RSS

Arhive pe categorii: IUBIREA NEMĂRGINITĂ A LUI DUMNEZEU

Doamne, cat de mult ma iubesti ?

Într-o zi m-am sculat dis-de-dimineaţă ca să văd răsăritul soarelui. Ah, frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu este mai presus de orice descriere! În timp ce priveam, L-am lăudat pe Dumnezeu pentru lucrul Său minunat; şi cum stăteam acolo, am simţit lângă mine prezenţa Lui.
El m-a întrebat: “Mă iubeşti?”
I-am răspuns: “Desigur, Doamne! Tu eşti Dumnezeul şi Mântuitorul meu!”
Atunci El întreabă: “Dacă ai fi handicapat fizic, M-ai mai iubi?”. Am rămas surprins. Mi-am privit mâinile, picioarele şi tot restul corpului şi mi-am dat seama de lucrurile pe care le primisem în dar. Şi am răspuns: “Ar fi mai greu, Doamne, dar tot Te-aş iubi.”
Atunci Domnul spusese: “Dacă ai fi orb, ai mai iubi creaţia Mea şi pe Mine?”
Cum să iubesc ceva fără să-l pot vedea? Atunci m-am gândit la toţi oamenii orbi din lume şi că, totuşi, mulţi dintre ei Îl iubesc pe Dumnezeu şi creaţia Sa. Aşa că am răspuns: “Mi-este greu să mă gândesc la asta, dar tot Te-aş iubi.”
Atunci Domnul mă întreabă iar: “Dacă ai fi surd, ai mai asculta cuvântul Meu?”
Cum să ascult ceva, fiind surd? Apoi am înţeles. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu se face doar cu ajutorul urechilor, ci mai ales cu inima. Am răspuns: “Mi-ar fi foarte greu, dar, totuşi, aş asculta cuvântul Tău.”
Dumnezeu, atunci, întreabă: “Dacă ai fi mut, ai mai lăuda Numele Meu?”
Cum să înalţ laude fără voce? Apoi mi-am dat seama: Dumnezeu vrea ca noi să-I cântăm din inimile şi sufletele noastre. Nu contează cum sună. Am răspuns, deci: “Deşi n-aş putea fizic să cânt, totuşi aş lăuda Numele Tău.”
Şi Domnul mă întreabă, iarăşi: “Mă iubeşti cu adevărat?”
Cu curaj şi cu deplină convingere, am răspuns cu toată fiinţa: “Da, Doamne! Te iubesc pentru că Tu eşti singurul şi adevăratul Dumnezeu!”
Crezusem că am răspuns bine, dar Dumnezeu m-a întreabat din nou:“Atunci, de ce păcătuieşti?”
Am răspuns: “Pentru că nu sunt decât un om. Nu sunt perfect!”
Iar Domnul zise: “Atunci de ce în clipa în care Eu te aştept, tu rătăceşti aiurea? De ce doar la vreme de necaz, iei rugăciunea în serios?”
Nici un răspuns. Doar lacrimi.
Domnul continuă: “De ce cânţi numai când eşti cu prietenii? De ce Mă cauţi doar la vremea rugăciunii? De ce ceri lucruri atât de egoist? De ce ceri cu atâta necredinţă?”
Lacrimile continuau să cadă pe obraji.
“De ce te ruşinezi de Mine? De ce nu propovăduieşti? De ce, la vreme de necaz, te plângi la alţii, în timp ce Eu Îmi ofer umărul să plângi pe el? De ce cauţi scuze atunci când iţi ofer ocazia să slujeşti în Numele Meu?”
Am încercat să răspund, dar nu era nimic de spus.
“Eşti binecuvântat cu viaţă. Te-am zidit pentru a preţui acest dar. Te-am binecuvântat cu talantul de a-Mi sluji, dar tu continui să-Mi întorci spatele. Ţi-am dezvăluit cuvântul Meu, dar nu te-ai înţelepţit. Ţi-am arătat binecuvântările Mele, dar ochii tăi erau îndreptaţi în altă parte. Ţi-am auzit rugăciunile şi am răspuns la toate. Mă iubeşti tu cu adevărat?”
N-am putut să răspund. Cum aş fi putut? Eram incredibil de ruşinat. Nu aveam nici o scuză. Ce puteam să zic la toate acestea? Când inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi lacrimile începeau să şiroiască, am zis: “Te rog, Doamne, iartă-mă! Nu sunt vrednic să fiu fiul Tău!”
Domnul răspunse: “Dacă tu simţi părere de rău sinceră în inima ta, Eu te iert şi te primesc!”
Am întrebat: “De ce continui să mă ierţi, de ce mă iubeşti atât?”
Domnul răspunse: “Pentru că eşti făptura mâninilor Mele! Tu eşti copilul Meu! Nu te voi părăsi niciodată! Când plângi, Eu plâng cu tine! Când salţi de bucurie, Eu râd cu tine! Când eşti jos, Eu te încurajez! Când eşti obosit, Eu te port! Voi fi cu tine până la sfârşitul zilelor şi te voi iubi de-a pururi!”
Niciodată n-am plâns aşa. Cum am putut să fiu atât de rece? Cum am putut să-L rănesc pe Dumnezeu atât de mult?
L-am întrebat pe Dumnezeu: “Cât de mult mă iubeşti?”
Atunci Domnul Îşi întinse braţele, şi I-am văzut palmele străpunse de piroane. Am căzut la picioarele lui Hristos, Mântuitorul meu, şi pentru prima oară, m-am rugat cu adevărat.

