RSS

Arhive pe categorii: SFATURI

Scopul si implinirea adevarata a crestinului: aflarea adancului inimii

maxresdefault1-1024x576.jpgArhimandritul Zaharia Zaharou:

“INTRĂ ÎNLĂUNTRU ŞI VEI AFLA ODIHNĂ”

Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era uşor derutată şi i-am zis: Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo aşezare; veţi fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.” Doamna respectivă mi-a răspuns: „Un preot bătrân din Rusia mi-a spus acelaşi lucru. Cum şedea şi îmi asculta spovedania, el mi-a lovit uşurel capul cu crucea pe care o ţinea în mână şi mi-a zis: «Femeie nepricepută, intră înlăuntru şi vei afla odihnă!» Auzind acestea m-am minunat de frumuseţea cuvintelor bătrânului preot, căci, cu adevărat, până nu vom găsi locul inimii, mintea ne va fi pururi risipită şi nu vom afla nicicând odihnă: întotdeauna vom fi tulburaţi sau de una, sau de alta, vom fi exagerat de sensibili, gândind că nu le suntem pe plac oamenilor sau că aceştia au ceva împotriva noastră ş.a.m.d.

biserica-batran-in-rugaciuneLa întrebarea „Ce este omul?” Vechiul Testament ne oferă diferite răspunsuri. In Psalmi se spune că omul este o inimă adâncă” (cf. Ps. 63,7). Citim, de asemenea, că „inima omului caută o simţire duhovnicească şi dumnezeiască”, […] (cf. Pilde 15, 14), Adică omul, în dorinţa lui de a cunoaşte adevărul, caută mereu această „simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, căci numai atunci poate să simtă prefacerile pe care le lucrează în el dreapta lui DumnezeuFără conştiinţa adâncului inimii, fără această simţire duhovnicească a lui Dumnezeu înlăuntrul lui, omul nu poate afla mângâiere, iar fără mângâiere nu-şi poate împlini rostul. Toţi avem nevoie de bucurie, pace şi mângâiere pentru a putea săvârşi lucrarea lui Dumnezeu în chip bineplăcut Lui.

Într-una din epistolele Sfântului Apostol Pavel, aflam următorul pasaj:

„Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeu a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află in tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi (2 Cor. 1, 3-6).

Cuvântul „mângâiere” apare de multe ori în acest pasaj minunat, şi pe drept cuvânt, căci fără mângâierea, fără pacea şi bucuria care izvorăsc din harul lui Dumnezeu, nu am putea trăi cum se cuvine. Am fi mereu nemulţumiţi, am cleveti, i-am critica pe ceilalţi şi ne-am plânge de una şi de alta: de ce mâncarea nu este bine gătită, de ce nu cântă mai bine corul, de ce asta e neagră şi nu albă, şi tot aşa. Dar dacă am fi mereu cu luare aminte la inimă şi ne-am strădui să descoperim în noi acea „simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, atunci nu am mai avea vreme de pierdut cu nimicuri de felul acesta, ba mai mult, toate aspectele negative ale vieţii noastre ar fi adumbrite de această lucrare duhovnicească pozitivă.

Într-una din scrierile sale cuprinse în Filocalie, Sfantul Grigorie Palama spune că cei care îşi cultivă inima nu au timp de discuţii, nici măcar cu cei apropiaţi ai lor. Însă rezerva lor nu se datorează dispreţului sau mândriei, ci faptului că pur şi simplu le vine greu să părăsească această nepreţuită lucrare lăuntrică. Sunt oarecum robiţi de ea, căci au înţeles că viaţa omului se poate împlini doar prin aceasta lucrare. De aceea trebuie să intrăm înlăuntrul nostru şi numai atunci ni se va adăuga nouă odihna.

Această „intrare înlăuntru şi aflare a odihnei” cuprinde în sine întreaga teologie şi tradiţie a isihasmului. S-ar cuveni ca tot creştinul, fie el călugăr sau mirean, să aibă măcar dorinţa de a lua cunoştinţă de această tradiţie. Pe ea se întemeiază tipicul mănăstirii noastre aşa cum ni l-a lăsat Părintele Sofronie, care considera că elementele fundamentale ale tradiţiei isihaste sunt Sfânta Liturghie şi Rugăciunea lui Iisus. Amândouă ne sunt de mare folos pentru dobândirea rugăciunii prin care ni se descoperă „adâncul inimii”.

Potrivit Sfântului Grigorie Palama, risipirea minţii în lumea zidită şi în patimi este născocirea diavolilor şi nebunia păgânilor. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că adevăratul isihast este acela care se străduieşte neobosit să-şi zăvorască mintea nematerialnică înlăuntrul trupului materialnic. Se cuvine să subliniem că trupul, care a fost zidit pentru a fi sălaş Dumnezeirii, nu este în sine rău sau de dispreţuit. Însă trebuie să ne luptăm să biruim mintea noastră cea materialnică, ce atât de mult ne robeşte trupul, pentru ca astfel să fim gata să primim cercetarea Domnului. Dreptul Iov L-a întrebat pe Dumnezeu: Ce este omul că l-ai mărit pre el? Sau că iei aminte spre el? (Iov 7,17). Iar Solomon, sfinţind Templul lui Dumnezeu, a înălţat o rugăciune plină de însuflare, pentru care a şi primit răspuns de la Domnul: „Numele Meu va fi peste Templul acesta şi ochii Mei vor fi aţintiţi spre el (cf. 3 Regi 8, 29) şi „Voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi le voi fi lor Dumnezeu şi nu voi părăsi pe poporul Meu Israel” (cf. 3 Regi 6,13). Aceste două pasaje biblice ne fac cunoscută în chip limpede dorinţa lui Dumnezeu, de aceea se cuvine sa lepădăm toată aplecarea minţii spre cele trupeşti, ca Dumnezeu să ne cerceteze şi cugetul Lui să se sălăşluiască în inima noastră. Însă, după cum bine ştim, nu este deloc uşor să-ţi zăvorăşti mintea pentru ca ea să se sălăşluiască în inimă. Ba mai mult, mintea nu va afla locul inimii dacă nu va fi călăuzită de însuşi Duhul lui Dumnezeu.

biserica-palama_sfantul GrigorieCând toată fiinţa noastră se adună în locul spre care Dumnezeu ia aminte, cu alte cuvinte, când stăm înaintea lui Dumnezeu cu mintea adunată în inimă, atunci iese la ivealăadâncul inimii. Sfântul Grigorie Palama spune că a te „aduna înlăuntru” presupune o anumită durere care încălzeşte inima. Cu adevărat, mintea trebuie să urmeze calea pogorâtoare spre inimă pentru a fi botezată în văpaia ei. Acesta este botezul focului pe care ni l-a făgăduit Domnul: mintea se coboară în inimă pentru a fi botezată în văpaia ei şi curăţită ca într-un cuptor, că să-şi poată redobândi lucrarea firească. Atunci omul devine din nou stăpân pe firea sa şi îşi îndreaptă toată fiinţa spre Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că mintea omului cunoaşte o întreită mişcare. Prima mişcare este pricinuită de căderea originară, când mintea se împrăştie în lumea văzută şi se alipeşte de ea, gustând astfel din pomul cunoaşterii binelui şi a răului. A doua mişcare constă în a readuce mintea de la cele din afară înapoi în inimă, care este centrul persoanei.Odată ce mintea, prin harul Domnului, este zăvorâtă în inimă – când omul redevine stăpân pe firea sa, întărit fiind de har – atunci are loc cea de-a treia mişcare: omul îşi întoarce întreaga fiinţă spre Dumnezeu, Mântuitorul său, Care în chip atât de minunat uneşte din nou toate puterile sufletului său.2

