RSS

Arhivele lunare: august 2017

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Parinti harismatici contemporani

204847.pFiecare om, atunci cand cunoaste o alta persoana, mai mult, un staret sau un sfant, are o traire si o experienta personala, care poate fi diferita de cea a aproapelui sau, de a fratelui sau. Cred ca ceea ce-i caracterizeaza pe Parintii sfinti sunt: marile virtuti, dragostea pentru Dumnezeu, smerenia s.a.m.d. Insa, in primul rand faptul ca fiecare ditnre ei si-a pastrat personalitatea sa. Alt caracter avea Parintele Porfirie, altul Parintele Efrem de la Katunachia, altul Parintele Porfirie, altul Parintele Sofronie, altul Parintele Iacov.

Nu erau asemanatori, insa fiecare era el insusi: curatit de patimi si pacat, era el insusi cu caracterul, varsta, cunostintele, originea, epoca sa, si toate acestea. Parintele Athanasios (viitor Mitropolit de Limassol) alaturi de Parintii  Efrem Katounakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul Gheronda Iosif -1988 Din experienta mea acesti oameni se caracterizau de un mare echilibru, erau oameni foarte echilibrati. Nu erau dezechilibrati, erau foarte echilibrati si foarte iubitori de oameni.

Nu te introduceau in dileme, din contra, te scoteau din ele. Nici nu iti prezentau un Dumnezeu care ar fi fost o problema, ci un Dumnezeu care era solutie a tuturor problemelor. De aceea si oamenii alergau la ei, pentru ca ii odihneau, nu plecau de acolo plini de probleme si obositi, ci plecau odihniti si ursurati sufleteste. Erau oameni care stiua sa aiba si parerile lor personale, dar se plecau la puterea de intelegere a fiecaruia. Stiau sa iconomiseasca un suflet si sa il sfatuiasca cum sa infrunte duhovniceste situatia in care se afla. Nu se pronuntau in relatie cu ceilalti facand referire la trairile personale. Nu spuneau: „eu sunt pustnic, si ca sa fii ca mine trebuie sa te faci pustnic”. Ramaneai acolo unde esti tu, nu acolo unde sunt ei. In general, de-a lungul timpului am vazut ca toate cate au lucrat, i-au adus la o stare de desavarsire in Hristos, in care nu exista nici o exagerare, ci o cale de mijloc, un nemarginti echilibru si pace.

Acesti oameni nu aveau caractere neslefuite. Era un lucru foarte limpede, ca o mare linistita, pe care plutesti cu mare bucurie. Nu erau taiosi in cuvant acesti oameni. Nu este de vina Evanghelia, ci noi suntem de vina, care traim in mizeria noastra si o scoatem afara. Ca o continuare a ceea ce spuneam, mai inainte, despre oamenii sfinti, este ca acestia ne arata icoana desavarsita a omului in Hristos. Toti acesti oameni erau armoniosi, echilibrati, nu erau hilari, nu iti dadeau impresia ca au o veselie irationala, ca sunt naivi, ca sunt oameni cu capul in nori, ca nu sunt realisti. Nici prostia nu este un lucru bun, nici naivitatea, usuratatea si neseriozitatea. Precum nu este buna nici deznadejdea si strea de jalnic plans. Sfintii, in acelasi moment in care plangeau pentru durerea omeneasca, in acelasi timp erau bucurosi, plini de dulceata cu care ii imbratisau pe toti, nu ingaduiau intunericul in sufletul omului. Poate spune cineva: „Acest lucru este usor pentru fiecare dintre noi?” Nu este, cu siguranta avem un drum de parcurs pana acolo.

