RSS

Arhive pe categorii: DIAVOL

In fiecare seara sa ne cercetam pe noi insine si sa ne pocaim de pacatele noastre

Când intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetînd neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gîndul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cât timp te afli înlăuntrul bisericii.

Cu cât trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atât mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.

Gîndurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gîndurile (nu uitaţi că gîndurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atâtea gînduri, încât vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.

Să nu daţi importanta faptului că după Sfînta Împărtăşanie vă vin multe gînduri urâte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mâine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.

Cînd te tulbura gînduri de frică pentru mâhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe

Mîndria este urmată la fiecare pas de desfrânare. Aşadar este bine să ne osîndim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducînd cu ei multe osteneli şi izbânzi, dar nu vor să se smerească.

Mintea se luminează atunci cînd se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundîndu-se în cele pămînteşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci cînd sunt numai în gînd. Cînd trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează.

Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gîndurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfîntul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare! Să păziţi TĂCEREA cât puteţi de mult. Dar cînd sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărâtaţi sau să vă posomorâţi.

Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască în trezvie. Acesta va avea în permanenţă imprăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea. Este cu putinţă să se roage omul care are mintea împrăştiată? Ia aminte! Viaţa cu trezvie şi atenţie înlesneşte rugăciunea şi ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine însuţi! Tăcerea este o nevoinţă! Cel ce se dă pe sine acestei nevoinţe să se pregătească de mâhniri, pentru că tăcerea nu se dobîndeşte nici repede, nici uşor.

În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetată pomenire a lui Dumnezeu şi a morţii. De noi depinde începerea unei vieţi de atenţie şi trezvie.

Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mîntuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat.

Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mâine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mîntuirii”.

Sf Varsanufie de la Optina, ganduridinierusalim.com

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 3 octombrie 2016 în DESFRÂNARE, DIAVOL

 

Diavolul nu doreste nimic altceva decat pierderea intregii omeniri

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.

Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

Aşa încât, a răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu şi cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniţi cu El în această viaţă şi vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârşit şi cu mai multă tărie, în viaţa ce va să fie.”

Atunci când aflăm înţelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul vieţuirii noastre pe pământ. „Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi. /Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni (Efeseni 5, 15-16). Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei. În fiecare zi noi încercăm să împuţinăm păcatul din viaţa noastră şi să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, şi astfel să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei.

În fiece zi suntem chemaţi să facem o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului şi dacă din cele 24 de ore ale zilei, punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieţii noastre şi, în cele din urmă, toată viaţa noastră va fi umbrită de veşnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veşnic înaintea lui Dumnezeu şi ele vor fi mântuirea noastră.”

Arhim. Zaharia Zaharou, manastireasuruceni.md

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 august 2016 în DIAVOL

 

Foarte important! Diavolul ii lupta cel mai mult pe cei virtuosi, pe cei pacatosi ii lasa in pace caci ii are deja in gheare

Diavolul pe toți îi luptă, fiindcă vrea ca pe toți să-i ducă în iad. Dar cel mai mult îi luptă pe cei virtuoși, pe cei care luptă cu râvnă „lupta cea bună a credinței”, pe cei care au roade duhovnicești. Precum copiii aruncă pietre în nucii care au roade, tot astfel și diavolul aruncă cu pietre în cei care au roade duhovnicești. Și precum furul merge să fure acolo unde există comori pământești, tot astfel și diavolul merge să fure acolo unde există roade duhovnicești.

Sfințitul Hrisostom spune că „furul nu vine acolo unde este trestie și iarbă, ci acolo unde este aurul, argintul, mărgăritarul. Nu merge să fure colibe de paie sau barăci de lemn. Fiindcă acolo nu există lucruri de valoare. Ci el merge la casele bogate, care au bani mulți, argint, aur sau alte lucruri de valoare. Merge la mese acolo unde va umple sacul. Tot astfel și diavolul, „nu intră unde este desfrânatul, necinstitorul, răpitorul, lacomul”. (EPE 33, 406).

Nu merge să-i războiască pe cei lipsiți de virtute, pe necinstitori, pe răpitori sau pe lacomi, căci pe aceștia îi are legați cu acea patimă și îi înșeală cu ușurință. Mai mult de muncă are atunci când merge să războiască monahi nevoitori, care pășesc cu statornicie pe calea sfințirii, sau pe creștinii ce se nevoiesc cu râvnă și întru cunoștință. Într-o altă omilie a sa, Părintele cel cu cuvintele de aur observă că pirații nu atacă corăbiile ce transportă nisip, fiindcă nisipul este material ieftin și atât de greu, pe care nimeni nu se ostenește să-l care cu spatele. Pirații atacă corăbiile ce transportă avuții nenumărate sau mărfuri foarte valoroase. Tot astfel și diavolul, îi atacă pe creștinii care au virtute și sfințenie. Din Sfânta Scriptură aflăm că diavolul a pus câinii săi de vânătoare și cauta să-l ucidă pe profetul de foc Ilie.