Scopul tuturor strădaniilor noastre ca şi creştini este aflarea inimii. Trebuie ca inima să iasă la iveală de sub stratul gros de noroi al patimilor pentru ca mintea să poată să o regăsească. Oricare ne este slujirea în Biserică, orice nevoinţe luăm asupra noastră din dragoste pentru Biserică, toate acestea ar trebui să ne înlesnească aflarea inimii. Mult folos aduce şi citirea Scripturii: nu trebuie decât să păstrăm în minte câteva cuvinte insuflate de Duhul Sfânt pentru ca în noi să se aprindă o scânteie, care ne va ajuta sâ le pătrundem înţelesul tainic şi va călăuzi, de asemenea, mintea spre inimă, însă calea împărătească spre inimă este cea a ascultării. Cel mai mare folos al ascultării este răstignirea minţii, prin care lepădăm orice încredere în cugetul nostru căzut şi ne punem toată încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi în poruncile Lui. Dacă vom izbuti aceasta, vom începe să cunoaştem înţelepciunea şi puterea Celui Care învie chiar şi morţii.

Aş dori să subliniez faptul că tradiţia nu poate fi transmisă cu credincioşie decât prinascultare. În privinţa aceasta, disciplina este cu totul neputincioasă. Disciplina şi auto-disciplina ţin de firea căzuta a omului şi tot ceea ce se naşte din trup, trup rămâne şi nu ne aduce niciun folos. Însă noi căutăm să ne naştem din nou, din Duh (cf. Ioan 3, 5), prin credinţa adevăratei ascultări. Deşi disciplina îşi are rostul ei în organizarea practică a vieţii, ea nu izbuteşte să scoată la iveală inima. De ascultare, însă, avem nevoie pentru a ne rândui viaţa duhovnicească după voia lui Dumnezeu, aşa încât toată viaţa noastră să devină o Sfântă Liturghie. Oricât am fi de înţelepţi şi de puternici, fără ascultare nu ne vom ajuta nici pe noi înşine, nici pe ceilalţi. Cei puternici s-ar putea să se impună prin disciplină, însă cei slabi vor pieri şi aceasta nu va fi o biruinţă adevărată. Însă, dacă ne punem încrederea în ascultare, smerenia va împărăţi şi în felul acesta chiar şi cei slabi vor deveni mădulare ale Trupului lui Hristos, vieţuind potrivit voii lui Dumnezeu. Prin ascultare, fiecare îşi află locul său în Trupul lui Hristos. Şi tot cel ce pune ascultarea pe primul loc, răstignindu-şi astfel mintea, îşi va afla negreşit inima. Şi chiar daca nu se va număra printre vasele de mare preţ, el nu se va lipsi de răsplată. Chiar dacă nu toţi suntem în stare să devenim adevăraţi isihaşti, putem totuşi să facem ascultare şi să ne găsim locul, în chip armonios, în Trupul Bisericii, unindu-ne strâns şi desăvârşit cu Capul Trupului Care este Hristos.

A suferi ruşine, mai cu seamă în Taina Spovedaniei, este o altă cale de a scoate inima la iveală. De câte ori spovedanie_0_0ruşinea care ne încearcă atunci când ne spovedim păcatele nu se preschimbă într-o libertate plină de lumină şi de pace! Mintea devine liberă şi luminoasă, rugăciunea curge frumos şi firesc, iar inima se desfată de o cu totul altă duioşie, o duioşie pe care n-am putea-o dobândi nici măcar după ore în şir de plâns în chilia noastră – pe când în spovedanie aceasta ni se dăruieşte într-o clipă. Hristos, Care este Capul Trupuluia pătimit Crucea ruşinii (cf. Evr. 12,2) şi atunci când suferim şi noi puţină ruşine pentru El, ne înrudim cu Duhul Său şi Domul ne cercetează cu harul Lui, iar cercetarea aceasta ne lărgeşte inima.

Lărgiţi şi voi inimile voastre!” (2 Cor. 6,13) ne îndeamnă Sfântul Pavel.

Câtă nevoie avem de această lărgire a inimii care este rodul Crucii şi al învierii lui Hristos! Ne este de trebuinţă să ne unim cu Hristos, Cel Ce pătimeşte în această lume, dacă vrem să pătrundem în taina Crucii Lui şi să primim împătrita lărgire despre care scria Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni: lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea tainei lui Hristos (cf. Efes. 3,18). Unul dintre motivele pentru care primim mult har în sinaxele bisericeşti este acela că noi toţi alcătuim împreună Trupul lui Hristos. Hristos, fiind Capul Trupului, este nevăzut prezent în mijlocul nostru şi prezenţa Lui întotdeauna ne împărtăşeşte har. De fapt, în sinaxele noastre, nu contează atât de mult conţinutul a ceea ce spunem, cât prezenţa harică a Domnului în mijlocul nostru.

n1-w3e3-l3-88-1Pe scurt: ruşinea pe care o suferim în pocăinţă şi în spovedanie este unul dintre felurile în care putem urma căii lui Hristos, căci ea scoate inima la iveală. Deşi Trupul lui Hristos a fost înălţat pe Cruce în ocară, în el s-a sălăşluit toată plinătatea Dumnezeirii şi strălucirea ei cea plină de slavă. De aceea, atunci când suferim chiar şi puţină ruşine pentru Hristos, El ne recunoaşte ca semeni ai Lui, ca înrudiţi eu Duhul Său, şi chiar în clipa în care primim mângâierea Duhului Său, Care este adevăratul Mângâietor, ne face părtaşi la însăşi strălucirea Lui.

Noi, creştinii ortodocşi, preţuim mult durerea, pentru că fără ea suntem străini de Capul Trupului, Care continuă să sufere pentru lumea care prin El s-a făcut. Ba mai mult, o inimă care nu cunoaşte durerea rămâne rece, „îngropată” înlăuntrul pieptului. Când m-am dus prima dată în pelerinaj la Sfântul Munte, ca rasofor, şi am vizitat Mănăstirea Filotheu, am întâlnit acolo un călugăr tânăr cu un chip foarte luminos care mi-a zis: „Suntem nespus de fericiţi atunci când avem durere în inimă”. Cu adevărat, durerea inimii ne aşază pe calea lui Hristos, şi Dumnezeu, prin durere, ne subţiază inima. Părintele Sofronie spunea că dacă venim la biserică fără durere în inimă suntem străini de Sfânta Liturghie. Creştinii ortodocşi se silesc mereu să îmbrăţişeze durerea duhovnicească atât prin nevoinţa lor personală cât, mai ales, prin smerenia unei drepte înţelegeri a tainei pocăinţei.Însă de multe ori nici măcar prin astfel de strădanii nu izbutim să aflăm adâncul inimii.Atunci Dumnezeu poate îngădui să vină asupra noastră vreo boală, vreo defăimare sau vreo prigoană, după cum citim în Vieţile sfinţilor. Asemenea încercări, prin durerea şi chinul pe care le aduc, ne ajută să ne aflăm adâncul inimii şi să ne păstrăm inima caldă în toata vremea.

Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru şi a afla odihnă – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înţelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmiţător al acelui har care le dăruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere.Oamenii ne numesc “Părinţi”, dar, oare, suntem noi cu adevărat părinţi? Oare, cuvântul nostru pricinuieşte cu adevărat în ei o înnoire, le dăruieşte el o nouă naştere? Dacă da, atunci e drept ca oamenii să ne numească „Părinţi”. Dacă nu, atunci nu suntem vrednici de acest nume. Isihasmul ne dezvăluie şi înţelesul adânc al Scripturilor. Toate cuvintele sfinte din Scriptură purced din vârful piramidei răsturnate a lui Dumnezeu3 şi, dacă ne coborâm acolo unde Se află Hristos, în noi se naşte o afinitate cu aceste cuvintePrin urmare, dacă nu ne răstignim mintea prin poruncile evanghelice şi nu coborâm în inimă, nu putem participa cum se cuvine la Sfânta Liturghie, nu-i putem ajuta pe oamenii care vin la spovedanie şi nu putem pricepe înţelesul deplin al cuvântului lui Dumnezeu. Atunci scopul vieţuirii noastre pe pământ rămâne neîmplinit.

Îngăduiţi-mi să vă citesc un fragment din scrisoarea Sfântului Grigorie Palama către monahia Xenia, scrisoare în care ne înfăţişează pe scurt calea isihastă:

„Când «se luminează de ziuă şi Luceafărul răsare în inimile noastre» (cf. 2 Petru 1, 19) atunci adevăratul om – mintea – iese să-şi săvârşească lucrarea adevărată (cf. Ps. 103, 24). [Adevăratul om fiind acela care împlineşte lucrarea pocăinţei nu în plan sufletesc, ci în plan ontologic, după cum spunea Părintele Sofronie]. Şi călăuzit de această lumină, urcă pe calea care duce la munţii cei veşnici [cunoscând împătrita lărgire a inimii]. În această lumină, în chip minunat, se face văzător celor mai presus de lume, fie că este încă legat de materia cu care dintru început a fost unit, fie că este despărţit de ea, potrivit înălţimii duhovniceşti la care a ajuns. Căci nu se înalţă cu aripile închipuirii minţii, care rătăceşte pretutindeni de parcă ar fi oarbă, fără a avea o înţelegere limpede şi neîndoielnică a lucrurilor sensibile care nu sunt imediat prezente simţurilor sau a realităţilor inteligibile transcendente. Mai degrabă, se înalţă cu adevărat în nespusa putere a Duhului şi, cu o înţelegere duhovnicească mai presus de cuvinte, aude negrăite graiuri (cf. 2 Cor. 12,4) şi vede cele nevăzute. Şi este cu totul învăluit de această minune, chiar şi atunci când nu se mai află acolo, şi devenind cu adevărat înger al lui Dumnezeu pe pământ, se întrece în cântări de laudă cu neobosita ceată îngerească. Şi aduce înaintea lui Dumnezeu toată făptura, căci se face părtaş nu numai la cele zidite, ci şi la Acela Care este mai presus de toate, de vreme ce prin credinţă s-a făcut asemenea chipului dumnezeiesc.”4

sophrony11Acest pasaj ne aminteşte de capitolul despre vederea Luminii Nezidite din cartea Părintelui Sofronie Vom vedea pe Dumnezeu precum este. In acest capitol el descrie desăvârşirea chipului şi asemănării dumnezeieşti în om şi calea isihasmului care duce la ea. Părintele spune că vederea Luminii Nezidite face să răsară în suflet o minunată floare, al cărei nume este Persoana – Ipostasul.5 Iar atunci când omul trăieşte luminarea şi împătrita lărgire a inimii, el aduce în rugăciune toată zidirea înaintea lui Dumnezeu. Aici aflăm întreaga teorie despre persoană pe care Părintele dorea atât de mult să ne-o însuşim. Dorinţa lui cea mai mare era să ne ajute să coborâm în adâncul inimii şi, odată ajunşi acolo, să ne ţinem mintea răstignită şi inima tăiată împrejur de nebunia Crucii lui Hristos şi de văpaia pocăinţei adevărate, ca să ne învrednicim de mângâierea lui Hristos.El încerca mereu să ne ajute fie mustrându-ne, fie sfătuindu-ne, mângâindu-ne sau învăţându-ne, aşa încât să ne urmăm calea cu bucurie. Ştia prea bine că nu vom fi în stare să ne împlinim ascultările şi să ducem nenumăratele lupte duhovniceşti care se cer de la noi dacă nu ne vom împărtăşi de mângâierea dumnezeiască.

Părintele Sofronie a vorbit despre suferinţă şi mângâiere şi într-o scrisoare adresată Părintelui Boris Stark şi Preotesei sale Natalia, scrisă în 1954, cu ocazia praznicului înălţării Domnului. (Familia Stark se întorsese în Rusia în 1952 şi era nevoită să îndure realitatea amară a situaţiei politice de acolo.)

„Da, înălţarea. Urcuşul pe Muntele suferinţei nevoitoare [al Golgotei]; dificil, însă crucial şi indispensabil în sporirea cunoaşterii şi în dobândirea acelei stări lăuntrice morale sau mai degrabă duhovniceşti care îndreptăţeşte o persoană să le vorbească celor împovăraţi şi îndureraţiCât de neconvingător este cuvântul de mângâiere al celui care nu a cunoscut niciodată suferinţa şi care nu s-a luptat până la sudoare, ca să nu zic până la sânge. Însă când cineva a cunoscut suferinţa, ce mare este bogăţia şi puterea cuvântului său! Şi preotul, mai mult decât oricine altcineva, are nevoie de această experienţă, adică trebuie să aibă o cunoaştere adâncă a vieţii, chiar şi a străfundurilor iadului. Desigur, el trebuie să cunoască şi învierea, altfel totul este lipsit de noimă“.

Într-un fel sau altul, noi toţi, şi eu în primul rând, suntem osândiţi de acest cuvânt al Părintelui Sofronie: dacă durerea nu ne înţelepţeşte inima, nu vom putea să le împărtăşim nimic duhovnicesc celorlalţi. Găsesc acest cuvânt cu totul remarcabil: cu cât este mai bogata experienţa unui om, cu atât cuvântul său are mai mare putere; şi câtă nevoie avem noi, preoţii, de o asemenea experienţă! Când ajungem să cunoaştem în profunzime fiecare aspect al vieţii în Hristos, chiar şi străfundul iadului, atunci învierea lui Hristos ne lărgeşte cunoaşterea şi slujirea noastră dobândeşte noimă şi aduce roadă.

x_290283ceÎnsă mai există şi o altă cale de aflare a adâncului inimii, şi anume prin primirea fără şovăială a îndreptării şi a mustrării de la Bătrânii noştri, adică prinrăstignirea minţii şi a voii proprii.Ascultarea de Stareţ ne slobozeşte din capcana planurilor urzite de mintea noastră, care duc la false izbânzi ascetice sau la dobândirea vreunei virtuţi închipuite. Dacă vom avea credinţa fiilor adevăraţi, atunci vom primi mustrarea cu recunoştinţă. Dacă, însă, pentru cel mai mic reproş ne vom depărta de Stareţ şi ne vom proclama independenţa, atunci vom alege calea nebuniei, care se împotriveşte căii inimii, şi vom rămâne pururi străini de mângâierea dumnezeiască. Ba mai mult, fără încrederea în Bătrânii noştri şi fără credincioşia faţă de ei, nu vom izbuti să ne unim deplin cu Trupul lui Hristos, iar strâmba noastră înţelegere trupească nu ne va fi de niciun folos. Pe de altă parte, dacă tânjim după naşterea în duh, arunci suferinţa lăuntrică şi osteneala sunt absolut necesare.

