RSS

Arhive pe categorii: CASATORIE

Un scurt metraj foarte bun

Reclame
 
5 comentarii

Scris de pe 2 februarie 2019 în AVORT, CASATORIE

 

Draga parinte, ai grija ce semeni!

fb_img_1531791750175

Draga parinte, ai grija ce semeni. Fetita niciodata nu trebuie sa auda: „vai ce frumoasa esti”, nici ca spui altora ca sunt frumoase, nici sa te vada ca tu stai in fata oglinzii si crezi ca te faci frumoasa. Nici ca o imbraci ca o papusa si o admiri toata ziua. Trebuie sa o admiri si sa o lauzi cand vezi ca exceleaza intr-o virtute. Frumusetea poate fi un inger distrugator, cand ajunge sa obsedeze. Ea distruge si viata celui ce o are si viata celor ce o ravnesc. Un fotomodel american spunea ca, „o femeie este frumoasa pana isi da seama de aceasta, fiindca apoi devine nenaturala”. Cand cultivi aceasta calitate exagerat din pruncie pui capat bucuriei, activitatilor si curiozitatilor specifice copilariei si incep curiozitati si activitati specifice adolescentei.

Astfel, fetita va inlocui bucuria jocului, cunoasterii si prieteniei cu bucuria de a se vedea frumoasa si admirata. O dorinta de a cuceri si stapani, de a avea fani. Fetita isi pierde entuziasmul de a descoperi lumea reala si incepe sa isi creeze o lume proprie a fanteziilor in care in permaneta se viseaza cum e admirata si deasupra tuturor. Punerea accentului pe frumusetea fizica  si pe comportamentul de papusa scurteaza copilaria copilului si il sexualizeaza timpuriu.

O astfel de printesa urbana, cand va ajunge la scoala, va dori admiratie din partea celorlalti (sa fie populara) si nu va avea sansa experimentarii unor prieteni fratesti. Ele vor accepta doar fani in jurul lor.

Andrei Jassy

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 ianuarie 2019 în CASATORIE, COPII, SFATURI

 

Daca este iubire, toate se rezolva de la sine

2012_cununuie religiaosa-768x530.jpg

Ce dulce este iubirea!… Dar să nu se meargă pe instincte şi pe plăceri într-o căsnicie, ci gândind la un scop suprem: mântuirea reciprocă. Stimularea continuă reciprocă spre acest scop este obligatorie, pentru că e o mare răspundere. Valoarea unei flori nu stă într-o petală pe care a luat-o vântul, ci trebuie văzuta valoarea întrinsecă a florii.

O căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevarată şi pe o coordonată exclusiv creştină. E o mare greşeală să te îndrăgosteşti de un băiat sau de o fată, şi punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuţi de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria. .. Pentru că frumuseţea o să se mai schimbe, dar trebuie să rămâna mai departe frumuseţea creştină din fiecare, pentru fiecare. Asta e verigheta, care se şi dă: iubirea celuilalt catre celalalt. Adica iubirea nu are nici inceput, nici sfarsit – asta ar fi semnificatia verighetei.

 – Cum putem sti ca partenerul e cel pe care ni-l daruieste Dumnezeu? – Trebuie sa simti ca celalalt e pentru tine. Exista o forta nevazuta in tine, cu care simti ca acesta este… cel ce este. Il vezi cum se manifesta, ii vezi naivitatea celuilalt, cumintenia, dorinta de a se darui, dar nu doar numai pentru placeri; pentru ca, de multe ori, dorinta acopera scopurile. Adica, domnule, nu mai tin cont de nimic, ne iubim. Ca pana la urma sa-si puna problema despartirii, pentru ca nu-i mai convine, pentru ca s-au consumat curiozitatile si au aparut alte imprejurari ispititoare. Sa aiba, deci, o identitate crestina, un eroism de a-si mentine aceasta identitate.

– Daca doi tineri se iubesc, dar sunt necredinciosi, in dragostea lor mai este prezent Hristos?

– Sunt necredinciosi unul fata de altul, sau necredinciosi fata de Dumnezeu?

– Fata de Dumnezeu.

– Acum vreau sa va spun un lucru: sa stiti ca nici inteligenta, si nici orice educatie, nu are nici o valoare daca nu este in slujba dragostei si a iubirii. Dar nu putem sa-i oprim sa nu se casatoreasca. Insa, nu ajung nicaieri, daca nu sunt cu Hristos. “Ne iubim, si gata!” Acesta este instinct si nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.

Casatoria in sine trebuie sa se faca dupa cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindca este in slujba unui ideal, nu in slujba placerilor numaidecat. Iubirea, casatoria care urmeaza, daca nu slujeste unor idealuri mai inalte – chiar necasatorit, dar mai ales casatorit – sigur ca nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decat sa pierzi un timp atat de scump.

Daca se iubesc, este un fel de a vorbi. Ce rost are sa mai vorbim ca sa iubesc, dar nu cred in Dumnezeu! Nu exista nici un fel de siguranta de percepere in viitor, de sens, de scop, daca nu exista Dumnezeu. Daca nu este in Biserica, nu exista nimic! Acesta ar putea sa fie raspunsul care sa raspunde la intrebarea ce ati pus-o.

