RSS

Arhive pe categorii: POCAINTA

Felul lacrimilor

Există lacrimi care vin de la slăbiciunea inimii, de la un caracter foarte moale, de la durere; unii le întărâtă singuri, silindu-se să plângă; există însă şi lacrimi de la har. Preţul lacrimilor nu ţine de cantitatea de umezeală care curge din ochi, ci de ceea ce este în suflet în timpul lor şi după ele. Lacrimile harice sunt legate de multe schimbări din inimă. În principal, inima trebuie atunci să ardă în focul judecăţii dumnezeieşti, însă fără durere şi pârjolire, ci cu umilinţa adusă de nădejdea în Milostivul Dumnezeu, Ce ju¬decă păcatul şi miluieşte pe păcătos. Aceste lacrimi trebuie să vină spre sfârşitul ostenelilor – nu al ostenelilor din afară, ci al ostenelilor curăţirii inimii, ca ultimă „clătire” a sufletu¬lui. Aceste lacrimi ţin nu un ceas, nu o zi şi nu două zile, ci ani întregi. Se spune că există un anume plâns fără lacrimi al inimii, însă la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Acest plâns este mai bun şi mai îndemânos pentru cei ce trăiesc în lume, fiindcă lacrimile pot fi văzute de către alţii. Dar pe toate le rânduieşte Domnul, Mântuitorul tuturor …

https://deveghepatriei.wordpress.com

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 22 aprilie 2015 în PACATE, POCAINTA

 

Una este pocainta si cu totul altceva, melancolia

Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiastru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creștini, din pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă – mândria. Conștiința religioasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”. Prin aceste explicații, se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieții creștine. Înțelegeam că Bătrânul vroia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creștin, fie în autoblamarea specifică unei conștiințe creștine vinovate. Vedeam că, atât neobrăzarea celor care se cred curați, cât și neîndrăzneala celor care se simt vinovați sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăvește de vină prin Spovedanie și iertarea păcatelor și se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curățit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulțumește lui Dumnezeu și nu se mândrește, ba, mai mult, îi vede pe toți ceilalți buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos. Părintele ne călăuzea spre drumul care, ocolind atât răul (păcatul) cât și „mai răul” (mândria pentru virtute), ducea la smerenie. De aceea, se străduia să apere smerenia autentică de pericolul alterării semnificației ei. Îmi spunea, bunăoară: – Să fim smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie, căci aceasta este cursa diavolului, aducătoare de deznădejde și nepăsare, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos.

Părintele Porfirie

 
2 comentarii

Scris de pe 12 septembrie 2014 în POCAINTA

 

Scrisoare de pocainta a femeii care a indraznit sa intre in Sfantul Munte Athos

În anul 1930 am fost reprezentantul Mănăstirii mele la Sfânta Comunitate. În luna Octombrie a venit la Sfânta Comunitate o scrisoare a domnișoarei Alice Diplarakou aleasă în anul 1930 Miss Grecia și Miss Europa, care spunea astfel:

Din Davos, Elveția…

            Cuvioși Părinți, vă mărturisesc din tot sufletul greșeala pe care am săvârșit-o în luna Mai ce a trecut la Mănăstirea Vatoped. Am ajuns acolo cu vaporul logodnicului meu Dl. Moran și s-a întâmplat să fie acolo ancorate și navele de război „Limnos” și „Kilkis”. Atunci vicleanul mi-a insuflat gândul să urc la Mănăstire, deși știam că este interzis pentru femei. Am împrumutat o uniformă de marinar și astfel am intrat (în Mănăstire) împreună cu logodnicul meu, am înconjurat biserica și alte locuri ca un marinar, fără să mă cunoască cineva.

            De atunci, Părinților, mi-am pierdut sănătatea și am ajuns aici în sanatoriile Elveției pentru a mi-o dobândi, însă, din păcate, nu văd nici o îmbunătățire. Am cunoscut și cred cu fermitate că aceasta este o pedeapsă din partea Maicii Domnului, pe care am necinstit-o, căci nu trebuia ca eu, o fată cultivată, să fac ceea ce am făcut. Pentru aceasta acum mă pocăiesc, rugând-o pe Maica Domnului să mă ierte. Rugați-o și voi, sfințiților Părinți. Iar pentru aceasta primiți 5.000 de drahme, ca să faceți Liturghii și paraclise pentru sănătatea mea.

            Cu mult respect…

Și mult-milostiva Stăpână a cerului și a pământului a primit pocăința ei și i-a dăruit iarăși sănătatea.

Arhim. Gavriil Dionisiatul, Avatonul Sfântului Munte, „ORTHODOXOS FILOTHEOS MARTYRIA”, nr. 38-39, Tesalonic 1990, p. 59.