Aş dori să subliniez de asemenea şi marea însemnătate pe care o au tradiţiile întemeiate deşi în Duhul Sfânt. Se cuvine să le cinstim cu însăşi viaţa noastră şi să ne ferim să punem logica noastră căzută mai presus de ele. De cele mai multe ori, nepăsarea faţă de Duhul Sfânt este cea care ne împiedică să sporim în viaţa duhovnicească şi să păstrăm tradiţia. Dar noi să nu rămânem robi cugetului nostru căzut! Biserica ne îndeamnă să punem temelie solidă vieţii noastre duhovniceşti aşa încât să dobândim un cuget drept înlăuntrul nostru; însă, în loc să facem aceasta, de multe ori „ne muşcăm unii pe alţii şi ne mâncăm, şi în cele din urmă ne nimicim noi între noi” (cf. Gal. 5,15), precum spune Sfântul Pavel. Sfântul Ioan Scărarul, înfăţişându-ne desăvârşirea vieţuirii monastice, îi împarte pe monahi în mai multe categorii, după felul în care aceştia răspund la insulte, la reproşuri şi la mustrările Bătrânilor lor. Să luăm bine aminte: acest criteriu nu are nimic de a face cu buna purtare, cu pravila de rugăciune sau cu numărul de metanii pe care le facem. Fireşte, toate acestea sunt bune, dar nimic nu ne pune mai bine la încercare intenţiile decât un cuvânt de mustrare. Dacă la cel mai mic reproş ne mâniem, atunci este limpede că toate strădaniile noastre sunt în zadar. Adesea uităm cât de important este să avem încredere. Părintele Sofronie ne atrăgea atenţia asupra faptului că duhovnicii rareori îşi pun ucenicii la încercare, pentru că îşi cunosc prea bine propria măsură şi se tem a fi prea îndrăzneţi. Puţini sunt duhovnicii care au darul discernământului şi pot să-şi ducă ucenicii până în pragul morţii, fără a le pricinui vreo vătămare. Bineînţeles, ei nu urmăresc moartea ucenicilor, ci mai degrabă renaşterea lor ca fii ai lui Dumnezeu, prin omorârea vechilor obiceiuri, a omului celui vechi din ei. Cunoscând care sunt foloasele răbdării unui „cuvânt greu”, să fim cu luare aminte ca să nu scăpăm primul prilej ce se iveşte, pentru ca atunci când primim un astfel de cuvânt, să-l încununăm cu tăcere, mai degrabă decât să-l acoperim cu alte zece cuvinte de-ale noastre.

Sophrony-and-Silouan-smallDacă nu vom da instituţiei Bisericii dragostea şi respectul cuvenite, atunci Tradiţia ei se va pierde, Tradiţie care în chip minunat s-a păstrat vie în persoana Sfântului Siluan şi în cea a Părintelui Sofronie (care la rândul lui a făcut tot ce i-a stat în putinţă să ne-o transmită şi nouă). Dacă nu vom cinsti instituţia Bisericii, nu vom fi în stare să ne însuşim Tradiţia, cu atât mai puţin să o transmitem generaţiilor viitoare. Nu vom fi decât o mână de oameni de treabă, care – Doamne fereşte! – vor fi lăsat să moară odată cu ei Tradiţia vieţii celei adevărate. Calea este deja bătută şi regulile stabilite, nu e nevoie să inventăm nimic. Iertaţi-mi îndrăzneala, dar nimic nu i se pare prea anevoios celui dornic să urmeze această cale, celui care ia aminte la învăţăturile Tradiţiei noastre şi îmbrăţişează toate cele care îl pun negreşit pe calea lui Hristos, care este şi calea Părinţilor noştri întru Domnul.

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 aprilie 2019 în SFATURI

 

Oamenii te iubesc numai atat timp cat le este bine langa tine

Äåâóøêà ñòàâèò ñâå÷êó â ïðàâîñëàâíîì õðàìå

Am înţeles în sfârşit că într-o clipă aş putea să pierd tot ce am încercat să construiesc în atâţia ani…! Am înţeles în sfârşit că oamenii nu se pot schimba, oricât de mult ne-am dori să o facă! Sunt şi câteva excepţii, desigur! Câteva fiinţe de o rară calitate ce devin conştiente că trebuie să se schimbe pentru a urca tot mai sus. Pentru a creşte…!

Am înţeles în sfârşit că nu ai cum să fii fericit atâta timp cât trăieşti visul altcuiva! Am înţeles în sfârşit cât de greu este să ai un vis comun cu cineva! Poate doar frânturi de vise. Asta pentru că fiecare are propriul mod de trăire şi fiecare visează diferit. Este ceva ce vine din interiorul nostru şi tinde să se manifeste. Fiecare are rolul lui. Atâta timp cât ne interpretăm rolul mai bine, cu atât strălucim mai mult…!

Am înţeles în sfârşit că prietenii ne trădează nu pentru a ne aduce suferinţă ci pentru simplul fapt că se simt mai bine procedând aşa! La un moment dat, orice acţiune ai întreprinde, vei răni pe cineva. Ai posibilitatea să faci doar lucruri ce îi vor împlini pe ceilalţi şi atunci rămâi tu neîmplinit…!

Am înţeles în sfârşit că oamenii folosesc cuvântul “iubire” mult prea des. Coboară calitatea cuvântului de la nivelul de sacru la nivelul de profan. Oamenii te iubesc atât cât le este bine lângă tine! Când ai nevoie de iubire cu adevărat, când eşti căzut, când te simţi deprimat şi dezmoştenit, atunci nu se găseşte nimeni să te iubească. Tu eşti acelaşi om, dar nu mai poţi oferi nimic în schimbul iubirii. Am înţeles că eşti iubit când eşti puternic, atât!

Iubirea adevărată o simţi atunci când mângâi un câine abandonat ce vine lângă tine dând din coadă, sperând că-ţi vei îndrepta atenţia câteva minute către el. Nu vrea mâncare…! Nu mai speră demult aşa ceva. A învăţat să se descurce singur. S-a obişnuit cu puţin…! El vrea mângâiere, vrea atenţie, vrea iubire! Şi începi să-l mângâi…! Atunci se creează o conexiune emoţională între tine şi bietul animal. Se întinde, se abandonează, adoarme.

Pentru o clipă, uită cât de crudă este viaţa de câine al străzii. Are nevoie de asta. Se simte iubit. Şi totuşi, el nu ţi-a dăruit nimic. Ce ar putea oare să-ţi ofere? În momentul acela te simţi fericit, împlinit. Ai dăruit o bucaţică din sufletul tău unei alte fiinţe. I-ai dăruit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Câinele te priveşte în ochi…! O privire sinceră pe care nu o vei uita niciodată. Îţi este recunoscător pentru eternitate. Asta este iubirea adevărată!

Când îţi alinţi în felul acesta câinele de companie, aştepţi să te slujească cel mai bine. Astepţi să te distreze. Aştepţi să-ţi aducă papucii dimineaţa…! El trebuie să renunţe la propria libertate pentru a-ţi oferi bucurie, pentru a te proteja! Iar tu în schimb încerci să îi oferi o hrană cât mai bună. Şi astfel, iubirea se transformă în troc…!

Dacă cineva te iubeşte nu va renunţa la tine! Nu te va judeca! Se va bucura de prezenţa ta! Îi vor straluci ochii atunci când te va privi! Nu îţi va cere nimic în schimb! Îţi va mulţumi că exişti şi atât…!

Ţine-ţi în braţe fiinţa iubită! Nu îi spune nimic! Fă-o să înţeleagă de ce este iubită! Trăieşte-i prezenţa! Dacă nu iubeşti, înseamnă că eşti o persoană cu adevărat nefericită!

https://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 aprilie 2019 în SFATURI

 

Ne imbolnavim pentru ca ne stresam prea mult

PRIMI SI OFERI

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel si diferiti in acelasi timp. Fragili si puternici. Greu de inteles, dar usor de iubit. Cu trecut, prezent si viitor. Un univers de trairi.

