RSS

Arhive pe categorii: SUFLET

Iarta-ma, suflete al meu …

Iartă-mă pentru că n-am crezut pe deplin în tine.
Iartă-mă pentru că am uitat de tine și te-am pus mai prejos de trup.
Iartă-mă pentru că nu mi-am făcut timp și pentru tine și nu te-am îngrijit așa cum mi-am îngrijit trupul.
Iartă-mă pentru că nu te-am lăsat să te odihnești.
Iartă-mă pentru că nu te-am întrebat ce te doare, ce-ți lipsește, nu ți-am ascultat nevoile.
Iartă-mă pentru că te-am făcut să plângi.
Iartă-mă pentru că te-am neglijat, pătat, înnegrit.
Iartă-mă pentru că te-am asfixiat, ducându-te în locuri pline de fum și de murdării.
Iartă-mă pentru că te-am purtat în acest trup netrebnic.
Iartă-mă pentru că n-am știut să te prețuiesc și să te pun la loc de cinste.
Iartă-mă pentru că n-am știut că valorezi mai mult decât lumea întreagă.
Iartă-mă pentru că te-am îngreuiat cu păcate.

Elena J.

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 ianuarie 2014 în ELENA J., SUFLET

 

Pestisorul care nu credea in viata de pe uscat

În adâncimea unei ape, doi pești de zor se înfruntau,
Într-o discuție aprinsă, pe care n-o mai terminau:
„O, nu, aceasta-i nebunie”, răspunse tânărul zglobiu,
Tot unduindu-și cu mândrie, în ape trupul argintiu.
„O, nu! O, nu! Eu nu pot crede că ce spui tu e-adevărat.
Nu cred în lumea ta, bătrâne, ce viețuiește pe uscat.
Și totuși, vei vedea odată că este-așa cum ți-am spus eu.”
Zicea mereu cel mai în vârstă pește, părând convins de crezul său.
„Nu pot să cred aceste vorbe, și sunt convins că tu greșești.
Zadarnic lupți de-atâta vreme, fără să poți să-mi dovedești.
Că pe uscatul ars de soare, unde nu-i pic de umezeală,
Pot viețui alte ființe, trăind în altă rânduială.
Se pare că de bătrânețe ai început să aiurești,
Sau mintea și-a pierdut puterea, dacă poți crede în povești.
Probabil mă mai crezi și astăzi un peștișor needucat,
Dar, rogu-te, adu-ți aminte în câte școli am învățat.
De-aceea spun, c-așa poveste o cred doar peștii fără carte,
Că ignoranții și fricoșii le socotesc adevărate.
Iar tu te-așezi în rând cu dânșii dacă insiști să-mi dovedești,
Că este undeva aiurea, această lume de povești.
În ignoranța ta, bătrâne, este firesc ca să greșești,
Credul, nu ești tu de mine că te-au convins niște povești.
La ce să-mi pierd vremea cu tine când am atâtea de făcut?
Știu că ești gata să continui, doar n-o mai iau de la-nceput.”
Și plictisit, privi bătrânul, cu ochii lui de sticlă, reci,
Și-apoi lovind vioi cu coada, se depărtă voind să plece.
Dar tresărind văzu o umbră care plutea parcă pe ape,
Cum sprijinindu-se de maluri, venea mereu-mereu tot mai aproape.
„E umbră oare, sau nălucă, sau poate-s eu înfometat?”
Se întrebă tânărul pește, privind un vierme-ncârligat.
Și îmboldit de lăcomie țâșni vârtej și-l înghiți,
Dar în gâtlej un ac se-nfipse, și sfoară lungă îl smuci.
Iar după câteva momente era deja întins pe jar,
Jupuit de viu și pus cu sare pe sârmele unui grătar.
Și-așa ajunse să cunoască și acest peștișor încrezut,
Că este vie și aievea, și lumea-n care n-a crezut.

