RSS

Arhive pe categorii: SFATURI

Despre SIMPLITATE

femeiaSimplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să ro­dească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizon­tului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de către omul simplu decît de omul com­plicat, pentru că cel dintîi păstrează direct legătura cu viaţa, avînd totodată simţul realităţii aparente şi tai­nice. A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă în­seamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stînd în afara ei, călcînd pe un drum ar­tificial. Omul simplu trăieşte cu ochii aţintiţi la dis­tanţele mari ale lumii. Acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de cei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adîncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt le­gate de lucruri slabe, ci de tării ascunse. Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi rodnicia pe care le cîştigă omul. Omul simplu este o făptură vie; este o făptură ori­ginară, de mare plinătate şi echilibru interior.

Ernest Bernea

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 17 Noiembrie 2017 în SFATURI, SMERENIA

 

Despre mila si bunatate

Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Naivitatea, zicea Leon Daudet, e bună şi frumoasă la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi şi bătrânilor le sade bine să fie inteligenţi, înţelepţi, prudenţi, călăuziţi de ceea ce vechile noastre texte bisericeşti numesc atât de pertinent: trezvie. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie sa se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. Adevărata milă nu-i simplă milostenie ci înțelegere a durerii, fricii, amărăciunii, care înseamnă de fapt iubire, înduioșare și mai înainte de orice altceva, participare, părtășie, capacitatea de a te investi în situția altuia, de a vedea lucrurile din perspectiva lui, de a te părăsi pe tine însuți sprea deveni o oarecare vreme un altul. Recurgand la terminologia dramaturgică pirandelliană, oare n-am putea-o considera drept un model de dublă personalitate. Mila – stare sufletească întru totul superioară, e de fapt, un simțământ divin-omenesc. Sălășluiește în spațiul intermediar dintre cer și pământ, acolo unde sentimentul și rațiunea, abstarctul și concretul încă nu s-au despărțit.

Nicolae Steinhardt

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Noiembrie 2017 în MILOSTENIE, SFATURI

 

PITAGORA – catre intelepti

Pitagora-inteleptul-care-a-schimbat-fata-stiinteiOmule de geniu care ai de împărtășit lumii mari adevăruri, pregătește-ți din vreme, precum gândacul de piei, un loc în pământ în care să te poți adăposti împotriva înțepăturii insectelor.

Omule înțelept, cuvintele „fericit” și „bogat” să nu fie sinonime în gândirea ta.

Omule de geniu, lucrează pentru desăvârșirea firii omenești. Lasă poporul în seama ambițioșilor.

Omule de geniu, rămâi în umbră și păstrează tăcerea până în clipa în care vei putea să apari cu toată strălucirea unei faime pe care nimeni nu o mai poate tăgădui. Lebăda tace toată viața ca să poată cânta desăvârșit o singură dată.

Înțeleptul nu bea vin, îl gustă doar. Înțeleptul nu se lasă pradă plăcerii fără să-și dea seama.

Omule, sufletul devine trup când mănânci. Trupul devine suflet când gândești.

Sufletul înțeleptului e flexibil: cu cât se întinde mai mult, cu atât capătă mai multă forță. Răufăcătorule, ferește-te de felul în care va acționa un înțelept asuprit.

Spune adevărul fără să îți faci grijă pentru urmări.

Închide gura faimei! Își vinde prea scump cuvintele.

Fii modest! Modestia este un veșmânt ușor, de culoare blândă, plăcută vederii și ușor de purtat.

În tot ceea ce faci pune o intenție, niciodată o pretenție.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Noiembrie 2017 în INTELEPCIUNE, SFATURI

 

Invatati copiii sa pastreze vie arta scrisului de mana

scrisUmberto Eco a fost scriitor, filosof, eseist, semiotician dar și expert în comunicare. Acesta este motivul pentru care în 2009,  autorul celebrului roman „Numele trandafirului” a ținut o frumoasă pledoarie în favoarea artei scrisului de mână. El îndemna părinții să-și învețe copiii să pastreze viu acest mod de cumunicare.

„Dacă există școli de călărie deși nu mai circulăm cu trăsura, dacă există cluburi unde putem învăta să navigăm deși nu mai suntem la fel de devotați acestui mijloc de transport precum erau fenicienii în urmă cu 3.000 de ani, de ce nu ar exista și școli de caligrafie unde copiii să învețe să păstreze vie arta scrisului de mână?”, se întreaba Umberto Eco.

Într-un editorial publicat in The Guardian și citat de Ziare.com, Eco scria despre „vina” pe care o poartă inventatorul pixului pentru stilul dezastruos în care am ajuns cu toții să scriem de mână și despre lipsa de răbdare și de fantezie de care am ajuns să dăm dovadă atunci când comunicăm în scris cu cei din jur.