Paradoxal ei nu se intalnesc intamplator. Iar povestea fiecaruia difera in functie de chipurile care au facut parte din viata si mai ales de alegerile facute.

Unii au povesti memorabile, demne de a deveni nemuritoare in copertile unei carti.

Altii impresioneaza prin durerile si deziluziile care i-au facut mai moi sau mai abrazivi. Stanca de piatra sau pasune plina de flori de camp. Unii se rusineaza sau ii buseste rasul de alegerile facute candva, ori cu neputintele omenesti, asumate sau nu.

Impartim visele sub acelasi cer si pasim pe acelasi pamant. Suflet drag, crezi ca intelegi tristetea din zambetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui si fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e asa.

Fiecare om are taina lui.

Vorbim si visam frumos. Ne atasam de oameni, de locuri, de lucruri si de momente frumoase. Muncim cu daruire. Ascundem dureri fizice si sufletesti, indoieli, temeri, regrete, neimpliniri… Redevenim empatici, prezenti, atenti.

Plangem. Iertam. Iubim. Pastram cu sfintenie amintiri ce ne fac sufletul sa vibreze. Invatam sa daruim. Dar cel mai mult insistam in eroare. Compromisuri. Sah-mat! O simpla privire taioasa poate ucide increderea, o mangaiere cumparata poate sa doara mai tare decat o lovitura, simple cuvinte

Lipim si dezlipim etichete pe oameni.

Tragem pe unii sau pe altii de maneca incercand sa schimbam pareri. Ne consumam energia preocupandu-ne de ceea ce gandesc altii despre noi.

Acumulam frustrari, ne incarcam sufletele cu griji inutile si ne alimentam imaginatia cu tot felul de inchipuiri. Ne imbolnavim pentru ca ne stresam prea mult si uitam sa fim fericiti.

Datul cu parerea despre orice, oricand, oriunde, incurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecati. Utopii. Dupa ce malaxorul vietii ne framana bine, uneori si cea mai amarata bucatica de paine ti se pare cea mai dulce.

Mai ales dupa ce viata ti-a dat jos „ochelarii de cal”, acele aparatoare care nu iti permit sa vezi lateral ceea ce ar trebui: suferintele si nevoile celor de langa noi, frumosul din jurul nostru, binele si intentiile bune, sansele care ni se acorda, oamenii care merg alaturi de noi, natura.

Astazi gresesc eu si tu ma ierti. Maine gresesti tu si eu te iert. Poimaine gresim amandoi si altii ne iarta si tot asa. si deasupra tuturor si in noi adie Duhul Sfant in Lumina lina. Ne emotioneaza orice este frumos, o floare, o melodie, un zambet, vocea unui copil, tandretea unui batran, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos si bun pe lume?

Ai facut pe cineva fericit astazi? Iubesti sau urasti? Actionezi sau esti indiferent? intelegi fara explicatii? Crezi fara sa vezi?

Auzi fara cuvinte? Vezi cu ochii inchisi? Simti fara atingeri? Cand te uiti in oglina ce vezi?! Cand viata iti rupe paginile viselor, razi de multimea viselor ce apar dupa. Sufletul nu este limitat la un numar fix de iubiri.

Nu ramane intr-o balta de pierzanie. Fiecare om pe care il intalnesc in drumul meu imi este superior prin ceva. De aceea, incerc sa invat cate ceva de la fiecare. si, Doamne, ce minune este viata! Mai ales dupa ce iti tragi sufletul ca ai alergat de tine ca sa te intalnesti cu Tine…

Am sa iubesc pana la sfarsitul lumii. Iar sfarsitul lumii e sfarsitul meu. Cand am murit, lumea mea s-a sfarsit. Asadar, se cuvine sa ma preocupe sfarsitul meu, nu sfarsitul lumii. A semnat cineva vreun contract ca traieste 70 sau 80 de ani?!

Oricand povestea vietii noastre se poate incheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt in mintea si in inima mea, cand urasc, mint, invidiez, judec, etc. in mine e Raiul, in mine e iadul. in mine e lumina si in mine e intunericul.

Asadar, suflet drag, traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima zi din viata ta.

Astazi poate fi cea mai frumoasa zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candela aprinsa, iar prin pilda propriei vieti fa lumea mai frumoasa in jur.

Iarta, iubeste, binecuvinteaza! Esti o minune!

ne-imbolnavim-pentru-ca-ne-stresam-prea-mult-si-uitam-mereu-sa-fim-fericiti-21261.html

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 martie 2019 în FERICIRE, SFATURI

 

Ce bine e sa ai putin si putinul sa-ti ajunga

unde este

Ce bine e să știi că poți pune capul, liniștit pe pernă. Să te trezești cu același zâmbet care te-a încercat cu o seară în urmă. Sa știi ca poți merge la serviciu, zambindu-le nonșalant celor care nu te înghit. Să te întorci acasă, la puținul pe care îl ai, dar care te liniștește. Sa te mulțumești cu puțin e precum o lamă cu două tăișuri. Dar atunci cand mulțumești pentru puținul pe care îl ai, te vei simți binecuvântat. Alții, poate nu au deloc. Și tot nu poartă-n inimă, venin.

Nu i-am înțeles niciodată pe cei care au vrut mereu sa aibă mult. Din ce în ce mai mult. O avalanșă de griji în plus. Precum cei care își cara după ei bagaje inutile atunci când pleacă în concediu. O bluză pentru fiecare zi. Un zâmbet fabricat pentru fiecare oră.

Să fii recunoscător pentru ceea ce ai înseamnă sa accepti ceea ce ești și poți. Unii au puțin și se înclină. Alții au atât de mult încât nu le ajunge o viață. Mulți dintre ei, nu se mai recunosc nici în oglindă.

Ce bine e sa ai puțin și puținul să-ți ajungă. Precum o ploaie scurta de vară, dar intensă. Asemenea unui aperitiv ce te răsfață dar nu îți umple burta. Ca o plimbare pe bicicletă ce nu îți obosește gleznele. Ca un sărut la timpul potrivit. Ce îl așteaptă pe al doilea. Chiar dacă nu se-ntâmplă în aceeași zi.

Uneori, mai puțin înseamnă mai mult.

Să nu răzi niciodată de puținul altora. Pentru tine poate fi nimic. Pentru ei … poate fi totul!

Alexandru Chermeleu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 martie 2019 în SFATURI

 

Puterea cuvintelor

barfa2.jpg

Cuvântul este puterea prin care noi creem sau distrugem. Cuvântul este darul care vine direct de la Dumnezeu. La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. Dacă Dumnezeu a creat lumea după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a creea ca şi Dumnezeu. Noi avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ceea ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne cream pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem.

Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are omul. Cuvântul reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru. Cuvântul nostru poate crea cel mai frumos vis şi realitate, dar poate şi să distrugă tot ce există în jurul nostru. De aceea, folosirea greşită a cuvântului creează iadul pe pământ. Orice putere creatoare folosită rău, nepotrivit, poate deveni putere distructivă. Cuvântul nostru este magie pură, iar folosirea lui greşită poate deveni magie neagră. Cuvâtul vorbit sau scris este atât de puternic încât un simplu cuvânt poate schimba o viaţă sau poate distruge vieţile a milioane de oameni.