Ce sa le cerem? Casnicia are nevoie de educatia copiilor, de a-i invata sa se inchine. Pot sa traiasca ca niste pagani, fara nici un fel de ideal? N-au batut clopotele destul ca sa se destepte tineretul acesta? Iar cuvantul acela, ca “astazi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de parere. Pentru ca atunci cand traiesti prezentul, nu mai poti sa vezi defectiunile in actiuni: vezi numai perfectiunile. O tendinta mereu de a ma completa facand bine primul pas spre asa ceva.

– Taina Cununiei lucreaza si asupra oamenilor necredinciosi? Pentru ca astazi oamenii se cununa fara sa aiba habar ce inseamna cununia, sau chiar relatia cu Dumnezeu.

– Daca sunt necredinciosi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, daca s-au cununat la Biserica inseamna ca sunt, cat de cat, credinciosi. Daca sunt necredinciosi, nu se mai cununa.

– Dar daca o fac doar ca pe o datina, Taina Cununiei lucreaza oricum?

– Nu putem spune ca nu lucreaza din momentul in care se face, pentru este incadrata intr-o intreaga ceremonie, cu harul preotiei…

Nu recomandam deloc aceasta taina a cununiei, daca sunt necredinciosi. Pentru ca avem prin aceasta Taina anumite pretentii, sau niste raspunderi. Si daca aceste raspunderi sunt nedorite, nu se pot implini, pentru ce mai plecam pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datina? Cuvantul acesta datina este un cuvant mai scump si nu as vrea sa-l implic aici, printre necredinciosi.

Se cununau ca datina si mosii si stramosii nostri, si inca numai la Biserica, fara primarie. Dar cununia era facuta cu scopuri extraordinar de mari.

Asta este o mare Taina, dragii mei! Mai intai de toate se pun in valoare lucrurile asa cum le-a creat Dumnezeu. Bineinteles, nu este singura Taina – mai mult decat atat este calugaria.

Pe urma, sa ne gandim ca se vor satura unul de altul foarte repede, neavand nici un ideal care sa-i ajute, ca nu e har. Harul este acolo unde este credinta. Dumnezeu nu da harul ca la un milog – la o mana intinsa tiganeasca -, il da doar daca te jertfesti.

Datina aceasta se savarseste datorita unui scop, cu o raspundere extraordinara. Sa nu se incurajeze cineva ca o face din datina. E o iubire subreda care nu dureaza. Cum ar zice omul: “O luna de miere si o viata de amar!”

– Parinte, astazi se intelege din ce in ce mai putin rostul barbatului si al femeii in casnicie. Puteti sa ne spuneti care este rostul lor in viata de familie?

– Adevarul este ca nu sunt de parere cu cuvantul acesta “astazi”. Barbatul si femeia sunt aceiasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la inceput, cu un scop bine definit.

S-a facut o constatare: intrucat femeia a fost roaba mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfantul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca sa nu mai fie omorata fara judecata – s-a transmis atavic, adica a trecut peste veacuri teama femeii de barbat, si a ramas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.

Femeia inseamna “imparateasa daruitoare”. Femeia, daca zici ca-i slaba, totusi, din momentul in care te-ai angajat sa te numesti sot, nu te poti numi sot, decat langa o sotie. Trebuie sa o pui pe tron, cu orice chip! Sa nu se mai vada in femeie numai un scop meschin sau un lucru de cazna.

Femeia este extraordinara in creatia lui Dumnezeu! Dati-va seama ca destinul intregii omeniri depinde de cuvantul Fecioarei Maria, libere:Fie mie dupa cuvantul Tau (Luca 1, 15). Si s-a schimbat destinul intregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu in lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertatii si vesniciei in lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectata, pentru ca daca Dumnezeirea ar intreba omenirea: “Ce este in omenire?”, n-ar intreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joaca un rol primordial in ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, barbat si femeie.

Putem noi, oare, sa desprindem o Taina atat de importanta de cuvintele Mantuitorului: Fara de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevarat.

Lumea crestina, daca ar fi atenta numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlata si s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru ca El este Vita si noi suntem mladitele. Poate mladita sa rodeasca ceva fara vita?

Maica Domnului reprezinta neamul omenesc. Femeia nu trebuie vazuta ca o roaba. Pentru ca, desi spunem in rugaciunile Tainei Cununiei, ca femeia trebuie sa se supuna barbatului, acesta din urma trebuie sa fie atent ca i se spune, tot in aceeasi rugaciune, ca trebuie sa o iubeasca. Daca nu o iubeste, nu o sa-l asculte. Barbatul, daca nu asculta de acest cuvant, se face raspunzator de indaratnicia femeii. Deci, trebuie sa o iubeasca cu orice chip.

In casnicie se intra prin foarte multe transformari si lucruri neprevazute, datorita marilor intimitati: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste in modul cel mai normal de catre toate femeile, fie imparateasa, fie femeie de rand.

Cuvantul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru ca, va repet, cuvantul femeie inseamna“imparateasa daruitoare“, si daruirea este toata Scriptura.

– Dar putem identifica, in viata de familie, un rost diferit al femeii de al barbatului, si al barbatului de al femeii?

– In ce priveste idealurile, nu. Dar in ceea ce priveste preocuparile, fiecare are indeletnicirea lui.

– Ne puteti spune care este scopul ascultarii in viata de familie?

– Daca este iubire lucrurile se rezolva de la sine: se uita unul la altul si stiu ce au de facut.

In ce priveste copiii, ei trebuie educati de mici, sa le imprime in suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, incet-incet, sa creasca in invatatura crestina.