Nu este un lucru usor, nici o prefacatorie. Sa ne prefacem acum ca suntem ca si Parintele Emilian? Nu se poate. Trebuie sa treci si tu prin ce a trecut Pr. Emilian. Trebuie sa te comporti ca si P. Emilian. Altfel vei fi un exemplu rau de urmat. Trebuie sa te afli pe tine insuti. Tu nu esti Emilian, esti Adrian esti Athanasie, esti Ignatie, vei deveni ceea ce esti cu trecutul pe care il ai. Altfel sigur vei pierde harul lui Dumnezeu si iti vei pierde si sufletul. Cred ca mutilarea sufleteasca si strivirea personalitatii omenesti nu apartin Evangheliei. Evanghelia salveaza persoana, nu o zdrobeste. Scoate toxinele, patimile si pacatul, insa mantuieste pe om. De aceia si acesti sfinti ii acceptau usor pe ceilalti. Inca si pe oamenii cunoscuti fiind ca patimasi si pacatosi, ii indreptateau in asa fel, incat credeai ca sunt sfinti la sfarsit. Staretul Paisie, inca si pe diavol nu vroia sa il jicneasca. Si nu ii spunea diavol, niciodata nu ii spunea diavol. Ii spunea „sarmanul tangalache”, si credeai ca este sarmanul ursulet cu care te joci, si care este atat de sarman si simpatic. Era „sarmanul lui tangalache”. Ii asculti pe altii cum spun diavolului: „de trei ori blestematule”, atotraule”, „arza-te-ar focul iadului!”. Pentru gheronda era un sarman. Odata cand se ruga, diavolul ii scoate limba si il facea necazi, iar el spune: „Copilul meu, acesta ce a facut, saracul!”. Si cand mergeam si ii spuneam diferite lucruri ce se intamplau in Sfantul Munte, sau despre Parintii care petreceau in nepasare, intotdeauna gasea astfel de moduri de a-i indreptati, si in final credeai ca sunt sfinti. Ii si indreptatea, si iti semana ganduri bune gasind si faptele lor bune: „Nu te uita la asta, spunea, are atatea lucruri bune acest om, incat aceasta este fara importanta inaintea faptelor bune celor multe!”. Pentru ca insusi el era un astfel de om.

 Vedea oamenii cu ochii lui Dumnezeu, nu cum ii vedem noi.  Si lacrima o numea „datatoare de bucurie”. De ce spunea asta? Socotea ca lacrimile si plansul curata pe om. Si era curatit de patimi. Cand l-am cunoscut pe Parintele Sofronie, fiind cu Parintele Iosif, cu adevarat am simtit ca acesta este icoana omului desavarsit. Desavarsit, asa mi s-a parut! Asta a fost simtirea mea personala pentru acest om. Sfintii nu au o veselie irationala, nici nu sunt nesimtitori fata de durerea aproapelui, o traiesc. Si traiesc toata instrainarea omului de Dumnezeu, dar pentru ca sunt sanatosi sufleteste, traiesc totul asa cum traieste Dumnezeu. Oare Dumnezeu nu simte durerea omului? Este fara simtire? De ce nu Il apuca depresia, sa ia pastile? Pentru ca este Dumnezeu. Vede altfel lucrurile. Se misca in alt spatiu. Nu este un spatiu care neaga realitatea, dar le vad pe toate in cadrul proniei lui Dumnezeu. Si spun: „Uite, pot fi asa lucrurile, dar Dumnezeu este mai mare decat aceste lucruri. Nu va parasi Dumnezeu lumea. Pentru ca nu sunt eu cel care va mantui lumea, ci Dumnezeu o va face”. Si nu se nelinistesc sau intra in panica. Toate cu credinta in Dumnezeu.

corortodox.blogspot.ro

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 august 2017 în Uncategorized

 

Asa sunt datori barbatii sa-si iubeasca femeile

sot_si_sotie_0-590x412„Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 28-30). Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ne proiectează o imagine mai puternică, un exemplu mai viu. Totodată ne conduce mai aproape şi cu mai multă limpezime de încă o îndatorire a noastră.

Ca să nu spună cineva că, „Acela Dumnezeu a fost şi S-a dat pe sine”, de aceea Pavel zice: „Aşa sunt datori şi bărbaţii…”. Prin urmare nu e vorba de o harismă, de un dar, ci de o îndatorire, de o obligaţie. După ce zice, „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri”, adaugă: Căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte”. Şi cum este femeia trup al tău? Citim în cartea „Facerii” că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe femeia pe care Dumnezeu a plăsmuit-o din coasta lui, a spus: „De data aceasta iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Facere 2, 23).

Aşadar, aşa cum Domnul îngrijeşte cu blândeţe de Biserică, adică de noi toţi, pentru că suntem mădulare ale Lui, trup al Lui şi oase ale Lui – şi asta o cunoaştem bine noi, cei ce participăm la Sfintele Taine –, la fel şi bărbatul este dator să se îngrijească cu blândeţe de soţia lui, pentru că din el s-a zidit, este bucată din trupul lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur, ganduridinierusalim.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 august 2017 în CASATORIE

 

Celor nevrednici care ne conduc tara

dormiDormi, române, dormi la cârmă,
Avem tot ce ne dorim,
În țară nu-i sărăcie
Şi de lipsuri noi nu ştim.