 
2 comentarii

Scris de pe 25 noiembrie 2013 în IUBIREA NEMĂRGINITĂ A LUI DUMNEZEU

 

Acatistul IUBIRII de DUMNEZEU

A IUBI pe DUMNEZEU este însăşi Sensul şi Firea Creaţiei. Ce este IUBIREA?… Se Ştie doar de cel ce IUBEŞTE. Sfinţii sunt cei ce au IUBIT cu Adevărat pe DUMNEZEU.

După obişnuitul început se zice:

Condacul1

IUBI-TE-voi, DOAMNE, Cel ce din IUBIRE m-ai Creat şi cu CHIPUL IUBIRII m-ai înfăţişat; IUBI-TE-voi şi eu, chiar dacă nu ştiu să te IUBESC şi doar cu ÎNCHINAREA Iubirea mi-o arăt, în Cântarea:

IUBI-TE-voi, DOAMNE, TAINA peste toate!

Icosul 1

Din IUBIREA de FIU sunt Creat, din IUBIREA TATĂLUI DUMNEZEU am luat Fiinţă, pe Braţele SFÂNTULUI DUH am fost Zidit şi aşa din IUBIREA DUMNEZEIASCĂ am Ieşit şi IUBIREA de DUMNEZEU este Firea mea, ce RĂSPUNDE cu IUBIREA pe care şi eu ca Făptură o am.

IUBI-TE-voi, DOAMNE, că am PECETEA IUBIRII DUMNEZEIEŞTI;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, că am IUBIREA de FIU;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, că am IUBIREA PĂRINTEASCĂ;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, că am IUBIREA DUHULUI VIEŢII;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu Iubirea mea de Făptură;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu însăşi Taina IUBIRII;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, Taina peste toate!

Condacul al 2-Iea

CHIPUL Tău de DUMNEZEU este însuşi CHIPUL IUBIRII, Taina Dincolo de toate, şi IUBIREA Ta s-a Revărsat şi într-o Iubire de Creaţie, care se face ICOANA IUBIRII Tale, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 2-lea

Ce este IUBIREA, cine poate spune, decât cel ce IUBEŞTE, decât cel ce DĂRUIEŞTE IUBIRE, decât cel ce o face PRINOS de ALTAR şi ICOANĂ de Inimă.

IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu Iubirea mea de Creaţie;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu Iubirea mea ce nu se vede;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA ce doar ea VEDE;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA-Vorbirea de FIU;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA-Bucuria PĂRINTEASCĂ;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA-Braţele de DUH SFÂNT;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, Taina peste toate!