Un cuvânt negativ poate fi un blestem, iar adesea oamenii folosesc cuvântul la fel ca magicienii, blestemându-se inconştient unii pe alţii. Noi îi blestemăm adeseori pe alţii prin părerile care le exprimăm. De exemplu, dacă ne întâlnim cu un prieten şi îi spunem: “ai o paloare pe faţă care se întâlneşte numai la oamenii bolnavi”, dacă el va asculta aceste cuvinte şi va fi de accord cu ele se va putea îmbolnăvi. Aceasta e puterea cuvântului. Oamenii care au un nivel ridicat de spiritualitate sunt foarte rezistenţi la blesteme si la undele mentale ale altora.

Cel mai adesea folosim cuvântul pentru a ne împrăştia emoţiile noastre otrăvite, pentru a ne exprima furia, gelozia, invidia sau ura. Cuvântul e cel mai preţios şi mai puternic dar pe care îl are umanitatea, dar noi îl folosim şi împotriva noastră. Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă şi mai puternică este cuvântul nepotrivit care poate să distrugă fără să lase urme. Noi ne atacăm în permanenţă prin cuvinte şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.

Această practică a devenit cea mai rea dintre toate formele de magie şi a fost numită bârfă. Bârfa, desi pare atat de inofensiva, ne alterează şi scurtează viaţa, ne distruge fizic şi spiritual, fiindcă în permanenţă ne ruinează sufletul şi trupul. Bârfa e un act de magie neagră şi este foarte rea, deoarece este otravă pură. Cu toţii am învăţat cum să bârfim acceptând bârfa altora, socotind că aceasta este o modalitate normală de comunicare. Bârfa a devenit o forma curentă de comunicare în societatea umană. Bârfa şi gândurile urâte pe care le generează reprezintă un frecvent traumatism aplicat omului la care ne- am gândit.

De cele mai multe ori noi cream o otravă emoţională proprie prin folosirea unor cuvinte ca: sunt gras, îmbătrânesc, îmi cade părul, sunt prost, nu voi fi niciodată perfect, nu voi reusi…etc. Astfel, noi materializăm aceste cuvinte în realitatea noastră sau mai bine zis împotriva noastră. De aceea, important este să înţelegem ce este cuvântul şi ce putere are el. Întreaga lume poate să bârfească în legătură cu noi, însă dacă noi nu punem la suflet, nu dam crezare, vom deveni imuni la bârfe. Dacă cineva ne trimite în mod intenţionat o emoţie otrăvită, dar noi nu o luăm la modul personal, ea nu ne va afecta.

Când omul nu acceptă emoţia otrăvită aceasta se întoarce asupra celui care a trimis-o şi-l afectează direct. Gândul şi cuvântul pun în mişcare vibraţiile ce se propagă în cercuri din ce în ce mai mari, până ce îmbrăţişează întregul univers, după care ele se întorc la noi tot atât de sigur ca atunci când le-am emis. Gândul e o energie pură, care nu moare niciodată. Să ne ferim mintea de gândurile rele despre ceilalţi şi să ne asumăm întreaga responsabilitate asupra sentimentelor, gândurilor şi cuvintelor noastre.

În cuvinte se află puterea şi energia create de gândire. În ziua în care omul va înţelege că are puterea de a-şi schimba viaţa prin cuvintele create de gândire, atinge maturitatea. Gândurile şi cuvintele sunt nişte transmisii energetice care în funcţie de încărcătura lor, adică de frecvenţa lor joasă sau înaltă, ne pot face rău sau bine.

La fel se întâmplă şi în cazul cuvintelor scrise. De aceea, este bine ca la capul patului în care dormim să nu ţinem cărţi care relatează despre nefericiri, violenţe, crime etc. Aceste bombardamente informaţionale conţinute în cărţi sunt preluate în starea de veghe sau de somn, afectând într-o măsură foarte mare organismul uman. După o vreme ne simţim rău, obosiţi, avem coşmaruri, stări deprimante, comportamente bizare şi violente.

Cuvintele pot vindeca

Iubirea e cuvântul care se apropie foarte mult de cuvântul Dumnezeu ca influenţă vibratorie şi se cunoasc mii de vindecări, care au fost realizate prin folosirea lui. Orice boală cunoscută cedează locul puterii sau puterii iubirii pe care o emitem. Noi putem influenţa în mod subtil pe cei aflaţi în preajma noastră, prin energia pozitivă sau negativă pe care o emitem. Gândurile şi sentimentele negative sunt asemenea unor arme puternice care pot cauza pagube considerabile. Dacă urâm pe cineva din adâncul inimii şi trimetem spre el gânduri negative putem contribui la distrugerea lui.

În vindecarea de la distanţă grupurile de tămăduitori se roagă pentru cei aflaţi departe de ei. Ei trimit gânduri pozitive spre cel bolnav şi prin acestea se produce vindecarea. Orice cuvânt are o frecvenţă vibratorie. De aceea, e benefic ca omul să utilizeze numai cuvinte de înaltă vibraţie. Fiecare cuvânt atrage o energie asupra celui care îl exprimă şi energia e în raport cu vibraţia cuvântului. Să evităm permanenta emiterea de gânduri de vibraţie joasă ca: gânduri de ură, invidie şi de răzbunare. Cuvintele sunt cărţile noastre de vizită în plan subtil. Cu cât cuvintele sunt mai alese şi mai înalt vibraţionale, cu atât cel care le utilizează e un spirit evoluat, o fiinţă de înaltă vibraţie spirituală.

Cuvintele de vibratie joasa

Cu cât vibraţia cuvintelor e mai joasă cu atât fiinţa care se manifestă astfel dovedeşte că e un spirit involuat, un om de vibraţie joasă. O vibraţie joasă înseamnă o funcţionare la nivel coborît a celui care o are. Vibraţia joasă se recunoaşte după starea pe care ţi-o dă: de tensiune, de teamă, de boală, de nemulţumire, de nefericire. Omul devine astfel o victimă sigură a energiilor de vibraţie joasă pe care le emite.

Majoritatea oamenilor nu fac decât să critice şi să blesteme pe cei care îi guvernează. Sub influenţa acestor gânduri negative şi rău făcătoare guvernanţii sunt împinşi să ia decizii greşite pentru ţară şi greşelile lor cad asupra întregului popor. Iată deci ce forţă distructivă se poate realiza atunci când oamenii gândesc negativ, în mod colectiv, la o anumită persoană. Să binecuvântăm pe marii iniţiaţi şi călugări care emit în permenenţă vibraţii mentale foarte pozitive prin care salvează omenirea de la autodistrugere. Toate cuvintele pe care le rostim sau gândim creează realitatea noastră, se materializează. Gândurile sunt ca nişte fiinţe vii, căci ele poartă în univers informaţia furnizată de noi înşine. Ele reprezintă cea mai vie şi subtilă forţă a omului.

Orice frază e formată din cuvinte, constituind o grupare informaţional-energetică, asemenea unui organism viu care traduce în fapt informaţia persoanei căreia i-a fost adresată fraza. Ea nu primeşte mesajul aşa cum îl concepem noi, ci sub forma unei energii pe care o decodifică în felul său propriu. Cuvântul rostit are o mare putere întrucât îi dăm energie din corpul nostru ca să-l facem să lucreze. De aceea, trebuie ca mai întâi să alegem cuvintele şi apoi să le dăm putere. Gândul poate fi forţa dinamizatoare din spatele cuvântului rostit şi astfel îi dăm putere. A te teme de cuvintele negative auzite la altii despre tine înseamnă a le spori energiile şi astfel influenţa lor negativă asupra ta va creşte.

Dacă cuvântul e rostit într-o doară sau fără forţa gândului, el nu ajunge să se împlinească, dar tot poate produce rau daca este negativ. Orice cuvânt negativ adresat unui om reprezintă un atac energetic asupra lui, cu efect de bumerang, amplificat şi asupra noastră. Efectul gândurilor şi cuvintelor noastre bune sau rele revin la noi cu siguranţa cu care le-am emis in mod amplificat. Când eşti lovit cu vorba doare mai mult decât dacă eşti lovit cu mâna sau cu piciorul. Cuvintele sunt energii cu modulaţii aproape infinite, care produc efecte devastatoare în timp asupra corpului subtil al fiinţelor umane. Astfel, ne atacăm, ne facem rau şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru. Mulţi oameni au obiceiul de a rosti blesteme pentru orice fleac, ei îşi blesteamă părinţii, copii, vecinii, prietenii, de a apela la vrajitorie sau magie neagra…. Este un obicei foarte rău, fiindcă vorbele creează condiţii ca nenorocirile să apară. Un cuvânt este o rachetă ce parcurge spaţiul şi care în trecerea ei declansează forţe, agită entităţi şi provoacă efecte ireparabile. De aceea s-a spus: înainte de apusul soarelui împacă-te cu fratele tău. Acest lucru înseamnă că trebuie rapid să reparăm răul făcut celorlalţi.

Când ne gândim la cineva se creează un canal energetic între noi şi omul la care ne gândim. Energia cuvintelor răutăcioase – cu încărcătură negativă – aruncate asupra unei persoane, precum şi intensitatea cu care au fost rostite, au efecte devastatoare, în timp, asupra corpurilor subtile şi ale aurei acelui om şi lucrează aşa cum au fost adresate. De fapt, orice cuvânt sau gând bun sau rău poartă în el informaţii ce duc la energiile pe care le formează. Astfel: acolo unde se duce atenţia se duce şi energia. Important e ca energia şi informaţiile trimise să fie pozitive.

Posibile solutii

Pentru ca începând din acest moment să nu mai facem rău nici unei fiinţe din univers, nici măcar cu gândul, trebuie să avem în vedere următoarele:

Nu emiteţi niciodată pretenţii faţă de nimeni şi nimic, nu faceţi nici un reproş nimănui. Nu reproşaţi nimic nici destinului, nici trecutului, nici oamenilor. Nu uitaţi că orice reproş al tau reprezintă un program de distrugere a aceluia spre care il adresaţi. Efectul va fi mai mare dacă persoana respectivă este într-o stare de vulnerabilitate energetică. La om şi sufletul se deschide prin spate. Tot ce vei rosti în urma omului, totul se va împlini. De aceea, dacă aţi rostit în urma cuiva un blestem, veţi continua în subconştient să rostiţi acest blestem oricărei persoane care v-a întors spatele, inclusiv propriilor vostri copii. De aceea, la toţi cei care pleacă de la noi sau cu care ne intalnim să le transmitem numai lumină, iubire şi armonie. Dacă nu facem acest lucru, prin subconştient vom transmite dezaprobare, supărare sau iritare.

Vorbirea de rău a unui om otrăveşte mintea celui care vorbeşte, după care produce perturbări în câmpul lui energetic şi intră în suferinţă. Când omul se gândeşte la cineva nu prea frumos, are loc conectarea de energii negative comune şi chiar fără a-i dori răul poţi să il produci.

Una din legile universului e aceea de a nu face rău unei persoane nici măcar cu gândul. Când cineva gândeşte că se poate întâmpla ceva rău lui insusi sau altcuiva, el atrage toate nenorocirile asupra destinatarului şi cu cât acestea sunt reprezentate în mod real, cu atât mai mare e răul pe care îl provoacă. Nu răspundeţi răului cu rău sau ocarei cu ocară, ci dimpotrivă binecuvântaţi. Când binecuvântăm dăm şi primim în acelaşi timp. Oferind pace şi iubire, acestea se întorc la noi însutit. Nu se răspunde la ură şi la răutate cu răutate, ci cu ganduri de iubire si lumina, chiar daca ne vine greu s-o facem. De aceea mii de oameni se autodistrug în mod inconştient, deoarece se hrănesc în permanenţă cu fructele putrede ale gândirii negative.

Prin ură, răutate şi furie nu vei rezolva niciodată nimic. Numai iubirea recompensează. Ura face mai multe ravagii semenilor noştri decât pe câmpul de luptă. Oamenii se ucid între ei mai degrabă cu vorba decât cu fapta. Antidotul urii este iubirea şi iertarea. Frica, îndoiala, orice gând negativ sunt nocive, toxice şi autodistructive.

Când te simţi vinovat în gânduri, vorbe sau fapte fata de cineva e important şă-ţi ceri iertare in fapt sau macar in gand respectivului. Fă-o pentru tine. Să nu te preocupe reacţia celuilalt.

Oricând aveţi gânduri “negre” despre o persoană, aduceţi-vă aminte să comutaţi butonul şi să vă rugaţi pentru sănătatea ei si sa-i trimiteti ganduri de lumina si iubire. Un om nervos, care are tensiunea ridicată, explodează în torente de cuvinte, în lamentări, într-o agresivitate necontrolată care îi va afecta pe cei apropiaţi sau mai indepartati care vor prelua inconştient energiile negative pe care acestale emană. Aşa se explică bolile copiilor care sunt extrem de sensibili la certurile părinţilor sau ale subalternilor si ale colegilor care au un sef/coleg coleric. De asemenea, toate obiectele din jur se impregnează cu energiile negative emise, devenind aducătoare de probleme pentru toti ce stau mediul respectiv, inclusiv pentru cel/cei care le-au provocat. Atunci când ne pierdem controlul, noi spunem şi facem lucruri pe care nu am fi dorit să le spunem şi sa le facem. De aceea e atât de important să devenim impecabili în gândire, în vorbire, adica sa gandim pozitiv si sa spunem numai cuvinte pozitive.

De regulă, noi eliberăm otrava noastră emoţională asupra persoanei despre care credem că este responsabilă de nedreptatea comisă asupra noastră. De fapt, noi suntem dispuşi să ne descăcăm otrava asupra oricărei alte personae, vinovate sau nu, numai să scăpăm de ea. De multe ori o trimitem asupra copiilor care sunt prea lipsiţi de apărare şi astfel se nasc relaţii abuzive verbale si faptice. Oamenii mai puternici fizic si psihologic abuzează de cei slabi, căci simt nevoia să scape de această otravă emoţională negativă, aruncand-o asupra acestora.

Dacă tu consideri ceva ca fiind rău acesta devine rău în mod automat. De aceea se spune: devii ceea ce gândeşti. Tot ce gândim se materializează în existenţa noastră. Omului i se întâmplă tot ce gândeşte. Dacă acceptă în gând şi în mental boala şi bătrâneţea, de acestea va avea parte mult mai repede decat ar fi firesc. Gândul rău îl înfăptuim: întâi în noi, pe plan mental, prin simplul fapt că îl acceptăm şi ne hrănim cu el şi apoi în afară spre victima spre care a fost direcţionat.

Sămânţa tuturor faptelor tale se găseşte în gândurile şi vorbele tale. Dacă gândeşti şi spui “nu pot să-l sufăr pe cutare”, de fapt îl ataci la nivel energetic subtil şi ceea ce sunt ganduri si vorbe repede ajung faptă. De aceea nu e bine să spunem lucruri agresive sau vorbe care rănesc pe alţii. Calomniind o persoană în faţa altora sau uneltind împotriva ei o ataci la nivel energetic subtil.

Toate bolile fizice sunt expresia unor gânduri eronate şi dispar odată cu corecţia de rigoare.

