RSS

Arhive pe categorii: SUFLET

Nu e ciudat ?

Avem timp să stăm la televizor, dar de rugăciune nu avem timp. Ne facem timp întotdeauna să ne îngrijim trupul, să-l spălăm, să-l hrănim, să-l plimbăm, dar pentru suflet nu găsim niciodată timp; îl neglijăm, îl lăsăm murdar, zdrențuit, nespovedit. Acceptăm întotdeauna invitațiile la cinema, la teatru, în cluburi, restaurante, dar când ne invită cineva duminica la biserică, ne rușinăm și găsim mereu motive de a nu merge. Găsim întotdeauna putere și răbdare să stăm în picioare la meciuri, dar nu și la biserică. Avem putere să stăm ore în șir la concerte în aer liber, pe ploaie și pe vânt, dar considerăm proști pe cei care așteaptă la rând la sfintele moaște sau la agheasmă.

Avem întotdeauna bani de aruncat pe petreceri, mobilier, mâncare, haine și bijuterii, dar pentru un pomelnic, sau o milostenie nu avem bani. Ni se par întotdeauna folositoare investițiile pentru trup, dar lucrurile necesare sufletului: icoane, cruciulițe, slujbe sau cărți religioase, le considerăm scumpe și inutile. Ne ducem de urgență la doctor când se îmbolnăvește trupul, ne îngrijorăm pentru însănătoșirea lui, cheltuim sume enorme, dar când se îmbolnăvește sufletul de prea multe păcate, nu alergăm la doctorii sufletești, la preoți, să ne vindece boala sufletului; lăsăm rana deschisă, nevindecată, adăugăm păcate peste păcate, și nu ne pasă nici dacă ne moare sufletul.

Ne încredem în psihologi când suntem tulburați de problemele vieții, cheltuim în zadar banii, dar la duhovnici nu alergăm. Avem întotdeauna lacrimi de râs pe la petreceri și emisiuni, dar să facem o rugăciune sinceră de pocăință, cu lacrimi, nu avem. Ne mândrim întotdeauna cu hainele, mașinile și accesoriile ce le purtăm pe noi, dar ne rușinăm a purta Crucea Mântuitorului la gât, sau să o facem când trecem pe lângă o biserică. Ne interesează toate știrile și emisiunile, suntem la curent cu toate filmele și noutățile, dar știrile folositoare de suflet le considerăm false sau neinteresante.

Ne regăsim în muzica rock, scuturăm din cap ca îndrăciții, dar să ne liniștim în cântări religioase, nu ne face plăcere. Dansăm până când transpirăm, dar ca să facem metanii, nu vrem să ne obosim trupul. Ne rușinăm cu toții când suntem numiți neglijenți în treburile gospodărești, pământești, dar când cineva ne spune că suntem leneși și nepăsători față de suflet, nu ne doare și nu ne pasă.

Ne interesează părerea oamenilor despre noi, imaginea noastră în ochii lumii, dar nu ne întrebăm niciodată ce părere are Dumnezeu despre noi, nu ne interesează. Plângem și ne întristăm cu toții când ne pătăm haina trupului, dar nu dăm nici cea mai mică importanță când ne murdărim haina sufletului. Ne asigurăm cu mult timp înainte locuri de veci, ne interesează unde va sta trupul nostru după moarte, ne achiziționăm cavouri și grilaje scumpe, dar unde ajunge sufletul, dacă avem loc în rai, nu ne panicăm.

Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini ?!

Elena J.

Reclame
 
9 comentarii

Scris de pe 3 mai 2014 în ELENA J., SUFLET, VEŞNICIE

 