Așa sunt toți aceia care nu cred că există o lume veșnică, că există suflet nemuritor, că există îngeri și demoni, care vor fi luați precum peștișorul acesta în cârlig și în furci, și vor fi duși în iad, în jar nestins. Să nu fim necredincioși ci credincioși.

 
Un comentariu

Scris de pe 2 ianuarie 2014 în NECREDINTA, SUFLET, VEŞNICIE

 

Nu uita de suflet !

Omule ce-n asta lume
Zi si noapte te trudesti
Cat mai mult argint si aur
Si averi s-agonisesti.

Sa-ti castigi mariri si ranguri
Laudat sa fii mereu
Nu te mai gandesti la moarte
Nu gandesti la Dumnezeu.

Nu gandesti ca maine poate
Dumnezeu te va chema
S-atunci cate-ai strans pe lume
Ale cui vor ramanea?

Cui va ramanea averea
Cata-n lune adunasi?
Cui raman a tale ranguri
Si-al tau aur cui il lasi?

Insa nu uita de suflet
C-ai pacatuit mereu
Si ale tale fapte rele
Cui le lasi, iubitul meu?

Poate crezi ca ai iertare
Si ca raiul dobandesti
Daca faci o slujba,doua
Si-o pomana daruiesti.

Nu te insela iubite
Tot de tine rau va fi
C-o pomana si c-o slujba
Raiul nu-l vei dobandi.

Cine le-o spala cu lacrimi
Ca sa scapi neosandit
Cine, daca tu in viata
Nici macar nu te-ai gandit?

Trebuie sa-ti plangi pacatul
Si sa-ngenunchezi mereu
Langa crucea mantuirii
Langa crucea lui Iisus.

Sangele varsat pe cruce
Te-o spala, te-o curati
Numai Domnul, frate draga,
Te mai poate mantui.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 decembrie 2013 în SUFLET

 

Unii traiesc de parca n-ar muri niciodata

Se spune de Alexandru Macedon care pornise să cucerească lumea, că ar fi ajuns şi în Persia. Acolo a poruncit să aducă pe mai marii ţării la el, pe filozofii şi învăţaţii locului. Adunându-i înaintea lui le zise: „Cereţi de la mine orice şi vă voi da”.
– Să ne dai împărate, ziseră filozofii, viaţă fără de moarte aici pe pământ. Împăratul le răspunse:
– Aţi cerut o nebunie, căci cine dintre oamenii pământului va scăpa de moarte? Vă credeam nişte oameni învăţaţi, dar văd că sunteţi nişte nebuni, nu ştiţi ce cereţi!
– Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte îţi facem o întrebare împărate: Oare vei muri şi tu vreodată?
– Aceasta este lucrul cel mai sigur, răspunse împăratul.
– Atunci dacă este aşa de sigur că vei muri, de ce te porţi şi trăieşti tu ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile şi bunătăţile pământului?
Împăratul înţelese înţelepciunea filozofilor care s-a arătat ca mare dar şi adevăr pentru el şi a plecat îngândurat.
Este o mare nebunie să nu ne gândim la moarte, să strângem mereu aici pe pământ, fără să ne îmbogăţim sufletul pentru Împărăţia Cerului.

 
2 comentarii

Scris de pe 27 noiembrie 2013 în SUFLET, VEŞNICIE

 

Inaintea Tronului de Judecata

Plânsul unei tinere necredincioase înaintea Judecății, adresat părinților, cu lacrimi de sânge:

O, mamă, m-ai învățat să trăiesc în această viață de parcă aș fi fost nemuritoare. Vai, tată, că nici tu nu mi-ai vorbit niciodată despre Dumnezeu, nu mi-ai spus că am un suflet nemuritor în mine, și că mai există o altă viață, una veșnică. Voi v-ați îngrijit numai de trupul meu, și v-ați luptat mereu ca să am un viitor strălucit. N-am dus lipsă de nimic în viață, dulapul mi-era plin cu haine, podoabe și parfumuri, mi-ați spus că sunt frumoasă, dar eu acum văd ce suflet urât, murdar și negru am. Vai mie, căci va trebui să răspund și pentru acele suflete pe care le-am atras în desfrâu, și pentru toți pruncii pe care i-am avortat.