L-a întemnițat și a tăiat capul propovăduitorului pocăinței, Cinstitului Înaintemergător! A aruncat săgețile cele înfocate asupra înțeleptului și preafrumosului Iosif, care era un diamant duhovnicesc, preînchipuire a lui Hristos! A războit pe mult-răbdătorul Iov, care era un om integru, drept, temător de Dumnezeu și care se depărta de tot ce era rău și viclean.

Este un ispititor atât de neobosit și lipsit de orice șovăire, încât a mers în pustie să ispitească chiar și pe Domnul nostru! Cum, așadar, să nu atace și viețile noastre? Același lucru face și cu noi urâtorul de oameni. Dacă vede că pășim cu statornicie pe calea poruncilor lui Dumnezeu, se străduiește să ne abată. Dacă vede că-L mărturisim pe Hristos, caută să ne astupe gura. Dacă vede că facem bine, aduce piedici ca să ne oprească. Dacă vede că ne rugăm cu fierbințeală, aduce căscat și somnolență, ca să încetăm să ne mai rugăm. Urmărește cum Îl adorăm pe Dumnezeu. Dacă vede că gândul nostru pleacă foarte departe sau se umple de zgomotul grijilor lumești, diavolul rămâne foarte mulțumit. Dacă însă participăm conștient la dumnezeieștile Slujbe, începe să ne războiască. Ne aduce amintiri din anii copilăriei, lucrări pe care le-am lăsat nerezolvate, telefoane urgente pe care trebuia să le dăm și altele asemenea. Și dacă nu reușește că abată atenția noastră, cheamă și alți demoni ca să-l ajute. Urmărește cum studiem Sfânta Evanghelie.

Dacă vede că mintea noastră nu pătrunde în noimele dumnezeieștilor cuvinte, diavolul nu se neliniștește prea mult. Dacă însă suntem pământ bun și ascultăm cuvântul lui Dumnezeu cu dorire, pe care cu ardoare îl studiem zi și noapte, pe care-l ascundem adânc în inima noastră ca pe o comoară și-l avem povățuitor în viața noastră, diavolul face să fie cu putință cele ce sunt cu neputință, ca să încetăm citirea cuvântului dumnezeiesc și să ne ocupăm cu altceva. Din cele scrise înțelegem cât de viclean este vrăjmașul, cât de înșelătoare sunt meșteșugirile lui, cu care se străduiește să ne înșele, cu câtă turbare își săvârșește lucrarea lui cea infernală și cu câtă dibăcie răpește orice prilej ce se ivește, ca să ne îndepărteze. Însă noi să nu ne temem de el, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume (1 Ioan 4, 4). Să învățăm să distingem cursele lui și să ne luăm din timp măsurile de precauție, ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute (2 Corinteni 2, 11), scrie Apostolul Pavel. Dar mai mult decât toate să ne smerim, căci diavolul nu suferă smerenia. De îndată ce ne smerim, el pleacă de lângă noi.

Așadar, să nu părăsim meterezele noastre, oricât ne-ar război satana. Sufletul netrândav ridică împotriva lui pe draci, dar înmulțindu-se ispitele, se înmulțesc și cununile, spune Sfântul Ioan Scărarul.

marturieathonita.ro

 
Un comentariu

Scris de pe 23 iunie 2016 în DIAVOL, ISPITE

 

Despre cele 4 tipuri de caderi

Parintii cei mai experimentati stiu ca exista forte ale raului care indrumeaza gandurile spre suficienta. Cei cuprinsi de asemenea mreje merg in aparenta pe drumul cel bun. Urca. Cand incep sa se mandreasca insa, urcusul devine periculos. Parintii numesc acest urcus paradoxal: “cadere in sus” sau impropriu “cadere prin virtute”. E impropriu pentru ca de fapt caderea e prin mandrie dar cel in cauza se mandreste cu virtutile. E una din cele mai subtile ispite si incercari. Ea se mai numeste “ispita cea de sus” sau “ispita sfinteniei”. Despre aceasta Sfantul Efrem Sirul, intr-o traducere veche romaneasca scrie: “Ca stie vrajmasul nostru cel de obste si prin indreptari a bate razboi”, adica prin virtute, prin indemnul la virtute, ca sa te urce sus si apoi sa te faca sa te mandresti si sa cazi de acolo, de sus.