––––––––––––––––––––––––––-

Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. “Avaton” inseamna “neumblat”, prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de “a umbla” pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este un fel de granita naturala a Sfantului Munte.

marturieathonita.ro

 
3 comentarii

Scris de pe 20 august 2014 în FEMEIA, POCAINTA

 

„Daca as fi putut sa ma opresc ieri…”

Un flăcău cu cercel în ureche şi cu smartphone de ultimă generaţie, a fost ridicat de poliţie zilele trecute, pentru că (mi-au spus liceenii), ar fi cochetat cu… drogurile. Mi-am adus aminte că el era unul dintre cei mai marcaţi dintre elevi, ori de câte ori le-am vorbit despre Hristos. Uneori avea ochii umezi de lacrimi. Trei ani i-am vorbit. A fost atât de aproape să se schimbe, şi n-a făcut-o. Le-am spus liceenilor că ştiu ce-şi reproşează acum la mititica: „dacă aş fi putut să mă opresc ieri”.

„Dacă aş fi putut să mă opresc ieri” e filosofia de viaţă a tuturor ce-o dau în bară. A studentului prins în timp ce copiază, a şoferului ce trece pe verde, a tabagistului ce se trezeşte tebecist, a adolescentei cu burta la gură, a beţivului cu cancer la colon…  E filosofia saloanelor din spitale, a scării tribunalelor, a liceelor a doua zi după bac’. Dar şi-a politicienilor ce-au băgat mâna pân’ la cot în borcanul cu miere. Sau a profesorilor ce eliberează diplome false. Hoţii, criminalii, diabeticii, supraponderalii, divorţaţii, toţi strigă la unison: „dacă-aş fi putut să mă opresc ieri”!

„Dacă aş fi putut să mă opresc ieri”, e dogma de viaţă care nu iartă. Nu te-ai oprit, eşti bun de plată. Regretele nu mai contează. Lacrimile sunt de prisos. În ofsaid ai ieşit afară din joc. Asta, se penalizează. De cele mai multe ori, chiar şi în biserică! O femeie prinsă în actul curviei a fost târâtă în faţa lui Hristos. Cu hainele sfâşiate, umilită, cu cearcăne la ochii ce-au alergat după pofte, simţea cum moartea îi cânta serenade la tâmple. O căruţă de pietre colţuroase se doreau catapultate spre capul ei. „Dacă aş fi putut să mă opresc ieri”, se gândea femeia fără nici o şansă. Iar inima i se făcea tot mai mică. Şi totuşi, uimire. Nici un pietroi n-a intersectat-o. Nimeni n-a osândit-o. Căci nimeni, nu se putuse opri ieri! Hristos o priveşte. Un singur sfat îi iese de pe buze: „Acum du-te, şi să nu mai păcătuieşti!”

E destul de simplu să-nţelegem costurile lui „dacă aş fi putut să mă opresc ieri”. Şi totuşi, nici măcar bisericile nu se opresc. Continuă slujirea în două luntre. Răceala. Sterilitatea. Indiferenţa. Bătaia cu cărămida în piept. Viaţa aproape de păcat. În păcat. Mi-e tare teamă că în ziua aceea, când noi creştinii ne vom înfăţişa în faţa Mirelui ceresc, pe scrolul minţii multora, va trece încontinuu „dac-aş fi putut să mă opresc ieri”…

Nicolae G.

 
Un comentariu

Scris de pe 28 iulie 2014 în POCAINTA

 

O lacrima de pocainta varsata echivaleaza in putere cu apa Sfantului nostru Botez

O lacrimă de pocăință vărsată echivalează în putere cu apa Sfântului nostru Botez. Sfinții Părinți ai bisericii, care de-a lungul veacurilor au trăit aceste stări duhovnicești, ne-au lăsat atâtea scrieri și sfaturi din propria lor experiență, pe care le citim și le cercetăm în cărțile lor. Un asemenea Părinte spunea că lacrimile pocăinței sunt sudoarea inimii. Precum transpiră trupul scoțând sudoarea, așa transpiră și inima și sufletul, omul lăuntric, iar aceasta se manifestă prin lacrimile pocăinței. Un alt părinte a mers mai departe și a spus că lacrima pocăinței este lacrima inimii, plânge și inima, iar atunci când plânge inima, plânge și trupul împreună cu ea.

Toată discuția noastră este legată de lacrima pocăinței și numai de aceasta, nu discutăm despre lacrimile pricinuite de emoții sau de dureri specific omenești (trupul suferă, mă doare, a murit o rudă și lăcrimez, lacrimi de durere sau intenționate). E vorba doar de lacrima pocăinței, căci atunci când sufletul suferă și trupul împreună suferă. Acestea două – trupul și sufletul – sunt legate între ele, sunt vase comunicante.

Această lacrimă, această picătură, acest bob mic, are o asemenea putere, încât dacă ar fi fost vopsită în roșu, o lacimă de pocăință ar fi putut colora în roșu un ocean întreg. Ce densitate ar avea acea culoare, încât să aibă puterea să coloreze atâtea molecule de apă, dacă e cu putință așa ceva? Acesta este un exemplu cam prozaic, căci cele materiale sunt de necomparat cu cele spirituale, dar această exagerare a cuvântului nostru vrea să arate puterea deosebită și harul deținut chiar și numai de o picătură de lacrimă a pocăinței. Această picătură, fiecare picătură, sau mai multe picături, au, deci, aceeași putere și aceeași greutate a apei din sfânta cristelniță. Cât cântărește apa dintr-o cristelniță, unde se botează un om, la vârstă mică sau mare? Atâtea sau atâtea kilograme. Adică exact atât cât cântărește și lacrima de pocăință.

Alți Sfinți Părinți au spus că de Dumnezeu purtătorii Părinți, mai vechi decât ei, plângeau întru pocăință și în decursul vieții lor vărsau atâtea lacrimi, cât era și greutatea apei din cristelnița unde fuseseră botezați. Câți dintre aceștia nu s-au botezat la o vârstă înaintată, în cristelnițe-baptisterii, sau în râuri su în lacuri; poate cineva să calculeze, să aprecieze cumva cantitatea lacrimilor de pocăință? Iar în mod firesc, lacrimile lor nu erau toate de pocăință, erau și ale dumnezeieștii iubiri și ale mângâierii celei de sus. Însă aceste prime lacrimi, ale pocăinței, au curs vreme de mulți ani, până când s-au umplut și trupul, și sufletul de pocăință, și ca urmare și de har dumnezeiesc.

Majoritatea medicilor consideră că lacrimile orbesc ochii. Ei sfătuiesc: „Să nu plângi mult, vei orbi, te vei îmbolnăvi, vei avea probleme de sănătate.” „Eu cunosc”, zice alt doctor, „pe cineva care plângea și a orbit.” Acesta este adevărul. Am avut și eu o rudă, pe bunica Maria, care atunci când i-a murit soțul, Anghelis, din pricina mulțimii lacrimilor vărsate, fiindcă a plâns 30 de ani, a orbit în final. A devenit oarbă, oarbă de-abinelea. Însă aceste lacrimi nu erau nicidecum de pocăință. Alt lucru vedea Dumnezeu înlăuntrul sufletului ei. Acele lacrimi erau lacrimi de durere sufletească, lacrimi sentimentale. Acestea fiindcă nu izvorăsc din inimă, din dorul dumnezeiesc, cel după Dumnezeu, în loc să tămăduiască durerea, pricinuiesc boală. Nu afectează numai ochii, ci și mintea, și inima și sufletul; adică Dumnezeu nu vrea ca cineva să plângă în modul acesta. Demonul vrea, fiindcă-i convine.

Astfel, nu toate lacrimile au rezultatul dorit, nici nu atrag Harul divin, pentru a le cântări și a le aprecia. Ca urmare, din rezultatul obținut, dacă a ajuns sau nu la cunoașterea lui Dumnezeu, dar și din ceea ce îi mărturisește propria conștiință, poate creștinul nevoitor să înțeleagă, cu aproximație, care este țelul cel mai adânc al lacrimilor sau al stării avute pentru a lăcrima; cu alte cuvinte, lacrimile acestea din adâncul sufletului sunt manifestarea stării de pocăință, dar țelul este întotdeauna unirea cu Hristos.

Acest dar, al lacrimilor, nu doar curăță pur și simplu și face iarăși să strălucească, dar și mai mult, adaugă și iar adaugă, pentru că păcătoși mari, dar și sfinți mari, prin lacrimile pocăinței, nu doar s-au mântuit și s-au sfințit, dar au ajuns la măsurile cele mai înalte. Că plângeau pentru păcatele sale, este foarte firesc, nu este ciudat, dar cei mai mulți sfinți, ajunși la desăvârșirea sfințeniei, plâng pentru păcatele lumii. Ca urmare, din toate punctele de vedere, lacrimile pocăinței sunt folositoare și nouă și celorlalți. Este vorba de această ploaie tainică ce stropește și unge, cum spun Părinții, acest munte, acest pământ, pământul inimii, fie că acest lucru se vede sau nu se vede în ochii oamenilor.

Dacă nu am fi avut acest mare dar al pocăinței, cine s-ar fi mântuit, cine ar mai fi ajuns în Rai? Însă, fiindcă în vremea noastră ce este caracterizată de multe lacrimi (să nu o numim vremea plângerii), din multe motive, cele mai multe lacrimi, nu sunt lacrimi de pocăință, de aceea nu sunt recomandate de Biserică. Lacrimile dragostei dumnezeiești și ale mângâierii celei de sus ne sunt în marea lor majoritate neștiute. Restul lacrimilor ce se varsă necontenit pe acest pământ, sunt lacrimi obișnuite: pentru durerea fizică, pentru rudele cele după fire ce le pierdem; dar aceste lacrimi nu au nici cea mai mică legătură cu curățirea sufletească. Sunt vărsate în mod firesc, căci așa funcționează omul biologic și sentimental, de aceea spunem că aceste lacrimi sunt simțitoare, mișcătoare; acestea mișcă pericardul, partea exterioară a inimii, nu inima în adâncul ei, și firește, dacă nu va fi mișcată inima de către cugetele smerite, nu va locui harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru. Nu se va face o împreună lucrare a inimii cu Harul dumnezeiesc. Să nădăjduim că Hristos ne va dărui lacrimi de pocăință și vom viețui în acest fel astfel încât să avem nu numai lacrimi de pocăință, ci și lacrimi ale iubirii și mângâierii dumnezeiești. Amin !

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

 
2 comentarii

Scris de pe 9 mai 2014 în BOTEZ, LACRIMI, POCAINTA

 

S-a invrednicit batrana si L-a vazut pe Domnul, pentru ca era in pocainta

Cine eşti tu şi cum îndrăzneşti să te aşezi pe Sfânta Masă? Atunci tânărul i-a răspuns: Eu întotdeauna aici stau, pentru că aici este locul Meu. Atunci bătrâna i-a zis: Cine te-a rănit aşa? Tânărul i-a răspuns: Tu M-ai rănit, cu păcatele tale.
Mare şi minunată era experienţa Stareţului adu¬nată din atâţia ani de mărturisire. Să amintim câteva: „A venit o bătrână, spunea Stareţul, şi mi-a spus că s-a dus să aprindă candelele la una din bisericile din afara satului. Era tocmai în Vinerea Mare. Din curiozitate femeiască a băgat capul pe uşa diaconească şi a privit în Sfântul Altar. A văzut atunci că pe Sfânta Masă stătea un tînăr ca de 30 de ani şi care avea răni în palme, în picioare, iar în coastă o rană din care curgea sânge.
Înspăimântată, bătrâna i-a zis:
– Cine eşti tu şi cum îndrăzneşti să te aşezi pe Sfânta Masă?
Atunci tânărul i-a răspuns:
– Eu întotdeauna aici stau, pentru că aici este locul Meu.
Atunci bătrâna i-a zis:
– Cine te-a rănit aşa? Tânărul i-a răspuns:
– Tu M-ai rănit, cu păcatele tale.
S-a învrednicit bătrâna şi L-a văzut pe Domnul, pentru că ea era în pocăinţă”.

http://www.doxologia.ro/

 
Un comentariu

Scris de pe 3 mai 2014 în POCAINTA

 

Pocainta este cel mai mare dar ce ni s-a dat pe pamant

Când avem toate darurile duhovniceşti, se poate ca într-o clipă să le pierdem pe toate printr-o neatenţie. De asemenea, putem cu un simplu gest să le readucem în inimă. Asemenea putere are omul. Precum pot să le alung, aşa pot să le readuc. Iar acest lucru se întâmplă numai prin pocăinţă. Pocăinţa este un dar dat omenirii, iar acest dar a fost dat în timp, în istorie, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru a pune rânduială şi în timpul istoric în sine, adică pentru a duce timpul istoric în veşnicie. Pocăinţa (metanoia) este cel mai mare dar ce ni s-a dat pe pământ. Şi pocăinţa nu înseamnă numai să nu mai păcătuieşti, înseamnă să întreţinem starea noastră de har. Şi asta tot pocăinţă este. Nu doar să reuşesc să parcurg urcuşul respectiv sau să cobor pe povârnişul celălalt, ci să păşesc bine şi pe drumul drept. Cum se spune, pocăinţa este, când sunt bolnav, să mă fac bine. Însă pocăinţa este şi să îmi menţin sănătatea dobândită. Fiindcă dacă nu îmi întreţin starea de sănătate, o voi pierde. Iar dacă o voi pierde şi nu mă îngrijesc de ea, voi muri. Iar moartea aceasta mi se va socoti sinucidere. Trebuie, deci, să duc şi lupta să îmi întreţin sănătatea şi să duc şi lupta în caz de boală duhovnicească, să mă fac sănătos.

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

 
Un comentariu

Scris de pe 4 aprilie 2014 în POCAINTA