RSS

Arhive pe categorii: VEŞNICIE

Sa mori nu e o tragedie

cavou.jpeg

Ieri am trecut pe lângă un cimitir. Mirosea a tămâie. M-am uitat la toate crucile de-acolo și parcă, parcă am văzut scris pe ele povestea fiecăruia. ”Aș fi vrut să spun mai des te iubesc” era scris pe una. ”Aș fi vrut să lucrez mai puțin și să am mai mult timp pentru familie” era pe alta. ”Aș fi vrut să nu-L ignor pe Dumnezeu”. ”Aș fi vrut să lupt mai mult”. ”Îmi pare rău că mi-am pierdut atâta timp criticând și prea puțin încurajând”.

Să mori nu e o tragedie. La toți ne vine rândul. Unora mai devreme, altora mai târziu, unora printr-o boală, altora fulgerător. Niciodată nu știi când o să fii tu.. Dar nici asta nu e o tristețe așa de mare. Până la urma urmei, suntem călători pe acest pământ. Vizităm pământul ca să fim șlefuiți pentru cetățenia Cerului. Tragedia nu e moartea în sine, ci nepregătirea noastră pentru ea. Trăitul ăsta de pe o zi pe alta, gândirea că ziua de mâine e a noastră ne fură pașaportul spre Rai.

Privind la mine, văd că mai am mult până la desăvârșire. Încă mă mai enervează unul sau altul, încă mai am așteptări mari de la alții, încă mai sunt flămândă după iubire, încă… încă. În lume vom avea necazuri, știu. Ni se spune. Însă parcă nu ne-am aștepta că e chiar așa. Și totuși mai privesc uneori moartea ca pe o tragedie, pe când ar trebui să privesc umblarea mea zilnică prin lume o tragedie.

Da, am trecut pe lângă cimitir și mirosea a tămâie, iar mie mi s-a făcut dor de cer. Un dor pe care nu-l pot descrie. Și-am conștientizat cât de puțin am din Dumnezeu și am intrat într-o disperare atroce. Nu-mi trebuie nimic altceva decât prezența Lui. Pentru că fără El, absolut nimic din lumea asta nu are gust.

Tot ce știu e că pe crucea mea nu aș vrea să stea scris ”Aș fi vrut, ar fi fost bine sau regret”. Vreau să fie scris: ”Cu Dumnezeu până la capăt”.

Alina Ilioi

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 septembrie 2018 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Cele 3 zile ale vietii duhovnicesti

chiang-rai-2445229_960_720

În prima zi te voi iubi cum nu ai fost iubit de nimeni niciodată.

Voi vărsa peste tine harul meu cel desăvârșit.

Vei fi cel mai fericit dintre toți!

Voi trimite belșug de bucurie peste tine,

și sfinții cei mari te vor acoperi cu toată dragostea lor.

Îți voi asculta fiecare cuvânt și fiecare șoaptă,

și fiecare gând pe care-l vei purta către mine în inima ta.

Îți voi răspunde la toate întrebările și îți voi împlini până și ultima dorință.

Vei cunoaște că „Eu sunt cel ce sunt” și că nu este altul în afară de mine!

Nici o rugăciune nu-ți voi trece cu vederea.

Preacurata și Preasfânta Mea Maică te va ține în brațele Sale cele sfinte toată ziua.

Toți te vor iubi, și tu mă vei iubi desăvârșit!

Până și vrăjmașii tăi vor tânji cu dragoste după lumina, curăția și înțelepciunea ta.

Pasul tău va fi ușor, mâinile tale vor face fiecare lucru frumos și desăvârșit.

Rugăciunea va curge ușor de pe buzele tale, privirea ta va fi senină,

Gândul tău va fi curat și lin,

Animalele, păsările și toate vietățile vor fi atrase de tine.

Gâzele vor pluti în jurul tău.

Belșug de roade vei aduce și pacea Mea se va odihni întru tine.

Toate îți vor merge bine,

Nimeni nu te va răni nici măcar cu o privire.

Întru smerenie vei plânge de dragoste și de dor, și cu bucurie sfântă vei zâmbi.

Vei iubi și vei fi iubit desăvârșit de toți,

Și vei ști atât de limpede că noi toți suntem una.

Mă vei căuta în fiecare clipă și voi fi lângă tine mereu în chip simțit.

Voi pătrunde cu dragostea mea și sufletul tău și trupul tău, și oasele tale.

Și măduva oaselor tale se va bucura întru mine.

Te voi cerceta cu focul iubirii mele și toată necurăția ta voi arde înlăuntrul tău.

Vei crede că dragostea mea nu te va părăsi niciodată.

**

În a doua zi îmi voi retrage încet, încet, harul meu.

Va fi ziua cea mai lungă.

Vei obosi, căci te voi părăsi și vei tânji cu dor mare după mine.

Suferința ta după dragostea mea va fi cumplită.

Te voi certa, te voi mustra cu asprime.

Când o să Mă chemi o să Mă prefac că nu te mai aud.

Când o să-Mi cânți, o să mă prefac că nu-Mi pasă de tine.

Când o să cazi, o să Mă prefac că nu te mai pot ridica.

O să mă retrag atât de mult încât tu nu o să-mi mai simți puterea și dragostea.

Când o să strigi după Mine te voi iubi doar atât cât să nu pieri de tot.

Când o să plângi, voi seca izvorul lacrimilor tale.

Nu vei mai găsi mângâiere în cele care deunăzi te odihneau.

Când vei îngenunchea înaintea mea te voi iubi doar în tăcere.

În mii de metanii nu-ți vei găsi odihna, nici pacea.

Gândurile te vor tulbura când voi ridica mâna mea de la tine,

Dar nu deznădăjdui!

Fă toate cele ce te-am învățat întru dragostea dintâi!

Pasul tău va fi greu, poverile îți vor părea uriașe.

Vei citi, mă vei înțelege cu mintea.

Vei cerceta academiile cele mai înalte și dascălii cei mai pricepuți.

Îmi vei picta icoane multe și îmi vei sculpta cruci nenumărate din lemn.

Vei munci mai mult și vei mânca mai mult.

Îți vei topi trupul cu privegherea, dar ți se va părea că nimica nu poți birui!

Toate care îți păreau ușoare la început, acum îți vor fi mai grele.

Dacă vei lupta din nou cu toate patimile tale cele vechi pe care le credeai uitate,

Îmi vei cere ajutorul și îți va părea în zadar.

Voi trimite secetă mare peste tine,

și-ți vei simți din nou trupul.

Oamenii te vor vrăjmăși și te vor urâ pentru mine.

Vei fi atât de singur și de părăsit de harul meu,

Încât toți te vor ocoli cu privirea.

Aspru-ți va fi ogorul și munca.

Te vei urî pe sineți până la moarte și astfel îmi vei găsi din nou dragostea.

Soarele care odinioară te mângâia, acum te va arde cu raze fierbinți.

Vânturile îți vor sfâșia fața.

Iarna te voi ninge cu fulgi mari, în zăpadă și vifor voi acoperi trupul tău.

Ploi din senin și furtună voi trimite peste tine,

Păsările mele își vor ascuți trilurile,

Și-ți vor răni urechea.

Nori grei vor acoperi soarele cel luminos,

Când vei  trece.

Câinii te vor lătra cu furie și răutate.

Chiar cu fapta, sau cuvântul ori cu gândul dacă nu îmi vei cădea,

Eu încă tot nu mă voi milostivi de tine.

Și vei face tot ce te-am învățat de la început.

Vei fi mereu ultimul, sub toți și sub fiecare.

Nu te vei lăuda cu faptele tale,

ci vei zice:

„Nici cele pe care trebuia să le săvârșesc nu le-am făcut”

Ca tâlharul vei zice: „Vrednic sunt de osândă pentru fărădelegile mele”

Precum tinerii în cuptorul de foc te vei osândi pe sineți pentru a dobândi roua.

Vei fi cuminte, când toți te vor chinui.

Vei fi blând când toți se vor mânia pe tine.

Vei binecuvânta pe cei ce te blestemă.

Te vei răstigni din dragoste pentru mine.

Vei fi curat când voi lăsa necurăție peste necurăție să cadă peste tine.

Vei zâmbi, când toți te vor privi cu nepriință.

Când te vor lovi și te vor bate tu-i îi vei îmbrățișa cu dragoste.

Ținându-ți mintea în iad și nedeznădăjduind de Mine, rugăciunea ta va fi curată

Și sufletul tău se va odihni.

Prin osândirea-ți de sine îți vei câștiga dragostea.

Voi fi mai aproape de tine decât carnea și pielea și oasele tale,

Dar tu nu vei ști. Dintru adâncul tău voi căta mereu asupra bărbăției tale.

Te voi părăsi doar pentru a mă căuta mai bine!

***

A treia zi voi reveni cu dragoste mare și puterea mea desăvârșită se va sălășlui din nou întru tine,

Îți voi trimite din nou harul meu întreg, ca întru prima zi.

Te vei ruga pentru toți cu mare dragoste ca pentru tine.

Și vei căuta numai smerenia mea.

Voi scurta această zi pentru tine,

Căci nu vei putea purta în trup atâta dragoste,

Întru bătrânețele tale.

Pacea ta va fi deplină și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.

Harul meu îl voi împreuna veșnic cu tine

și dragostea Mea se va sălășlui  în inima ta întru veșnicie.

În clipa cea din urmă, știută doar de mine,

vei trece la Mine întru pace, iubire și smerenie,

Trăind întru dragoste deplină înfricoșătorul suspin:

„Eu încă nu m-am smerit destul”

Chiar de nu vei fi vreodată vrednic de mine,

Te voi iubi ca pe un copil.

Și mereu te voi ajuta să-mi spui:

„Acum, Doamne, prin harul Tău, și eu sunt.”

Arhimandritului Sofronie de la Essex, https://calindraganblog.wordpress.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 iulie 2018 în RAI, VEŞNICIE

 

Reactiile omului fata de moarte in optica lui Freud

sub pamantul

Moartea, pe care majoritatea o considerăm a fi marele necunoscut, sau nenorocirea cea mai gravă care s-ar putea abate asupra noastră, a fost numită de Freud scopul vieţii. Moartea este totuşi ceva de care ar trebui sa fim conştienţi cu toţii, doar cu toţii suntem datori să trecem prin ea. Avem reacţii diferite faţă de moarte, în funcţie şi de situaţii, atitudinile noastre putînd avea diverse consecinţe.

Propria moarte: în inconştientul nostru, suntem nemuritori

Este imposibil să ne imaginam propria moarte, pentru că, susţine Freud, atunci cînd încercăm ne dăm seama că suntem de fapt prezenţi acolo. Asistăm la propria moarte, atunci cînd ne-o imaginăm. Nu putem concepe cum ar fi să fim cu adevărat morţi, inexistenţi, fără a putea, spre exemplu, gîndi sau vedea. Nu putem accepta ideea propriei morţi, în adîncul nostru nu credem în propria moarte. Aşa cum spune Freud, în inconştient, cu toţii suntem convinşi de propria nemurire. In inconştient, nu există timp, nu există sentimentul trecerii acestuia sau al unei cronologii. Acest sentiment inconştient cum că nimic nu ni s-ar putea întîmpla nouă înşine ar fi sursa comportamentului eroic.

Frica de moarte

Din moment ce nu am trecut pînă acum prin experienţa morţii şi dat fiind că propria moarte nu este înscrisă în inconştientul nostru, nu ne-am putea teme de moartea în sine, crede Freud. Atunci cînd spunem că ne temem de moarte, de altceva ne-ar fi de fapt frică – spre exemplu, de abandonare, de castrare. Cauza acestei frici ar putea fi şi diferite conflicte nerezolvate. De asemenea, frica de moarte ar putea fi rezultatul unui sentiment al vinovăţiei. Teama de moarte însă ne stăpîneşte mult mai des decît suntem conştienţi.

Reacţii faţă de moartea altcuiva

În general avem grijă să nu vorbim despre moartea cuiva atunci cînd persoana respectiva, aflată sub această sentinţă, ne-ar putea auzi. Cînd ne gîndim la moartea altcuiva ne simţim răutăcioşi sau reci, mai ales dacă ar urma să cîştigăm ceva de pe urma morţii acelei persoane. Numai copiii ameninţă ‘cu neruşinare’ pe altcineva, chiar şi pe cei apropiaţi, cu posibilitatea morţii. Atunci cînd cineva moare, încercăm de obicei să reducem moartea respectivă la o întîmplare, dînd vina pe vreun accident, pe vîrstă, boală etc.

Freud observă că avem tendinţa de a da dovadă de o atitudine admirativă faţă de persoana care a murit, de parcă ar fi îndeplinit o sarcină foarte dificilă, şi chiar ajungem pînă la a trata morţii cu mai mult respect decît pe cei vii.

Reacţii faţă de moartea străinilor sau duşmanilor

Omul primitiv nu simţea nici un fel de remuşcare la moartea altcuiva. Nu ezita nici să treacă la acţiunea uciderii celor pe care îi ura, el urmîndu-şi instinctul pur şi simplu. În afară de faptul că am dezvoltat principii morale faţă de uciderea cuiva, noi, cei de azi, oamenii civilizaţi, acceptăm moartea străinilor sau duşmanilor şi-i condamnăm la moarte (dar fără să trecem la fapte) fără şovăire, asemenea omului primitiv.

Sentimente ambivalente faţă de moartea celor dragi

Omul se poate confrunta cu sentimente ambivalente faţă de moartea celor dragi. El poate să-i vadă pe cei dragi ca pe o posesiune interioară, dar şi, parţial, ca pe nişte străini sau duşmani. Cu foarte puţine excepţii, şi în cele mai apropiate relaţii ale noastre este prezentă o mică ostilitate care duce la o dorinţă de moarte inconştientă.

Astfel de sentimente ambivalente pot produce o nevroza. Freud dă ca exemple îngrijorarea exagerată faţă de siguranţa celor apropiaţi şi auto-reproşurile nefondate în legătura cu moartea cuiva drag.

Dorinţa de moarte

Deşi inconştientul omului civilizat nu duce la îndeplinire acţiunea de ucidere, el o gîndeşte şi o doreşte. Scopul acestor dorinţe de moarte este ca noi să scăpăm, în inconştient, de oricine ne stă in cale sau ne-a ofensat ori rănit in vreun fel. În expresia ‘Să-l ia dracu”, dracul este echivalentul morţii, spune Freud. Pentru inconştientul nostru, aşa cum era odată pentru codul antic al Atenei, al lui Draco, nu exista altă pedeapsă pentru crimă decît moartea.

Deşi moartea este ceva natural, noi încercăm să suportam gîndul ei în mai multe feluri şi reacţionăm diferit faţă de ea. Diferitele noastre reacţii faţă de moarte pot explica anumite comportamente sau apariţia unor credinţe precum acelea în viaţa de după moarte. Desigur, de cele mai multe ori majoritatea credinţelor, atitudinilor sau sentimentelor legate de moarte îşi au sursa in inconştientul nostru.

psihanaliza.org

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 aprilie 2018 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Ce se petrece dincolo de mormant?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 ianuarie 2018 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Multa lume habar nu are pentru ce traieste

În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.

Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească. Tot ceea ce s-a cucerit de veacuri, este acum insultat, batjocorit, călcat în picioare. Nici o emoție, nici un sentiment, nici un respect pentru tot ceea ce este sfânt. Grabnică și brutală consacrare a tuturor aici și acum. Nu am venit în seara aceasta să vă dăscălesc, să fac pe învățătorul, sau predicatorul, sau pe pedepsitorul și procurorul. Am venit să depun în fața voastră smerit durerea mea, dragostea mea și cugetul meu sincer.

A uitat, așadar, omul contemporan scopul principal al existenței lui. A considerat că este pe pământ nemuritor. S-a legat puternic de materie, de bani, de agoniseli, de lucruri. A socotit samavolnicia libertate, necredința, progres, înșelarea, deșteptăciune, păcatul, eliberare, cinstea, prostie. A intrat în viața modernilor răzvrătirea, îndoiala, suspiciunea, contestarea, respingerea. A fost îndumnezeită lăcomia banilor, adorarea trupului, înălțata iubire de slavă. A fost înfrumusețată ipocrizia.

În mijlocul acestui climat, Biserica a fost considerată deranjantă. Astfel, scandalurile existente ale reprezentanților ei care au greșit au fost exagerate și umflate, altele au fost căutate, întreținute, menținute, astfel încât lumea să se indigneze și numai că vede pe cineva în rasă pe drum. Biserica nu este o prăvălie mică. Biserica a existat mai înainte de noi și cu siguranță va exista și după noi. Sufletul caută lumina dincolo de lumina soarelui sau cea tehnică. Conștiința agonizează. Ființa fiecărui om serios caută izvoarele curate ale apelor ca să înseteze cu adevărat. Diferitele rețete pentru plăcerea vremelnică au oferit în final un chin imens.

Mulți oameni sensibili ai vremurilor noastre se închid în ei înșiși și dacă nu aiurează sau melancolizează, monologhează meditativ pentru o atât de violentă schimbare a vremurilor. O stare fără ieșire domină discuțiile. Orașul a devenit întunecat și neprimitor. Satele sunt considerate foarte mici și fără bucurie. Mediul înconjurător a devenit zgomotos, poluat, tulburat. Oamenii, individualiști, capricioși, nervoși, superficiali, grăbiți. Nevrednicie în politică și corupție la politicieni. Conducătorii bisericești vociferează și amenință, în timp ce alții păstrează tăcerea și rămân ascunși. Artiștii sunt atrași de modă, iar oamenii de știință de înfumurare. Ca o constatare finală și dureroasă, o stare generală de stricăciune care dă amărăciune, întristare, durere adâncă.

Omul contemporan a înnebunit după realizările tehnologiei. Cum remarcă un înțelept eseist „Omul contemporan a aruncat undeva cele folositoare interesului personal al ideilor și al credințelor și și-a arătat adevărata față, o față pe care o strălucită civilizație – care (nu trebuie să o ascundem) e pe moarte în zilele noastre – a dezumanizat-o cu străduință” (Kostas Hatziantoniou). Și capitalismul și socialismul au spus multe neadevăruri și au făcut multe făgăduințe că toți vor fi egali, capabili, fericiți și bogați. În curând lumea a fost dezamăgită jalnic. A înțeles iute că a fost înșelată. Conducerile politice s-au arătat destul de nesincere.

Corupția a devenit un fenomen general. Nimeni nu se aștepta la o atât de iute transformare a tuturor. Locul principal în casă îl are dumnezeul-televizor. A luat locul vechii vetre și a iconostasului. Rămâne neadormit precum candela. Să lumineze și să întunece, să pervertească, să prefacă, să hipnotizeze, să plăsmuiască idei noi, o nouă morală, o nouă stare a vieții. Ca să te impui și să domini trebuie să fii numai tânăr, frumos și bogat. Nu mai vorbim despre moravuri, despre valoare, caracter, cuviință și celelalte. Craincii au devenit procurori și călăi. Emisiunile prezintă neîncetat despre eliberarea homosexualității, conviețuirea liberă, avorturi, ba încă și narcoticele libere. Nenorocitul om își închipuie că este eliberat deplin prin anarhie și lipsa de control. Își reduce la tăcere conștiința, își întunecă mintea, își înnăbușă sentimentele, se aruncă nebunește în bucurarea de materie, ca într-o stranie sărbătoare a stricăciunii și corupției.

 Corupția a venit odată cu înstrăinarea omului de Dumnezeu și de aproapele. S-a pierdut adâncul înțeles al vieții. Antagonismul, concurența neloială, protagonismul înfumurat au adus după sine goluri lăuntrice, sfâșieri puternice persoanei umane. „Acum este criză”. „Iată acum vremea potrivită, iată acum vremea mântuirii”. Este nevoie de sinceritate, seriozitate, vitejie, ajutor imediat. Nu mai este timp pentru îndreptățiri și amânări. Nu ne folosesc la nimic acuzațiile, strigătele, pedepsirile. Să punem luminile pe noi înșine. Să ne privim drept în ochi, întregi, fără ocolișuri și prologuri lungi. Mijloacele media de informare în masă pun neîncetat și puternic luminile pe alții. Le place critica ușuratică și nu severa autocritică. De obicei, ne comparăm cu cei mai răi. Cei imorali vorbesc despre morală, cei netămâiați despre epurarea Bisericii. Retori moraliști vociferează deranjant și zilnic de la canalele de televiziune despre corupție, ca să se relaxeze și să primească felicitări pentru cât de frumos au spus-o.