Condacul al 3-lea

IUBIREA este Taina ÎNTÂLNIRII Absolute, ce nu se îmbrăţişează, că se distruge; ce nu se sărută, că s-ar face autoiubire; ci doar „STĂ FATĂ către FATĂ” şi-L PĂSTREAZĂ pe cel IUBIT, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 3-lea

Îmbrăţişarea este o Venire la IUBIRE şi Sărutarea este o învăpăiere, dar IUBIREA este doar ÎNVĂLUITĂ de IUBIREA însăşi, ce „nu atinge pe Cel IUBIT”, ci îl face ICOANĂ de ADORAT.

IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA de ICOANĂ;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA ACOPERITĂ;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA ce nu se atinge;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA nemicşorată de Iubirea mea;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA neamestecată cu ale mele;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA prin care eu nu te „robesc”;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, Taina peste toate!

Condacul al 4-lea

O, IUBIRE de FIU cât necuprinsul de Mare; o, IUBIRE PĂRINTEASCĂ, Absolutul însuşi; o, IUBIRE de DUH PREASFÂNT, Adâncul fară margini; o, IUBIRE în ÎNTREITUL CHIP, cum să Te Cânt, decât în lauda de: ALILUIA!

Icosul al 4-lea

IUBIREA, paradoxal, este ..prăpastia de hotar”, pe care de încerci să o treci, cazi în propriul hău abisal, iar de nu o treci, rămâi un veşnic înstrăinat: doar prin Taina ALTARULUI o găseşti, peste „prăpastie” tocmai pusă. IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA de ALTAR; IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA ce umple „prăpastia cu IUBIRE”;

IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA făcută ICOANĂ peste „abis”;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA în care Te fac IUBIRE;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA în DARUL meu de IUBIRE;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA ce o fac ALTAR peste „hotar”;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, Taina peste toate!

Condacul al 5-lea

De ce eu, Făptura, Te IUBESC pe Tine „mai întâi” şi peste toate şi apoi IUBIREA de Tine o Revărs peste mine şi peste lume? Că în IUBIREA Ta şi eu sunt o Iubire de Făptură, şi fără aceasta pe mine însumi mă pierd, că Izvorul IUBIRII nu este în mine, ci în Tine şi din Tine prin mine trece şi apoi din mine se întoarce, şi aşa mă Cunosc ca IUBIRE, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 5-lea

Dacă trece mai întâi prin mine şi prin lume, IUBIREA mea se amestecă si se robeşte sau se face înrobitoare şi la Tine ajunge o IUBIRE oarbă, ce nu VEDE IUBIREA, ci „autoiubirea”.

IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA de Tine mai întâi;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA Liberă de mine şi de toate;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu Iubirea ce nu Te preface prin mine;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA ce nu Te preface prin lume;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA ce VEDE direct IUBIREA Ta;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA „ÎNGENUNCHEATĂ” în FATA Ta;

IUBI-TE-voi, DOAMNE, Taina peste toate!

Condacul al 6-lea

IUBIREA este Mare cât o Veşnicie; este neschimbătoare ca un Absolut; este Neîncetată IUBIRE cât un Nesfârşit; şi de nimic nu se atinge, că are „hotarul de netrecut al IUBIRII”, care doar Se DĂRUIEŞTE ca PRINOS de ALTAR, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 6-lea

IUBIREA noastră de Făpturi este CHIPUL IUBIRII FIULUI DUMNEZEIESC, ce IUBEŞTE pe TATĂL DUMNEZEU în necontenita IUBIRE a PREASFÂNTULUI DUH, ca IUBIREA ÎMPLINITĂ în ICOANA Lui HRISTOS. care El mai întâi IUBEŞTE cu Adevărat şi se face DAR de ALTAR, ca TRUP de ÎMPĂRTĂŞIRE.

IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA de pe ALTARUL Lui HRISTOS;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, chiar dacă merg pe drumul CRUCII;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, chiar dacă sufăr şi plâng:
IUBI-TE-voi, DOAMNE, chiar dacă nu ştiu să Te IUBESC;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, chiar din groapa păcatelor;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, cu IUBIREA cea peste mine şi peste toate;
IUBI-TE-voi, DOAMNE, Taina peste toate!

Condacul al 7-lea

„Iată, PĂRINTE, Făptura Ta care Te IUBEŞTE”, zice FIUL Lui DUMNEZEU Ia LITURGHIA IUBIRII, unde cu toţi Sfinţii Lumea se ADUNĂ de PREASFÂNTUL DUH şi se face TRUPUL IUBIRII- ÎMPĂRTĂSIRIL şi aşa se Cântă în Cer şi pe Pământ: ..IUBI-TE-voi, DOAMNE. ALILUIA!

(Acest condac se repetă de trei ori.)

Se citeşte apoi din nou Icosul 1.

Din “Acatistier/Sinaxar – Sfinții Români”

 

Dragostea, biruitoarea fricii

O expresie des folosita pentru a defini bunul caracter al cuiva este cea de „om cu frica de Dumnezeu”. Eu as înlocui aceasta sintagma cu o alta, mult mai fireasca: „om cu dragoste de Dumnezeu”. De ce sa alegem mereu frica în raportul nostru spiritual cu Dumnezeu? Poti cladi oare ceva trainic atâta timp cât ai frica în oase? Într-o religie crestina care pune pe primul loc dragostea si iubirea de aproape, nu ar trebui ca teama sa fie o virtute.

Un fariseu l-a întrebat pe Iisus: „Învatatorule, care este cea mai mare porunca din Lege?” Iisus i-a raspuns: „Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta”. O spune si Apostolul Pavel: „Si acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 3). De asemenea, Sfântul Antonie cel Mare face o afirmatie carora multora dintre propovaduitorii fricii le-ar putea parea îndrazneata: „Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica”. Da, dragostea te scoate din robie, dragostea te scoate din mlastina dezamagirii, a pierderii încrederii de sine, a sentimentului ca ai un rost pe acest pamânt.

Din pacate, multi vad credinta în Dumnezeu ca pe o sclavie, ca pe un raport dintre un rob umil, temator si un stapân lesne mânuitor de bici. Or, nu, nu sentimentul fricii, al permanentei umilinte, al asteptarii pedepsei trebuie sa fie cel care sa ne guverneze viata si relatia noastra cu Dumnezeu! Caci nimic bun nu a nascut frica, niciodata. Roadele ei sunt doar suferinta, revolta, lacrimile, ura. Iarba nu poate creste în întunericul unei perpetue penitente, ci la lumina si caldura unui soare iubitor.

Acolo unde este teama, apar si nesiguranta, neîncrederea, vinovatia, adica exact slabiciunile de care se foloseste diavolul pentru a eroda taria credintei în Dumnezeu. Pe când iubirea croieste în jurul nostru platosa de netrecut a sperantei si bucuriei, a linistii si încrederii. „Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui. De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin însasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta în a pretui pe El mai mult decât lumea si sufletul mai mult decât trupul”, spunea Sfântul Maxim Marturisitorul.

Cum noi ne hranim cu dragostea celor din jur, asa si Dumnezeu asteapta de la noi privirea limpede, sufletul curat, linistea sufletului. Iar toate acestea nu pot fi desavârsite decât printr-o nemarginita dragoste de El. Caci din dragoste am fost facuti, din dragoste am fost mântuiti prin sacrificiul lui Iisus si tot din dragoste vom renaste mereu, ca fii buni si iubiti ai lui Dumnezeu.

