RSS

Arhive pe categorii: SFATURI

Daca dai cu agheasma in casa, esti retrograd; daca aprinzi betisoare tibetane, esti open minded

libertate

1. Daca dai cu agheasma in casa, esti retrograd; daca aprinzi betisoare tibetane, esti open minded;

2. Daca faci o sefstanie in casa, esti o baba bisericoasa; daca isi aranjezi casa dupa principiile feng shui-ului, ai o viziune larga si moderna;

3. Daca tii posturile de patru ori pe an (cam un sfert de an adica), esti un habotnic; daca esti vegetarian tot anul, eventual vegetarian extremist, care mananca doar fructe cazute din pom, esti o persoana cool;

4. Daca zici ca mergi duminica doua ore la biserica, esti un fanatic; daca zici ca esti membru in Miscarea Pentru Integrarea Spirituala in Absolut sau in orice secta new age si ca iti petreci patru ore pe zi la intalnirile lor, esti un om cu cautari spirituale autentice;

5. Daca dai zece lei la Biserica, esti un fraier care ii incurajeaza pe hotii de popi; daca iti donezi salariul, casa si masina la o secta new age, eventual la una dintre cele mai tampite si/sau ridicole, esti un om care incurajeaza progresul omenirii;

6. Daca zici ca te rogi jumatate de ora dimineata si zece minute seara, esti din Evul Mediu; daca zici ca faci doua ore yoga dimineata si doua ore seara pana iti rupi spatele si vezi stele verzi si rosii de la vizualizarea chackrelor, esti o persoana spirituala;

7. Daca porti la vedere o cruciulita la gat sau iti pui o iconita pe birou la serviciu, ii „ofensezi” pe altii si risti sa-ti ridici HR-ul si CNCD-ul in cap; daca porti bratari cu cruci intoarse, ironii sau chiar mesaje obscene fata de crestinism pe tricou, sau daca iti pui pe birou idoli egipteni cu pisici si statuete negricioase cu Baal, esti un nonconformist;

8. Daca dai un citat din Paisie Aghioritul, eventual pe acela cu „Oamenii departati de Dumnezeu sunt cei mai nefericiti din lume, si in viata aceasta, si in cea viitoare, cea vesnica”, vei fi luat in bataie de joc. Daca dai un citat din Osho, eventual pe acela cu „oriunde se intampla sa va aflati, acolo trebuia sa ajungeti”, vei fi laudat pentru cat de „evoluat” esti. Osho, apropo, e un escroc recunoscut si cunoscut ca atare de oricine citeste si altceva decat Osho.

9. Daca zici ca Holocaustul mut, uciderea copiilor sanatosi, uciderea cu predilectie a celor mai tineri membri a omenirii, a fetitelor si a persoanelor cu handicap reprezinta cel mai rau flagel al istoriei, esti o persoana imorala, care le neaga altora dreptul la „igiena reproductiva”; daca zici ca nu mananci carne din mila fata de animale, esti cea mai morala persoana si meriti aplauze;

10. Daca zici ca te uiti la o discutie teologica la Trinitas, esti un retrograd; daca te uiti la Oreste cu inelele pe degete, dacismul si flacara violet, esti un om deschis spre acceptarea diversitatii si a viziunilor altora.

Catalin Sturza

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 17 iulie 2018 în SFATURI

 

Statele lumii pregatesc in ascuns un nou tip de razboi – ARMELE PSIHOTRONICE

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin (D) şi Ministrul Apărării, Sergei Shoigu în inspecţie la exerciţiile militare ale marinei navale ruse în Oceanul Pacific, 16 iulie 2013.

An de an, marile puteri ale lumii măresc bugetul destinat dezvoltării domeniului militar, iar odată cu evoluţia ştiinţei, are loc o cursă a integrării şi adaptării noilor tehnologii pentru a servi acestui scop. Statele lumii se pregătesc, tăcut, pentru un nou tip de război, unul mai subtil, al tehnologiilor viitorului, iar viteza înarmării este una proporţională cu evoluţia ştiinţei. Un exemplu în acest sens îl reprezintă armele psihotronice.

Aceste arme folosesc radiaţiile electromagnetice de tipul celei pe baza căreia funcţionează cuptoarele cu microunde şi acţionează direct asupra sistemului nervos. Experţii susţin că armele psihotronice sunt mai eficiente decât cele nucleare, ele putând distruge moralul şi psihicul oamenilor, transformându-i în personaje fără discernământ. Dozele mari de radiaţii pot afecta funcţionarea organelor interne sau psihicul, putând controla comportamentul persoanelor şi chiar determina victimele să se sinucidă.

„Aceasta este o armă extrem de serioasă. Când a fost folosită pentru dispersarea unei mulţimi şi a fost concentrată asupra unui om, temperatura corpului său a crescut imediat, ca şi cum ar fi fost aruncat într-o tigaie fierbinte. Totuşi, ştim foarte puţin despre această armă şi chiar băieţi de la forţele speciale îi pot face faţă cu greu”, a declarat în 2012 Anatoly Tsyganok, şeful Centrului de Prognoză Militar de la Moscova.

Efectele pe termen lung nu sunt cunoscute. Potrivit unor surse din Moscova, citate de Mail Online, Vladimir Putin a aprobat în mare secret planul de dezvoltare a armelor psihotronice ca parte a programului de înarmare pentru perioada 2011 – 2020. Armele psihotronice au fost numite de Putin „instrumente pentru atingerea scopurilor strategice şi politice”.