– De ce spune ca barbatul este cap femeii?

– Si femeia ce este, daca barbatul este cap? Unde este situata fata de cap?

Barbatul este cap femeii in sensul unei armonii care trebuie sa existe, respectandu-se indeletnicirea fiecaruia. Cand se spune ca femeia este grozav de valoroasa in creatia lui Dumnezeu, asta nu insemna ca barbatul nu este nimic. Pentru ca supunerea, in sine, inseamna mantuirea in sine.

Femeia nu se supune pentru ca este miloaga, ci se supune pentru ca sa intregeasca armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca barbatul sa-i fie cap, din momentul in care il iubeste.

Intre cei doi soti nu exista grad de rudenie. Daca barbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie sa se supuna unul fata de altul; fiindca sunt foarte dese situatiile in care barbatul o intreaba si-si asculta femeia.

Ei trebuie sa se iubeasca. Daca nu se iubesc, relatia dintre soti este numai o ordinara galceava.

Daca barbatul este cap, femeia este inima! Si inima este mai mult decat orice, este adancul cel mai adanc al fiintei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu si-a facut locas. Si daca ea este inima, e si el inima, fiindca iubirea armonizeaza casnicia.

Iubirea raspunde la toate intrebarile: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenita casniciei – zambetul lor -, si creeaza unitate nezdruncinata familiei.

Dar, va repet, nasterea de prunci nu este scop casniciei, este o consecinta. Scopul este stimularea reciproca spre mantuire.

– De multe ori relatia dintre cei doi se raceste. Cum se poate depasi aceasta criza?

– Daca punem intai problema iadului, nu mai vorbim de rai!

Nu se pune problema. Acestea sunt consecintele vietii. Calcarea gresita, pacatele, inseamna iadul. Raceala dintre cei doi este consecinta pacatelor.

Dumnezeu este drept, poate sa faca orice. Dar un singur lucru nu poate sa faca: sa-si calce cuvantul! Fiindca prima porunca data in rai a fost: Sa nu mananci din pomul asta! – si a mancat. Consecinta a urmat imediat, fiindca exista si dreptate dumnezeiasca, nu numai mila. Si face orice ca sa ne scape de caderile acestea. Caderile de dupa Adam, pe care le facem noi, le rezolvam prin Taina Spovedaniei.

Nu putem sa discutam despre dracul, fara sa vorbim despre Dumnezeu. In creatie el este un tolerat.

Noi nu putem sa-i invatam sa iubeasca. In iubire nu exista nimic rational. “Nu stiu de ce il iubesc pe acela!” Iubirea nu are nici inceput, nici sfarsit, exista deodata cu Dumnezeu.

Deci, ca sa se depaseasca aceasta raceala, trebuie sa duca o viata crestineasca.

– Se accepta ca cei casatoriti sa aiba relatii trupesti, fara scopul procrearii?

– Scopul casatoriei nu este numai placerea, dragul meu. Placerea este o consecinta, scopul este nasterea de copii. Dar nici nasterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanenta reciproca. Asta este casnicia! Sigur ca va trebui sa avem si marile intimitati, ca sot si sotie, dar cu un scop, nu numai cu placere.

As putea sa spun, pentru ca lucrul acesta priveste pe toata lumea: nu are nici un sens casatoria doar pentru placere. Casnicia inseamna ajungerea in vesnicie, si daca acest scop nu este avut in vedere, ci se cauta numai placerea, atunci casnicia nu-si implineste scopul.

Daca ei se hotarasc reciproc pentru o curatenie, dar cu adevarat, nu sa se mazgaleasca si sa faca prin dos fel de fel de greseli. Ori sa-si vada de casnicie si de nastere, ori sa nu se mai impreune!

– Ce parere aveti de relatia dintre o fata si un baiat care este la moda acum?

– Intai de toate, odata cu varsta, cresc si sentimentele. Exista un obicei – mai mult a devenit o traditie – sa ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, ii spune prieten. Este un paravan acesta; nu exista prietenie intre baiat si fata, decat iubire. Se merge cu mintea foarte adanc pe intimitati, iar prietenia e cu totul altceva: fara nici cel mai mic interes. Relatia cu o fata nu se face doar din dorinta de a avea o relatie, ci cu scopul unei casatorii; iubirea nu inseamna lins. Are o motivatie daca va fi sotia ta. Dar e foarte prematur sa spui ca va fi sotia ta, cand abia ai inceput studiile, cand abia ai inceput sa ai si tu gust de fete.

Chiar azi a venit un baiat care mi-a spus: “Parinte, iubesc o fata!” “Si mori dupa ea?”, i-am raspuns. “Da, parinte!”

Acum va intreb pe dumneavoastra, opresti viata pe loc pentru niste sentimente asupra unei persoane, care deja il parasise? Unde-i barbatia? Unde-i cavalerismul? Unde este energia, curajul? Unde-i puterea de a acapara?

Daca te prinde fetita ca nu esti stapan pe tine, se duce acolo unde-i protejata. Ea are niste forte sufletesti nemaipomenite. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decat baiatul. Ea poate sa fie mama si la 13 ani. Citeam acum, intr-un ziar, ca o fata a nascut la 11 ani chiar! Pe cand un baiat nu poate sa fie tata la varsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurta – pana la 20-21 de ani, pe cand a barbatului e pana la 30 de ani. Incepe sa mearga pe linia unor interese de viitor. Avand un mai mare instinct de conservare vrea sa puna mana chiar pe Alexandru Macedon, adica pe un mare erou. Si daca tu esti erou, intr-un fel, te-a ochit.

Cunosc un baiat, foarte destept, student. Era si baiat serios, nu-si pierdea vremea, spunea: “Toate la vremea lor”.Si o fata, mediocra din punct de vedere intelectual, nu s-a lasat cu nici un chip – ii scria scrisori, statea in calea lui… Si a intrebat-o o colega: “Tie nu ti-e rusine?” Ea i-a raspuns: “Vreau sa vad cum reactioneaza un om destept la astfel de propuneri!” Daca acel baiat era mai putin stapan pe el, punea mana pe ea; asa ca ei ii convenea aceasta lupta, si intr-un sens si in altul. Daca este destept, este destept peste tot, si atunci lasa lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: “Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!”

Floarea sta in glastra; baiatul trebuie sa umble sa si-o aleaga. Fata nu trebuie sa bata cararile baiatului, ci baiatul sa dea peste ea. Si apoi, voi trebuie sa pretuiti foarte mult femeia. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinara. Va dati seama ce puteri are o femeie sa te scoata dintr-o stare amarata? Faptul ca un barbat stie ca acasa are parte de iubire desavarsita il face sa munceasca, sa castige razboaiele, sa-si rezolve problemele.Sa stiti ca femeia nu gandeste simplu. Chiar daca nu e invatata, ea are o putere de patrundere deosebita, si e mult mai realista decat un barbat. Ea are inca de azi un sentiment pentru ziua de maine. Insa noi discutam, rationalizam niste lucruri, dar in iubire nu este nimic rational.

Un student la Politehnica se indragostise de o fata foarte urata. M-am trezit cu el la mine sa-mi ceara sfaturi, ca era innebunit dupa ea. Ea, saraca, n-avea cum sa speculeze iubirea, pentru ca nu avea nimic, era urata. Dar nu exista femeie urata. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare in felul ei. Barbatul trebuie sa se aplece sa o ia – adica sa-i arate eleganta, pretuire. Atunci floarea isi arata si mirosul si calitatile ascunse, pentru ca tu ai stiut sa rascolesti adancurile si ai facut din ea ceea ce nu stia ca este. Femeia trebuie pretuita, sa stiti, pentru ca mai intai ne reprezinta o femeie in Imparatia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frica sa vorbesti comparand-o pe ea cu oamenii!

Sa va spun un caz. Ati auzit de Clemenceau? A fost un om de stiinta francez, care a creat o epoca in vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a calcat o masina, si, desigur, a aparut o editie speciala: “Marele Clemenceau lovit!” “Marele Clemenceau internat in spitalul cutare! Ingrijit de doctorul cutare!“, care informa lumea in acesti termeni la superlativ. A scapat din accident acest Clemenceau si a spus asa: “Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au facut sanatosi, ci o asistenta care se ocupa de mine, de care nu a vorbit nimeni, nici un ziar!” In acest timp, un alt mare om de stat si scriitor, a fost si el calcat de o masina, si a vrut sa fie dus la spitalul unde erau calugarite. “Dar cum, dumneavoastra care erati…!?” “Treaba voastra ce credeti, eu vreau sa ma fac sanatos!” Vedeti ce superioara este femeia in creatia lui Dumnezeu?

Am atras atentia la fete sa nu se grabeasca in privinta acceptarii unei prietenii cu un baiat, daca nu este credincios. Le intreb: “E crestin?” “Nu, dar acum doreste sa se faca!” “Bine, dar cum crezi tu, care ai crescut in biserica, ca il vei invata tu acum sa se inchine? Maine-poimaine asta iti da in cap!” Asta e o enorm de mare greseala. Prietenia adevarata este daca ideile sunt comune; cautati-va la biserica, nu la discoteci si pe trotuare! Cel mai bine este sa nu te grabesti, de la inceputul inceputurilor. Daca este inevitabila o intalnire intre un baiat si o fata, acesta trebuie sa o cultive, sa-i semene calitatea de a fi productiva din punct de vedere sufletesc – pentru ca trupeste, cum am spus, nu e o problema. Ai vazut ca are un defect, completeaza cu sfatul si cu comportamentul tau sa-si indrepte defectul. Trebuie sa fie pregatita sa duca toate aceste lucruri, iar tu trebuie sa o intretii cu orice chip in problemele ei, sa o stimulezi continuu. Ea nu se baga in problemele tale, nici nu are cum – daca esti o personalitate, daca incearca, da gres.

