RSS

Arhive pe categorii: SFATURI

Mesaj de imbarbatare catre crestini de la Sf. Valeriu Gafencu

Fruntea sus! Înainte! Curaj! Orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă. Orice cetate se cucereşte cu credinţă, bărbăţie, îndrăzneală, încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi în principal cu rugăciune. Să mergeţi pe cărarea cea spinoasă, prin suferinţele pe care le îndură creştinul iubitor de adevăr. Vreau să ştiţi că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare şi le privesc ca pe o stare de ispăşire: cu sufletul senin şi plin de pace, cu bucurie tainică şi cu multă nădejde. Vreau să ştiţi că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani şi ani în urmă l-am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă, încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică şi cu nădejdea fericirii viitoare. Îmi doresc zile multe pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să mă pregătesc sufleteşte. Toată dragostea sufletului meu.

valeriugafencu.wordpress.com

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Septembrie 2017 în SFATURI

 

Dragostea cea pretioasa si adevarata

paisios1[1]Dupa mine, dragostea este de trei feluri: dragostea trupeasca, care este plina de microbi spirituali, dragostea lumeasca, care este de suprafata, formala, ipocrita, fara profunzime si dragostea duhovniceasca, care este cea adevarata, cea curata, cea scumpa. Aceasta-i dragostea cea fara de moarte care ramane in „vecii vecilor”.

– Gheronda, si cum imi voi da seama daca am dragoste adevarata? – Ca sa-ti dai seama, trebuie sa cercetezi daca ii iubesti pe toti deopotriva si daca ii consideri pe toti oamenii mai buni decat tine. – Mi s-a racit dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele. – Seamana putina dragoste care ti-a ramas, pentru ca ea sa incolteasca, sa creasca, sa rodeasca si sa seceri dragoste. Apoi dragostea inmultita pe care o vei secera o semeni din nou si, incet-incet, iti vei umple hambarul, incat nu vei avea unde s-o pui, caci, cu cat semeni mai multa dragoste, cu atat se inmulteste mai mult. Sa spunem ca un taran are un saculet de samanta, pe care o seamana. Apoi aduna rodul si umple un saculet mai mare. Semanand apoi samanta din acest saculet, va umple un sac intreg. Iar cand aduna multa samanta si o seamana, va umple un hambar.

Pe cand, daca pastreaza samanta in saculet si nu o seamana, samanta va face viermi. Trebuie sa arunce samanta in pamant ca sa incolteasca, sa creasca si sa faca rod. Tot astfel se intampla si cu dragostea. Dragostea, ca sa se inmulteasca, trebuie sa o daruiesti. Insa cel care nu da chiar si putina dragoste pe care o are, seamana cu cel care are un pumn de samanta, dar o pastreaza si nu o seamana. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul. Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei darui.

Daca nu daruiesti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi, mama daruieste continuu copiilor ei, dar si primeste continuu de la ei, dragostea ei crescand mereu. Insa daca cerem dragostea celorlalti numai pentru noi insine si vrem ca toti sa ne dea, iar cand facem un bine ne gandim la rasplata, atunci nu avem o dragoste pretioasa, ci una ieftina. Atunci ne instrainam de Dumnezeu si nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Cei cu dragoste lumeasca se cearta care dintre ei sa inhate mai multa dragoste pentru sine. Cati insa au dragostea cea pretioasa, cea duhovniceasca, se cearta care dintre ei sa daruiasca celuilalt mai multa dragoste. Ei iubesc fara sa se gandeasca daca sunt sau nu iubiti de ceilalti, nici nu cer celorlalti sa-i iubeasca. Vor doar sa daruiasca si sa li se daruiasca, fara a vrea sa li se dea ceva sau sa li se daruiasca cineva. Oamenii acestia sunt iubiti de toti, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se si inrudesc. Dragostea fara a lua ceva in schimb! Sa nu facem fapte bune ca sa primim binecuvantari. Sa cultivam dragostea cea nobila, cea pretioasa, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumeasca si ieftina, cea plina de toata neputinta omeneasca.