Iarta-ma, suflete al meu …

Iartă-mă pentru că n-am crezut pe deplin în tine.
Iartă-mă pentru că am uitat de tine și te-am pus mai prejos de trup.
Iartă-mă pentru că nu mi-am făcut timp și pentru tine și nu te-am îngrijit așa cum mi-am îngrijit trupul.
Iartă-mă pentru că nu te-am lăsat să te odihnești.
Iartă-mă pentru că nu te-am întrebat ce te doare, ce-ți lipsește, nu ți-am ascultat nevoile.
Iartă-mă pentru că te-am făcut să plângi.
Iartă-mă pentru că te-am neglijat, pătat, înnegrit.
Iartă-mă pentru că te-am asfixiat, ducându-te în locuri pline de fum și de murdării.
Iartă-mă pentru că te-am purtat în acest trup netrebnic.
Iartă-mă pentru că n-am știut să te prețuiesc și să te pun la loc de cinste.
Iartă-mă pentru că n-am știut că valorezi mai mult decât lumea întreagă.
Iartă-mă pentru că te-am îngreuiat cu păcate.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 ianuarie 2014 în ELENA J., SUFLET

 

Pestisorul care nu credea in viata de pe uscat

În adâncimea unei ape, doi pești de zor se înfruntau,
Într-o discuție aprinsă, pe care n-o mai terminau:
„O, nu, aceasta-i nebunie”, răspunse tânărul zglobiu,
Tot unduindu-și cu mândrie, în ape trupul argintiu.
„O, nu! O, nu! Eu nu pot crede că ce spui tu e-adevărat.
Nu cred în lumea ta, bătrâne, ce viețuiește pe uscat.
Și totuși, vei vedea odată că este-așa cum ți-am spus eu.”
Zicea mereu cel mai în vârstă pește, părând convins de crezul său.
„Nu pot să cred aceste vorbe, și sunt convins că tu greșești.
Zadarnic lupți de-atâta vreme, fără să poți să-mi dovedești.
Că pe uscatul ars de soare, unde nu-i pic de umezeală,
Pot viețui alte ființe, trăind în altă rânduială.
Se pare că de bătrânețe ai început să aiurești,
Sau mintea și-a pierdut puterea, dacă poți crede în povești.
Probabil mă mai crezi și astăzi un peștișor needucat,
Dar, rogu-te, adu-ți aminte în câte școli am învățat.
De-aceea spun, c-așa poveste o cred doar peștii fără carte,
Că ignoranții și fricoșii le socotesc adevărate.
Iar tu te-așezi în rând cu dânșii dacă insiști să-mi dovedești,
Că este undeva aiurea, această lume de povești.
În ignoranța ta, bătrâne, este firesc ca să greșești,
Credul, nu ești tu de mine că te-au convins niște povești.
La ce să-mi pierd vremea cu tine când am atâtea de făcut?
Știu că ești gata să continui, doar n-o mai iau de la-nceput.”
Și plictisit, privi bătrânul, cu ochii lui de sticlă, reci,
Și-apoi lovind vioi cu coada, se depărtă voind să plece.
Dar tresărind văzu o umbră care plutea parcă pe ape,
Cum sprijinindu-se de maluri, venea mereu-mereu tot mai aproape.
„E umbră oare, sau nălucă, sau poate-s eu înfometat?”
Se întrebă tânărul pește, privind un vierme-ncârligat.
Și îmboldit de lăcomie țâșni vârtej și-l înghiți,
Dar în gâtlej un ac se-nfipse, și sfoară lungă îl smuci.
Iar după câteva momente era deja întins pe jar,
Jupuit de viu și pus cu sare pe sârmele unui grătar.
Și-așa ajunse să cunoască și acest peștișor încrezut,
Că este vie și aievea, și lumea-n care n-a crezut.

Așa sunt toți aceia care nu cred că există o lume veșnică, că există suflet nemuritor, că există îngeri și demoni, care vor fi luați precum peștișorul acesta în cârlig și în furci, și vor fi duși în iad, în jar nestins. Să nu fim necredincioși ci credincioși.

 
Un comentariu

Scris de pe 2 ianuarie 2014 în NECREDINTA, SUFLET, VEŞNICIE

 

Nu uita de suflet !

Omule ce-n asta lume
Zi si noapte te trudesti
Cat mai mult argint si aur
Si averi s-agonisesti.

Sa-ti castigi mariri si ranguri
Laudat sa fii mereu
Nu te mai gandesti la moarte
Nu gandesti la Dumnezeu.

Nu gandesti ca maine poate
Dumnezeu te va chema
S-atunci cate-ai strans pe lume
Ale cui vor ramanea?