O problema mai intima care trebuie lamurita este ca cei mai multi tineri se gandesc la o casatorie pentru placeri, mai intai, ceea ce este o mare greseala. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie sa te mai preocupe. Nasterea de copii este o consecinta, nu e un scop suprem al casatoriei. Scopul este stimularea reciproca pentru mantuire. Asadar este o greseala sa construiesti o relatie pe niste motive imediate – sa fie o luna de miere si o viata de amar. Trebuie gandit daca rezista la toate greutatile binecuvantate ale casatoriei. Prin urmare, trebuie sa vezi intr-o iubita, de la inceput, cand poti sa judeci – pentru ca daca te-ai indragostit nu mai judeci – niste lucruri pentru viitor, pana la sfarsitul vietii. Deci, este dezavantajul celui care se indragosteste prost, pentru ca a vazut ceva superficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozava a iubirii.Trebuie sa o iubesti, sa urmaresti pacea in familie. Pacea e mai mare decat dreptatea de patru ori. Are si ea uneori indrazneala si un punct de vedere. Nu trebuie sa o desconsideri! “Nu prea vad eu cum ai dreptate, dar tare te iubesc, ca sa nu te contrazic!” Vedeti, iubirea leaga totul. Acesta e simbolul verighetei. Esti obligat sa o iubesti cu toate fortele, bineinteles, la masura, nu cat pe Dumnezeu, si ea este obligata sa se supuna. Nu este o umilinta in sensul in care azi oamenii ironizeaza supunerea femeii, din contra, ea se supune ca o stapana. Actul de smerenie al ei este plin de har. Sotul sa iubeasca astfel de pozitii la sotia sa, si sotia sa sa nu se sperie de faptul ca trebuie sa asculte. Si zice chiar la rugaciunile de la nunta: “Ca sa dainuiasca in veci casatoria lor!”

Am cununat odata pe cineva si, cand am ajuns la rugaciunea unde preotul spune: “Iar femeia sa asculte de barbat!“, toata lumea s-a uitat la mireasa si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tacut pana mi-a venit vremea la predica si i-am spus: “Am constatat ca lumea n-a fost atenta la cuvintele de mai inainte care spuneau ca barbatul este dator sa-si iubeasca sotia. Draga mireasa, daca nu te iubeste, sa nu-l asculti! Draga mireasa…” Sa nu ne jucam cu cuvintele! Fata nu e numai o jucarie de pat sau o jucarie de bucatarie. Femeia, cu gingasia ei: “ésprit de finesse“, e libera si nu o sa asculte la infinit de un nepasator. Ca femeia buna nu e nimic mai bun, si ca femeia rea nu e nimic mai rau. Deci trebuie cu orice chip sa o faci buna.

Va mai spun ceva: Mama naste, mama renaste, ea se ocupa de copii. (…)

– Cum sa ne crestem copiii?

– Sa-i cresteti sa se mantuiasca. Ca metoda tot blandetea ramane cea mai buna, pentru ca, folosind asprimea, copilul te asculta de frica si prinde numai in piele invatatura ta. Dar daca te porti bland cu el: “Copilul tatii, copilul mamii, uite asa…“, el asculta, dar inregistreaza si el – poate sa faca si nebunii -, el a inregistrat de la tine un cuvant, care nu l-a inregistrat prin asprimea ta, ci prin blandetea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei sa ma asculte si dupa moartea mea, pentru ca le raman: “Uite, Doamne, ce spunea mama si tata!” Dar daca te-ai purtat aspru cu el, a miorlait, l-a durut si nu te asculta. Deci, ca metoda, tot blandetea. Dar asta nu inseamna sa nu le impletim, ci sa fie si un pic de asprime, pentru ca el doreste sa implineasca numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este sa-i dai exemplu de viata. Pentru ca el stie sa vorbeasca, nu l-ai invatat tu sa vorbeasca, dar te-a auzit pe tine vorbind in casa si a invatat si el. Si-ti invata si faptele tale. Deci, sa fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, sa luptam in scoli pentru ora de religie.

– Vedeti, copiii merg la gradinita, la scoala, la joaca, in tot felul de influente nefaste. Cum sa facem sa eliminam acestea?

– Draga, grija asta cade tot pe familie, sa-l dirijeze continuu si sa indrepte ceea ce au invatat gresit. Tot familia ramane pedagogul cel mai bun. Si la scoala ii obisnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea sa fie o dirijare necrestina. El trebuie invatat sa spuna ce s-a intamplat la scoala si parintii sa indrepte cu orice chip greseala enorma pe care a facut-o un pedagog. Sunt mai putini copii care spun: “Eu fac asa pentru ca m-a invatat profesorul”, insa aproape toti spun: “Asa m-a invatat tata sau mama”. Pentru ca aici e dragostea simtita de toti, din partea tuturor”.

Pr. Arsenie Papacioc, crestinortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 ianuarie 2019 în CASATORIE, IUBIREA

 

Unui barbat

C-a făcut a ta soție
Un avort, o-nvinuieşti,
Dar din vină, spune mie
Cât la sută părtaş eşti?

ELENA J.

48361980_574839709627163_1572179564749127680_n

 
7 comentarii

Scris de pe 16 decembrie 2018 în AVORT, CASATORIE, ELENA J.

 

Despre barbatii duali

cheating.jpg

Ce e de făcut? Dacă îți e soț, te compătimesc… Dacă îți este numai prieten, ești încă fericită. Draga mea, trebuie să încetezi să mai disperi în privința aceasta, pentru că nu tu nu ești suficient de bună și de frumoasă pentru el, ci el nu se poate ridica la măsura așteptărilor tale, nu-și poate depăși condiția de bărbat ușuratic și nu se poate angaja într-o relație serioasă și de lungă durată, pentru că el este aventurier nativ, îi face plăcere să zboare din floare în floare, fiindu-i chiar ușor să iubească două femei în același timp. Mai mult de atât, este foarte probabil ca așa cum s-a plictisit de tine, să se plictisească și de cealaltă, pentru că acolo unde a încăput o „a doua”, va încăpea sigur și o „a treia”. Va găsi oricând cele mai stupide motive și pretexte să se despartă de tine. Și chiar de ai impresia că e numai al tău, mintea lui va fi tot la alta, tu fiind numai un obiect în ochii lui. Un alt obiect.

Așadar, trebuie să înțelegi că oricâte eforturi vei face pentru a-l ține lângă tine, lui tot îi vor zbura ochii în altă parte, chiar și atunci când te ține de mână, pentru că mintea și privirea sunt inteligibile, nu i le poți îngrădi. Fidelitatea trebuie să o aibă în sânge, nu trebuie să i-o impui tu, nu trebuie să stai să-l urmărești. Pentru că, draga mea, într-adevăr, o iubire pe care ești nevoită să o păzești, nu reprezintă nimic. O relație care te consumă, te obosește, te solicită prin multe eforturi să-l ții lângă tine – iubirea nevenind și din partea lui – nu se poate numi iubire, ci mai degrabă pierdere de timp, iluzie și în cele din urmă suferință.

Știu că îți este greu să accepți acestea, te doare… Ți-ai dori, totuși, să salvezi relația și să-l faci să fie numai al tău. Dar cred că ești suficient de matură și de rațională să înțelegi că lângă astfel de persoane instabile și ușuratice, nu poți fi fericită, nu poți întemeia o relație sănătoasă, frumoasă, bazată pe fidelitate, iubire și respect. Deci, ia-ți gândul de la măritat în cazul în care te-ai gândit că după căsătorie se va cuminți. Crezi că ești în stare să porți gândul acesta chinuitor mereu? Să stai mereu cu teamă, să fii mereu dublată sau chiar pe locul doi? Ai deveni și tu duală, ai intra în joc și ați trăi împreună o căsnicie iluzorie. Te-ai nenoroci pe viață.

Așadar, nu fi naivă! Nu-ți mai plânge de milă! Eliberează-te de atașamentele negative care îți strică sănătatea mentală și apoi și pe cea fizică! Fii demnă! Acceptă totul sau nimic. Nu te mulțumi cu jumătăți de măsură. Tu nu ești de mâna a doua. Pune-l la teste dacă e nevoie să te convingi încotro tinde mai mult dragostea lui. Lasă-l să plece. Dacă se întoarce la tine, va fi al tău până la sfârșit. Dacă nu, el nu ți-a aparținut nici când l-ai avut în brațe.

Deci, draga mea, ia-ți inima în dinți, lasă trecutul iluzoriu în urmă și fă tu pasul dacă nu îl face el: retrage-te din viața lui. Fără regrete! Și oferă-i bucuria de a fi numai cu cealaltă, dacă într-adevăr o iubește. Abia nu va mai fi dual… Iar tu, mergi înainte cu fruntea sus! Ai înainte un viitor frumos și deschis. Să te jertfești numai pentru acela care te iubește cu adevărat. Doar pe tine. Fără să fii nevoită să îl păzești. Pentru că te iubește. Și îl iubești. Și ai încredere în el. Iar dacă împrejurările și demnitatea îți cer să trăiești singură, poți să o faci! Nu trebuie să-ți vinzi sufletul sau trupul pentru a cumpăra fericirea la un preț pe care nu-l poți plăti.

ELENA J.

 
2 comentarii

Scris de pe 15 decembrie 2018 în CASATORIE, ELENA J.

 

Cand Dumnezeu vrea sa pedepseasca lumea ii inlatura femeia, cand vrea s-o binecuvanteze ii daruieste femei sfinte

batic femeie

Când Dumnezeu vrea să pedepsească lumea îi înlătură femeia, când vrea s-o osândească îngăduie perversitatea femeii, când vrea s-o binecuvânteze îi dăruieşte femei sfinte. Nu s-ar putea vorbi mai exact despre locul femeii în lume decât rostind aceste cuvinte.

Influenţele ei sunt atât de adânci şi hotărâtoare, ca să poată schimba albia vieţii odată cu schimbarea ei, căci Dumnezeu nu a creat-o pentru ea însăşi, ci a prins-o strâns de soarta omenirii, mai precis: omenirea de soarta ei.

Bărbatul este pentru Dumnezeu, femeia pentru Dumnezeu din oameni, zicea Milton. Ea este strâns legată de toate tainele vieţii, ea însăşi fiind fântână de viaţă omenească; de asemenea, este înlănţuită de fiecare făptură grăitoare, încât se preschimbă în monstru prin simplul egoism care, pentru bărbat, dacă nu e păcat, e o ambiţie deşartă. Tocmai această strânsă afinitate a fiinţei cu sufletul aproapelui îi arată şi slăbiciunea şi puterea: slăbiciunea, căci nu poate ca să trăiască izolată şi singură, ci dependentă, tăria, căci atrage după sine în bine şi-n rău rosturile întregii omeniri.

Două femei stau ca două pietre de hotar: Eva, care printr-un cuvânt a dat un curs sinistru mersului omenirii, şi Maria, care s-a făcut pârghie de înălţare a aceleiaşi omeniri. Două căi pe care se frământă învolburată omenirea, două căi din care nu poate să scape, două căi cu două destine tragice: unul măreţ, altul funebru şi amândouă sunt fructul sufletului femeii. Omenirea nu poate să le depăşească. Femeia croieşte drumul destinelor, bărbatul creează căile istoriei, căci femeia le croieşte prin iubire, iar bărbatul prin inteligenţa.

