RSS

Arhive pe categorii: ZIUA JUDECĂŢII

Ce-ai facut tu ca sa meriti sa ajungi Acolo Sus ?

Viata e grea, e stresanta? E greu de trait? Lipsurile si necazurile te fac sa suferi? Trebuie sa te chinui ca sa traiesti? Inseamna ca nu stii cum e sa mori. Inseamna ca n-ai auzit de chinurile mortii, de remuscarile din ultimile clipe cand iti trec prin fata ochilor mintii, toate faradelegile si faptele reprobabile pe care le-ai faptuit, comparativ cu cele bune. Inseamna ca n-ai vazut niciodata un muribund zbatandu-se in chinuri, fara aer, fara vlaga, intr-o durere cumplita, ca nu ai auzit vaietele si implorarile disperate catre divinitate si nu i-ai urmarit privirea deznadajduita si cererea muta de ajutor. Inseamna ca nu stii ce te asteapta dupa moarte, ce “dare de seama” trebuie sa dai, de ce judecata o sa ai parte – fara avocati mincinosi si judecatori corupti, fara pile si spaga, fara amestecul politicului si presiunea presei. Ce vorbesti? Cand ajungi Acolo Sus, nu se intampla asa ceva.

Acolo Sus? Ce-ai facut tu ca sa meriti sa ajungi Acolo Sus? Muta-ti gandul ! Toata viata ai trait in minciuna si in pacat, in lene si delasare, in inconstienta si lasitate. Nu ai respectat nici legea si nici religia in care te-ai nascut si vrei Sus? De mic copil ti-ai mintit parintii si educatorii, ti-ai inselat prietenii, ti-ai neglijat educatia; apoi la maturitate te-ai destrabalat, te-ai imbuibat cu mancare si bautura, te-ai distrat cu femei si barbati, ti-ai mintit si inselat nevasta, ti-ai tradat prietenii, sefii de la serviciu, sefii de la partid (pardon- de la partide, ca nu ai scapat niciunul…), ai furat din bunul obstesc si privat, ti-ai vandut cinstea si votul pentru pomeni electorale sau avantaje ilegale. In biserica n-ai intrat decat la moartea parintilor – pe care i-ai neglijat si lasat in uitare si saracie, la manastiri te-ai dus numai in excursie, la Dumnezeu nu te-ai rugat decat atunci cand ai fost cercetat de organele statului si inainte de procese, sau bolnav fiind in spital, si vrei Acolo Sus ? Ma uit la anunturile de decese care apar in ziare sau la televiziuni – si ma minunez citind, la toti, dar absolut la toti, ca apare expresia “…si speram ca de undeva de acolo sus, ne privegheaza…” Mai fratilor, sunt multi oameni buni si buni crestini, dar nu toate lichelele si toti borfasii se duc Acolo Sus, ca doar nu-i guvern. Stai ca… nu-i chiar asa. Ce-as mai putea face, ce-ar trebui sa fac ?

Ce-ai putea? Mai nimic. Ai putea umbla in sezonul rece cat mai dezbracat posibil, ca sa acumulezi multa, multa…raceala, caci acolo unde o sa ajungi dupa moarte, vei fi primit cu multa, multa caldura. Se vor ocupa de tine cu atata atentie, mai ceva ca de parlamentarii care vin in teritoriu in perioada alegerilor. Nu-ti vor stirbi cu nimic prescriptiile consemnate, nu vor tergiversa lucrurile si nu vei fi vaduvit de nicio procedura. Si crede-ma, se zice ca sunt adevarati profesionisti, fac treaba de supracalitate si nu tin cont decat de legea si de statutul lor. Sa respecte legea si statutul ? Nu cred. Unde se mai intampla asa ceva ? Unde ? Acolo Jos !

Traian Calancia

Reclame
 
7 comentarii

Scris de pe 5 septembrie 2014 în MOARTE, NECREDINTA, PACATE, ZIUA JUDECĂŢII

 

Pr. Constantin Sarbu: „Aveti grija ca vor veni timpuri grele !”

Părintele Constantin Sârbu şi-a prevăzut sfârşitul. Ana Cristea ne povesteşte: Pe data de 3 octombrie 1975 urma să plec la băi. Aveam canon să nu mă împărtăşesc până de Crăciun. Totuşi, la sfârşitul lui septembrie, ştiind că plec, Părintele îmi spune: – Pregăteşte-te să te împărtăşeşti duminică. – Dar cum, Părinte? Am canon să nu mă împărtăşesc până la Crăciun. – Ştiu eu ce-ti spun. Tu pregăteşte-te, duminică te împărtăşesc. De atunci presimtea el sfârşitul lui. La întrebările noastre, Matilda (Cocuta) Mircea îşi încheie amintirile spunându-ne: În vara anului când a murit, l-am visat pe Părintele Constantin Sârbu în curtea bisericii unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Când i-am povestit mi-a zis: – Când voi pleca eu. – Dar unde te duci? – Vreau să mă duc în străinătate (nu voia să spună că va muri). – Dar ce să cauti acolo, Părinte? – Aşa o să vă uscati şi voi cum e pădurea asta uscată. Aveti grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoti, uşile încuiate, au să plângă lacătele la uşi, că nu va mai fi cine să facă slujbă. Să vă duceti după un preot cu un picior încăltat şi unul descăltat. Cât îi aveti acum, cercetati-i şi împărtăşiti-vă. Atunci se va închide cerul şi nu veti mai avea de unde lua credintă. Aceea pe care o aveti, aceea să o păstrati. Să nu vă mândriti, să nu mintiti, faceti bine, căci dacă faceti păcate piere şi credinta. O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo şi dacă faceti o faptă bună mai prinde şi ea viată, e veselă. Dar dacă voi nu faceti nimic, nu postiti, nu vă rugati, nu faceti milostenii, se micşorează, se micşorează… şi gata.

Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Moldova Ortodoxă

 
2 comentarii

Scris de pe 25 august 2014 în SPOVEDANIE, ZIUA JUDECĂŢII

 

Minunea de pe masa de marmura – femeia care a murit si a inviat

La Țeghea, într-o seară de iarnă

Această fascinantă poveste aveam s-o ascult în anul 2001, în seara Lăsatei Secului, într-o îndepărtată mânăstire de maici din părțile Săt­marului: Mânăstirea Țeghea. Din pricina ninsorilor ne­miloase din ultimele zile, doar câțiva mireni se încumetaseră în­tr-acolo. Mă aflam sin­­gur, cu maica stareță Ema­­nue­la, într-o bi­seri­cu­ță ma­­­ra­mureșeană, încon­jurată de câmp, câmp alb și ne­măr­­ginit, prin pe­reții de lemn au­zeam vuietul nă­prasnic al vân­tu­rilor înfuriind ză­pada și, ceva mai de­parte, cân­te­cul abia deslușit al călugă­ri­țelor, adunate la ultima vecernie dina­intea Postului Mare.

Maica stareță îmi povestea, prin­tre altele, cum a îm­brăcat ea hai­na călugăriei. „Cu vreo 20 de ani în ur­mă, am auzit că pe țăr­mul mă­rii, la Constanța, ar exis­ta o femeie care a murit și a în­vi­at. Curiozitatea lai­cului m-a îm­pins într-acolo. Într-ade­văr, așa era! Mai mult, în ur­ma «morții», fe­meia aceea se pre­schimbase total: deve­nise unul dintre oa­menii cei mai cre­dincioși pe care i-am cu­nos­cut vreodată. După o noapte întreagă de confe­siu­ne, ea mi-a spus: «Mâi­ne vom merge amân­­­­două la Techir­ghiol, la pă­rin­tele Arsenie Papacioc, și el îți va spune un cuvânt care-ți va schimba des­tinul.» Și, într-ade­văr, a doua zi, doar văzân­du-mă, pă­rintele Ar­senie mi-a zis: «Femeie, tu ai fi bună de mo­nahie». De atunci, n-a mai fost altă cale pen­tru mine decât mâ­năstirea.”

Nu mi-a venit să-mi cred ure­chilor: „O FEMEIE CA­RE A MURIT ȘI A ÎNVIAT?”. „Da, e adevărat. Tră­iește și azi, numele ei este Olga.” Maica stareță n-a vrut însă să-mi spună mai mult. Fă­cuse un legământ cu femeia aceea, să nu mai vor­bească nimănui despre moartea clinică și despre trau­matizantele ei experiențe din acel răstimp. Toate aces­tea aveau să-mi fie povestite, în schimb, de un săt­mă­rean credincios, apropiat al Mânăstirii Țeghea, pe nu­mele lui Du­mitru Zimbru. Domnul Zimbru o cu­noaște de mult pe Olga, îi este prieten, o vizitează în fiecare vară și mărtu­ri­sește, de asemenea, că prima întâlnire cu această femeie i-a schimbat viața, lui și familiei sale. Multă vreme am stat în cumpănă, dacă ar trebui sau nu să fie publicate aceste lucruri tulbu­ră­toare, mă­car pen­tru motivul că citi­torului i-ar putea părea in­credibile. Au­zisem, desigur, despre nenu­mă­ra­tele situații de moar­te clinică, despre în­treruperile tempo­rare ale func­țiilor vieții – toate explicabile medical – dar ni­ciodată despre un caz cu atât de adânci rever­be­ra­ții religioase. Am vrut să plec eu însumi la Constan­ța, să o cunosc. Dar, din vorbă în vorbă, mi-am dat sea­ma că femeia aceea e atât de mo­destă și de smerită, încât cu sigu­ran­ță nu și-ar pune imediat viața în palma unui stră­in, mai ales… ziarist. Voi re­pro­duce deci spu­sele domnului Du­mi­tru Zimbru, cuvânt cu cuvânt, așa cum le-am auzit și eu, la Mânăstirea Țe­ghea, în seara zilei de 25 februarie 2001.

O autopsie amânată

„Olga s-a născut în anul 1946, în­tr-un sătuc din zo­na Botoșanilor. Pă­rin­ții, oa­meni cu frica lui Dumne­zeu, i-au insuflat dragostea față de cele sfinte și, într-adevăr, până la vârsta adolescenței, ea a fost foarte credincioa­să. Mai târziu, au furat-o însă ispitele vieții. S-a mări­tat, s-a mutat la Constanța, având o func­­ție bună într-o între­prin­dere, a lăsat cu totul deo­parte obiceiurile creș­tinești ale co­pilăriei. Se îm­brăca precum o oră­șeancă, trăia și gândea ca o orășeancă. Nu avea altă grijă decât a casei și a soțului ei.