„A iubi înseamna a pune persoana ta în mâna celui iubit si a deveni foarte vulnerabil la durere.” (Hannah Hurnard)

 

Iubire inseamna Jertfa

În anul 1921 a izbucnit un incendiu într-o pădure din Hymalaia. În timp ce o mare parte din oameni încercau să-l stingă, unii dintre ei se opriseră și priveau la ceva din vârful unui pom. Ei îmi arătară și mie un cuib de pasăre plin de puișori, înconjurat de ramuri aprinse. Pasărea mamă care era prada unei mari spaime, zbură pe deasupra cuibului. „Cum am putea să-i salvăm pe acești micuți?”, spuneau martorii dramei, dar acest lucru este imposibil, focul era prea intens ca să ne putem apropia. Ședeam acolo și priveam tot atât de neputincios că și ceilalți oameni. Deodată văd aprinzându-se și cuibul. Credeam că pasărea mamă își va lua zborul, dar nu … ea, dimpotrivă, se repezi în flăcări, își întinse aripile, și într-o clipă fu victima iubirii sale, căci a fost prefăcută în cenușă de flăcările focului. N-am mai văzut așa ceva niciodată; întorcăndu-mă spre tovarășii mei, le-am spus: „Această iubire minunată mă înduioșează. Dacă am fost martorii unui astfel de devotament la o creatură așa de mică, cu cât mai mare este iubirea și devotamentul pe care-l întâlnim la Creatorul nostru, Dumnezeu, la Mirele nostru Iisus Hristos?! Aceeași iubire, infinit de mare, L-a făcut să părăsească cerul, să ia chip de om, să-și dea viața pentru noi și să moară în chinuri grele pe Crucea de pe Golgota, pentru a răscumpăra păcatele noastre.”

 

Dragostea privita prin ochii mei

Am uitat prea uşor că a ierta înseamnă mai mult decât a avea dreptate. Am uitat prea uşor că dragostea iar nu timpul vindecă orice rană. Sfârşitul omenirii va veni cu atât mai repede cu cât dragostea dintre oameni va dispărea. Dragostea e Dumnezeu, Dumnezeu este dragoste. Dragostea este lumină şi culoare, e foc, putere, vibraţie. Dragostea e viaţă, dragostea e biruinţă – ea ţine lumea şi va trece şi dincolo, în veşnicie pentru că ea este veşnică.

Încă cred că dragostea există; acea dragoste curată, pură, nefăţarnică, devotată, fără interese, jertfelnică, sublimă… Acea dragoste care: „îndelung rabdă, nu se trufeşte, nu gândeşte răul, care le suferă pe toate, le rabdă, le nădăjduieşte, care nu cade niciodată.” Gândul că dragostea există, îmi dă putere să trăiesc, îmi dă putere să renasc, să mă ridic, să iert…

Se spune că dragostea este oarbă, dar ea nu este oarbă, doar nu spune ce vede. Deşi vede – greşelile, scăderile, acoperă, iartă, îndură, pentru că este jertfelnică. Da, aceasta e dragostea! Dragostea înseamnă să simţi suferinţa altuia ca pe a ta, aşa încât atunci când întristezi pe copărtaşul tău, să simţi că te-ai lovit singur. Să fii în stare să-ţi jertfeşti viaţa pentru celălalt în orice clipă ştiind că este bine şi sănătos. Să-l iubeşti pe celălalt așa cum te iubeşti pe tine însuţi. Să jertfeşti pentru celălalt confortul tău, timpul tău, bunăstarea ta. Să jertfeşti din tine până te jertfeşti pe tine. Acestea sunt semnele unei iubiri adevărate.

Când două persoane se ceartă şi niciuna nu cedează, este din cauza mândriei. Mândria este singura piedică în calea iubirii. Ne place să observăm defectele altora, să facem comparaţie şi să ne simţim superiori, însă este puțin probabil ca înjosind pe cinva să devii cu adevărat mai bun, e doar o senzație. Să iubești înseamnă să renunţi la dreptatea ta, ca să-l îndreptățești pe cel de lângă tine.