„Astfel de sisteme de arme high-tech vor fi comparabile, ca efecte, cu armele nucleare, dar vor fi mai acceptabile din punct de vedere al ideologiei politice şi militare”, a adăugat Putin.

Planurile de introducere a super-armelor au fost anunţate, fară vâlvă, în luna martie 2012 de către ministrul rus al Apărării, Anatoli Serdiukov.

„Dezvoltarea armamentului bazat pe principii psihice – arme cu energie directă, armament geofizic, arme genetice, arme psihotronice şi aşa mai departe – este un program care face parte dintr-un plan mai extins privind viitoarele arme ale Rusiei, ce va fi finalizat până în 2020”, a declarat Serdiukov.

Cu toate acestea, programele militare de acest gen nu sunt însă o noutate. Atât Statele Unite, cât şi Rusia şi fosta URSS fac cercetări în secret, în domeniul armelor electromagnetice, încă din anii ’50. Acum însă, Putin pare mai hotărât ca niciodată să-i întreacă şi să-i domine astfel pe americani, după cum au comentat surse avizate care au dorit să-şi păstreze anonimatul.

http://epochtimes-romania.com/news/razboiul-viitorului-armele-psihotronice–208191

 

 
Un comentariu

Scris de pe 18 iunie 2018 în SFATURI

 

Celui ce va birui

libertate

Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii care este in raiul lui Dumnezeu. Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte. Celui ce va birui, ii voi da sa manance din mana ascunsa, si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l stie nimeni decat acela care-l primeste. Celui ce va birui si celui ce va pazi pana la sfarsit lucrarile Mele, ii voi da stapanire peste Neamuri. Le va carmui cu un toiag din fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si-i voi da luceafarul de dimineata. Cel ce va birui, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui. Pe cel ce va birui, il voi face un stalp in Templul Dumnezeului Meu si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou. Celui ce va birui, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

Apocalipsa Sf. Ioan Teologul (cap 2)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 iunie 2018 în SFATURI, Uncategorized

 

Scoala – alfabete si analfabetism

analf2-660x350.jpg

În nedumerirea în care se descoperă astăzi, omul își găsește trupul depășit de mașini, mintea copleșită de date și sufletul ignorat (sau pierdut) în noua etică a problemelor mari ale umanității. Căci, ne spun cei mai practici filosofi ai moralei, nicio importanță nu se mai cuvine dată problemelor legate de suferințe personale, păcate, boli sau doar neliniști ale sufletului (adică de ceea ce aduce atingere existenței noastre nemediate), nesemnificative față de adevăratele probleme: sărăcia lumii a treia, comerțul cu arme, necunoașterea ideologiilor drepturilor omului… Așadar, în această nedumerire asupra rămânerii noastre în urmă, ne întrebăm – cu îngrijorare umanistă – și răspundem după o schemă deja deprinsă: unde este criza, unde este defecțiunea sistemului care ar trebui să opereze eficient, previzibil, monoton-evolutiv pentru bunăstarea trupurilor și spiritelor noastre? Ce anume, din ceea ce a fost proiectat să funcționeze în acest scop, nu funcționează?

Societatea, prin programele sale de căutare și aflare (sau numire) a problemelor, a găsit cauze posibile. Unul dintre cele mai noi răspunsuri este unul care rezonează semi-științific: sistemul actual de învățământ, responsabil cu buna pregătire a generațiilor viitoare de cetățeni, cu urzirea stofei omului nou, are componente defecte. Educația instituționalizată alfabetizează formal, dar nu și funcțional.

Oamenii, zidiți între informații, funcții și programe nu mai (re)cunosc realitatea. În așa măsură, că pot fi total surprinși și dezorientați de lumea înconjurătoare, de mediul actual în care trăiesc și cu care se presupune că sunt, dacă nu în continuitate, ca oamenii societăților folclorice, măcar în legătură. Realitatea naturală sau culturală le rămâne exterioară, ca o dimensiune al cărei cod de acces a fost uitat. Chiar și zonele cele mai familiare, poveștile, credințele și obiceiurile, ori persoanele apropiate, soții, părinții și copiii – pot fi reprezentate ca părți ale unei lumi inaccesibile. Impasul și distanța sunt cu atât mai evidente cu cât legătura ar trebui să fie mai reală, mai personală; ajung maxime atunci când și legătura interioară, cu noi înșine, se destramă. Simptomul plictiselii este cel care anunță această desprindere, refuzul introspecției și autoreflecției, dar și a legăturilor cu realitatea imediată.

În străduința de a demonstra că instituțiile se ocupă cu tratarea acestei noi și generale forme de autism, o nouă noțiune face carieră și critică formele educației contemporane în Europa și peste ocean: analfabetismul funcțional. O instanță relativ nouă, Centrul de Evaluare și Analize Educaționale, atenționează asupra manifestării acestei disfuncționalități și în România: raportul „Scăderea analfabetismului funcțional – o posibilă prioritate strategică în educație” citează date din 2012 ale OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) potrivit cărora peste 40% din elevii de 15 ani români „nu pot selecta informația relevantă și nu pot face raționamente elementare”. Fenomenul este identificat ca analfabetism funcțional.