  1. Caderea prin inaltime – angelismul. Fara a iesi din trup, te inchipuiesti ca si cum ai fi fara trup. Crezi ca nu mai poti pacatui. Aceasta reduce viata calugareasca la trandavie si lipsa de vointa, la autoasigurarea ca ai iesit din lume, ca Dumnezeu iti poarta de grija, ca El e raspunzator pentru tine, ca nu te va lasa sa pacatuiesti. Si cand crezi asa, tocmai atunci cazi.
  2. Caderea prin ‘smerenie‘, inversul angelismului. Iti da diavolul un duh de sfintenie, prin smerenie, prin canon, si te face sa te crezi sfant inainte de a fi. Iti pune cuvintele sfinteniei in gura si in parere, dar inima iti ramane aceeasi. Doresti pustnicie si retragere, dar urasti, zavistuiesti si clevetesti. Lumea iti spune ca esti sfant pentru ca ai lucrare si virtute si tu vrei sa fii sfant si sa fii crezut sfant. Dar daca te supara cineva nu-l mai ierti in veci.

Daca vrei sa vezi de esti smerit, intreaba pe dusmani ce zic despre tine. Si daca spunandu-ti lucruri neplacute te va intepa la inima, atunci sa stii ca esti trufas. Smerenia falsa e tot ce poate fi mai inalt. E varful trufiei. De aceea adevaratul smerit e cel ce nu-si cunoaste smerenia. Cine se smereste astfel, se inalta, iar cine se smereste spre a se inalta, cade. De aceea Nicodim Aghioritul in Razboiul Nevazut sfatuieste: “Pazeste-te de ganduri ce par a aduce sfintenia si de ravna fara de socoteala. Cu cat lucrul are mai multa fata si chip de sfintenie, cu atat trebuie sa-l cercetezi mai temeinic”. Caderea aceasta e cu atat mai grea cu cat esti mai convins ca esti pe inaltime, avand toate semnele inaltimii. Ci pe inaltimea adevarata e cel de jos, cel ce nu-si cunoaste nici inaltimea, nici smerenia si este in ascultare.

  1. Caderea prin minte. Se angajeaza omul la viata duhovniceasca, dar nu renunta la un lucru: la mintea lui. La orice abdica, dar la judecata lui nu. Critica. Are pareri. Isi face socoteli. La acestia nu este pocainta. Este stiinta, cunoastere naturala, incredere si trufie. Ei au raspunsuri la orice, si nu mai intreaba pe nimeni nimic, nu mai asculta de cei ce-l sfatuiesc.
  2. Caderea cea mai de sus este si cea mai grozava. Omul ajunge la viata autentica, adevarata. Ajunge la rugaciunea neincetata, la viata inalta, si cade tocmai prin acestea. Iata un aspect: Rugaciunea e vorbire cu Dumnezeu si-i da omului duhovnicesc niste impliniri deosebite. Cum cade omul prin aceasta? Transforma acest mijloc de a ne uni cu Dumnezeu in scop. Cauta toate acestea numai pentru bucuriile pe care le rodesc. Sunt iubitori de rugaciune pentru rugaciune. Umbla pentru dulceata rugaciunii si uita de Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca foarte putini din acestia se mantuiesc. Ei isi iau plata lor aici pe pamant, pentru ca au cautat-o pentru aici, chiar daca n-au facut-o la aratare.

Ispita aceasta a sfinteniei e o certitudine inselatoare ca esti fara de pacat, ca esti drept si, in forma poate esti, ca nu esti in greseala, ca nu ai ce intreba, nu ai de ce asculta. Are dreptate Sf. Isaac Sirul sa spuna ca faptele cele bune ale dreptului, de nu-si cunoaste neputintele sale, stau pe ascutisul sabiei. Pe acesta diavolul l-a silit sa faca lucruri bune cu mandrie, spune Nicodim Aghioritul, ca sa defaime pe ceilalti, sa se creada mai drept ca ceilalti.

In crestinism e limpede: acelea sunt virtuti adevarate, care sunt lucrate in numele lui Dumnezeu, si pentru Dumnezeu, si impreuna cu Dumnezeu. Virtutile autonome n-au valoare. “Cine nu aduna cu Mine, acela risipeste”. Denis de Rougemont, o mare constiinta a epocii noastre, spune ca diavolul e mai primejdios in virtutile noastre satisfacute, decat in vicii. Caci nu a face raul e diabolic, ci a-l boteza cu nume de bine, a schimba continutul si sensul cuvintelor, a spune una si a intelege alta.

De ispita aceasta a indreptatirii cu faptele bune, cu sfintenia noastra, nu se poate scapa decat prin smerenie. Intreaba Sf. Isaac Sirul: ce este desavarsirea? Si raspunde tot el: o prapastie de smerenie!