Nu avem copii pe stradă –
Ei de mame nu-s lăsați,
Nu avem orfelinate,
Nici copii abandonați.

Nu ducem grija de mâine,
Căci sistemul e prosper,
Nu avem români pe-afară,
Nu avem niciun şomer.

A crescut natalitatea –
Românii se înmulțesc,
Mamele fac mulți copii,
Nu se plâng cu ce-i hrănesc.

Bătrânii nu ştiu de lipsuri,
Prin azile ei nu mor,
Pensiile-s colosale,
Avem chiar un brav popor.

Spitalele sunt dotate –
Au condiții de hotel,
Niciun medic nu ia şpagă,
Ba sunt chiar miloşi de fel.

Aşadar, te odihneşte!
Fiindcă destul ai muncit,
Îţi meriţi din plin salariul –
Fie-ți somnul liniştit!

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 26 august 2017 în ELENA J.

 

Despre frica – un articol de exceptie

steinNicolae Steinhardt fusese chemat în calitate de martor, să spună despre cei deja arestați că în prezența lui, au purtat „discuții dușmănoase”. Că au complotat „împotriva orânduirii de stat”. Nicilae Steinhardt trebuia să-i facă pe securiști să înțeleagă de la bun început că nu încape negociere: nu va fi martor al acuzării, nu-și va trăda prietenii.

După opt ore de discuții, tot n-a semnat  declarația în forma în care i se cere. I se dă timp de gândire până luni. Are trei zile să se hotărască. Când ajunge acasă, este întrebat de către tatăl lui:

„Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării”.

Fiul îi răspunde. Îi spune cât de teribilă e închisoarea, că el, tatăl lui, e bătrân și că va rămâne singur cu o pensie mică. Îi spune că „perspectiva închisorii, a suferinței și, pe deasupra, gândul la nenorocirea lui” – îl îngrozesc. Și iată răspunsul tatălui:

„E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro, de altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia.  După alte opt ore de anchetă, refuzând statutul de martor al acuzării, Steinhardt e arestat.

Dacă i-a fost frică, știind ce-l așteaptă? Steinhardt povestește că, în luna decembrie a acelui an, 1959, bănuind iminența arestării, așteptând în fiecare zi să fie „luat”, a trăit frica în valuri.

„Mi-e frică (o frică bine înfiptă în tot trupul) și de mai mult. Mi-e teribil de frică, nici nu știam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, și nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică așa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuși în stare – încă în stare – s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănțăne dinții, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde.”

„Splendoarea” fricii constă în faptul că ne dă identitatea. Suntem, în măsura în care ne este frică. Pentru că în frică suntem confruntați cu posibilitatea de a nu mai fi, ne descoperim din plin ca fiind. Abia în fața perspectivei că nu voi mai fi îmi iau în brațe eul. Frica îi trasează acestuia conturul. Am nevoie de contracția de ființă pe care o obțin prin frică (în frică mă adun în mine), pentru a afla cât de mult sunt. Concluzia e că frica mă face neliber, de vreme ce ea mă ține agățat de viață și de ființa mea. Frica e capitalul meu de ființă șantajabilă. Din pricina ei se poate face cu mine orice. Prin frică aflu că-mi port ființa ca pe suprema povară a vieții. Instinctul fricii îmi spune că viața e bunul meu cel mai de preț și că, pentru ea, trebuie să fac orice. Din faldurile fricii se iscă „instinctul de conservare”. Vrând-nevrând, câtă vreme vreau să trăiesc, sunt, astfel, la cheremul ei. Sunt condamnat la frică. Dar ce lucru straniu! De aici rezultă, potrivit unei logici severe, că, pentru a mă elibera de frică și a deveni cu adevărat liber, puternic și curajos, trebuie să pot ca în orice clipă să mor. „Frica liberă” este frică învinsă și, de aceea, în mod esențial, curaj. Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber. Dar e cu putință, de pe teritoriul animalității mele, și temeinic înfipt în ființă cum sunt, un asemenea lucru?

Când Steinhardt își ia valiza și se duce la anchetă cu gândul că se află de-acum pe drumul închisorii, al suferinței și al morții, el realizează că a început să negocieze cu frica. Steinhardt duce cu el, în valiza lui, frica și curajul. El află că  negocierea care a început, ca să aibă ca rezultat preschimbarea fricii în curaj și neatârnare, trebuie să sfârșească cu învățarea morții. Dacă frica te ține cu orice preț lipit de viață, eliberarea de ea și curajul de a hotărî singur ceea ce urmează să faci presupun familiarizarea cu neființa ta.

contributors.ro

 

 
4 comentarii

Scris de pe 22 august 2017 în DUMNEZEU

 

Liviu Rebreanu – Padurea spanzuratilor: Dumnezeu si Neamul Romanilor

liviu-rebreanuNumai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă. Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme, şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu. Nu, nu legile… Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile. Mare deosebire.