Cui va ramanea averea
Cata-n lune adunasi?
Cui raman a tale ranguri
Si-al tau aur cui il lasi?

Insa nu uita de suflet
C-ai pacatuit mereu
Si ale tale fapte rele
Cui le lasi, iubitul meu?

Poate crezi ca ai iertare
Si ca raiul dobandesti
Daca faci o slujba,doua
Si-o pomana daruiesti.

Nu te insela iubite
Tot de tine rau va fi
C-o pomana si c-o slujba
Raiul nu-l vei dobandi.

Cine le-o spala cu lacrimi
Ca sa scapi neosandit
Cine, daca tu in viata
Nici macar nu te-ai gandit?

Trebuie sa-ti plangi pacatul
Si sa-ngenunchezi mereu
Langa crucea mantuirii
Langa crucea lui Iisus.

Sangele varsat pe cruce
Te-o spala, te-o curati
Numai Domnul, frate draga,
Te mai poate mantui.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 decembrie 2013 în SUFLET

 

Unii traiesc de parca n-ar muri niciodata

Se spune de Alexandru Macedon care pornise să cucerească lumea, că ar fi ajuns şi în Persia. Acolo a poruncit să aducă pe mai marii ţării la el, pe filozofii şi învăţaţii locului. Adunându-i înaintea lui le zise: „Cereţi de la mine orice şi vă voi da”.
– Să ne dai împărate, ziseră filozofii, viaţă fără de moarte aici pe pământ. Împăratul le răspunse:
– Aţi cerut o nebunie, căci cine dintre oamenii pământului va scăpa de moarte? Vă credeam nişte oameni învăţaţi, dar văd că sunteţi nişte nebuni, nu ştiţi ce cereţi!
– Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte îţi facem o întrebare împărate: Oare vei muri şi tu vreodată?
– Aceasta este lucrul cel mai sigur, răspunse împăratul.
– Atunci dacă este aşa de sigur că vei muri, de ce te porţi şi trăieşti tu ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile şi bunătăţile pământului?
Împăratul înţelese înţelepciunea filozofilor care s-a arătat ca mare dar şi adevăr pentru el şi a plecat îngândurat.
Este o mare nebunie să nu ne gândim la moarte, să strângem mereu aici pe pământ, fără să ne îmbogăţim sufletul pentru Împărăţia Cerului.

 
2 comentarii

Scris de pe 27 noiembrie 2013 în SUFLET, VEŞNICIE

 

Inaintea Tronului de Judecata

Plânsul unei tinere necredincioase înaintea Judecății, adresat părinților, cu lacrimi de sânge:

O, mamă, m-ai învățat să trăiesc în această viață de parcă aș fi fost nemuritoare. Vai, tată, că nici tu nu mi-ai vorbit niciodată despre Dumnezeu, nu mi-ai spus că am un suflet nemuritor în mine, și că mai există o altă viață, una veșnică. Voi v-ați îngrijit numai de trupul meu, și v-ați luptat mereu ca să am un viitor strălucit. N-am dus lipsă de nimic în viață, dulapul mi-era plin cu haine, podoabe și parfumuri, mi-ați spus că sunt frumoasă, dar eu acum văd ce suflet urât, murdar și negru am. Vai mie, căci va trebui să răspund și pentru acele suflete pe care le-am atras în desfrâu, și pentru toți pruncii pe care i-am avortat.

Ați vrut să ajung om mare, și m-ați dat pe la facultăți. Ziceați că sunt inteligentă, dar eu acum văd cât de incultă am fost, căci nu știam nici măcar Rugăciunea de căpetenie „Tatăl nostru.” Tu, mamă, ai fost împreună cu mine la petreceri, ai vrut să mă vezi fericită, dar drumul către biserică nu mi l-ai arătat niciodată. Tu, tată, m-ai plimbat în întreaga lume, am cunoscut atâtea țări și orașe, am cunoscut atâția oameni, dar nu m-ai învățat să mă cunosc și pe mine însămi.

Nu m-ați învățat să țin post, să mă spovedesc, zicând că numai cei proști cred în Dumnezeu, inteligenții își au religia lor proprie, iar eu mă făleam cu numele de ATEU, deși am fost botezată în religia ortodoxă. La ora de religie îmi plăcea să o iau peste picior pe profesoară, și să o combat cu teoria lui Darwin. Voi m-ați învățat că nu există Dumnezeu, și că omul se trage din maimuță. Cum, mamă, n-ai vrut tu să crezi că ai fost creată de un Dumnezeu așa frumos, și ai preferat să crezi că ești din maimuță ? O, vai, că mi-ați cumpărat zeci de astfel de cărți ateiste, iar Sfânta Biblie nu a existat în casa noastră. Când venea preotul de Crăciun și la Bobotează, voi îi închideați ușa, și spuneați că popii sunt niște hoți. Dar acești „hoți”, mamă, eu văd că au o negrăită slavă în cer.

M-ați învățat să disprețuiesc pe cei ce duceau o viață curată, ferită de păcat. Îi batjocoream pe cei feciorelnici, zicând că sunt proști, și că nu știu să se îndulcească din plăcerile tinereții, dar eu acum văd ce slavă îi așteapă pe aceia care s-au înfrânat de la pofte, și au îndurat batjocura unora ca mine. Aceia pe care eu îi numeam habotnici, expirați, fixiști, țicniți, pocăiți, mironosițe… acum sunt cinstiți de Cerul întreg, mamă.

Mă simțeam adesea singură, pustie, neîmplinită, deși eram înconjurată de atâția prieteni și de atâta lux. Îmi plângea adesea sufletul, iar eu nu știam ce îl doare. Nimeni și nimic nu mă putea mulțumi. Dacă aș fi știut că Hristos este Singurul Care îmi poate umple golul din inima mea, aș fi lepădat toate acele amăgiri deșarte, și L-aș fi lăsat pe El să-mi aline plânsul sufletului. Dar El era absent din viața mea, era absent din inima mea, deși Îl căutam fără să știu că inima mea după El plânge și însetează.

Voi m-ați ținut deprte de Adevăr, și v-ați mocirlit împreună cu mine în cele mai grele păcate. Acum văd ca Raiul și Iadul nu sunt niște basme așa cum mi-ați spus voi. Acum văd că am purtat cu mine un suflet nemuritor, și că există viață veșnică. Acum văd pe Acela Care m-a creat, mamă. Îl văd pe Acela Care a creat lumea întreagă. A vegheat de aici neîncetat, și a plâns pentru mine știindu-mi pierzarea. El mă iubea mai presus decât orice, iar eu nici nu mă gândeam la El.

O, amar mie, căci voi fi osândită în focul cel de veci pentru necredința și nepăsarea mea. O, părinți ai mei, vai și de sufletele voastre. Cum veți răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru mine, singura voastră fată? Cum îmi veți salva sufletul, căci voi nu credeți în veșnicie, în existența sufletului, nu îmi veți face pomenire la biserică, parastase și milostenii, căci voi nu ați crezut niciodată în aceste obiceiuri religioase?

O, mamă, ai vrut să mă vezi frumoasă. O, tată, ai vrut să fiu inteligentă. Sunt așa cum v-ați dorit: frumoasă, gătită, parfumată, inteligentă… pentru IAD.

Elena J.

 

Toate sunt desertaciuni

Povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis. Am încercat, zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti, dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte, grăindu-mi cu sfidare: “Dragul meu, mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri, căci raiul meu iată-l, acesta este!” – şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă. Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbări grozave! Grădina era uscată, prăpădită, casele ruinate, iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani. Un copil îi murise înecat, fata eşuase în căsătoria ei, iar tatăl se îmbolnăvise de supărare. Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: “Tată dragă, eu merg până în oraş, ce-ai dori să-ţi aduc de acolo?” Chinuit de boală bătrânul răspunse: “Un ştreang să-mi aduci, un ştreang să-mi termin zilele, căci nu mai pot”. Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad. Aşa este cu raiul acesta vremelnic, pământesc; umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 octombrie 2013 în MOARTE, NECREDINTA, OMUL, PACATE, SUFLET, VEŞNICIE