IPS Antonie Plamadeala, www.cuvantul-ortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 februarie 2016 în DIAVOL, MANDRIE

 

Diavolul lucreaza, dar lucreaza si Dumnezeu

Odata, marele pustnic Moise a fost groaznic luptat de pacatul curviei. Si nemaiputand sa sada in chilie, s-a dus si l-a vestit pe avva Isidor. Si l-a rugat pe el batranul ca sa se intoarca la chilia sa dar nu a primit, zicand: „Nu pot, avvo!” Si luandu-l cu sine l-a suit pe casa si i-a zis: „Ia priveste spre apus!” Si privind, a vazut multime nenumarata de diavoli, tulburandu-se si galcevindu-se ca sa dea razboi cu el. Zis-a lui iarasi avva Isidor: „Ia priveste acum si spre rasarit si sa-mi spui ce vezi.” S-a uitat spre rasarit avva Moise si a vazut multime nenumarata de sfinti ingeri care stateau gata de lupta. Si a zis avva Isidor: „Iata acestia sunt trimisii sfintilor de la Domnul spre ajutor, iar cei de la apus, sunt cei ce dau razboi cu noi. Deci mai multi sunt cei care sunt cu noi.” Si asa, multumind lui Dumnezeu, avva Moise a luat indrazneala si s-a intors la chilia sa, izbavindu-se de patima desfranarii.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 august 2015 în DIAVOL, DUMNEZEU, ISPITE

 

Diavolul prezinta o mie de „pricini binecuvantate” care ii pot desparti pe soti

Trebuie să ne străduim să sacrificăm totul pentru a păstra pacea în familie. Diavolul e viclean. El ne prezintă o mie de „pricini binecuvântate” care îi pot despărţi pe soţi. Aceştia au neapărată nevoie să-şi cruţe unul celuilalt sentimentele şi să-şi amintească întotdeauna de jurămintele de credincioşie şi dragoste pe care le-au făcut nu oricum, ci înaintea Feţei Domnului. Acesta este un lucru sfânt, în comparaţie cu care păleşte orice prietenie „pe de lături”. Viaţa este luptă duhovnicească. Soţul şi soţia sunt răspunzători unul pentru celălalt în mai mare măsură decât suntem răspunzători pentru oricare dintre cei pe care îi „îmblânzim”. Soţul şi soţia poartă împreună o cruce, şi această cruce va începe negreşit să se „răstoarne” dacă una dintre mâini va slăbi şi îşi va pierde tăria. “Eu le spun de multe ori credincioşilor care vin la mine aşa: „Două lucruri sunt importante în viaţă: sănătatea şi înţelegerea. Sănătatea ne-o dă Dumnezeu şi înţelegerea ne-o facem singuri”. Adică, ne ajută şi Dumnezeu să ne facem înţelegerea, dar trebuie să ne silim să ne facem partea noastră în înţelegerea noastră.”

Pr. Teofil Părăian

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 iulie 2015 în CASATORIE, DIAVOL

 

Diavolul cauta sa ne arunce in deprimare

Rabdă, şi rabdă totul – toate necazurile, toate greutăţile nevoinţei, mustrările, ponegrirea, dar mai mult decât orice teme-te de deprimare. Este păcatul cel mai greu. Există două căi. Una este calea defăimării de sine şi smereniei. Şi a doua, calea îndreptăţirii de sine şi a deznădejdii. Cea dintâi este adevărata cale a străpungerii duhului şi pocăinţei şi duce la mân­tuire şi la smerenie. A doua este calea mândriei, a îndreptăţirii de sine. Atunci nimeni nu mai poate ajuta, nici rugăciunile mele, nici îngerii din cer, ci numai mila Domnului; şi de nu ar fi Domnul, ar duce la pierzanie.

Oricare ar fi ispita sau căderea cu care dăm piept, trebuie să ne ridicăm, să nu deznădăjduim şi să o luăm de la început. Războiul nevăzut ne este de folos. Cununile se dau numai pentru lupta dusă cu bărbăţie. Trebuie să avem război, străpungere de inimă cu pocăinţă adevărată şi nădejde tare. Întrarmează-te şi poartă războiul, şi toate cele­lalte se vor adăuga ţie de la Domnul.

Un frate a căzut în păcatul curviei, apoi a plâns cu amar şi s-a căit din toată inima. Şi-aceasta s-a întâmplat de şapte ori. Deci s-a pocăit şi a purtat războiul, şi s-a iertat lui. Şi s-a descoperit bătrânu­lui său că, pentru pocăinţa şi războiul său, fratele acela s-a încununat cu cereşti cununi. El nu s-a lăsat să cadă în deznădejde. Mai mult decât orice, păzeşte-ţi pacea inimii. Aruncă totul spre Domnul, predă-te cu totul Lui. El este totul şi totul este de la El.

Ieroschimonahul Mihail al II-lea de la Valaam

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 mai 2015 în DIAVOL