Corupția este în adâncul sufletului omului. Acolo trebuie poziționată problema. Să nu căutăm departe de noi ceva care este înlăuntrul nostru. Hristos a insistat pentru privegherea lăuntrică, autocritica, introspecție, autocunoaștere, prihănirea de sine, auto-condamnarea. Libertatea este în principal să faci tu ceea ce vrei cu tine însuți și nu El. Vitejie este să-ți biruiești patimile tale. Omul astăzi, îngăduiți-mi să o spun este liber numai prin închipuire. Socotește că este bine, în vreme ce nu este bine deloc. Acest lucru este o nenorocire înfricoșătoare. Acest om erudit, liber și important, adeseori se amăgește pe sine și se autoironizează. Este atras de superstiții, crede în soartă, în destin, în ursită, magie, horoscoape, citirii în stele.

Monahul Moise Aghioritul, manastireasuruceni.md

 

 
2 comentarii

Scris de pe 29 august 2017 în VEŞNICIE

 

Particule de timp

132239-clepsidraExistă oameni care sunt la fel ca timpul. Se cred veșnici, puternici, mari și de neatins. Singura asemănare între timp și om este că trec. Azi ești în fotoliu stăpân pe telecomandă, mâine la capelă. Cei mai mulți nu realizează că o clipă este distanța între fericire și durere, de data asta veșnică.

Toți pierdem lucruri în viață. Cel mai dureros e când pierzi oameni. Al doilea lucru dureros este când pierzi timp și realizezi. Îți dai seama că nu mai poți schimba ceva. Seneca spunea că îți petreci cea mai mare parte a vieții făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei nefăcând nimic. Ce rămâne mai dăm și lui Dumnezeu.

Imperiile de-a lungul istoriei au fost măcinate și ele de timp. Ce este azi prezent, mâine e trecut. Totul se duce. Singurul timp valorificat este cel împărtășit cu Dumnezeu și cu cei de lângă tine. Biserica a ajuns și ea să fie sclava timpului nevalorificat. Pe mulți plictisește. Ea care ar trebui să fie trambulina spre veșnicie, ar trebui să bată măr timpul. Dar nu, mulți dorm undeva între prezent și veșnicie cu ochii la ceas. De parcă în secundele în care nu ești la biserică ai ceva mai important de făcut.

Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp, așa spunea Einstein. Deci Îi putem da lui Dumnezeu ce e al Lui fără teamă. Va exista mereu prea mult timp pentru ce e al nostru. Timpul este un dar care trebuie valorificat azi, mâine ar putea fi târziu.

Alexandru F.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 mai 2017 în VEŞNICIE

 

Daca ati sti cat de mult cer ajutor cei adormiti…

Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.

Îți voi istorisi aici o vedenie a unui episcop pe care am auzit-o din gura lui, episcop cu care am împreună-liturghisit în urmă cu câțiva ani. Spunea că era un preot care fusese biruit de vin și de aceea se îmbăta. Iar aceasta s-a petrecut mulți ani la rând. În celelalte însă era un preot virtuos și evlavios. Într-una din zile a băut vin, după obicei, și s-a îmbătat. Apoi, mai înainte de a se trezi bine, a mers și a liturghisit, dar cu îngăduința lui Dumnezeu i-a căzut jos din Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Sărmanul a înghețat de spaimă, gândindu-se la canonul aspru pe care avea să-l primească de la episcopul său. După ce s-a mărturisit episcopului, acesta i-a spus:

„Mergi și te voi anunța când să vii ca să-ți dau canon”.

Și pe când episcopul a luat în mână condeiul ca să semneze caterisirea, fiind el singur, a avut deodată o vedenie. Se făcea că vede înaintea sa o mulțime mare de oameni de tot felul, de toate vârstele și rânduielile. Episcopul a rămas uimit și l-a cuprins frica de ceea ce vedea. Atunci toți acei oameni i-au spus într-un glas:

„Preasfințite, să nu-l puneți la canon pe preot, să nu-l caterisiți”.

După aceasta s-au făcut nevăzuți.

Episcopul trimite preotului înștiințare să vină la el, iar acesta a venit tremurand, căci se gândea la caterisirea lui. Episcopul îl întreabă:

– Ia spune-mi, pomenești multe nume la Liturghie?

– Stăpâne, la Proscomidie pomenesc multe nume, de la împărat până la sărac.

– Mergi și atunci când liturghisești pomenește cât de multe nume poți și ia aminte să nu te mai îmbeți. Ești iertat. După aceasta preotul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de patima beției.

Arhim. Efrem Filotheitul, ganduridinierusalim.com

 

 
Un comentariu

Scris de pe 26 ianuarie 2017 în MOARTE, VEŞNICIE