Cât de simplu şi naiv pare gestul nonagenarului Michelangelo, care trimite Victoriei Colonna un bilet alb pentru ca aceasta să-i răspundă, dacă viaţa se poate răscumpăra sau nu. El îi cerea lumină asupra destinului. Îmbibată cu spirit, ca un cristal în bătaia soarelui cu lumină, femeia are mişcări spontane spre lumea invizibilă, spre tainic, spre profundele curente ale vieţii, spre religie, spre Dumnezeu. Michelangelo, într-o genială intuiţie, ne-o înfăţişează pe bolta Capelei  Sixtine în primul ei gest al conştiinţei vieţii.

Adam doarme cerescul somn la rădăcina unui pom, iar Domnul plăsmuieşte din coasta lui ceea ce lipsea Edenului ca să fie desăvârşit: femeia, această fiinţă necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fie o paralizare a lumii spiritului. Eva este împlinită. Desăvârşită, iese din neant la viaţă, căci toată creaţia aspiră spre ea cu melancolia crudă pe care o aţâţă absenţele mari. Eva se ridică spre Dumnezeu. Mâinile ei sunt împreunate în rugăciune şi dăruire.

Ea este fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă. Aici este toată măreţia femeii.

Intră în „eternul feminin” dăruirea de sine şi înălţarea spre Dumnezeu. Când se păcătuieşte împotriva acestor virtuţi, se păcătuieşte împotriva „eternului feminin”. Aşa se înţelege şi minunatul cuvânt al lui Leon Bloy: „Plus une femme est sainte, plus elle es tfemme” (La femme pauvre, p. 59), căci sfinţenia este superlativul şi supranaturalul rugăciunii şi al dăruirii de sine.

Sfintele sunt cele mai autentice femei, căci realizează deplin esenţa: dăruirea de sine până la uitarea de sine. Şi  aceasta-i  şi  temelia „Cetăţii  lui  Dumnezeu”  după  sfântul Augustin.

Eva este revenire la sine, Maria dăruire de sine: Eva este refuzul de a accepta, Maria se defineşte prin „Iată roaba Domnului, Fie mie…”. Una e decădere şi început de catastrofă, alta e înălţare şi început de mântuire. Întreg „motivul răscumpărării stă ascuns în acest „Fie mie”, singurul mod de a colabora la mântuire pe care-l poate avea o creatură.

Această afinitate pe care fiinţa femeii o are cu cerescul, cu înaltul spiritului, pare că reiese şi din structura ei funcţională. În vreme ce bărbatul respiră împingând pieptul înainte, ca o anticipare a mersului, a luptei, ca o icoană a chemării lui de-a munci scoarţa pământului, femeia respiră de jos în sus, figurând astfel vocaţia ei spirituală de-a hotărî destinul.

De aceea corupţia bărbatului nu este atât de hotărâtoare în omenire pe cât de decisivă este a femeii. Mersul bărbatului este înainte sau înapoi, progres sau regres, pe când mersul femeii este în sus sau în jos, iar asta hotărăşte destinul, care se înscrie pe linia verticală, nu pe cea orizontală. Atâta vreme cât rămâne bârna verticală a crucii, rămâne o coloană, un punct de sprijin, o nădejde; înlăturată verticala Crucii, braţele-i orizontale cad neputincioase la pământ.

Adeseori omul, când vrea înălţare şi rugăciune, aleargă condus de un instinct firesc spre femeie. Tot aşa, când vrea să cunoască hăuri de răutate şi perversitate, caută femeia. O bună parte din bârna verticală a Crucii stă sub pământ, aşa cum vârful ei străpunge văzduhul ca un avânt spre cereştile ţinuturi. Iată de ce nimic nu a fost atât de proslăvit ca femeia şi nimic atât de bârfit.

Femeii care calcă şi zdrobeşte capul şarpelui, şarpele îi răspunde în Apocalips. Desfrânata „beată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Iisus”. „Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele”. „Şi m-a dus cu spiritul în pustie. Şi am văzut o femeie stând pe-o fiară roşie… mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului…”. Astfel Apocalipsa arată ceea ce este mai pur şi înalt prin femeie, şi tot prin femeie ceea ce este deplinătatea josniciei.

Femeia stă pe verticala vieţii şi poate să o împingă spre ţeluri opuse: ea poate fi geniu şi înger – desfrânare şi demon. Iar destinul merge pe urmele ei. Bărbatul se va purta cu femeia cum se poartă cu propriul suflet, cu propria conştiinţă şi, după privirea cu care cuprinde femeia, îşi destăinuie şi destinul veşnic şi gradul civilizaţiei vremelnice.

Multe căi ale lui Dumnezeu trec prin femeie. Între El şi „omenire” a aşezat femeia. Ea e ultima creatură ieşită din Mâinile-I binecuvântate. Între îngeri şi femeie se închide întreg universul, întreaga creaţie, întreaga natură. Femeia nu a fost creată ca o înfrumuseţare a Edenului, nici ca un cast decor al cosmosului; nu-i nici o invenţie a capricioaselor forţe ale firii, nici „plăcutul defect al ei” (Milton). Ea umple o lacună.

O dată creată femeia, Domnul „S-a odihnit”.