În 1973, după trei-patru ani de la nașterea fiului său, sănătatea ei a început să se șubrezească. Simțea o durere mare în coșul pieptului, aproape de inimă, ame­țea, puterile o părăseau. A fost dusă în mare grabă la un spital bucureștean, iar aici medicii nu i-au dat altă șansă în afara unei intervenții chirurgicale pe cord, foarte riscantă și complicată. Operația a durat o noapte întreagă. Spre ziuă, lupta cu moartea a ajuns la final și chirurgii i-au declarat decesul. Tot ceea ce fusese ome­neș­te posibil făcuseră. Cineva din spital a anunțat fa­mi­lia și, chiar a doua zi, cei apropiați au sosit la Bucu­rești, aducând cu ei sicriul și toate cele trebuincioase în­gropăciunii. Jale mare pe bietul soț, care nu s-a putut opri din plâns multă vreme. O în­tâmplare – dar eu cred că n-a fost doar întâmplare, ci o adevărată minune! – a fă­cut ca medicul legist al spi­talului să aibă un accident de mașină, chiar în aceeași zi, la Vălenii de Munte, autopsia fiind astfel amânată.

A doua zi, pe la ceasurile amiezii, medicii au tri­mis o brancardieră să aducă trupul neînsu­flețit al fe­meii, pentru a-i face expertiza medico-le­gală. Obiș­nuită cu atmosfera lugubră a sălii de morgă, bran­cardiera a intrat degajată, fredonând un refren mu­zical. Cadavrul pe care trebuia să-l transporte se afla în fundul încăperii, pe o masă din marmură. Chiar în clipa în care s-a apropiat de locul cu pricina, «moar­ta» a des­chis ochii și i-a spus cu voce blajină: «Dum­neata cânți și pe mine mă lași să îngheț pe les­pedea asta de piatră?». Îngrozită, sărmana brancar­dieră a făcut un atac de cord și a murit pe loc, chiar în morgă. De prisos să mai spun că celelalte surori, trimise să vadă de ce nu se mai întoarce colega lor, au împietrit de frică și ele, văzând că moarta vorbește, în vreme ce bran­cardiera zace jos, pe podea. «Nu vă fac nimic, oa­meni buni! Ajutați-mă!…», gemea «dece­data», tremu­rând din tot corpul (după două zile, cât a zăcut pe lespedea rece, i s-au descoperit șapte găuri în plă­mâni, pricinuite de frigul și umezeala pietrei). În cele din urmă, au dus-o înapoi în salon. Când a revă­zut-o, bol­nava din patul alăturat – o femeie ceva mai în vârs­tă – a strigat: «Doamne Dumnezeule, a înviat moar­­ta!», și-a făcut cruce și s-a aruncat pe fereastră, de la etajul întâi. Spre norocul ei, a căzut în niște tufe în­câl­cite și nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Dincolo de toate aceste fapte stranii, dar pe deplin verificabile, medicii au declarat că n-au întâlnit nici în cărți un asemenea caz de moarte clinică. Cât despre preotul spitalului, el a căzut în genunchi, strigând: «E minune dumnezeiască!».

Cu sufletul prin iad

„Ce a trăit această femeie în timpul morții ei cli­ni­ce, viziunile pe care le-a avut reprezintă o altă poveste de necrezut. Nu trebuia decât s-o privești în ochi, să-i vezi ochii în care se strânsese atâta sufe­rință și putere, ca să-ți dai seama că ceea ce spune nu poate fi decât adevărat. Puteți să mă credeți sau nu, dar femeia aceasta fusese în iad. Mai întâi i s-au ară­tat, unul după altul, toate păcatele: unde a fost, ce-a făcut, ce haine a-mbrăcat, ce fapte bune și rele a făcut în viață, absolut totul. Apoi – spune ea – s-a despicat pă­mân­tul și sufletul ei s-a prăbușit până-n adâncul tem­ni­țelor iadului, a văzut focul Gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii sălbatici, cruzi și ne­mi­los­tivi, toată suferința pe care o poate îndura vreo­dată un muritor și doar închipuirea acestor suferințe, povestite de femeia aceasta, îmi umplea mintea de o spaimă cumplită. Un lucru e sigur: Olga s-a trezit cu totul schim­bată. Asta o poate spune oricine dintre cei care au cunoscut-o înainte. Iar dovada cea mai con­vin­gătoare că în timpul morții clinice i s-a întâmplat ceva cutre­mu­rător este faptul că, timp de două săp­tămâni, până ce și-a revenit, trupul ei a avut un miros insuportabil, de care nu putea scăpa în nici un fel. Medicii spuneau că e miros cadaveric. Un preot a zis: «Doamne, femeia asta miroase a iad!».

Pilda medicului necredincios

La două săptămâni, Olga a cerut ca un preot dintr-o biserică apropiată să-i facă o slujbă de dezle­gare. Tare s-au mirat cu toții: imediat după stropirea cu apă sfințită și citirea molitvelor, carnea femeii a început să miroasă frumos și curat, precum mirul. Unul dintre medici, înfuriat de propriile neputințe, dar și de puterile preoțești, l-a întrebat pe preot, în răspăr: «Da’ ce studii ai dumneata, părinte, să faci asemenea vindecări?». Preo­tul avea doar Facultatea de Teolo­gie. «Păi, eu am două facultăți, a zis doctorul, de ce n-aș putea să fac și eu apă sfințită, ca și dumneata?». Și i-a cerut pă­rintelui, nici mai mult nici mai puțin, decât să-l lase să îmbrace veșmântul preoțesc și să facă împreună, la el în biserică, slujba de sfințire a apei. Oricât l-au rugat femeia și preotul să renunțe – că-i păcat mare, că preoția e o taină și un dar de la Dumnezeu – medi­cul nici n-a vrut să audă de ase­menea «basme po­pești». Așa că au ținut slujbă un popă și un doctor, amân­doi deodată. Mai târziu, me­dicul avea să spună că în timpul sluj­bei, epitrahilul, altmin­teri ușor, îi atâr­­na de gât ca un jug. Vasele cu apă le-au încuiat în do­uă sertare separate ale unui dulap din casa parohială, iar cheia a păstrat-o medicul, chipurile «ca să nu fie dubii». Odios pariu: medicul a început să fie bântuit de dia­voli. Spunea că zile întregi n-a pu­tut dormi nicio clipă: cum în­chidea ochii, îi vedea încon­jurându-l, îi era frică numai să se întindă în pat, ca să nu le vadă iarăși fețele hidoase. Abia într-un târziu și-a amintit de sfaturile femeii din spital. I-a telefonat la Cons­tan­ța – între timp ea fusese externată – și a în­tre­bat-o disperat cum să facă să scape de groaz­ni­cele chinuri. Ea l-a îndemnat să meargă la același preot, să verifice apele, iar preotul îl va dezlega. Me­dicul s-a dus. Iar când a deschis dulapul, a izbucnit în plâns: apa sa era coclită și puturoasă, iar vasul preo­tului era plin cu agheasmă! Omul «de știință» a în­genuncheat în fața preotului, cerându-i cu lacrimi în ochi iertare. Părin­tele i-a pus patrafirul pe cap, a citit niscaiva slujbe de dez­le­gare și l-a scăpat pe veci de ispitirile satanice.

Călugăria albă

„Cum spuneam, viața femeii s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lăsat în urmă toate cele lumești. A început să postească, să se roage, să se în­grijească de azile de bătrâni și de cămine de copii, să facă pomeni și parastase pentru morți, într-un cuvânt, să-și pună în­treaga viață în slujba semenilor. Și azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea clinică, niciodată nu s-ar fi apro­piat de Dum­nezeu. Aproape fie­care zi din viața ei e plină de semne supralumești și miracole atât de pu­ternice, încât ar pu­tea fi asemuite – fie și prin spec­ta­­culozitatea lor – cu cele pe care le citim, de obicei, în «Viețile Sfinților». Eu o vizitez în fiecare vară și pot spune că trăiește ca o sfântă. E o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o răni. Camera ei seamănă mai degrabă cu o chilie că­lugă­rească. N-are televi­zor, tră­iește sărăcăcios, mă­nâncă doar o dată pe zi și fără să se sature, iar din pu­ținul pe care-l are face doar milos­tenii. Din pă­ca­te, soțul ei aștepta să se în­toarcă de la spital aceeași Olga pe care o știa el din tinerețe. N-a acceptat ni­cio­dată această «călugărie albă» a nevestei sale. El nu poate pri­cepe în ruptul ca­pului cum e posibil ca un om să renunțe la toți banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca să dea de pomană săracilor. Într-o lună de iarnă, fe­meia a vrut să coacă un colac pentru un pa­ras­tas. Cu toate că soțul ei i-a interzis să-l fa­că, to­tuși ea l-a făcut. Înfuriat la cul­me, băr­batul i-a arun­­cat colacul crud în bal­con și a alun­gat-o din bucă­tă­rie. Dimi­nea­ța, el s-a uitat așa, într-o doa­ră, pe geam: afa­ră era un ger cum­plit – ter­mometrul ară­­ta multe gra­de sub zero -, dar colacul ace­la dospise! În po­fida aces­tor sem­ne, băr­batul devenea și mai cuprins de mânie și îndoială. Se certau des, ba a ajuns chiar să o blesteme. Odată i-a strigat: «Fe­meie, da­că iei din făina asta pen­tru pomenile tale, să te umpli toa­tă de bube!». Până la miezul nopții, femeia a terminat po­menile, iar după exact două ore, biet soțul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar nici după două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala își bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o eczemă ne­cu­nos­cută, când dispărea într-o parte, apărea în altă par­te, și în cele din urmă, neputincioși, au mărtu­risit că n-au de ce să-l țină în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mânăstirea «Sfânta Maria» din Techirghiol. Mer­gea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată îm­pre­ună cu soțul ei. Doar pri­vindu-l, marele duhov­nic Arsenie Papacioc l-a pus să-și ceară iertare soției. Apoi, i-a pus mâna pe creștet și a rostit o rugăciune de dezlegare. Și la zece minute după ce a ieșit pe poar­­ta mânăstirii, toate rănile au început să se vin­dece ca prin farmec.”

Lănțișorul de aur

Am lăsat pentru sfârșit o istorie care pentru mine are forța unei adevărate pilde biblice. Ți-e greu să crezi că s-au putut întâmpla asemenea lucruri miracu­loase, dar vă garantez că așa a fost. Acum câțiva ani, o prie­tenă de-a doamnei Olga – femeie văduvă, foarte să­racă și cu mulți copii – se angajase servitoare la un me­dic din Constanța. Era ultima ei șansă de a nu ră­mâne pe drumuri. Într-o primăvară, medicul, în timp ce se spăla în grădină la cișmea, și-a pierdut lănți­șorul de aur cu cruciuliță, primit de la maică-sa. Me­di­cul a dat vina pe servitoare. A batjocorit-o, a tras-o de păr, a silit-o să recunoască și, în cele din urmă, a dat-o afară din casă, convins fiind că numai ea putea să îi fure lănțișorul. Biata femeie s-a dus la doamna Olga, spunându-i cu lacrimi în ochi că fusese arun­cată în stradă și că se teme pentru viața copiilor ei, să nu moară de foame. Abia a putut găsi o cămăruță în­tr-o casă dărăpănată din suburbiile orașului. La o săp­tămână de la așa-zisul furt, Olga s-a dus cu șap­te pomelnice la mânăstirile din Munții Neamțului. Și chiar când au început sluj­bele, în curtea fostei servi­toa­re a murit un pescăruș. Și, să vedeți: când a spin­te­cat gușa pescărușului (de foame, se gândise să-l dea de mâncare copiilor), ea a văzut înăuntru vârful unei cruciu­lițe de aur! Nu l-a tăiat mai mult. A plecat cu pes­cărușul în palmă la docto­rul care o umilise și, când acesta a scos din gușa păsării lănțișorul pierdut, și-a cerut iertare și a rugat-o să vină înapoi. Ce în­vă­­­ță­turi se pot tra­ge din toate astea nu mă pricep. În ce mă privește, eu am în­vă­țat din viața Ol­găi că ho­ta­­rele dintre viață și moarte sunt atât de nestatornice, în­cât nimeni n-ar tre­bui să spună că viața noastră se sfâr­șește aici, pe pământ. Și am mai învățat că nicio­dată nu trebuie să te dai bătut: câ­teodată, tocmai acolo, la hota­rele vieții și ale morții, Îl poți găsi pe Dum­nezeu.”

„Învățați să muriți și să înviați în fiecare zi”

Și ce dovadă mai con­­vingătoare a tuturor acestor miracole ar putea exista, decât mărturia ma­relui du­hovnic Arse­nie Papa­cioc? El îi cu­noaș­te întreaga via­ță, îi este duhovnic și po­vă­țuitor de zeci de ani. Ol­ga nu face absolut ni­mic fără să-i ceară sfatul. El a po­vățuit-o să nu intre în mânăstire, deoarece, tră­ind în lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur decât o călugăriță.

– Sfinția voastră, v-aș ruga să-mi spuneți câte­va cuvinte despre cre­din­cioasa Olga, al cărei părinte du­hov­nic sunteți.

– De 25 de ani sunt la Mânăstirea Techirghiol și tot de 25 de ani o cunosc pe sora Olga. Participă la sluj­be cel puțin o dată pe săptămână, sunt perioade când vine în fiecare zi. Ce să spun, este o femeie foarte credincioasă, foar­te trăitoare și bine orientată duhovnicește, însă pe poziția de a împlini tradițional viața creștină: e su­pusă tuturor regulilor Bisericii, cunoaște foarte multe din rânduiala văzută a preotului la liturghie, vădește o evlavie cum rar poți întâlni. Trăiește foar­te simplu, nu glumește și nu vorbește cu nimeni de­spre sine. Dacă ați lua legă­tura cu ea, nu v-ar spune nimic, fi­indcă e foarte sme­rită.

– Părinte Arsenie, ce părere aveți despre feno­menul morții clinice? Îl pot ajuta pe un om trăirile deo­sebite din timpul unei morți clinice, pentru a-și re­do­bândi credința în Dumnezeu?

– Biserica n-are o poziție specială față de feno­me­nul morții clinice. Noi nu ne amestecăm, n-avem cum. Nici cel mai priceput om de știință n-a putut vreo­dată lămuri acest subiect, altminteri destul de „neștiințific”. Totuși, Biserica știe precis, fără dubii, ce e de făcut, pentru ca să ne salvăm dincolo de moar­te. Trebuie să ne pregătim de o înviere. Și asta de­pinde de trăirea autentică, după măsura fiecă­ruia, a momentelor pe care le trăim. Învățați, așa­dar, să muriți și să înviați în fiecare zi. Gândiți-vă că veți muri chiar azi. Eu am fost la căpătâiul multor mu­ri­bunzi și vă pot spune că toți, dar absolut toți, voiau să mai trăiască măcar o singură zi. Încă o zi.

FORMULA AS

 
3 comentarii

Scris de pe 7 aprilie 2014 în MOARTE, VEŞNICIE, ZIUA JUDECĂŢII

 

Cate sperante de viitor nu-ti faceai …

Câte speranțe de viitor nu-ți făceai, câte planuri de a te distra în sărbători, de a te îmbogăți, de a înșela cât mai mult, uitând cu desăvârșire de clipa aceasta a plecării de aici de pe pământ, uitând că aici ești doar în trecere și toate cele agonisite trebuie să le lași aici, că nu poți lua nimic pământesc ca să duci dincolo. Sărmane suflet, în câteva clipe ai fost despărțit de trup pe veci de veci. Ai rămas numai o amintire. Acum plătești toate neascultările, dezmățurile, smintelile și toate ticăloșiile. Iată că pentru tine a venit sfârșitul lumii.

Ieri picioarele tale umblau pe mal în pas vioi, azi ți-a rămas doar urma. Tu ai plecat… Unde? În veșnicie! Ieri mâinile tale se îndeletniceau cu lucrul, construiai cu spor, azi mâinile tale stau liniștite; s-a spulberat tot ce făureai, pentru că tu te-ai dus… Unde? În veșnicie! Ieri priveai tot ce te înconjura, azi ochii tău s-au închis. Ieri vorbeai frumos, toți te ascultau, azi nu mai spui nimic, gura înțepenită, ești fără suflare. Ieri adunai bani, alergai după aur și podoabe, azi le-ai lăsat pe toate în durere și plânset. Ieri îți făceai planuri pentru viitor, umblai după onoruri și putere, erai respectat, azi te-au uitat toți, ești numai o amintire. Ieri te iubeau toți pentru frumusețea ta, azi ai putrezit, trupul tău zace sub țărână. S-a spulberat orice plan pentru viitor și orice vis, pentru că tu ai încheiat drumul vieții acesteia și ai trecut în veșnicie.

Ți se spunea că odată vei muri și tu, că porți cu tine un suflet nemuritor care trebuie îngrijit, că viața nu se rezumă numai la a mânca, a bea și a petrece, ți se spunea că există un rai și iad unde toți vor merge, dar nu credeai.

Negustorul isteț al cărui glas îți era așa de cunoscut odată, s-a dus; nu mai vinde și nu mai cumpără. A plecat. Unde? În veșnicie. Unde se află cei care au avut putere politică? Unde sunt nebiruiţii ritori? Unde sunt cei care organizau serbările? Unde sunt slăviţii cavaleri, comandanţii, tiranii?… În veşnicie !!!

Frate creştine, va veni în curând şi rândul tău ca să intri în veşnicie. Întreabă-te cu toată seriozitatea: sunt eu pregătit pentru veşnicie? Sunt gata să întâlnesc pe Dumnezeu? Dă vreme cugetului tău să răspundă. Ascultă-l, el îţi vorbeşte azi! Nu-i înăbuşi glasul ca să nu-ţi mai vorbească. Stai pe loc şi te gândeşte, unde mergi aşa zorit? Moartea-n umbră te pândeşte, şi tu nu eşti pregătit.

 
2 comentarii

Scris de pe 22 martie 2014 în MOARTE, VEŞNICIE, ZIUA JUDECĂŢII

 

Cine va putea sa spuna la Infricosatoarea Judecata ca n-a stiut ?

Sunt creştini ortodocşi care nu mărturisesc şi nu apără Ortodoxia, temându-se că vor avea necazuri, că vor fi daţi afară de la serviciu,  că işi vor pierde averea şi libertatea. Dar Domnul Hristos ne spune că pentru Adevăr trebuie să te jertfeşti şi la nevoie să şi mori. Dacă nu mărturisim, ne aşteaptă o veşnicie îngrozitoare, chinuitoare în focul cel veşnic. Pentru că de moartea trupească, de Judecată şi veşnicie nu putem scăpa. Teama de această moarte trupească este o mare greşeală. Murim în câteva clipe, dar ce urmează este mai important. Cum ne ia moartea? Unde ne duce?

Iar dacă pentru orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos şi „cu atât mai mult pentru orice cuvânt ucigător de suflet”, spune părintele Arsenie Papacioc. Dacă mărturisim, suntem vii duhovniceşte şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică. Iar dacă nu mărturisim, este o suferinţă teribilă, se îndepărtează harul Duhului Sfânt de la noi şi suntem morţi duhovniceşte în această viaţă, iar după Judecata Înfricoşată, vom merge în chinurile cele veşnice. Cine va putea să spună la Înfricoşata Judecată că n-a ştiut? Dacă n-a ştiut de ce n-a întrebat, de ce nu s-a informat? Cât timp am pierdut şi câte lucruri deşarte am căutat, am citit şi am aflat în această viaţă? Hristos ne-a spus tot ce ne este necesar pentru mântuire. Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat şi se ruşinează să mărturisească.

Ne spune Domnul Hristos: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri (Marcu 8, 38). „Luaţi aminte, voi toţi, care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată, drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi, cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci Prietenul cel mai Bun.

Aceleaşi buze Care, pe Cruce, au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave, dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în această lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos Îi va fi ruşine cu tine? Dacă ţi-e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; Dacă ţi-e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; Dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; Dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe Cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; Dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos.

Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos, faţă de cineva mai mic decât Hristos. Îţi este ruşine de părintele tău în faţa unui şoarece, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Preacurat în faţa celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel Înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îţi joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Pu­ţin, doar puţin mai este şi (Hristos n. n.) va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui, ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea.

Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor”. „De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşi­nează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de Dumnezeirea Mea, şi de Întruparea Mea din Preacurata Fecioară, de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu­ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi.

Cuvintele lui Hristos sunt testament dătă­tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte Cuvintele de Sine Însuşi, nu le dă mai puţi­nă însemnătate. Cuvântul Lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin Cuvântul Său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţă dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era la Dumnezeu (Ioan 1,1)?” „Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37).

Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iu­bească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, ori­ce păcat, care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui ast­fel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi.

Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osândească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţe­leg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou”. Iar pe cei care prigonesc pe mărturisitori, îi aşteaptă Judecata Înfricoşată, pentru că Dumnezeu răzbună moartea Sfinţilor Săi (Fac. 4,11; Ps. 78,11; Mt. 23,35; Apoc. 6,9-10; 19,2).

CREDINŢA FĂCĂTOARE DE MINUNI, Părintele Daniel de la Rarău, Moldova Ortodoxă

 
3 comentarii

Scris de pe 17 martie 2014 în ZIUA JUDECĂŢII

 

Ce ne va spune Hristos la Judecata de Apoi

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos S-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.

În faţa Judecăţii au să dispară cele două cauze ce întunecă aici conştiinţa: starea de păcat şi ignoranţa. Oamenii vor fi puşi în faţa evidenţei pe care au ignorat-o, deşi o avuseseră în faţă, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă şi tot păcatul va fi privit deschis. Ni se va spune:

„V-am dat un rai şi l-aţi părăsit, v-am făcut fraţi şi v-aţi ucis între voi. V-am dat o Lege şi v-aţi închinat viţelului de aur, am venit la voi şi nu M-aţi primit. M-aţi răstignit şi v-am iertat neştiinţa şi v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuaţi să Mă ucideţi, împotriva evidenţei.

Aţi dărâmat zeităţile grecilor şi romanilor, dar aţi creat un alt idol. Au fost eliberaţi robii antichităţii, dar aţi creat o robie modernă. S-a prăbuşit un imperiu păgân, dar aţi creat altele, mai păgâne. S-a năruit o orânduire nedreaptă, dar n-aţi fost capabili de una dreaptă. S-a terminat o tiranie, dar s-a înlocuit cu alta. M-aţi alungat când din inimile voastre, când din orânduirile voastre şi n-aţi împlinit încă voia Mea. Aţi crezut o vreme în Mine, dar apoi v-aţi făcut pe voi înşivă dumnezei.

Eu am umplut lumea cu Duhul Sfânt, dar voi aţi împins lumea spre hăul umanismului. Eu v-am învăţat să stăpâniţi cu Duhul materia, dar voi v-aţi închinat şi v-aţi robit materiei, mutilând chipul Meu din voi.Eu v-am dat un suflet armonios, în care am pus toate darurile de care aveaţi nevoie, dar voi v-aţi închinat zeiţei raţiunii. Eu făurisem o conştiinţă sfântă în lume, dar voi aţi preferat egoismul capitalismului.

Eu ridicam sufletele, viaţa şi ordinea din lume la pacea liberă a desăvârşirii, dar voi aţi preferat pozitivismul ateu, care în numele unor false legi vă mutilează şi vă nefericeşte. V-am dat înţelepciune, dar vrăjmaşii s-au dovedit adesea mai înţelepţi decât voi. V-am dat puteri sfinte să îndrăzniţi cu duhul, dar adesea au cutezat mai mult vrăjmaşii. V-am dat lumea să o stăpâniţi, dar aţi lăsat-o pradă vrăjmaşului.

V-am dat idealul Împărăţiei Mele, dar n-aţi mai crezut în el şi lumea a fost acaparată de falsele împărăţii ale vrăjmaşului. V-am certat de nenumărate ori, dar nu v-aţi trezit. Trec peste voi încercări apocaliptice, dar încă nu v-aţi umplut de Duh Sfânt. Eu sunt prezent în lume, Eu lucrez prin voi toţi, dar voi Mă răstigniţi necontenit cu lenea voastră, cu puţinătatea voastră, cu ignoranţa voastră.

Vă cer socoteală pentru tot răul făcut şi pentru tot binele uitat. Vă cer socoteală pentru faptele voastre de acum şi pentru înrâurirea ( influenţa) ce aţi avut-o asupra mântuirii lumii întregi, căci răspundeţi solidar în timp şi în spaţiu de tot ce e rău în cugetele voastre şi în orânduirile voastre.

Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi. Nu vă amăgiţi: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu împărăţesc aici, fără a mă despărţi de Ceruri, ci ridicându-vă pe voi la Mine.

Multe sunt păcatele oamenilor, dar cel mai mare este să creadă că se pot mântui, că pot trăi fară Mine. Priviţi lumea, priviţi universul, priviţi viaţa, priviţi sufletele voastre! Ele nu sunt decât prin Mine şi nu se pot mântui decât prin Mine. Am fost Iubitorul vostru şi voi fi Judecătorul vostru. Voi cerceta legile voastre, voi cerceta orânduirile voastre, voi cerceta cultura voastră, voi cerceta modul vostru de viaţă, voi cerceta cugetele voastre.

Veţi da socoteală nu numai de faptele voastre, ci şi de năzuinţele voastre, de idealurile voastre, de crezurile lumii voastre. Cu cât înrâurirea (influenţa) voastră a fost mai mare în lume, cu atât vă e şi răspunderea mai mare. Iată că s-a destrămat învelişul de materie al lumii voastre, iată că v-am scos din îngustimea timpului, iată că simţurile voastre s-au curăţit, iată că acum vedeţi slava tainică a lumii.

Cei ce aţi înţeles voia Mea şi aţi împlinit-o, vă bucuraţi de viaţa cea pururi fericită, iar cei ce nu aţi făcut voia Mea, ci aţi făcut voia voastră, vă veţi chinui în veci, fără iubire, fără har, fără bucurie, într-o disperare ce nu piere, căci veţi plânge veşnica voastră înfrângere”.

Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 62-66

 

 
3 comentarii

Scris de pe 6 februarie 2014 în IISUS, ZIUA JUDECĂŢII

 

Ultima intrebare

Fiecare dintre noi, încă din copilărie, am pus întrebări, … întrebări isteţe sau mai puţin isteţe, … sigur, direct proporţional cu coeficientul de gândire avut şi cultivat …

Fără prea mult efort, fiecare am observat că întrebările variază în funcţie de subiectul ales, în funcţie de cel care întreabă şi cel care răspunde.

Omul este o fiinţă întrebătoare şi gânditoare. Uneori, îţi dai măsura şi arăţi de ce fel eşti, şi din felul în care întrebi. O întrebare bine pusă, are deja pe jumătate răspunsul, inclus în ea … şi desigur, mai sunt şi întrebări nebuneşti, şi întrebări fără răspuns, şi întrebări care nici măcar nu merită vreun răspuns.

Se va fi întâmplat în viaţă, să pui o întrebare cuiva şi să nu primeşti răspuns, sau răspunsul pe care l-ai primit să nu te fi mulţumit. Cum la fel de adevărat este, că şi tu ai fost întrebat în viaţă şi poate că nu ai ştiut ce să răspunzi. E firesc! Nimeni nu are răspuns la toate întrebările, decât singur Dumnezeu!

Uneori Îl întrebăm şi pe Dumnezeu. Şi El ne răspunde, sau nu ne răspunde, după caz. Ceea ce este absolut sigur, este faptul că, va veni o clipă când El ne va întreba pe noi, şi noi vom fi aceia care trebuie să răspundem …

Chiar dacă oamenii ne întreabă câte proprietăţi posedăm sau câte „jucării” de lux ne-am achiziţionat, Dumnezeu nu ne va întreba nici în câte bănci ne-am păstrat banii, nici câte zero-uri a avut averea noastră şi evident nici câte proprietăţi sau jucării de lux am posedat. Ci, ne va întreba de suflet … de sufletul pentru care El şi-a vărsat până şi ultima picătură de sânge.

Majoritatea oamenilor mizează pe faptul că toată viaţa au mers la biserică și cred că împlinind câteva forme, vor rezolva problema sufletului.

La sfârşitul alergării noastre pe pământ, alergare mai lungă sau mai scurtă, Dumnezeu ne va cere socoteală de un singur lucru … de sufletul nostru! Chiar dacă Dumnezeu nu va întreba câţi bani am avut pe pământ, mulţi oameni vor încerca să negocieze cu Dumnezeu … şi nu va ţine figura …

Problema capitală pentru cei care se bazează pe negocieri, în lumea noastră, în care majoritatea lucrurilor se învârt în jurul banilor, … este că Dumnezeu este nenegociabil şi incoruptibil … cu El nu poţi cădea la „mica înţelegere” … cu El trebuie să fii limpede şi corect la „marea înţelegere” … şi mai ales, fără şmecherii.

În Cerul Bunului Dumnezeu, nu vor  intra oameni care par buni, … în Rai vor fi doar oameni, care nu şi-au vândut sufletul … nu doar pentru un blid de linte, sau pentru 30 de arginţi … dar, nici măcar pentru lumea întreagă!

Întrebarea cheie, mai înainte de a-ţi încheia călătoria, este:

«Ai tu numele scris în Cartea Vieţii?»

Dacă da, este bine … dacă nu, te-ai născut degeaba, ai făcut umbră pământului degeaba, te-ai zdrobit pentru tot felul de lucruri în zadar şi ai murit degeaba!

Tu poate crezi că mai ai foarte mult timp! Şi mâine, şi poimâine, şi săptămâna viitoare, şi la anu’ … şi, de ce nu, şi la anu’ şi la mulţi ani …

Prietene, revino-ţi! S-ar putea să nu mai ai cine ştie ce timp, … chiar dacă nu îţi vine să crezi lucrul acesta. Mulţi nu l-au crezut şi s-au ars … pe veşnicie! Fii deştept şi nu le imita isprava. Preţul sufletului e prea mare! Zice Domnul: „ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” … Dacă vei fi neserios şi necredincios, finalul va fi mult prea trist … nici nu-ţi poţi imagina! „Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.”

Aşadar, „Înţelepciune!” Ascultă, gândeşte şi decide bine !!!

Andrei Pop

 
2 comentarii

Scris de pe 6 ianuarie 2014 în VEŞNICIE, ZIUA JUDECĂŢII