După cum crezi aşa va fi. Convingerile omului influenţează şi creează realitatea. Să crezi pe deplin în tot ce vrei să realizezi. Să simţi că deja ai primit sau vei primi curând. Aceasta atrage foarte repede spre tine rezultatul dorit.

Să nu emiţi niciodată opinii de genul: sunt gras, slab, urât îmbrăcat, sărac etc, căci trimiţi către tine sau catre alţii energii şi informaţii negative ce au ca rezultat ca ei vor gândi la fel despre ei însăşi ori despre altii şi ceea ce vor gândi nu va întârzia să se materializeze. Sub nici un motiv să nu spui cuiva: eşti leneş, eşti prost, eşti nemernic, nu eşti bun de nimic etc., fiindcă toate acestea creează sau amplifica în el cusurul ce i se reproşează. Cele mai periculoase sunt vorbele rele la adresa părinţilor, rudelor, a dori răul oamenilor apropiaţi.

Sinceritatea este cheia. Să cauţi să exprimi mereu, prin cuvînt, numai ceea ce simţi şi crezi din tot sufletul că este adevărat. Să alegi să faci numai ceea ce este în deplin acord cu idealul tău. Să fii tu însuţi în tot ce gîndeşti, afirmi şi întreprinzi. Iar ca să ajungi la asta, trebuie să cauţi permanent să te cunoşti pe tine insati/însuţi, să-ţi clarifici idealul, să renunţi la ideile inutile şi dăunătoare, cu alte cuvinte să devii mereu mai înţelept. Este cea mai mare realizare a vieţii unui om, pe care o poate comunica apoi şi celor din jur, chiar fără cuvinte, numai prin ceea ce este.

https://drumuricatretine.wordpress

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 martie 2019 în SFATURI

 

Legenda Adevarului si Minciunii

41974104_2163880200349879_4554862188057067520_n-750x430.jpg

Conform unei legende din secolul 19, Adevărul și Minciuna se întâlnesc într-o zi. Minciuna îi spune Adevărului: „Astăzi este o zi minunată!”, Adevărul se uită pe cer și constată că ziua chiar era minunată. Ei petrec ceva timp împreună, ca mai apoi să ajungă la o fântână. Minciuna îi spune adevărului: „Apa este foarte bună, hai să facem o baie împreună”. Adevărul, din nou suspect, verifică apa și descoperă întradevăr că aceasta este foarte bună. Se dezbracă amândoi și încep să facă baie.

Deodată, Minciuna iese afară din apă, se îmbracă cu hainele Adevărului și fuge. Furios, Adevărul iese afară din fântână și merge să caute Minciuna pentru a-și recupera hainele. Lumea, văzând Adevărul gol-goluț, își mută privirea cu ură și dispreț. După un timp, bietul Adevăr se întoarce în fântână și dispare pe vecie, ascunzându-și rușinea. De atunci, Minciuna face încojurul lumii, îmbrăcat ca Adevărul, satisfăcând nevoia societății, pentru că, Lumea, în orice caz, nu are nicio dorință să vadă Adevărul gol-goluț.

Pictură faimoasă: „Adevărul ieșind din fântână” de către Jean-Léon Gérôme, 1896; loon.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 martie 2019 în ADEVAR, SFATURI

 

Irina Binder – Vrei sa ma cunosti?

insomnii-203x300“Vrei să mă cunoști? Atunci nu-mi privi insistent chipul și nu-mi pune etichete definitive după ce m-ai ascultat rostind doar câteva cuvinte.

Nu-mi evalua inteligența raportându-te la studii sau la condiția mea socială; nu-mi aprecia maturitatea emoțională raportându-te la vârsta mea biologică și nu crede că-mi cunoști educația după ce ai stat în preajma mea doar câteva secunde.

Nu mă analiza prin prisma lucrurilor pe care le am, pentru că, indiferent cât de multe aș avea, ele nu arată că am tot ceea ce-mi trebuie; indiferent cât de puține aș avea, asta nu arată că-mi lipsește ceva.

Nu asculta poveștile altora despre mine și nu mă privi prin ochii celorlalți, pentru că fiecare om mă vede diferit și prea puțini sunt aceia care mă văd așa cum sunt cu adevărat.

Nu-mi cataloga sensibilitatea, moralitatea și valorile în funcție de greșelile din trecut, pentru că nu cunoști conjuncturile ce au dus la săvârșirea lor. Nu poți judeca omul după o singură faptă, așa cum nu poți judeca eternitatea după o singură zi.

Nu mă judeca după oamenii din anturajul meu – există motive întemeiate pentru care aceștia fac parte din viața mea, pe unii dintre ei neavând dreptul să-i aleg, să-i alung, să-i părăsesc.

Nu mă judeca după o vorbă, o faptă, o iubire.

Sunt mai profundă de atât.

Vrei să mă cunoști cu adevărat?

Atunci vino și trăiește alături de mine o vreme. Vino în casa mea, în viața mea și, dacă o să te încumeți, în sufletul meu. Doar așa ai să poți vedea tot ceea ce mi se întâmplă, tot ceea ce trăiesc, tot ceea ce iubesc, tot ceea ce simt și, da, tot ceea ce îndur.

Vino să îmi vezi toate trăirile, nu numai pe acelea pe care aleg eu să le las să se vadă. Ai să observi că nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin, de la bucurie intensă până la tristețe nemărginită. Vei avea ocazia să constați că am și eu slăbiciuni, ca toți oamenii, dar că, spre deosebire de mulți, eu găsesc puterea să mă lupt cu neputințele mele. Vino să-mi vezi și bucuriile, și necazurile, și clipele de mulțumire, și frământările interioare.

Vino să mă vezi întreagă.

Vino să mă vezi cum râd atunci când ar trebui să plâng și cum găsesc puterea să le alin durerile altora, în timp ce ale mele mă sufocă.

Vino să vezi cum găsesc în mine forța de a le da celor dragi aripi să crească, în timp ce pe mine mă dor și acum urmele lăsate de aripile ce mi-au fost tăiate.

Vino să-mi cunoști temerile din fiecare clipă și iubirea de o viață.

Vino să-mi cunoști tot universul, cu trecut, prezent și… visuri.

De-abia apoi ai să-mi poți pune o etichetă, înălțătoare sau denigratoare, după cum ți-e voia, dar te conjur: nu-mi pune calificative înainte de a mă cunoaște cu adevărat.

De aceea te invit în lumea mea. Vino! Te provoc să mă cunoști. Nu promit că sunt mai bună sau mai rea decât ți-ai imaginat… Doar că sunt mai profundă de atât.

Vino să mă cunoști și ai să poți observa cu ochii tăi, poate contrar așteptărilor, cum sunt supusă eșecului, în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac, cum primesc doar o parte infimă din iubirea de care depinde sufletul meu, în ciuda dragostei uriașe pe care o ofer necondiționat, cum greșesc și câte regrete adun, dar și cât de mul sunt capabilă să iert.

Vino, oferă-mi câteva clipe din timpul tău, ca să mă vezi de aproape, abia atunci poți să mă judeci. Vino să mă vezi cu visuri și iluzii, cu speranțe și înfrângeri, cu bucurii și suferințe și abia după ce vei fi văzut tot tabloul, și nu doar câteva frânturi, de-abia atunci mă vei fi cunoscut puțin și vei fi îndreptățit să mă cataloghezi. Dar înainte nu. Nu face greșeala să îmi pui etichete înainte de a mă cunoaște. Sunt mai profundă de atât.

Vrei să mă cunoști cu adevărat?

Atunci vino să mă vezi întreagă.”

 
Un comentariu

Scris de pe 23 martie 2019 în SFATURI