Ați vrut să ajung om mare, și m-ați dat pe la facultăți. Ziceați că sunt inteligentă, dar eu acum văd cât de incultă am fost, căci nu știam nici măcar Rugăciunea de căpetenie „Tatăl nostru.” Tu, mamă, ai fost împreună cu mine la petreceri, ai vrut să mă vezi fericită, dar drumul către biserică nu mi l-ai arătat niciodată. Tu, tată, m-ai plimbat în întreaga lume, am cunoscut atâtea țări și orașe, am cunoscut atâția oameni, dar nu m-ai învățat să mă cunosc și pe mine însămi.

Nu m-ați învățat să țin post, să mă spovedesc, zicând că numai cei proști cred în Dumnezeu, inteligenții își au religia lor proprie, iar eu mă făleam cu numele de ATEU, deși am fost botezată în religia ortodoxă. La ora de religie îmi plăcea să o iau peste picior pe profesoară, și să o combat cu teoria lui Darwin. Voi m-ați învățat că nu există Dumnezeu, și că omul se trage din maimuță. Cum, mamă, n-ai vrut tu să crezi că ai fost creată de un Dumnezeu așa frumos, și ai preferat să crezi că ești din maimuță ? O, vai, că mi-ați cumpărat zeci de astfel de cărți ateiste, iar Sfânta Biblie nu a existat în casa noastră. Când venea preotul de Crăciun și la Bobotează, voi îi închideați ușa, și spuneați că popii sunt niște hoți. Dar acești „hoți”, mamă, eu văd că au o negrăită slavă în cer.

M-ați învățat să disprețuiesc pe cei ce duceau o viață curată, ferită de păcat. Îi batjocoream pe cei feciorelnici, zicând că sunt proști, și că nu știu să se îndulcească din plăcerile tinereții, dar eu acum văd ce slavă îi așteapă pe aceia care s-au înfrânat de la pofte, și au îndurat batjocura unora ca mine. Aceia pe care eu îi numeam habotnici, expirați, fixiști, țicniți, pocăiți, mironosițe… acum sunt cinstiți de Cerul întreg, mamă.

Mă simțeam adesea singură, pustie, neîmplinită, deși eram înconjurată de atâția prieteni și de atâta lux. Îmi plângea adesea sufletul, iar eu nu știam ce îl doare. Nimeni și nimic nu mă putea mulțumi. Dacă aș fi știut că Hristos este Singurul Care îmi poate umple golul din inima mea, aș fi lepădat toate acele amăgiri deșarte, și L-aș fi lăsat pe El să-mi aline plânsul sufletului. Dar El era absent din viața mea, era absent din inima mea, deși Îl căutam fără să știu că inima mea după El plânge și însetează.

Voi m-ați ținut deprte de Adevăr, și v-ați mocirlit împreună cu mine în cele mai grele păcate. Acum văd ca Raiul și Iadul nu sunt niște basme așa cum mi-ați spus voi. Acum văd că am purtat cu mine un suflet nemuritor, și că există viață veșnică. Acum văd pe Acela Care m-a creat, mamă. Îl văd pe Acela Care a creat lumea întreagă. A vegheat de aici neîncetat, și a plâns pentru mine știindu-mi pierzarea. El mă iubea mai presus decât orice, iar eu nici nu mă gândeam la El.

O, amar mie, căci voi fi osândită în focul cel de veci pentru necredința și nepăsarea mea. O, părinți ai mei, vai și de sufletele voastre. Cum veți răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru mine, singura voastră fată? Cum îmi veți salva sufletul, căci voi nu credeți în veșnicie, în existența sufletului, nu îmi veți face pomenire la biserică, parastase și milostenii, căci voi nu ați crezut niciodată în aceste obiceiuri religioase?