În mass-media se promovează conceptul de „dragoste” însă în mod superficial şi eronat – total opus de cum ne este prezentat în scrierile sfinţilor părinţi. Până şi copii sunt învăţaţi să iubească banii iar nu persoana în sine, să urmărească anumite interese profitoare şi să nu mai pună accent pe sentimente, să pună preţ mai mult pe aspectul fizic iar nu pe virtuţile inimii; să preţuiască „ambalajul” acesta efemer… Dureros lucru! Iată cum acceptă unii „iubirea”: deformată, devalorizată…

Oamenii trebuie priviţi cu inima, nu cu ochii. Să pătrunzi dincolo de ce se poate vedea la suprafaţă şi să te uiţi la inima omului. Dumnezeu ne iubeşte deşi suntem plini de păcate. De ce? Pentru că inima Lui e plină de iubire. Oare noi oamenii de ce nu încercăm să facem la fel, măcar că suntem fii din El, fii ai Iubirii?…Să nu uităm că de noi depinde ce imagine ne formăm despre ceilalţi, pentru că oamenii „strălucesc” în funcţie de lumina în care noi îi aşezăm. Vrei să-l găseşti de bun, de bun îl vei găsi. Vrei să-l găseşti de rău, astfel îl vei afla. Iar dacă judecăm oamenii, nu mai avem timp să-i iubim. Nimeni nu e perfect atât timp cât nu-l iubeşti. SĂ RĂMÂNĂ DECI IUBIREA !!!

Elena J.

 

Iubirea adevarata – despre iubire

A iubi este însăşi Legea vieţii, este una dintre cele mai sublime acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. Iubirea poate să însoţească toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Dacă învăţăm plini de iubire (cu pasiune) vom memora şi vom înţelege mult mai uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime şi strălucire. Gândurile care se clădesc prin iubire vor fi mai luminoase decât razele soarelui şi mai pătrunzătoare decât săgeţile lui Arjuna. Toate acestea şi multe altele apar atunci când iubirea este prezentă în fiinţa noastră.

A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practic Îi facem loc lui Dumnezeu Însuşi. Pentru ca iubirea Sa să poată intra în noi, egoul trebuie să plece. Dacă intră egoul, iubirea pleacă. Dacă pleacă egoul, intră iubirea. Un om egoist nu va putea să iubească. Egoul şi iubirea se exclud reciproc, tot aşa cum finitul nu poate să se compare cu infinitul, tot aşa cum întunericul nu poate fi acolo unde este lumina.

Cei mai mulţi se plâng că nu sunt iubiţi. Mulţi spun: „L-am iubit din toată inima, iar el nu mi-a răspuns niciodată iubirii”. Dar dacă l-ai iubit cu adevărat, de ce suferi că el nu te-a iubit? Nu ştiţi oare că iubirea adevărată nu aşteaptă NICIODATĂ, dar absolut niciodată, NIMIC în schimb? Ea este fericită că se poate manifesta, că se poate dărui. Atât timp cât suferiţi din cauza iubirii înseamnă că încă nu aţi cunoscut iubirea adevărată. Dacă Dumnezeu ar condiţiona iubirea Sa de dragostea noastră pentru El, ne-am prăbuşi cu toţii într-o clipă.

Iubirea înseamnă dăruire totală, înseamnă uitare de sine. Şi aşa cum se întâmplă în lumea spirituală, plină de paradoxuri, abia atunci când vom uita de sine vom începe să ne reamintim de cel de lângă noi.

Atât timp cât tu ceri ceva în schimbul iubirii tale, înseamnă că nu ţi-ai depăşit egoul. Cum poate să încapă nelimitatul în ceva limitat? Atât timp cât suntem egotici, iubirea noastră nu este iubire. Este altceva ce seamănă cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atracţie sexuală, poate fi milă, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decât reflexe limitate ale iubirii nelimitate.

Să învăţăm să iubim cu adevărat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre. Ba din potrivă, să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea. Par nebuneşti aceste cuvinte astăzi când o asemenea iubire este aproape de negăsit. N-o mai întâlnim nici în filme (nici măcar în filmele de desene animate). Dar atât timp cât cineva o mai pomeneşte şi îşi doreşte din toată inima să o manifeste, mai există o speranţă ca ea să renască. Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau din ignoranţă. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi dacă doriţi să vă transformaţi. Nu aşteptaţi să vă transformaţi pentru a ajunge să vă iubiţi, pentru că nimic nu poate fi transformat în bine, în lipsa iubirii.