– Gheronda, imi este greu sa-mi daruiesc dragostea acolo unde stiu ca nu o vor pretui. – Iti vine greu fiindca nu ai dragoste adevarata. Pe cel care are dragoste adevarata nu il preocupa daca dragostea lui este pretuita sau nu. Nici macar nu-si aminteste de jertfa pe care o face pentru aproapele sau, deoarece o face din dragoste curata. – Dar cum pot sa uit binele pe care-l fac? – Arunca-l in mare… Asa o sa-l uiti. Dar sa uiti si raul pe care ti-l fac altii. Si astfel vei aduna o bogatie duhovniceasca chiar fara sa-ti dai seama.

Pr. Paisie Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 Septembrie 2017 în DRAGOSTEA, SFATURI

 

PITAGORA – catre femei

pitagora-1Iubește-ți bărbatul cu cumpătare. Primește și împarte mângâieri. Nu îl ațâța! Fii jumătatea fără de care plăcerile sale nu pot fi întregi. Să nu fii niciodată prima care simte plăcerea.
Femeie, dacă ți-au scăpat câteva cuvinte grele împotriva bărbatului tău, spală-ți gura cu lacrimi.
Tânără fată înzestrată cu frumusețe, întreabă harnica albină dacă florile slujesc și la altceva decât la făcutul buchetelor.
Femeie, tu ești plăcerea bărbatului. Bărbatule, tu ești fericirea femeii.
Tânără fată, nu uita că înfățișarea nu e cu adevărat frumoasă, decât atunci când este oglinda unui suflet frumos.
Nevastă însărcinată, veghează asupra patimilor tale mai mult ca niciodată. Trebuie să fii înțeleaptă pentru doi. Copilul pe care îl porți va avea parte de roadele bunei tale purtări.
Fată tânără, ferește-te de acele munci grele făcute anume pentru bărbați care măresc mușchii și strică repede formele frumoase pe care Dumnezeu ți le-a dat pentru a te deosebi de sexul fraților tăi.
Femeie, nu înceta sa fii blândă și modestă. Păstrează-ți bunul simț și obiceiurile neprihănite. Nu te lepăda de gingășie. Ca să placi bărbatului, păstrează-ți feminitatea.
Iubirea este un lucru sfânt. De aceea să nu faci din iubire o vorbă goală.
Femeie, pentru a avea o viață fericită alături de jumătatea aleasă, ia aminte: capul femeii trebuie să stea pe umărul bărbatului.
Femeie, inima ta plăpândă trebuie să se sprijine pe sufletul unui bărbat.
Purifică-ți inima înainte de a îngădui iubirii să să sălășluiască în ea: chiar și mierea cea mai dulce se amărăște într-un vas murdar.
Soților, fiți asemenea a două râuri limpezi care se amestecă fără să își tulbure unul altuia apa.
Tânără nevastă, dacă vrei să ai o căsnicie frumoasă, ferește-te de nedreptatea de a avea întotdeauna dreptate în fața soțului tău.
Învață-i cât mai devreme pe copiii tăi să se deprindă cu munca, astfel îi vei face oameni încă de mici.
Tinere femei, nu spuneți zilei secrete nopții. Nu aprindeți focul dorinței în inima liniștită a unei fecioare prin povestiri necuviincioase.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 August 2017 în FEMEIA, SFATURI

 

Din indemnurile Sf. Valeriu Gafencu

Câte inimi îndreptate către tine, Doamne, dornice de o viaţă nouă în care să plutească pacea, armonia şi dragostea creştină. Am trăit cu sufletul între voi aceste sărbători. Fiecare clipă – o zi duioasă de vacanţă. Fiecare zi – o viaţă fericită! Cu bucurii noi, izvorâte din adâncurile fiinţei mele, renăscute prin harul Domnului Iisus Hristos. Sunt sănătos şi mulţumit. Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa în viaţă de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. E cea mai mare hotărâre şi dorinţă a vieţii mele. Cred că acesta e şi sensul trăirii omului: să iubeşti toată creatura lui Dumnezeu şi să faci bine.  Socot că e un mare dar de la Dumnezeu acela de a face bine în viaţă.  Cât sunt de fericit. Sufletul meu nu poate să exprime în cuvinte ceea ce simte. Să fii pătruns de conştiinţa nimicniciei tale ca om – în faţa lui Dumnezeu – şi să te ridici prin puterea credinţei şi a iubirii pe culmile cele mai înalte ale Idealului! Aşa păşesc în al douâzecişipatrulea an al vieţii mele. Cu credinţa în Dumnezeu şi cu dragoste nesfârşită pentru voi toţi ai mei, pentru tot neamul românesc, pentru cei buni şi cei răi, pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi. Rog pe Atotputernicul Dumnezeu să mă ajute.  Dumnezeu să-i ocrotească în toate, dăruindu-le un cuget senin şi o inimă creştină.

Penitenciarul Aiud, 10 ianuarie 1944

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Iulie 2017 în SFATURI

 

Pe cine iubesc oamenii

AristotelPrieten este cel care se bucură de bunurile și reușitele cuiva și care suferă de pe urma suferințelor lui. Sunt prieteni cei care socotesc drept bune și rele aceleași lucruri și care sunt prieteni, respectiv dușmani ai acelorași oameni. Cel care nutrește pentru altul acele lucruri care le nutrește pentru sine îi este în mod evident prieten. Oamenii îi iubesc pe cei drepți, muncitori, curajoși și generoși. Pe cei care nu trăiesc de pe urma altora, ci din munca lor, cei care trăiesc din munca pământului, mai ales cei care muncesc cu propriile lor mâini. Și pe cei cumpătați fiindcă nu sunt nedrepți. Și pe cei care nu se ocupă cu treburile publice, din același motiv.

Oamenii îi iubesc pe cei care nu sunt iubitori de victorie și nici amatori de ceartă, căci toți oamenii de acest fel sunt combativi, iar cei care combat, par să nutrească dorințe contrarii alor noastre. Oamenii îi iubesc pe cei care sunt îngrijiți ca aspect, ca îmbrăcăminte, ca fel de viață în întregime. Și pe cei care nu sunt critici ai greșelilor oamenilor, pe cei care nu sunt ranchiunoși, defăimători și care nu vor să știe nici defectele vecinilor, nici pe ale noastre – căci astfel acționează un om virtuos. Și pe cei care sunt asemănători nouă și care au aceleași ocupații și care doresc aceleași lucruri. Și pe cei care își iubesc prietenii absenți în aceeași măsură ca și pe cei prezenți și pe cei care nu își abandonează prietenii la nevoie. Oamenii îi iubesc pe cei virtuoși mai cu seamă pe cei buni în a iubi. Pe cei care nu se prefac în fața noastră, mai ales pe cei care au încredere în noi și ne spun chiar propriile lor slăbiciuni.

ARISTOTEL

 
8 comentarii

Scris de pe 11 Iulie 2017 în DRAGOSTEA, IUBIREA, SFATURI

 

Sfaturi duhovnicesti ale Sf. Simeon Noul Teolog

“Faţă de Dumnezeu trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa curată, ca toate câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de părintele tău, ca să faci tot ce îţi spune potrivit scopului pe care-îl urmăreşte, neadăugând şi netăind nimic; faţă de oameni trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca cele ce tu le urăşti, altuia să nu le faci; iar faţă de lucruri trebuie să te fereşti de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în faţa lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privinţă de conştiinţă.”

“Neascultând de un povăţuitor iscusit, nu-ţi dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scăderi şi greşeli ale tale.”