Alfabetizarea: cunoașterea pe cont propriu sau informația fosilizată

Înțeles ca incapacitate de a opera cu noțiunile deprinse în educația formală, mai ales în plan lingvistic, analfabetismul funcțional a fost depistat ca afecțiune generalizată a sistemelor de învățământ moderne. El înseamnă suspendarea raportării critice, prin judecată proprie, la probleme concrete ale vieții de zi cu zi. Ca atare, el este mai mult decât incapacitatea de a înțelege texte sau a comunica eficient, așa cum subliniază definițiile uzitate; este o retragere din realitate care păstrează legătura cu alfabetizarea, dar în alt mod decât cel pur lingvistic.

Deprinderea limbii materne este fundamentală pentru însușirea componentelor lingvistice fundamentale ale unei culturi; deprinderea alfabetului este „mecanica” prin care devine accesibil modul de compunere a formelor lingvistice, dar mai ales modul de transmitere grafică a lor, prin scriere și citire. Cunoașterea alfabetului, cu alte cuvinte învățarea cititului, și apoi a scrisului nu a fost deprinsă cu ușurință. Suspiciunea față de litera scrisă împrumuta, pentru populațiile analfabete, din teama față de neștiut și din angoasa de a fi singur cu acest neștiut: pentru că, atâta vreme cât comunicarea se făcea prin „grai viu”, ea presupunea necesitatea întâlnirilor dintre oameni; dimpotrivă, scrisul și cititul îi desprind unii de alții, îi izolează în faptul cunoașterii sau comunicării înseși. Informațiile ajung, prin alfabetizare, direct și doar la destinatarul individual (și pot sedimenta o autosuficiență foarte nefuncțională), el fiind singur în încercarea de a le înțelege și folosi; pe câtă vreme cunoașterea prin experiență directă și oralitate este împărtășită, verificată și administrată împreună cu ceilalți. Această cunoaștere pe cont propriu, „injectată” prin codurile de comunicare impersonale, are puține șanse de a fi vitalizată prin punerea ei în practică sau în circulație. Numai o măsură foarte mică din cunoștințele difuzate în sistemele de educație, prin cărți sau mass media sunt transferate în oralitate, verificate sau confirmate în practica vieții cotidiene. Restul devine „informație fosilizată”, care îngreunează spiritul, lipsindu-l de apetitul și vioiciunea cunoașterii directe, personalizate.

Educația – formarea omului funcțional

Din faptul că alfabetizarea a presupus deja o primă extragere a omului din comunitatea sa și din experiența personală ne putem grăbi cu concluzia că începutul analfabetismului funcțional este chiar alfabetizarea, câtă vreme ea oferă furnizori de informație neverificați, străini și indiferenți persoanei alfabetizate. Desigur că învățământul, ca sistem de educare publică, de masă, nu are ca scop formarea persoanelor, ci a indivizilor funcționali. În pledoariile pentru inițierea învățământului public de stat apărea ca nevoie socială formarea de generații atașate noilor valori morale și noilor idealuri naționale. Dar totodată formarea de indivizi funcționali, adaptați noilor realități programate. A da un copil la școală însemna a-l sustrage Naturii (mamei, familiei) și a-l încredința Rațiunii. „Succesul noului sistem de educație constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând, în același timp, exigențelor unui individualism în continuă dezvoltare”, spune istoricul Jacques Gélis (1986). Prin acest învățământ, va avea loc„o dublă deplasare: de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educația comunitară și deschisă, destinată integrării copilului în comunitate astfel încât interesele și sistemele de reprezentare ale spiței să devină ale sale, la o educație publică de tip școlar destinată și ea integrării acestuia (dar într-o formă de societate mult mai largă și mai abstractă – n.n. C.B.P.), înlesnind totodată dezvoltarea capacităților sale” (idem). Rolul și scopul educației formale era (și nu avem motive să presupunem că nu este încă) formarea „funcționarilor”, a celor chemați să susțină statul și organizațiile sale, cu mult mai abstracte și artificiale decât spița de neam, vecinătatea sau comunitatea etnică.

Școală, nu copilărie

Ca urmare, analfabetismul funcțional nu înseamnă eșecul școlii în ceea ce privește educarea, instruirea sau transmiterea de cunoștințe, ci sesizarea unei rupturi între acest tip de cunoaștere și nevoia de experiență, de cunoaștere directă a realității imediate. Abordarea lui ca incapacitate de a înțelege texte care folosesc cuvinte cunoscute fiecare în parte este precum fotografierea vârfurilor de aisberg. Soluțiile, precum cele propuse în mass media și în anumite instituții de învățământ, de a înlocui opere literare percepute cu un vocabular inactual, dificil, cu situații concrete ale comunicării actuale, sunt ineficiente. A nu mai preda literatură, ci comunicare, nu geografie, ci explorarea mediului – sunt false rezolvări, copiii fiind și mai incapabili să comunice ori să exploreze. Situațiile reale de comunicare ori de explorare sunt cu mult mai diverse și mai complicate decât poate anticipa o programă școlară. Cu cât rețetele predării vor fi mai precise, cu atât mai parțială și mai constrângătoare va fi pregătirea copiilor.

Altminteri, performanța școlară își urmează propria logică. Dar există tineri matematicieni incapabili să-și estimeze corect spațiul propriei camere sau să-și gestioneze resursele personale; mici savanți în geografie total dezorientați în spațiile concrete; experți în istorie care-și ignoră total genealogia și proprii descendenți, neavând niciun fel de reprezentare personală asupra viitorului. Problema reală pare a fi incapacitatea tinerilor de a folosi cunoștințele dobândite la școală, de a lega informațiile și de a produce idei în alte cadre decât cele în care s-a făcut învățarea. Este consecința trădătoare a învățării ca proces pasiv, neintegrat vieții reale a copiilor. De fapt, dacă este să observăm ce se întâmplă astăzi, vedem cum educația școlară tinde să confiște și să înlocuiască cu totul copilăria. Se uită faptul că există un mod de a fi propriu copilăriei, o logică, un tip de memorie, o gamă de emoții și o putere de reprezentare a realității diferite față de cele ale maturității. Educația formală, în afara familiei, constă în combaterea programatică, cu profesionalism, a modului de cunoaștere specific copilăriei.

Arhivarea realității și ieșirea din școală

Analfabetismul funcțional este mult mai profund decât se prezintă în diagnozele actuale. El este începutul desprinderii omului nu numai de realitatea fizică, ci și de cea spirituală. Sau, cu alte cuvinte, este simptomul pierderii sau penuriei de realitate. Viața adultului este trăită astăzi în măsură mare în instituții și situații abstracte, care nu îl implică personal; o proporție din ce în ce mai mică este rezervată realității concrete, fizice sau spirituale, personale, adică familiei, gospodăriei sau vieții sufletești. Alături de părinți, tinerii și copiii au, pe lângă școala care, prin caracterul ei programatic, substituie și deformează realitatea, spațiile virtuale de evadare. Legătura nemijlocită cu lucrurile din jurul sau cu cele dinlăuntrul nostru este tot mai slabă.

Dacă nu ne dorim capitularea în fața invaziei de non-realitate, o soluție posibilă este arhivarea realității. Poate că scriiturile lui Creangă, Sadoveanu sau Slavici sunt inactuale în formă sau în conținut; dar recrearea spirituală a realităților reprezentate de ele înseamnă efort imaginativ, compensator pentru deficitul de realitate actuală și poate da o măsură a capacității spirituale creatoare a persoanei. Păstrarea cuvintelor, a conceptelor, a faptelor simbolice înseamnă a păstra cât mai întreg potențialul unor realități la care acum nu mai avem acces. Chiar dacă judecăm o anumită realitate ca fiind mai urâtă sau mai tragică decât cea strict actuală, ea este totuși o adăugire, o îmbogățire a acesteia, având, în chiar tragismul său, o adâncime de sensuri umane altfel inaccesibile experienței pe care am fi dispuși s-o facem. Arta, filosofia, mitologia și retorica – materiile care erau considerate, în antichitatea clasică europeană, fundamentale pentru înnobilarea spiritului – sunt cele potrivite pentru păstrarea sensibilității și creșterea puterii de înțelegere a copiilor. Regăsirea sensului educației formale nu poate fi altul decât păstrarea și deschiderea acestor arhive ale realității; nu ca transmitere de informații, ci ca inițiere, făcută cu risipă de timp,în defavoarea cantităților mari de informație ce, din fericire, nu ar mai apuca a fi transmise.

Cât despre redescoperirea realității actuale, imediate, este inutil a se crede că este posibilă prin materii aplicative. Dimpotrivă, a combate cultura generală din învățământ prin pregătire aplicativă (a se citi aplicabilă numai în contexte proiectate și anticipate de programa școlară), înseamnă reducerea rolului educației către zero. Cât de folositor mai poate fi să-i înveți pe copii comunicarea când formele de comunicare se schimbă anual? Ce mai înseamnă să-i deprinzi cu un instrument de calcul, când progresul tehnic este mai rapid decât oricare dintre cei care înșiși contribuie la el? O aplicare reală, adică reașezarea omului în lume și a educației în realitatea imediată se poate face prin ieșirea din școală. Munca (cealaltă școală, despre care a vorbit în deșert Simion Mehedinți Soveja), nu înțeleasă în sens strict economic, de vânzare a resurselor personale pe bani sau alt tip de câștig, ci ca aducătoare de spor și rânduială, ca bună așezare a omului în lume, ca tip de cauzalitate este exact ceea ce ar pune în continuitate materială și spirituală omul cu lumea. La fel sunt joaca și jocurile, refacerea comunităților de vârstă, de familie și de vecinătate, accesul la natură și sportul, adică modurile tradiționale de creștere a copiilor. Spre deosebire de educația clasică, acestea cer ieșirea din școală.

O posibilă concluzie a articolului de față, prea optimistă, ar fi apropierea falimentului sistemului învățământului public. Nu ajungem la ea, ci ne oprim la constatarea logică a disfuncționalității învățământului funcțional. Revenirea la programa clasică și la instituții informale de creștere a copiilor este ceea ce dorim ca încheiere pentru acest impas

Corina Bistriceanu, http://www.estica.eu

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 iunie 2018 în INTELEPCIUNE, SFATURI

 

Cand pierde harul, sufletul se mahneste

Celui ce are harul vrăjmaşii îi aduc laude, iar când su­fletul se lasă înşelat de ele, pierde prin aceasta harul. Şi sufletul simte că harul pleacă, dar la început nu înţelege că aceasta este pentru mândrie, şi numai după îndelungate lupte învaţă smerenia.

68411

Când pierd harul, sufletul meu se mâhneşte foarte şi spune:

– De ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul? Când se va sătura iarăşi sufletul meu de iubirea lui Dum­nezeu? Când se va bucura iarăşi de Domnul? Când se va veseli iarăşi inima mea şi se va umple de înţelepciunea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să mă iubească aşa cum l-a iubit pe prorocul David pentru blândeţile lui [Ps 131,1] sau pe Moise pentru că a fost credincios în toată casa Domnuluj [cf.Eur3,5]?”

Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Aceasta din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numai decât pacea.

Domnul spune: „Fericiţi făcătorii de pace” [Mt 5, 9]. Şi eu mă gândeam: „O parte din timp mă voi linişti [în isihie], iar în restul timpului voi face pace între oameni”. Şi m-am aşezat într-o chilie lângă un frate iute la mânie şi, vorbind cu el, am început să-l îndemn să trăiască în pace cu toţi şi să-i ierte pe toţi. El m-a răbdat puţin, apoi a iz­bucnit la mine atât de năprasnic, încât a trebuit să-mi pă­răsesc chiar şi chilia, şi de-abia am scăpat de el, şi mult am plâns atunci înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-a păs­trat pacea. Şi am înţeles că trebuie să căutăm voia lui Dum­nezeu şi să trăim aşa cum vrea Domnul şi să nu născocim nevoinţe [ascetice] pentru noi înşine. Am făcut multe gre­şeli de acest fel. Citeam şi mi se părea că ar fi bine să fac aşa [cum citeam], dar în fapt ieşea altceva.

E un lucru chinuitor să trăieşti fără un „bătrân” [„sta­reţ”]. Sufletul neîncercat şi lipsit de experienţă nu înţelege voia lui Dumnezeu şi îndură multe întristări înainte de a se învăţa smerenia.

Chiar la început, când eram tânăr frate sub ascultare, am spus duhovnicului că primisem un gând de curvie şi du­hovnicul mi-a răspuns: „Niciodată să nu-l mai primeşti”; şi de atunci s-au scurs patruzeci şi cinci de ani şi n-am mai primit un gând de curvie, nici nu m-am mâniat vreodată pe cineva, pentru că sufletul meu îşi aduce aminte de iubi­rea Domnului şi de dulceaţa Duhului Sfânt şi uită ocările.

Acum cincisprezece ani, părintele egumen [arhiman­dritul Misail] l-a trimis pe părintele S. cu ascultare la bar­ca mănăstirii, dar el a zis: „Nu mă duc”. Atunci egumenul l-a întrebat: „Unde vrei să te duci?” Părintele S. i-a răs­puns: „Să tai lemne în pădure”, şi, când s-a dus, la puţin timp a căzut peste el un pom şi a rămas mult timp bolind la pat şi s-a căit pentru neascultarea sa.

Tot aşa şi eu am sfârşit prin a dobândi o ascultare după voia mea. Lucram la economat şi doream să mă duc să vieţuiesc în liniştire [ca isihast] în Vechiul Russikon. Acolo se postea post continuu, toată săptămâna se mânca fără ulei, afară de sâmbăta şi duminica, şi datorită acestui post puţini mergeau acolo. La arhondaric era pe atunci părin­tele Serapion care mânca numai pâine şi apă; iar după el a venit la arhondaric părintele Onisifor. Acesta din urmă atrăgea multă lume la sine cu blândeţea, smerenia şi darul cuvântului. Era atât de blând şi smerit, că şi fără cuvinte, numai uitându-te la el, te îndreptai; aşa un caracter de liniştit şi bun avea. Am trăit multă vreme împreună cu el. Schimonahul Savin a stat şapte ani fără să se culce pe pat ca să se odihnească. Părintele Dosifei era în toate privin­ţele un monah model. Părintele schimonah Anatoli avea darul pocăinţei. îmi spunea: „Mulţi ani n-am ştiu cum lucrează harul, dar acum ştiu”. A primit harul pe când era la trapeză [la masă].

Aici era şi părintele Izrail, care o văzuse pe Maica lui Dumnezeu. Era foarte bătrân; pe când trăia încă în Rusia, el s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov şi l-a văzut în via­ţă. Părintele Izrail trăia într-o colibă, acolo unde sunt acum grădinile de zarzavat; acolo era şi fânul pe care îl coseam. într-o zi m-am dus la el; şedea pe o băncuţă sub un stejar verde; era foarte înalt şi foarte slab şi şedea cu mătăniile în mâini. Eu eram un tânăr monah; m-am în­dreptat deci spre el, m-am închinat adânc, cu evlavie şi am zis: „Binecuvântează, părinte”. El mi-a răspuns cu blânde­ţe: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copile al lui Hristos!” I-am spus: „Părinte, iată vieţuieşti singur, numai bine ca să te ocupi cu rugăciunea minţii”. El mi-a răspuns: „Rugă­ciune fără minte nu este, dar iată că noi suntem fără min­te”. M-am ruşinat şi n-am îndrăznit să-l întreb mai multe, dar n-am înţeles sensul cuvintelor lui. Mai târziu însă am înţeles ce înseamnă „noi însă suntem fără minte”, pentru că nu ştim să vieţuim cum se cuvine şi să lucrăm pentru Dumnezeu. Afară de bătrânul Izrail, la noi în mănăstire mai erau doi care se duseseră la Cuviosul Serafim: părintele Savin şi părintele Serafim; ei erau din Tambov.

Iată la ce nevoitori [asceţi] doream să mă duc să trăiesc împreună cu ei şi, rugându-mă cu tărie de egumen, am sfârşit prin a-l îndupleca şi am lăsat economatul. Dar nu i-a plăcut lui Dumnezeu să vieţuiesc acolo şi, după un an şi jumătate, m-a chemat înapoi la vechea ascultare, pentru că aveam experienţă la construcţii; dar pentru rânduiala-de-sine [idioritmie], Domnul m-a pedepsit şi la Vechiul Russikon am răcit la cap, şi de atunci sufăr neîncetat de dureri de cap.

Astfel e nevoie să cunoaştem voia lui Dumnezeu prin egumen, iar nu să stăruim după ceva luându-ne după noi înşine.

Iubirea lui Dumnezeu dă puterea de a petrece toată noaptea în rugăciune, dar iată că eu, neputincios fiind, nu mai pot aceasta din pricina durerilor de cap şi trebuie să mă odihnesc. Durerile de cap mi s-au dat fiindcă am stă­ruit în dorinţa mea şi am lăsat economatul pentru pustie, spre a avea mai multă libertate pentru rugăciune; dar Dom­nul a vrut ca eu să fiu toată viaţa econom în mănăstire.

De două ori am fost numit responsabil cu construcţiile, o dată econom-şef, dar am refuzat şi pentru asta Dumne­zeu m-a pedepsit. Mai târziu numai am înţeles că de fieca­re e nevoie la locul lui şi că toţi se mântuiesc fără nici o legătură cu poziţia sau rangul lor.

Când soborul mănăstirii m-a numit econom în locul părintelui Severin, după ce am ajuns în chilie, am început să mă rog: „Doamne, Tu îmi încredinţezi purtarea de grijă de marea noastră mănăstire, ajută-mă să îndreptez bine acest lucru”.

Şi în sufletul meu am primit acest răspuns: „Adu-ţi amin­te de harul Sfântului Duh şi străduieşte-te să-l ai mereu”.

Sufletul meu e întristat. Din pricina bolii nu pot sluji Domnului. Durerile de cap mă chinuie şi harul care biruie durerile nu este cu mine. Când are în el un har mare, su­fletul doreşte să sufere. Astfel în mucenici era un mare har şi trupul lor se bucura împreună cu sufletul când erau chinuiţi pentru Domnul Cel Iubit. Cine a făcut experienţa acestui har, acela cunoaşte acest lucru: noi însă trebuie să îndurăm bolile.

Boala şi sărăcia smeresc pe om până la capăt. M-am dus să-l vizitez pe părintele S. care era bolnav, şi i-am zis: „Cum îţi merge?” El însă, înfuriindu-se din pricina bolii, în loc de răspuns şi-a aruncat fesul la pământ. I-am spus: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru boală; dacă nu, vei muri rău. Iată, vei fi tuns în schima cea mare, şi atunci harul va veni şi te va mângâia în întristarea ta”.

In ziua în care a fost tuns în schima cea mare, m-am dus să-l văd ca să-l felicit şi l-am întrebat: „Cum îţi merge?” Iar el mi-a răspuns cu bucurie:

– Ca la Sfântul Botez, mi-a dat Domnul în dar harul Său. Şi începând de atunci a îndurat uşor boala lui şi s-a sfârşit în mare pace, pentru că dulceaţa Duhului Sfânt covârşeşte toată dulceaţa lumii.

Domnul dă păcătoşilor harul Duhului Sfânt şi de aceea e tare credinţa noastră. Şi cum vom mulţumi Domnului pentru iubirea Lui pe care o simţim în fiecare zi şi în fieca­re ceas?

L-am întrebat pe un tânăr schimonah dacă n-a pierdut harul care i s-a dat la tunderea în schima cea mare. Trecu­seră douăsprezece zile de la tunderea în schima cea mare. Mi-a spus:

– Deşi sunt bolnav, simt în sufletul meu harul lui Dum­nezeu. Au mai trecut zece zile şi i-am pus din nou aceeaşi în­trebare şi el mi-a răspuns cu faţa veselă:

– Slavă lui Dumnezeu, simt mila lui Dumnezeu.

Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea; şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, şi să cureţe duhul meu de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte Domnul norodul Său, şi îndeosebi pe cei morţi, şi în fieca­re seară vărsăm lacrimi pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. Într-o zi am spus duhovnicului:

– Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fie­care noapte plâng pentru ei şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.

Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.

Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păca­tele tale?” I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de cei­lalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari”. L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.

Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. Îi plăcea să se gândească la pătimi­rile Domnului, cum Domnul, Împăratul slavei, a suferit atât de mult pentru noi, şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi. L-am întrebat pe acel nevoitor:

– Să mă rog pentru cei morţi? El a suspinat şi a zis:

– Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui.

După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei.

Sf. Siluan Athonitul, https://siluanathonitul.wordpress.com

 
Un comentariu

Scris de pe 14 iunie 2018 în SFATURI

 

Cea mai mare greseala a parintilor

parinti-si-copii-590x354.jpg

„Copiii mei nu trebuie să treacă prin greutăţile prin care am trecut eu” Un jurnalist şi scriitor american Jim Bishop scria: „Am întrebat odată un medic psihiatru ce anume considera drept cea mai gravă greşeală a părimţilor. Mi-a răspuns că greşeala cea mai mare pe care o fac cei mai mulţi este să-şi spună: „Copiii mei nu trebuie să treacă prin greutăţile prin care am trecut eu”. „De ce ar fi asta o greşeală?”, l-am întrebat. Răspunsul lui este demn de reţinut: „Ceea ce te face să fii omul care eşti, dacă eşti cu adevărat un om, este tocmai faptul că ai întâmpinat greutăţi, că a trebuit să depăşeşti anumite situaţii dificile, că uneori multe ţi-au stat împotrivă, că a fost important să te caţări, să te strecori, să te târăşti, pentru a ajunge în vârf.”

Pr. Anthony Coniaris, http://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 iunie 2018 în COPII, PARINTI, SFATURI

 

RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA

rug-inima-minte-oana-1024x684

Trezvia ne este de mare trebuinţă în lucrarea rugăciunii şi în cultivarea inimii, căci ea ajută mult la întoarcerea minţii către inimă şi mai apoi către Dumnezeu.1 Prin trezvie omul îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru, în strădania de a petrece pururi înaintea Feţei lui Dumnezeu şi de a-I împlini poruncile.

Potrivit tradiţiei ascetice, fără trezvia sau atenţia minţii în timpul rugăciunii nu ne este cu putinţă să împlinim prima şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Trezvia stăpâneşte fiecare mişcare a minţii şi a inimii, aşa încât întoarcerea omului către Dumnezeu să fie deplină şi în desăvârşită armonie cu Duhul Său, căci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos, Care râvneşte la întreaga inimă a omului. De aceea creştinul caută să se înfăţişeze înaintea Domnului la fiecare început de zi: îşi rânduieşte întreaga aşezare lăuntrică prin aţintirea minţii în inimă şi în felul acesta îşi are pururi toată simţirea şi cugetarea la Domnul.

O cale de a păstra această aşezare duhovnicească de-a lungul întregii zile estelucrarea de bunăvoie a osândirii de sine. Când omul se judecă pe sine cu asprime, căindu-se înaintea Domnului, toată mintea i se adună în inimă. Şi atunci poate să strige la Domnul „din toată inima” şi să afle îndreptăţire de la El. Prin osândirea de sine se statorniceşte în noi trezvia minţii şi de acum încolo „nu-i mai este uşor duşmanului să pătrundă prin înşelăciune”2 în inima noastră.

Atenţia credinciosului în timpul rugăciunii, care se mai numeşte şi trezvie rugătoare, se cuvine a se însoţi de stăpânire de sine şi răbdare. Acestea împiedică risipirea minţii şi o ţin neîmprăştiată în lucrarea rugăciunii. Într-adevăr, potrivit tradiţiei noastre ortodoxe, rugăciunea este ea însăşi o formă de trezvie, căci ea presupune neîncetata chemare cu un singur gând a Numelui Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Prima parte a rugăciunii este o mărturisire a credinţei în Dumnezeirea lui Hristos şi în Sfânta Treime. Partea a doua, „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, este spovedania celui care se roagă, recunoaşterea căderii omului (în dimensiunile sale personale şi universale), apăcătoşeniei şi a nevoii lui de mântuire. Cele două părţi ale rugăciunii, mărturisirea credinţei şi spovedania celui care se roagă, se completează una pe alta şi dau conţinut şi plinătate rugăciunii.

La început, această rugăciune cu un singur gând (…) este rostită cu voce tare. Mai apoi, ea se rosteşte lăuntric şi, în cele din urmă, prin împreuna-lucrare a harului, mintea coboară în adâncul inimii omului, unde Numele Domnului îşi află sălaşul ce i se cuvine. De aceea această rugăciune se mai numeşte şi rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii.

Chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos şi atenţia minţii la cuvintele rugăciunii cultivă în om o statornică aplecare spre rugăciune. Încetul cu încetul, rugăciunea devine starea firească a omului, veşmântul sufletului şi reacţia spontană a inimii la orice eveniment din sfera duhovnicească. Această stare duhovnicească îşi vădeşte însemnătatea mai cu seamă în ceasul morţii. Lucrarea rugăciunii minţii este, în cele din urmă, o pregătire pentru viaţa cerească, căci cel ce se nevoieşte îşi aduce mereu aminte de sfârşitul vieţii sale pe pământ. El învaţă să lepede toată grija cea lumească, aşa încât naşterea sa întru împărăţia cea veşnică să fie fără durere şi, pe cât este cu putinţă, lipsită de primejdii.3

Coborârea minţii în inimă nu se înfăptuieşte prin mijloace artificiale, cum ar fi postura corpului sau controlul respiraţiei. Fireşte, astfel de mijloace nu sunt cu totul lipsite de valoare; ele pot fi de folos mai ales în perioadele de început ale vieţii duhovniceşti, dar să nu uităm că este nevoie de îndrumarea unui duhovnic şi de smerenie din partea ucenicului. Noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă, însă numai prin harul lui Dumnezeu mintea poate să se coboare în inimă şi să se unească cu ea.

Din păcate, în rândul celor lipsiţi de experienţă duhovnicească domneşte adesea această confuzie, ba chiar înşelare, cum că ar exista o asemănare între Rugăciunea lui Iisus şi yoga, meditaţia budistă sau transcendentală şi alte practici exotice extrem-orientale. Însă asemănările sunt superficiale şi nu depăşesc nivelul „anatomiei” fireşti a sufletului omenesc. Diferenţa fundamentală dintre creştinism şi alte credinţe constă în aceea că Rugăciunea lui Iisus se întemeiază pe descoperirea Dumnezeului celui Viu, adevărat şi personal, Cel Unu în Sfânta Treime. Nicio altă cale nu îngăduie posibilitatea stabilirii unei relaţii vii şi personale între Dumnezeu şi cel ce se roagă.

În religiile orientale nevoinţa are ca scop despuierea minţii de tot ceea ce este mărginit şi trecător, aşa încât omul să se poată identifica cu un „absolut” impersonal. Acest „absolut” este considerat a fi „firea” originară a omului, fire care a suferit o anumită degradare şi degenerare odată cu intrarea în viaţa aceasta pământească, multiformă şi pururi schimbătoare. O astfel de nevoinţă este egocentrică şi întemeiată exclusiv pe voinţa omului. Datorită caracterului ei intelectual, ea nu izbuteşte să angajeze întreaga fiinţă a omului, prin aceea că desconsideră cu totul inima. În această tradiţie ascetică, toată strădania omului urmăreşte reîntoarcerea în acest „absolut” anonim şi suprapersonal şi dizolvarea în el. Prin urmare, scopul acestei nevoinţe este unul fundamental negativ: omul năzuieşte să-şi stingă sufletul („atman”) în oceanul anonim al „absolutului” suprapersonal („brahman”).

In lupta sa de a se elibera de toată suferinţa şi nestatornicia acestei vieţi trecătoare, ascetul oriental se cufundă în sfera noetică şi abstractă a aşa-numitei „fiinţe pure”, o sferă negativă şi impersonală în care omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, ci îşi contemplă doar propriul sine. În această formă de nevoinţă, inima nu îşi găseşte locul, iar progresul depinde exclusiv de voinţa omului de a reuşi. Upanişadele nu amintesc nicăieri că mândria este o piedică în sporirea duhovnicească sau că smerenia ar fi o virtute.Acestui fel de asceză îi lipseşte cu totul dimensiunea pozitivă a nevoinţei creştine, în care lepădarea de sine duce la îmbrăcarea cu omul cel ceresc, la însuşirea unui fel de viaţă mai presus de fire, al cărei izvor este Dumnezeu cel Unu şi adevărat, Care Se descoperă pe Sine omului. Chiar şi în formele sale cele mai nobile, lepădarea de sine pe care o practică budismul nu este decât jumătatea mai puţin importantă a problemei. Există şi primejdia ca mintea, petrecând în „întunericul despuierii“4, să se întoarcă asupră-şi şi să se minuneze de frumuseţea sa purtătoare de lumină. Însă, nepricepând că lumina aceasta este zidită, omul ajunge să se închine „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25). Şi când mintea cade în înşelarea îndumnezeirii de sine sau a idolatrizării de sine, atunci, potrivit cuvintelor Scripturii, „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Matei 12,45).

In cazul practicilor contemplative orientale omul nu Il vede pe Dumnezeu, ci se contemplă pe sine însuşi. O astfel de contemplaţie nu trece dincolo de hotarele firii zidite, nici nu se apropie în vreun fel de Adevărul Fiinţei primordiale, de Dumnezeul cel viu şi nefăcut, Care S-a descoperit omului. Practicile orientale pot să ofere o oarecare relaxare sau să sporească agerimea funcţiilor psihice şi intelectuale ale omului, dar „ce este născut din trup, trup este” (Ioan 3, 6) şi „nu poate plăcea lui Dumnezeu” (cf. Rom. 8, 8).

Doar prin pocăinţă se ajunge la deplina şi adevărata despuiere a minţii de toată alipirea pătimaşă de cele văzute şi vremelnice ale lumii acesteia. Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu, iar durerea inimii odrăslită de harul pocăinţei nu numai că dezlipeşte mintea de cele stricăcioase, ci o şi uneşte cu cele nevăzute şi veşnice ale lui Dumnezeu. După cum spuneam, despuierea minţii, ca scop în sine, nu rezolvă problema decât pe jumătate, pentru că rămâne o strădanie omenească ce nu depăşeşte hotarele lumii zidite. În creştinism, însă, ascetul se nevoieşte nădăjduind şi aşteptând ca sufletul să-i fie înveşmântat în harul lui Dumnezeu, singurul care îl poate duce la plinătatea vieţii veşnice pentru care a şi fost zidit.

Mulţi îl admiră pe Buddha şi îl compară cu Hristos. Buddha stârneşte admiraţia mai ales datorită înţelegerii sale pline de compasiune faţă de condiţia omului şi datorită iscusitei sale învăţături despre eliberarea de suferinţă. Însă creştinul ştie că Hristos, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, prin Patima, Crucea, Moartea şi Învierea Sa a luat asupră-Şi, de bunăvoie şi fără de păcat, toată suferinţa omenească, arătându-Şi astfel desăvârşita Sa dragoste. Prin aceasta a tămăduit zidirea Sa de rana cea aducătoare de moarte pricinuită de păcatul strămoşesc, făcând din ea o „făptură nouă” spre viaţa cea veşnică.

În lucrarea rugăciunii, durerea inimii este de mare preţ, pentru că prezenţa ei este semnul că nevoitorul nu este departe de calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a arătat dragostea desăvârşită faţă de noi prin suferinţă, la fel şi omului i se dă prilejul ca prin suferinţă să răspundă cu dragoste la dragostea lui Dumnezeu. Omul îşi exprimă dragostea prin rugăciune. Dacă ne rugăm, înseamnă că-L iubim pe Dumnezeu; faptul că nu ne rugăm arată că nu-L iubim, căci măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre. Sfântul Siluan identifică iubirea de Dumnezeu cu rugăciunea, iar Sfinţii Părinţi spun că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă. Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Il chemăm pe Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovniceşte şi biruim patima. Însă când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii şi atunci nimic nu-l împiedică pe vrăjmaş să ne răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă.

http://www.cuvantul-ortodox.ro, Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU

 
Un comentariu

Scris de pe 8 iunie 2018 în RUGĂCIUNE, SFATURI