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, dar cum să-ţi iubeşti aproapele când tu nu te iubeşti pe tine însuţi? Aşa cum te îngrijeşti de propria ta viaţă, îngrijeşte-te de viaţa tuturor şi atunci viaţa ta va căpăta o dimensiune sublimă.

Mulţi sunt de acord că iubirea adevărată e minunată şi se întreabă cum să ajungă la ea. Ea este deja în noi, nu există nicio reţetă magică a iubirii pure. Dăruirea de sine, sacrificiul total, rugăciunea şi Graţia Divină ne vor conduce cu siguranţă acolo unde dorim, dar trebuie să dorim asta din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul nostru.

fragment din cartea „Arta de a trăi” de Cristian Ţurcanu

 

Dumnezeu ne iubeste cu gelozie

Un călugăr, care trecând printr-un sat al Egiptului, a văzut o fată foarte frumoasă, fiica unui eretic şi deodată s-a aprins de dragoste pentru ea. Atunci s-a dus la tatăl ei şi i-a cerut-o de soţie. Iar el răspunzând i-a zis: „Nu pot să ţi-o dau până nu întreb pe dumnezeul meu!” Dumnezeul lui era diavolul care stătea într-un idol. Mergând tatăl fetei, l-a întrebat pe diavolul care locuia în acel idol la care se închina el, zicându-i:
– Iată un călugăr a venit şi-mi cere pe fiica mea de soţie! Oare s-o dau pe ea ?! Şi a răspuns diavolul:
– Întreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc. Întorcându-se ereticul către călugăr i-a zis lui:
– Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc? Iar el a făgăduit că se leapădă. Îndată când a zis că se leapădă a vazut că a ieşit din gura lui şi a zburat la cer un porumbel frumos, alb, curat. Era Duhul Sfânt. Atunci s-a dus ereticul la diavol şi i-a zis:
– Iată, a făgăduit! Dar diavolul i-a răspuns:
– Nu! Nu! Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la dânsul, ci încă îi ajută lui. Şi venind iarăşi ereticul, a zis călugărului:
– Nu pot să ţi-o dau pe fiica mea că Dumnezeul tău este cu tine şi încă îţi ajută ţie!
Auzind călugărul unele ca acestea, s-a uimit şi a zis întru sine: „O, ticălosul de mine, câte bunătăţi am primit eu de la Dumnezeu şi m-am depărtat de Dânsul, de botez, de călugărie, iar El tot îmi ajută mie şi nu s-a depărtat încă de la mine! Oare nu sunt eu dator să alerg la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc tot la bunătatea Lui?!” Atunci plecând în pustie s-a dus la un duhovnic bătrân şi i-a povestit toată întâmplarea. Duhovnicul l-a oprit în peşteră spunându-i să postească trei săptămâni; în acest timp se ruga şi bătrânul duhovnic şi călugărul cu postire. După o săptămână l-a întrebat duhovnicul său dacă a văzut ceva iar el a răspuns:
– Am vazut un porumbel sus, la înălţimea cerului, în dreapta capului meu !
– Ia aminte şi roagă-te fiule! I-a zis duhovnicul. La a doua săptămână a văzut călugărul că porumbelul se apropia de capul lui iar la a treia săptămână de post şi rugăciune a văzut că a venit porumbelul şi a stat deasupra capului lui şi când a întins mâna să-l prindă, porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea, duhovnicul i-a mulţumit lui Dumnezeu că a primit pocăinţa călugărului.

Iată cât de milostiv este Dumnezeu cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. În Sfânta Scriptură (Exod 20:5) aflăm că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos ! Ne dăm noi seama ce înseamnă aceasta ?! Ne iubeşte atât de mult încât vrea cu orice preţ să ne scape din ghiarele satanei fiindcă a pus în trupul acesta de lut al omului o comoară nepreţuită: sufletul nemuritor ! De aceea avem poruncă de la Dumnezeu să-L iubim din toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea noastră fiindcă şi El ne preţuieşte şi ne iubeşte cu gelozie !

 

Etichete: