fi de mărturie pentru tine la Judecata de Apoi.

Obișnuiește ca în fiecare dimineață să faci 3 închinăciuni înaintea lui Dumnezeu și să-I mulțumești că te-a învrednicit să vezi din nou lumina zilei și că inima ta încă mai bate. Puteai să fii bolnav sau chiar mort și să nu mai ai timp de pocăință. Iar seara, la fel, mulțumește că ai sfârșit-o cu bine, și pentru tot ajutorul și sporul ce l-ai primit și roagă-L să-ți primească osteneala pe care ai făcut-o în decursul acelei zile. Astfel, prin recunoștința și mulțumirea ta față de Dumnezeu, vei fi învrednicit pe mai departe de alte mari daruri și binecuvântări. Obișnuiește să te mulțumești cu cât ai, căci prin cârtire și nerecunoștință, Dumnezeu Se mânie și îți va lua și puținul pe care-l ai. Mulți râvnesc la traiul tău și și-ar dori să aibă ce ai tu, iar tu nu știi să apreciezi marea valoare a oamenilor sau a lucrurilor ce te înconjoară.

Când pleci de acasă, însemnează-te cu semnul Sf. Cruci, ia anaforă, agheasmă, unge-te cu mir pentru ca să fii păzit de tot ce este rău, de necazurile care s-ar putea abate asupra ta, și de toate duhurile necurate care sunt în văzduh, pentru că s-au înmulțit foarte mult vrăjitoarele și doar înarmându-te cu aceste sfințenii, vrăjmașul nu va avea nicio putere asupra ta. Fă semnul Sf. Cruci peste mâncare fie de e cumpărată ori primită, căci nu știi ce mâini au făcut-o, sau ce poate conține. De asemenea, însemnează-ți toate cele 5 simțuri cu semnul Sf. Cruci (poți chiar să le ungi cu agheasmă sau mir), și roagă-te să nu ți se întineze niciunul, să nu vezi / auzi cele deșarte sau pierzătoare de suflet. Roagă-te să nu smintești pe nimeni, și să nu fii smintit de către nimeni. Păzește-te de vorbăria în deșert care sărăcește sufletul, și caută să ai în minte o permanentă stare de rugăciune, înălțând cugetul către Dumnezeu prin scurta și preaputernica rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul.”, oriune te-ai afla: acasă, la servici, la școală sau pe stradă. După fiecare rugăciune de: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul.”, primești în taină replică de la Dumnezeu: „Iertat să fii!”

Să te spovedești și să te împărtășești măcar de 4 ori pe an (în cele 4 posturi), iar dacă știi că duci o viață mai curată, obișnuiește să te spovedești și să te împărtășești cât mai des posibil – recomandarea Sf. Părinți, din 40 în 40 de zile. Iar în ziua în care te-ai împărtășit, frate creștine, să-ți tremure mădularele, căci Îl porți pe Hristos în tine, și pământul se cutremură când pășești tu. Așa de valoroasă și de puternică este Sf. Împărtășanie.

În rugăciunile tale, roagă-L pe Dumnezeu să-ți trimită Harul Său cel Sfânt care luminează toate, și cere-I să-ți dea înțelepciune și lumină ca să știi cum să procedezi în orice situație, și să nu greșești. Roagă-L să-ți țină mintea întreagă, ca să poți judeca drept. Mintea, rațiunea, disecernământul, dreapta judecată sunt mari daruri de la Dumnezeu și de mare folos.

Dacă ai căzut, ridică-te! Nu sta în păcat și nici nu deznădăjdui, căci acesta este scopul diavolului, să te facă să-ți pierzi nădejdea. Mergi și te spovedește. A cădea este omenește, dar a te ridica este îngerește. În toți oamenii sunt vii patimile, dar în oamenii harului ele sunt legate. Orice patimă poate fi înlocuită de o virtute prin care Dumnezeu e activ în om.

Tot ce faci, fă din dragoste și cu smerenie. Ține în ascuns lucrarea și nevoința ta lăuntrică, și acoperă faptele tale bune cu smerenie, pentru că altfel se răsuflă și se strică, iar așa nu plac lui Dumnezeu. Ia aminte căci cu cât te aprinzi mai mult în râvnă, cu atât și loviturile vor fi mai puternice, dar nu te teme, Dumnezeu nu te va lăsa.

 
Un comentariu

Scris de pe 16 Iunie 2017 în ORTODOXIA, SFATURI

 

Din indemnurile Sf. Valeriu Gafencu

Fiţi cuminţi şi păstraţi-vă curăţenia sufletelor, căci sufletul e scânteia divină ce s-a sălăşluit în noi. De aceea, nu avem dreptul să-l pângărim. De veţi trăi în curăţenie sufletească, va veni ziua când veţi auzi în voi, glasul conştiinţei, al adevărului, îndemnându-vă să săvârşiţi numai fapte bune şi iubite de Dumnezeu! Atunci veţi trăi suprema fericire. Altfel, viaţa vă va apare ca un calvar fără sens. Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutăţile vieţii prezente şi nu te plânge de suferinţă; cu atât mai mult, cu cât azi aproape nu există familie care să nu fi încercat cele mai crunte dureri. Viaţa mea e tristă oarecum, dar asta singur mi-am ales-o. Sufleteşte sunt mulţumit, deoarece Dumnezeu e lângă mine, întotdeauna. Uneori lăcrimez singur de dor. Viaţa asta e atât de scurtă! şi noi trecem prin ea întocmai ca nişte fulgi. Noi ne vom regăsi cu toţii în căminul mult iubit, cu un dar nepreţuit: Iubirea în Duhul lui Hristos. Toate se petrec cu rost. Roagă-te mamă bunului nostru Mântuitor. El ne va ferici, împlinindu-ne sensul vieţii.  Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii – cărarea luminoasă ce urcă spre Cer. Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop: de a suferi fără nici o nădejde. De aici, de unde se pot vedea clar orizonturile vieţii, şi unde trăiesc o continuă purificare de suflet, cu un scop precis – mântuirea – calea ce duce spre Înviere -, te rog pe tine (ca şi pe surorile mele scumpe), să-ţi păstrezi curăţenia, care e cea mai scumpă comoară. Îmi am sufletul curat şi-ţi pot mărturisi că e cea mai mare fericire şi limită a vieţii mele.

valeriugafencu.wordpress.com

 
2 comentarii

Scris de pe 14 Iunie 2017 în SFATURI

 

Dincolo de simturi si de ratiune

Este un fapt acceptat că omul cunoaşte lumea prin intermediul simţurilor şi raţiunii. Experienţa de fiecare zi ne arată cum acestea fac din lume un fel de spaţiu al edificării noastre. Simţurile cuprind formele lucrurilor sensibile, şi raţiunea adună înţelesurile lor. Prin ele, ca prin intermediul unor ferestre, lumea sensibilă şi înţelesurile ei intră în mintea noastră. Prin lume, omul creşte în înţelegerea de sine, ca subiect conştient şi diferit de lucrurile şi vieţuitoarele din ea.

Trup şi suflet fiind, omul poate mişca puterile şi lucrurile lumii în vederea unor scopuri materiale, dar şi pentru creşterea lui spirituală. De aceea, faptul că omul poate experia lumea este un dar extraordinar, alcătuit din mai multe potriviri minunate.

Simţurile aduc lumea sensibilă în minte

Pe de o parte, simţurile omului pot cuprinde lumea, fiind ajustate după mărime, formă, distanţă, culoare, sunet, încât se poate spune că, pe bună dreptate, o parte semnificativă a lumii este în puterea simţurilor noastre. Pe de altă parte, printr-o alcătuire plină de înţelepciune, puterile simţurilor omeneşti se împletesc cu cele ale raţiunii lui, făcând posibilă înţelegerea. Această legătură face posibilă ajungerea minţii la înţelesurile adăpostite în cele sensibile. Încercând să surprindă această alcătuire extraordinară a omului, care poate să înţeleagă cu mintea date despre lumea sensibilă sesizată prin simţuri, Sf. Maxim Mărturisitorul se întreabă: „Cum se uneşte mintea şi ceea ce se înţelege prin înţelegerea de la mijloc şi care e relaţia ce uneşte cele despărţite în jurul înţelesului rezultat din amândouă, de se cuprind una pe alta…?“. În om, ca fiinţă cu suflet înţelegător şi trup material, se întâlneşte lumea materială şi cea spirituală. În el „se uneşte mintea înţelegătoare cu cele înţelese în înţelegerea lui; la fel, actele lui perceptive, cu lucrurile sensibile în simţirea lui“.

Omul este, deci, chemat să adune în el înţelesurile sădite în lume de Dumnezeu. Însă, în această întreprindere, el trebuie să evite înţelesurile pătimaşe şi să le caute pe cele curate. Mai mult chiar, „simţirea şi cele supuse simţurilor au fost create ca să slujească minţii“1, încât „mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile, pe ale lor, fără minte“.

Limitele de cuprindere ale simţurilor

Însă simţurile, ca ferestre ce deschid lumea, au şi limite. În multe situaţii, noi măsurăm cu pasul, cântărim cu mâna, apreciem din ochi dacă un anumit lucru este mai depărtat decât altul, încrezându-ne în datele culese prin simţuri. „Orice cunoaştere a realităţii porneşte de la experienţă şi se sfârşeşte tot în aceasta“3. Însă simţurile au praguri de sensibilitate. Faptele situate dincolo de puterile lor rămân inaccesibile experienţei directe. Pe de altă parte, chiar obiectele aflate la îndemâna simţurilor noastre sunt altceva decât par, căci simţurile, chiar dacă le receptează, nu le cuprind în totalitate. Descartes, de exemplu, constata că „percepţiile simţurilor nu ne învaţă ce există cu adevărat în lucruri“4. Prin urmare, în timp ce o parte a lumii fizice pare să nu existe pentru simţurile noastre, o alta (ce cade sub simţuri) este altceva decât ne apare. Astăzi, fizica microcosmosului dovedeşte că observaţiile nu dezvăluie natura în sine, ci modul cum apare ea în relaţie cu investigatorul. Decuplarea cunoaşterii de cel care caută cunoaşterea este imposibilă. Aceasta înseamnă că acel care caută să înţeleagă lumea trebuie să treacă dincolo de simţurile lui. El trebuie să creadă ceea ce iese la iveală prin experiment, ceea ce sesizează diversele dispozitive de lucru, nu ceea ce vede sau receptează prin simţuri, chiar dacă primele contrazic până şi propriile sale experienţe. S-a dovedit că este imperios necesară, pentru a putea înainta în cunoaşterea ştiinţifică, o desprindere de simţul comun.

Până la urmă, ştiinţa ne îndeamnă să nu ne mai încredem exclusiv în simţuri, dacă dorim să înţelegem lumea în care trăim; că multe dintre datele senzoriale despre lume nu corespund întocmai realităţii. Iar amendamentele privind calitatea datelor primite prin simţuri vin, în mod neaşteptat, chiar pe făgaşul experimental.

Raţiunea – puntea care ne trece dincolo de puterea simţurilor

Cu ajutorul raţiunii, omul poate pătrunde lumea lucrurilor în locuri unde simţurile nu ajung şi poate înţelege felul în care este alcătuită materia lumii, dar şi legile ce guvernează universul, fără experienţa lor directă. Acolo unde pragul senzorial uman este depăşit, instrumentele construite de om permit investigarea naturii. Microscoapele văd în abis lucrurile mărunte, telescoapele văd departe, apropiind marginile universului, iar raţiunea omului, capabilă să construiască simboluri matematice, cuprinde toate aceste date în descrieri coerente ale fenomenelor lumii. În acest fel, prin date culese de instrumente de măsurare şi prin raţiune, cunoaştem ceea ce simţurile nu ne pot comunica.

Raţiunea nu poate cuprinde întreaga lume

Însă şi raţiunea are limitele ei. Mai întâi, chiar un rezultat ştiinţific are nevoie de un suport experimental consistent pentru a putea fi validat. Doar gândirea logică pură nu ne poate oferi nici un fel de cunoaştere despre lumea empirică. „Afirmaţiile la care se ajunge prin mijloace pur logice sunt în întregime goale de conţinut în ceea ce priveşte realitatea“6. Mai mult, mergând pe urma rezultatelor mecanicii cuantice, se pot desluşi şi alte limite. Cunoaşterea ştiinţifică a naturii rămâne principial limitată, pentru că descrierea completă a realităţii ca stare de fapt este imposibilă. Potrivit principiului de incertitudine, este chiar necesar ca precizia absolută să fie imposibilă. De aceea, la nivel cuantic, realitatea nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare de fapt, completă, căreia să i se asocieze o descriere completă.

Mai general, în nici o situaţie realitatea fizică şi teoria ştiinţifică ce o reprezintă nu coincid. În orice descriere a unui fapt, fie este inevitabil ca anumite porţiuni din realitatea fizică să nu-şi găsească nici un corespondent în teorie, fie părţi şi rezultate ale teoriilor nu se regăsesc în realitate. Mai mult, chiar şi acolo unde realitatea fizică şi teoria se suprapun, reprezentarea rămâne esenţial diferită de faptul propriu-zis. Expresia nu este o oglindă a experienţei, ci o schiţă sumară a ei. În faptul ştiinţei, ca şi în experienţa directă a lumii, „nu putem să pronunţăm nici măcar o frază care să traducă un fapt pur de experienţă… orice traducere a experienţei în cuvinte ne obligă să mergem dincolo de experienţă“. Aceasta este, de fapt, „manifestarea deosebirii intrinsece de natură dintre realitate şi logos“.

Neputinţele simţurilor şi ale raţiunii

Şi reflecţia filosofică, în diversele ei etape, constată limitele posibilităţilor noastre de cunoaştere. În ultimele decenii ale secolului trecut, în filosofie există importante abordări privind limitele cunoaşterii. Între acestea, menţionăm aici doar proiectul unei metafizici probabiliste, care ţine seama de numeroasele constatări ale limitelor raţiunii şi instrumentarului matematic. Sunt pomenite aici, între altele, formele de incompletitudine din geometrie, din aritmetică şi teoria mulţimilor, indicând cumva că limitele certitudinii ştiinţifice sunt prezente chiar în miezul ştiinţelor, în instrumentele şi procedeele lor, că ele nu sunt conjuncturale. Speranţa într-o fondare completă simplă a matematicii dincolo de cea a logicii elementare pare mai degrabă că nu se poate realiza. Plecând de aici, se constată deci că „certitudinea cunoaşterii – fie în sensul de nemijlocire psihologică, fie în cel de adevăr logic sau de precizie completă a măsurilor – este de neatins.

Perspectivă teologică asupra limitelor

Aşadar, chiar în demersul cunoaşterii lumii, noi trebuie să credem uneori ceea ce simţurile nu pot sesiza, şi alteori să acceptăm ceea ce este respins de logică. Această depăşire a ceea ce se vede, desprinderea de sugestiile simţurilor şi intenţia de a acorda întâietate raţiunii, dar şi credinţa în ceva aflat dincolo de ceea ce raţiunea ne sugerează sunt situaţii de cunoaştere întâlnite adesea. Din perspectivă teologică, aceste limite pot fi relevante, întrucât ele dovedesc, într-un fel, că oamenii nu sunt chemaţi să restrângă lumea la ceea ce sesizează simţurile lor, şi nici la ceea ce poate fi acceptat raţional. Credinţa este aceea care dezmărgineşte pe om, eliberându-l de simţuri şi de limitele raţiunii. Într-un fel, viaţa creştină presupune această asumare liberă: să mergem mai departe de reperele simţurilor şi de raţiune, prin credinţă. „Atunci avem credinţă, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minţii cele ce nu se văd. Mai cu seamă pe acelea pe care le vedem cu ochii minţii trebuie să le socotim mai vrednice de credinţă de cât pe cele pe care le vedem cu ochii trupului“.

Credinţa – depăşirea simţurilor şi a raţiunii

Asumându-şi riscul de a trece drept nebuni, Părinţii creştini au mărturisit un crez imposibil de acceptat în limitele strâmte ale experienţei directe sau ale judecăţilor raţionale mai mult sau mai puţin consacrate. Ei au afirmat convingerea că lumea este creată din nimic, din iubire, de către Dumnezeu Cel veşnic, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, din Fecioară, pentru mântuirea oamenilor. Desigur, puterea credinţei lor se întemeia în Revelaţie şi se trăgea din experienţa interioară a comuniunii cu Dumnezeu.

Apropiind pe om de ceea ce este dincolo de hotarele simţurilor şi de puterile înţelegătoare ale omului, credinţa se arată a fi puntea ce trece dincolo de puterile noastre, care ne aduce în situaţia de a experia ceea ce nu poate fi cuprins şi înţeles în mod deplin, iubirea lui Dumnezeu. „Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştinţă ce nu se poate dovedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere“.

Credinţa deschide uşa comuniunii cu Dumnezeu

În acest fel, credinţa ne deschide spre comuniunea de iubire cu Dumnezeu-Treime de Persoane, mai presus de dovezile raţionale ale existenţei Lui. Teologia negativă semnalează că raţiunea singură nu poate surprinde şi defini complet raţiunea divină. De aceea, în teologie, dogmele sunt adevăruri de credinţă, nu demonstraţii despre existenţa lui Dumnezeu. Adevărurile de credinţă depăşesc logica. Ele au un caracter antinomic. Dar şi limitele raţiunii umane sunt depăşite, deschizându-se spre o treaptă de înţelegere superioară. „Credinţa este uşa tainelor. Căci ceea ce sunt ochii trupeşti pentru lucrurile supuse simţurilor, aşa e şi credinţa, cu ochii ei înţelegători, pentru visteriile ascunse. Avem, cum zic părinţii, doi ochi sufleteşti, precum îi avem pe cei doi ochi ai trupului. Şi nu facem aceeaşi întrebuinţare de fiecare, în vedere. Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în lucruri, adică puterea şi înţelepciunea Lui şi pronia Lui împreună-veşnică faţă de noi, cea cunoscută din măreţia chivernisirii Lui. La fel privim cu acest ochi cetele cereşti, cele împreună-slujitoare cu noi. Iar cu celălalt ochi privim slava firii Lui celei sfinte, când va binevoi să ne conducă în lăuntrul tainelor celor duhovniceşti şi ne va deschide marea credinţei în cugetarea noastră“14. Părintele Stăniloae comentează aici că, pentru om, credinţa e un simţ spiritual ce intră în atingere cu lumea dumnezeiască şi tainică, tot aşa cum intră simţul văzului trupesc în atingere cu lucrurile văzute. Prin ea intră înţelesurile sau puterile dumnezeieşti pline de taină în suflet, cum intră razele lucrurilor văzute prin ochii sensibili în fiinţa noastră. Aşadar, adevărurile de credinţă se adresează omului întreg, nu doar raţiunii, şi îl solicită pe el spre o înţelegere care decurge dintr-o viaţă în comuniune de iubire, prin credinţă.

Depăşirea simţurilor şi copleşirea raţionalului

Dincolo de cuvinte este cunoaşterea apofatică, cea a teologiei negative. Iar aceasta nu este doar o simplă negare a conceptelor, ci o situaţie nouă, în care mintea constată insuficienţa raţiunii. Mai mult, aşa cum remarcă părintele Stăniloae, vederea necuprinderii lui Dumnezeu este un neîncetat urcuş către vederea şi trăirea tot mai intensă a necuprinderii Lui. Şi, cu toate acestea, ea nu e nici renunţare, nici săturare, ci însetare fără sfârşit şi adăpare fără sfârşit din Izvorul nesfârşit al Vieţii. Nu este aici o simplă teologie negativă, „resemnată la aceeaşi conştiinţă a necunoaşterii totale a unui Dumnezeu în afara oricărei experienţe a Lui. Vederea sau experienţa necuprinderii lui Dumnezeu e, în acelaşi timp, o însetare de a vedea sau a cuprinde mai mult din ea“. Sf. Simeon Noul Teolog scrie că atunci „când beau, totodată însetez. Sunt mereu însetat, deşi în gura mea e mereu apa, ce curge şi ea se revarsă în pâraie. Dar când văd oceanul, mi se pare că nu beau deloc, pentru că doresc să am tot, deşi am din belşug toată apa în gura mea“.

Cunoaşterea lui Dumnezeu ca împlinire a vieţii omului

Lucrurile şi puterile create sunt accesibile modului de investigaţie propriu ştiinţelor. Dumnezeu-Treime de Persoane este liber de o astfel de abordare. De aceea, „la începutul creaţiunii stă iubirea care e, totodată, ţinta ei. Făptura umană ca produs al iubirii treimice trebuie să crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică“. De aceea, nu-L căutăm pe Dumnezeu în forma unei teorii atotcuprinzătoare, care să explice raţional toate fenomenele fizice din lume, nici ca suport ultim al lucrurilor create, nici în forma unei interacţiuni care să dea seama de tot ceea ce există în lumea creată. Nu-L căutăm pe El prin dovezi, în trecutul nostru sau al Universului, ci în viitorul nostru; nu-L căutăm ca demonstraţie a originii Universului, ci ca ţintă a vieţii noastre.

Diac. Adrian Sorin Mihalache, http://manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 Iunie 2017 în SFATURI