O, mamă, ai vrut să mă vezi frumoasă. O, tată, ai vrut să fiu inteligentă. Sunt așa cum v-ați dorit: frumoasă, gătită, parfumată, inteligentă… pentru IAD.

Elena J.

 

Toate sunt desertaciuni

Povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis. Am încercat, zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti, dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte, grăindu-mi cu sfidare: “Dragul meu, mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri, căci raiul meu iată-l, acesta este!” – şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă. Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbări grozave! Grădina era uscată, prăpădită, casele ruinate, iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani. Un copil îi murise înecat, fata eşuase în căsătoria ei, iar tatăl se îmbolnăvise de supărare. Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: “Tată dragă, eu merg până în oraş, ce-ai dori să-ţi aduc de acolo?” Chinuit de boală bătrânul răspunse: “Un ştreang să-mi aduci, un ştreang să-mi termin zilele, căci nu mai pot”. Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad. Aşa este cu raiul acesta vremelnic, pământesc; umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 octombrie 2013 în MOARTE, NECREDINTA, OMUL, PACATE, SUFLET, VEŞNICIE

 

Proorociri despre vremurile din urma

Va fi vremea de apoi. Se vor întâmpla următoarele:

1. „Viaţa de familie va fi la pământ.” Soţii se vor înşeala, nu se vor mai respecta, copii nu mai ascultă şi nu-şi mai respectă părinţii. Toate acestea se întâmplă şi azi.

2. „La vremea de apoi ne vom ţine cu mâna de burtă şi ne vom uita la cer.” Au sosit timpurile acelea. Câţi n-au ce mânca sau cu ce să-şi crească copii.

3. „La vremea de apoi, curvia va fi la drumul mare, în ziua mare fără nici un fel de ruşine.” Vedeţi dumneavoastră singuri, la tot pasul, tinerii făcând tot felul de gesturi, cuvinte ruşinoase, fetele pe jumătate goale, nu se respectă între ei, se jignesc, nu mai e dragostea aceea frumoasă dintre bărbat şi femeie cu respect, milă şi simţul sacrificiului unul pentru altul. Din cauza aceasta căsniciile, ori nu se mai fac, ori se strică foarte repede. Divorţurile care pe vremea mea nu prea auzeai de ele, azi sunt la modă, toată lumea divorţează.

4. „La vremea de apoi, vor fi lacrimi în toate casele şi griji pentru servici.” Vedeţi câte nenorociri sunt în toate familiile: sărăcie, boli, copii fără servici, fac şcoli şi nu au unde să lucreze, şi griji în servici cu frica cu care stă omul zilnic „m-o da afară sau nu m-o da”.

5. „La vremea de apoi, se vor sili dracii să ia la ei şi pe cei care sunt scrişi în cartea vieţii.” Adică aceia care încă de la naştere au ţinut rânduiala lui Dumnezeu: botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, feciori, fecioare până la căsătorie, ţin posturile de peste an, merg regulat la biserică, fac fapte bune şi pe-aceia se sileşte diavolul să-i ia la el.

6. „La vremea de apoi, urlă diavolul ca un lup căutând pe cine să apuce.”

7. „La vremea de apoi, copii vor avea chipul balaurului.” Adică un trup cu mai multe nume. Omul este dintr-un trup şi suflet. Balaurii au un trup şi mai multe capete. Au ajuns părinţii din zilele noastre, când îşi botează copii să le dea mai multe nume 2-3-4 şi când îi strigă, îi strigă numai pe unul singur. Nu mai pun nume de sfinţi la copiii lor, pun nume de actori, cântăreţi… Pe vremea mea, era un obicei şi aşa este de fapt bine, să pui numele copilului tău, după numele sfântului în ziua în care s-a născut, ca sfântul să-l ocrotească de-a lungul vieţii, sau a sfinţilor cu cruce roşie care urmează: Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae, Maica Domnului este înaintea tuturor sfinţilor.

8. „La vremea de apoi, fetele vor avea servicii de-şi vor ridica poalele pentru şefii lor.”

Pr. Argatu