„Tragedia a început cu mult înainte de apariția computerului și a telefonului mobil”, spune celebrul umanist arătându-se totodată îngrijorat dar și amuzat de prescurtările ciudate la care am ajuns să apelăm în ziua de azi în mesajele transmise cu ajutorul acestora.

„Arta scrisului de mână ne stimulează controlul asupra mâinii, ne ajută să ne coordonăm privirea cu mișcarea degetelor. Scrisul de mână exprimă sufletul nostru, stilul sau personalitatea”, susține Umberto Eco.

„Neîndoielnic, copiii din ziua de azi nu vor renunța la noile descoperiri tehnologice. Dar, trebuie să ținem cont că întotdeauna umanitatea a știut să își redescopere adevăratele plăceri estetice sau sportive pe care civilizația le-a eliminat ca fiind nenecesare.

Dacă nu ar exista, școlile de caligrafie ar trebui inventate și poate că într-o zi ele vor deveni o bună afacere pentru cei care au o mână sigură dar nu și o slujbă la fel. Dar aceste școli există, totul e să le cautați pe Internet”, mai scrie cu umor scriitorul și filosoful italian.

activenews.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Noiembrie 2017 în SFATURI

 

Despre virtute

SOCRATE: E adevărat că virtutea ne face să fim buni?
MENON: Da.
SOCRATE: Iar dacă sîntem buni, sîntem şi folositori: căci lucrurile bune sînt folositoare, nu?
MENON: Da.
SOCRATE: Prin urmare, virtutea este şi ea un lucru folositor?
MENON: Aşa rezultă din ceea ce am admis.
SOCRATE: Să cercetăm atunci pe rînd lucrurile folositoare pentru noi. Sănătatea, să zicem, şi puterea şi frumuseţea şi de bună seamă, bogăţia: despre acestea, şi despre altele de felul lor, spunem că sînt folositoare. Nu?
MENON: Da.
SOCRATE: Dar despre aceleaşi lucruri spunem uneori că sînt vătămătoare; nu spui şi tu aşa?
MENON: Ba chiar aşa spun.
SOCRATE: Atunci gîndeşte-te cînd ne e de folos, şi cînd ne dăunează să ne lăsăm conduşi de vreunul din aceste lucruri. Nu-i aşa că atunci cînd le întrebuinţăm cum trebuie ele ne sînt de folos, iar cînd nu, ne dăunează?
MENON: Desigur.
SOCRATE: Hai să privim acum şi spre cele ale sufletului. Nu-i aşa că există lucruri pe care le numeşti cumpătare, dreptate, curaj, uşurinţă de a învăţa, memorie, generozitate şi toate cele de felul acestora?
MENON: Există.
SOCRATE: Vezi atunci, printre aceste lucruri, dacă cele care crezi că nu sînt ştiinţă, ci altceva decît ştiinţă, nu sînt folositoare uneori, iar alteori vătămătoare. De pildă curajul, atunci cînd el nu este chibzuinţă, ci doar un fel de îndrăzneală. Nu-i aşa că omul cînd îndrăzneşte fără judecată iese vătămat, iar cînd o face cu judecată iese cîştigat?
MENON: Ba da.
SOCRATE: Nu la fel stau lucrurile şi cu cumpătarea ori cu uşurinţa de a învăţa? Lucrurile pe care le învăţăm şi le deprîndem cu judecată sînt folositoare, iar cînd lipseşte judecata sînt vătămătoare, nu?
MENON: Intocmai aşa.
SOCRATE: Şi, în general, nu-i aşa că tot ceea ce întreprinde şi tot ceea ce îndură sufletul, cînd îl călăuzeşte raţiunea, are ca rezultat fericirea, iar cînd îl călăuzeşte nesăbuinţa, ajunge la rezultatul contrar?
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Atunci, dacă virtutea face parte dintre înclinările sufletului şi dacă ea este în mod necesar folositoare, ea trebuie să fie raţiune, deoarece nici o înclinare a sufletului, luată în sine, nu este nici folositoare, nici vătămătoare, ci devine vătămătoare sau folositoare, după cum i se adaugă raţiunea sau nesăbuinţa. După raţionamentul ăsta, virtutea trebuie să fie un fel de raţiune, de vreme ce este folositoare.
MENON: Sînt de aceeaşi părere.
SOCRATE: Să luăm acum şi celelalte lucruri despre care spuneam adineauri că sînt cînd bune, cînd vătămătoare, bogăţia şi cele de felul ei, nu-i aşa că întocmai cum raţiunea face folositoare celelalte înclinări ale sufletului atunci cînd le călăuzeşte, iar nesăbuinţa le face vătămătoare, la fel se întîmplă şi cu ele: atunci cînd sufletul le foloseşte şi le îndrumă cum trebuie, el le face folositoare şi cînd nu, le face vătămătoare?
MENON: Desigur.
SOCRATE: Iar sufletul dotat cu raţiune le călăuzeşte cum trebuie şi sufletul fără raţiune le călăuzeşte greşit nu?
MENON: Fără îndoială.
SOCRATE: Atunci nu-i aşa că putem spune în general că, la om, toate depind de suflet, iar facultăţile sufletului depind la rîndul lor de raţiune, cîtă vreme vor să fie bune? Rezultă că utilul este raţiune. Pe de altă parte, am stabilit că virtutea este utilă, nu?
MENON: Desigur. Sufletul, atunci cînd recurge la trup pentru a cerceta ceva, prin văz, auz sau oricare alt simţ (căci a cerceta ceva cu ajutorul trupului revine la a-l cerceta prin simţuri), că sufletul este atunci tîrît de trup către ceea ce nu rămîne identic cu sine niciodată şi că, venind astfel în contact cu lucruri nestatornice şi tulburi, este el însuşi nestatornic, tulbure şi ameţit ca de beţie?
CEBES: Ba chiar aşa spuneam.
SOCRATE: In schimb, cînd cercetează lucrurile nemijlocit prin sine însuşi, sufletul ia calea către lumea unde tot ce este este pur, etern, nemuritor, fără schimbare. Şi, fiind tot astfel şi natura sa, se duce în această lume ori de cîte ori rămîne în sine însuşi, ori de cîte ori îi este cu putinţă, şi atunci rătăcirea lui ia sfîrşit şi el rămîne acolo, neschimbat şi identic cu sine, căci neschimbătoare şi identice cu sine sînt şi cele cu care vine în contact. Gîndire se numeşte experienţa aceasta a sufletului. Oare nu-i aşa?
CEBES: Ba e aşa, este adevărat. Şi e frumos tot ce ai spus.
SOCRATE: Ei bine, potrivit argumentului dinainte şi celui de acum, cu care dintre cele două feluri de realităţi crezi tu că are sufletul mai mare asemănare şi afinitate?
CEBES: Eu cred că, dacă merge pe această cale, nu este om care să nu consimtă, oricît ar fi de greu de cap, că fără cea mai mică îndoială, asemănarea sufletului este nu cu ceea ce se schimbă, ci cu ceea ce rămîne veşnic neschimbat.
SOCRATE: Dar trupul?
CEBES: Cu ceea ce se schimbă.
SOCRATE: Acum priveşte lucrurile şi dintr-un alt unghi. Atîta vreme cît stau împreună, sufletul cu trupul, natura îi prescrie acestuia din urmă să slujească şi să se supună, iar celuilalt să poruncească şi să stăpînească. In lumina asta tu ce crezi, care din ele e asemănător cu divinul, care cu ce e muritor? Nu ţi se pare că stă în natura divinului să poruncească şi să cîrmuiască şi în a pieritorului să fie rob supus?
CEBES: Ba da.
SOCRATE: Iar sufletul, cu care dintre acestea două seamănă el oare?
CEBES: Socrate, este limpede că sufletul cu ce este divin, iar trupul cu ce este pieritor.
SOCRATE: Atunci gîndeşte-te, iubite Cebes, dacă din tot ce am spus pînă acum putem să tragem următoarea încheiere: că sufletul seamănă cît se poate de mult cu ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, cu o unică formă, indisolubil şi mereu neschimbător în identitatea cu sine şi că, dimpotrivă, trupul seamănă cît se poate de mult cu ceea ce este omenesc, muritor, cu forme multiple, neaccesibil gîndirii, supus disoluţiei şi niciodată identic cu sine. Putem noi oare, Cebes, opune acestei încheieri un fel de a vedea care să o dezmintă?
CEBES: Nu putem.
SOCRATE: Şi atunci, nu urmează că trupul este menit unei grabnice disoluţii, iar sufletului îi revine să fie ori absolut indisolubil, ori aproape aşa? In schimb, sufletul care şi-a petrecut viaţa în curăţenie şi cumpătare este deja statornicit în locul care-i revine după merit.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 Noiembrie 2017 în INTELEPCIUNE, SFATURI

 

Despre mila si dreptate

Mila este contrariul contabilităţii care-i treaba demonului. Acela socoteşte întruna, cântăreşte, drămuieşte, nu iartă, nu şterge, nu uită nimic. Hristos milostivnic – Cel Căruia Îi este a ne milui – cu un singur cuvânt şi dintr-o dată anulează păcatele unei vieţi întregi: ale femeii păcătoase, ale femeii adultere, ale vameşului Zaheu, ale tâlharului celui bun.

Contabilitatea, adevărată maşină de calculat, e mecanică, neînduplecată, spăimântătoare; de vreme ce într-un registru contabil nu se poate schimba nici o singură cifră. Totul e încremenit pe veci. Mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea. A fi creștin nu înseamnă a da dovadă numai de blândețe, ci și de fermitate și curaj. Curajul e o virtute creștină esențială.

Dreptatea e logică, e matematică, e cantitativă şi raţională. Mila e de pe alte meleaguri se înrudeşte cu Lumina necreată, cu misterul, cu atributele ,energiile divine şi cu adâncurile de nepătruns ale firii omeneşti în care sălăşluieşte o cirtă de suflu divin. Nu intră în categoriile previzibile ale logicii cauzale şi silogistice, e din altă lume, transcende dreptatea, ba o şi desfide, cutează a nu lua aminte nici la ea şi nici la raţiunea practică ori teoretică.

Domnul spunând „fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru milostiv este , adevereşte că e dincolo de limitele lumii şi că însuşindu-şi-o, dedându-i-se, îmbrăcându-se întru ea, oamenii de fapt se îndumnezeiesc, îşi dau în vileag obârşia divină.

Nicolae Steinhardt

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 Noiembrie 2017 în DREPTATE, SFATURI

 

Cuvantul martirului Sandu Tudor

Am transcris câteva fragmente frumoase și folositoare din scrierile Părintelui Daniil – Sandu Tudor, un om înduhovnicit care a murit ca mucenic în închisorile comuniste, chinuit și prigonit pentru Dreapta Credință Ortodoxă:

Am uitat să ne iubim țara și femeia cu o dragoste curată, cu simțământul fără de prihană cu care ți-e drag o floare, un vers rar sau o icoană legendară. Am pierdut de prisos această bogăție. Ea a existat cândva…

E pe pământ atâta mizerie și lipsă, atâta grijă și înapoiere, încât nu te poți avânta într-o bucurie fără a te simți puțin rușinat, stânjenit, fără a-ți aduce aminte de cruda realitate.

Neamul acesta trudnic, popor de muncă și lupte îndârjite care s-a străduit și a sângerat atât pentru a-și câștiga un cinstit loc sub soare și în istorie, e pângărit de orice nemernic, numele românesc a ajuns de ocară peste hotare. Avem faimă de țară de hoți, escroci și ușuratici până la trădare. Și totuși, câtă omenie, cinste, curăție de suflet și-au adunat comorile în marele număr al sufletului românesc, ascuns, necunocut, nelăudăros.

În ceasul acesta al tuturor trădărilor, amestecurilor brutale și josnice, al tumultului și barbarizării în care poetul atârnă lira în pod și ia ciomagul pe umăr, ce puțini sunt aceia care aduc mângâiere și seninătate mulțimilor și neamului.

Ce va fi mâine dacă azi viața nu mai are niciun preț? Ce îndreptare lăsăm noi, cei de acum, celor care vor veni, dacă prefacem totul în moloz și ură și dacă în loc de frățească strângere de mână, noi întronăm strângerea mâinii pe pumnal, pe trăgaci sau pe bâtă, iar ochilor și urechilor le dăm numai rolul de santinele în beznă? Cum vom putea noi să înfăptuim o înviere dacă noi călcăm în picioare tocmai acele valori sacre din noi care ne arată drumul către purificare? Salvarea omului nu depinde de om, ci de Dumnezeu. Creatura nu este în stare să salveze creatura. Lucrul acesta îl poate face numai Creatorul. Așadar, și binele, și răul depind numai de Dânsul. Ele este Stăpânitorul.

Cine oare a păcătuit în această lume atât de amarnic încât zidurile ceasului de față încep să se prăvale? Pentru ce mort anume cântă cucuveaua dintre stihii? Pentru cine strălucesc în această înserare ochii de criță sub fruntea teșită și sub care iadul își are legea? Se aud coasele morții ascuțindu-se de toate ornicele lumii de astăzi. Și văzduhul este bătut de aripi negre. Vine oare marea înserare? Stați treji pentru ca să nu vă prindă miezul nopții dormind!

Va trebui să ne dezmeticim odată, să înțelegem că toate relele de care suferim azi nu pot fi lecuite dacă uită adevărurile spirituale fundamentale. Toată mizeria noastră de azi se reduce la mizerie sufletească, nu economică. Întâi gospodăria lăuntrică a fiecăruia. Iată cerința primordială a politicii de mâine. Acest adevăr intim sufletesc, spiritual al fiecăruia trebuie adunat, întărit, realizat. El e garanția cetății viitoare.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Octombrie 2017 în MARTURISIRE, SFATURI