“Mintea încălzită de dorul lui Dumnezeu, nu mai acordă atenţie gândurilor străine de El. Inima nu se mai îngustează prin plăcerea pentru lucrurile mărginite la care se referă aceste gânduri, ci se încălzeşte de dragostea lui Dumnezeu cel nesfârşit şi îi cântă cu foc.” (Sfântul Simeon Noul Teolog – din Filocalie – Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni)

“Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeste, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înteleg duhovniceste este pretutindeni; căci e de față, fiind în toate si în afară de toate. El este în toate și aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoși (Ps. CXVIII, 155). ”

“Nu dărâma casa ta, voind să o zidești pe a vecinului. Să stii că lucrul acesta e obositor și greu. Ia seama ca nu cumva hotărîndu-te la aceasta, să o dărâmi și pe a ta și să nu poți să o zidesti nici pe a aceluia”.

(Din cele 225 de capete teologice si practice a le celui între sfinti părintelui nostru Simeon Noul Teolog egumenul Mănăstirii Sfântul Mamas de Xirokerkos, una sută capete făptuitoare si de Dumnezeu cuvîntătoare – practice si teologice.)

“Căci strugurii mai întâi sunt călcaţi de oameni şi apoi sunt zdrobiţi sub piatra şi le storc tot mustul; dar pe omul în care intră frica de Dumnezeu, însăşi aceasta frică îl face să fie călcat de toţi oamenii. Iar când aceea a curăţit şi a zdrobit desăvârşit simţirile sale trupeşti de mândrie şi slavă deşartă, atunci sfânta smerenie, piatra cea înţelegătoare, cea prea uşoară şi bună, căzând de sus şi storcând toată umezeala poftelor trupeşti şi a patimilor, nu lasă fără de folos sufletul stors, ci-l adapă cu izvor de lacrimi, izvorăşte apa cea vie, tămăduieşte rănile păcătoase, spală puroiul şi rănile, şi zăpada nu este atât de strălucitoare cum se vede acest om.” (Sf. Simeon Noul Teolog despre pocaință ca drum de la moarte la Înviere)

„Maica Domnului este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al fiului ei ”. (Filocalia vol. VI. P. 155)

“Postul, acest doctor al sufletelor noastre, (…) îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintescă de păcatele şi de lipsurile sale.”

„Tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.”

“Sârguieşte-te să nu superi pe cineva fie cu cuvântul, fie cu fapta, ci să-i mângâi pe aceia care sunt supăraţi de alţii, pe cât e cu putinţă.”

“Dumnezeu este Lumină şi cei pe care-i face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. Cei ce n-au văzut această Lumină, nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină.”

“Pe toţi suntem datori, noi cei credincioşi, să-i privim ca pe unul şi în fiecare să socotim că este Hristos.”

“Cunotinţa sporeşte pe măsură ce fiecare se preface, intrând în unire cu harul îndumnezeitor. Într-o persoană desăvârşită nu va mai rămâne loc pentru “inconştient”. Totul va fi pătruns de lumina dumnezeiască.”

“Inima curată aduce mintea în stare de a cunoaşte pe Dumnezeu. Curăţia inimii este temeiul cunoşinţei noastre duhovniceşti.”

“Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor și curățește sufletul de întinăciunea pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenșa Sfântului Duh și reaprinde și încălzește și face înfocată inima și o înflăcărează de dragostea și de dorul lui Dumnezeu.”

“Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însuşi. Dacă aceasta este permanentă, se evită toate păcatele şi omul face numai binele de toate felurile, adică se deprinde cu toate felurile de bine şi acestea sunt virtuţile.”(din Filocalie – Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni.)

“Omul care este obişnuit să se împotrivească îşi este sieşi o sabie cu două tăiuşuri, ucigandu-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinandu-l de viaţa veşnică”. (din Filocalie -225 capete teologice practice )

“Focul de te încălzeşte şi tu nu te aprinzi, lumina te luminează şi tu eşti orb, viaţa te-a adumbrit şi nu S-a unit cu tine, apa cea vie a trecut prin sufletul tău ca printr-o trestie fiindcă te-a găsit nevrednic”

„Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac.” (Cele 225 de capete teologice şi practice, II, 23, în Filocalia, vol.VI,I.B.M., Bucureşti, 1977, p.59.)

“Sfântul Duh împlineşte voinţa comună a Celor Trei, fiind trimis de Tatăl şi transmis de Fiul.”

„Duhul înnoirii dăruieşte credinciosului ochi şi urechi noi”. (Cateheze II, Paris, 1964).

“Cel ce s-a îmbogățit cu bogăția cerească, adică cu prezența si sălășluirea Celui ce a zis: – “Eu și Tatăl vom veni și locaș ne vom face întru el” (Ioan XIV, 23), știe în cunoștința sufletului de ce mare har s-a împărtășit și ce mare comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca și cu un prieten, stă cu îndrăznire în fața “Celui ce locuiește în lumina cea neapropiată” (1 Tim. VI, 16).”

“Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni.”

“Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele fecioare şi curate”.

“Fiecare judecă din starea ce o are el, şi pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate. ”

“Fiind jos nu cerceta cele de sus… “

Sf. Simeon Noul Teolog, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Iulie 2017 în SFATURI

 

Personajele din romanele lui Dostoievski reprezinta modele pentru omul crestin de astazi

dostoievski1„Arta este o necesitate umană primară, ca pâinea şi apa. Nevoia de frumos, ca şi creaţia care o întruchipează, este inseparabilă de om, iar fără ea omul poate că n-ar dori să traiască pe pământ.” (Dostoievski)

F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.

De vorbă cu părintele Zosima

La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

Dostoievski pune în stareţul Zosima tot ce este mai frumos în sufletul unui om: dragostea, blândeţea, bucuria, compasiunea, fericirea. Părintele Zosima, stareţ peste două sute de călugări, era un monah plin de viaţă, un om luminos care proclama iubirea ca fiind cel mai înalt sentiment. El considera că “oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că “viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Stareţul îi învăţa pe ucenicii săi că raiul este posibil şi pe pământ cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că “fiecare în parte este vinovat pentru toţi (…) şi pentru fiecare dintre ei în parte”.

Era înţelept cu adevărat, fiind în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul anilor, bătrânul stareţ a fost ca o “mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Zeci de oameni veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Zosima a îmbinat înlăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, mărinimia, simplitatea, o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Înţelepciunea Părintelui Zosima era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de profunde, încât era în stare să înţeleagă bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti.

Dostoievski pune în cuvintele stareţului Zosima esenţa teologiei Bisericii, mila lui Dumnezeu faţă de noi: “Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. De altfel, la întrebarea unei femei cum să creadă în Dumnezeu, stareţul îi răspunde: “Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi din toată inima pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. Din marea iubire a lui Zosima va izvorî smerenia, când acesta se scoală de pe patul de moarte şi face o metanie în faţa lui Ivan Karamazov, pentru ca acesta să îl ierte pe tatăl său.

Întreaga viaţă şi trăire duhovnicească ale stareţului Zosima devin pilde vii pentru ucenicii şi credincioşii săi. Acesta îi îndeamnă să citească în toată vremea Sfânta Scriptură: “Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului! Parcă lumea întreagă, şi omul, şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă un nume, şi asta pentru vecie!” şi să se întoarcă la tradiţiile poporului: “Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-I vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta credinţă pe oaspeţii noştri ce s-u rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce preţ mai are învăţătura lui Hristos când nu vine să se adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare”.

Sonia – model de pocăinţă

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre Învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

Spre deosebire de Raskolnikov, care credea ca ucisese un parazit, şi nu se simţea deloc vinovat de fapta săvârşită, Sonia are mereu în faţă conştiinţa că greşeşte, că păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, dar şi nădejdea iertării şi a mântuirii. Ea îl îndeamnă pe Raskolnikov să se predea, zicându-i că suferinţa e un lucru mare şi sfânt, că mereu în suferinţă respiră o idee.

Înainte de a se preda, Raskolnikov vine să ia de la Sonia crucea din lemn de chiparos, pe care şi-o atârnă de gât, semn că s-a decis să-şi poate crucea. Deşi Raskolnikov o respinge, Sonia îl urmează de departe pe acesta pe drumul spre poliţie, apoi se mută în Siberia unde fusese trimis pentru ispăşirea pedepsei, ca oarecând mironosiţele femei pe drumul Golgotei.

Sonia rămâne un mister pentru Raskolnikov, care nu pricepe cum, în Siberia fiind, ea reuşise să fie îndrăgită de toţi deţinuţii, care o cunoşteau foarte bine, la fel şi soţiile şi ibovnicele care o vizitau. Când o vedeau deţinuţii îşi scoteau căciulile, o salutau: “Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!”. Ea devine model de viaţă şi trăire pentru acei oameni izolaţi, cărora le zâmbea cu blândeţe, ajutându-i, dându-le sfaturi şi leacuri când erau bolnavi. De ce mister? Pentru că însuşi Dostoievski nu vedea omul decât în mişcare, în contradicţii mistuitoare, în devenire: “Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, şi chiar dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om”.

Ultima scenă a romanului, cea a întâlnirii dintre Raskolnikov şi Sonia, reprezintă scena în care eroul este salvat, ca şi Faust de către Margareta, prin dragoste. Dragostea îi regenerează pe amândoi, căci inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.

Aleoşa Karamazov – omul lui Dumnezeu

Critica literară a apreciat că în romanul Fraţii Karamazov Dostoievski a pictat cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox. Viziunea serafică a scriitorului despre o societate creştină posibilă este reprezintă în roman de Aleoşa, mezinul Karamazovilor. Din spusele scriitorului aflăm despre el că este un tânăr de douăzeci de ani, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui. Nu este nici fanatic, nici mistic, deşi “se hotărâse să ia calea mânăstirii, singura cale ce-i captase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii”.

Aleoşa este înclinat spre rugăciune, având o fire sensibilă moştenită de la mama sa. Discret până la anulare, fire cinstită, iubit de toţi, serios, fără de orgoliu şi răzbunare, lipsit chiar de instinctul erotic (chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul său, avea să-i spună: “Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi”), foarte apropiat de părintele Zosima, de care se legase cu toată ardoarea primei iubiri. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte, Aleoşa aplanează tensiunile şi aduce de fiecare dată pacea. Într-un singur cuvânt, se poate spune că Aleoşa este omul lui Dumnezeu în romanul Fraţii Karamazov, precum prinţul Mîşkin în romanul Idiotul.

Aleoşa Karamazov este, în subsidiar, un model mesianic, “un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat totul prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine”. S-a spus despre Aleoşa că este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. Autorul însuşi mărturisea, spre finalul vieţii: “Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist”. Este Aleoşa Karamazov un viitor sfânt? Posibil. Nichifor Crainic spunea că “Aleoşa este realismul creştin pe două picioare”.

O trăsătură caracteristică personalităţii lui Aleoşa Karamazov este dragostea pentru semenii săi. Îi erau dragi oamenii, toată viaţa păstrând o încredere oarbă în ei. În felul lui de a fi era ceva care te făcea să-ţi dai seama că nu voia să judece pe nimeni şi că în niciun caz n-ar fi fost în stare să condamne ceva. Ai fi zis, chiar, că admitea fără să cârtească orice josnicie, deşi adesea se simţea cuprins de o tristeţe amară. Poate tocmai de aceea, oriunde apărea Aleoşa toată lumea ajungea să-l îndrăgească. Trebuie adăugat că Aleoşa era o fire iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruinţă adevărul şi credea în el şi care, purtând în sine aceste crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri. Era însufleţit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-şi jertfească şi viaţa pentru a le împlini. Începe să pătrundă în credinţa nemuririi sufletului şi în existenţa lui Dumnezeu, ceea ce îl face să exclame mai târziu: “Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură”.

Sunt personajele lui Dostoievski modele pentru omul creştin de astăzi? O întrebare la care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să răspundă.

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/06/09/dostoievski-dialectica-ortodoxa/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Iulie 2017 în DUMNEZEU, SFATURI