Civilizaţia stârneşte în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ţi ofere niciun răspuns. În locul credinţei a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea să-l vâre într-o formulă ingenioasă, şi pe urmă să-şi frece mâinile şi să zică: „Poftim, am cucerit şi pe Dumnezeu!”.

Omul când suferă e mai egoist şi nu simte suferinţa aproapelui. Numai moartea ne împacă aievea cu lumina şi cu Dumnezeu. Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!… Dumnezeu e veşnic nou în sufletul bietului om. Deodată cu Dumnezeu se pierde şi liniştea sufletului, şi sufletul pe urmă se chinuieşte şi se zdrobeşte fără reazim în vâltorile vieţii şi bâjbâie în beznă, întocmai ca un copilaş care ar porni singur în lumea largă, în miez de noapte.

A iubi Romania, cel mai scump ideal!

Îmi fac impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin… Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunerecul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse? Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului? O fi deşartă chiar râvna aceasta? Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nicio valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!? Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!

În clipa însă când îi era sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiţei o icoană cu Iisus Hristos răstignit pe cruce. Şi atunci toată întristarea i-a dispărut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu îi alina inima… O viaţă de om nu e îngăduit să primejduiască viaţa patriei! Trebuie să ne dăm toate silinţele ca să facem din odorul nostru un om şi un caracter!

În sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou şi martir a înteţit râvna de muncă şi a învăpăiat un ideal. Peste toate gândurile şi închipuirile micuţului însă plutea veşnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu… Domnişoara Maria, de altfel, îşi binemeritase norocul. Fusese fată cuminte, aşezată, fără fumuri şi cu mare credinţă în Dumnezeu.

Astfel întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând şi iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruieşte oamenilor bucurii pe pământ şi veşnică fericire în cer. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: „Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apostol… Apostol…”. Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit. Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri.

https://veghepatriei.wordpress.com/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 august 2017 în DUMNEZEU, ROMANIA

 

Misiunea tinerei generatii – Mircea Vulcanescu

vulcanescuCea dintâi misiune a tinerei generații este să asigure unitatea sufletească a românilor, să șteargă deosebirile regionale în măsura în care înseamnă altceva decât nuanțarea unui aceluiași suflet național.

A doua misiune a tinerei generații este să exprime în forme universale acest suflet românesc, să găsească formele autentice de viață cele mai potrivite acestui popor, în literatură, filosofie, artă, teologie și știință și să le strălucească în ochii lumii întregi.

Dacă tineretul acestei țări nu reușește să reducă idealurile omenești  centrifugate ale românilor din diferite colțuri ale țării într-un singur chip al omului românesc, unitatea politică a acestui neam mi se pare amenințată.

A treia misiune a tinerei generații este pregătirea pentru ceasurile grele care pot veni. Să înfăptuiască sufletește pentru apărarea neamului ceea ce generația predecesorilor ei a înfăptuit în atac. Să încerce să ocolească repetarea greșelilor din trecut și să fie gata să reziste pentru orice eventualitate, cu orice preț și în orice condiții. Misiune extrem de grea dată fiind configurația sufletească anarhică a tinerei generații și care nu va putea fi îndeplinită decât printr-o renunțare la lupta pentru autorealizare.

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 august 2017 în ROMANIA, TINERETE

 

Romanilor plecati in strainatate

copilN-am crezut s-ajung cândva
Să las țărişoara mea,
Să mă duc prin țări străine
Să muncesc pentru o pâine.

Că mă doare inima
Ce-am lăsat în urma mea,
Ştiind că soția-mi plânge
Şi de dor zilnic se frânge.

Iar copiii-s necăjiți
Că de tată sunt lipsiți
Şi mă ia dorul în noapte
Fiindcă de ei sunt departe.

Dar gândul că mă iubesc
Îmi dă puteri să muncesc.
Le-aud vocea şi-mi spun: „Tată!
Nu mai vii acas-odată?”

„Dragii mei, eu vă iubesc
Şi pentru voi mă jertfesc,
Tata vă îmbrățişează
Şi de-aicea vă veghează.”

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 august 2017 în ELENA J., ROMANIA