Toate s-au realizat. Nu mai lipseşte nimic ca lumea vieţii omeneşti să poată dura; nu mai lipseşte nimic, nici o treaptă ca omenirea să se poată apropia de El, nici o icoană ca Paradisul pierdut să nu fie dat uitării. Ea va mărturisi în lume întotdeauna ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. Ea însăşi să aibă conştiinţa că, împreună cu copilul, este cea mai proaspătă manifestare materială a frumuseţilor. Paradisului pământesc, că este cea mai sensibilă revelaţie naturali, a surâsului dumnezeiesc spre creaturi.

Totul ne vorbeşte despre aceste adevăruri de grandoare luminoasă a femeii. Dante cere Beatricei să-l călăuzească spre Paradis. Ea-i serveşte ca şi călăuză în sferele cereşti. Şi când spune, în minunatul imn către sfânta Fecioară din cântul ultim al „Divinei comedii”, prin buzele Sf. Bernard:

Donna sei tanto grande e tanto vali
Che, qual vuol grazia e a te non riccore
Sua disianza vuol volar senz’ali,

se gândeşte şi la femeia adevărată. Paradisul se oglindea în Beatrice. Frumuseţea ei creştea pe măsură ce se apropia mai mult de Dumnezeu. Pentru el era… quella donna che’a Dio mi menava – „femeia aceea care-l ducea la Dumnezeu” (Paradis c. XVIII -4). O privea pe Beatrice nu numai fiindcă în faţa ei se înscria sfânta Plăcere cerească, ci ca să vadă în ea datoria lui – „Per vedere in Beatrice ii mio devere” (ibid. v. 53). La vederea ei, gândurile i se ridicau, fîrea-i prindea aripi; Beatrice „imparadisa la mia mente” (Par. c. XXVIII, v. 3) îi dădea o minte cerească. Tot aşa a privit-o şi Petrarca pe Laura şi cu ei atâtea inimi mari care au împins omenirea cu un pas înainte.

Măreţia femeii rămâne o măreţie de religiozitate. La toate popoarele care au rămas mocnind în afară de creştinism, femeia este socotită ca având puteri ascunse, răufăcătoare, dăunătoare. Se citează cazul unui Malaes care a murit de frică numai pentru că, în timp ce dormea, umbra unei femei trecu peste el. Oare Saul nu întreabă o vrăjitoare şi Pavel eliberează pe servitoarea prezicătoare? Nu surorile Fox au dat curs modern spiritismului?…

La omul cult şi, îndeosebi, la creştini tainica-i consangvinitate cu divinul se manifestă mai pură şi mai luminoasă. Scriitorul Hebbel se afla la Hamburg lângă Elsa Lansing, care-i dăduse doi copii.

Sărmana croitoreasă care-l ţinu la învăţătură în vremea anilor universitari îşi dă seama că e un suflet uriaş pe lângă al ei. Scriitorul nu vrea să-şi legitimeze convieţuirea. O acuză de imoralitate voind să-i stârnească în suflet groaza, şi-i privea pe fată efectul acuzelor.

Dar trăsăturile ei nu scriau decât curăţia şi durerea reţinută. Nobleţea sufletului îi strălucea pe faţă într-o expresie la care nu a putut rezista. Copleşit, căzu în genunchi la picioarele ei ca în faţa unei sfinte strigând: „Roagă-te pentru mine”. De-ar fi rămas aici, însă, mărturiseşte poetul: „Focul aprins de această cerească Venus a fost folosit de Venere cea pământească”. Omul a simţit că „degetul lui Dumnezeu” e mai proaspăt întipărit cu întreaga-i gingăşie asupra femeii, cea din urmă creată de Dumnezeu şi cea mai proaspătă. In epocile de „absenţă” a lui Dumnezeu, omenirea aleargă spre femeie ca să-i spună: „Roagă-te!”

Preoteasă a iubirii, femeia împărtăşeşte soarta acestei realităţi de foc. De la pasiunea iubirii până la caritatea cea mai divină, de la Afrodita la cucernica Fecioară, străbate văzutul şi nevăzutul, mistuind în falei de foc sau apropiind fiinţele de unica şi veşnica Iubire. „O donne ch’avete intelletto d’Amore”, salută Aligheri femeia. Dacă iubirea este pângărită, atunci ce poate să mai stea în picioare aici pe pământ?

Dacă iubirea este mântuită, totul e mântuit, căci avem faţa iubirii noastre, iar la urmă vom fi  judecaţi după iubire – singura care mai are loc în paradis. In viaţa femeii iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu,  o efemeră pulsare rapidă care la urmă se retrage în straturile obscure ale sufletului, ci iubirea este esenţa ei sufletească. Femeia este preoteasa a ceea ce numeşte Scriptura sfântă „ministenum caritatis” cu toate petalele-i minunate: dăruire de sine – altero-centrism – serviciu devotat.

În Noua Alianţă, aceea a Răscumpărării, femeia are loc de frunte. La Evrei nu puteai saluta pe stradă o femeie şi, cu atât mai puţin, să-i vorbeşti. Dar Arhanghelul o salută pe Fecioara din Nazaret, iar Iisus vorbeşte îndelung cu Samariteanca la fântâna lui Iacob; laudă Cananeanca şi slăveşte peste veacuri lacrimile de iubire penitentă ale Magdalenei; ridică din gârbovenie pe cea aplecată şi o învie pe Talita; o laudă pe văduva cu obolul (contribuţia, n.n.) celor doi bani şi o apără pe Tăcuta ce-i parfumă picioarele cu lacrimi, cu mir şi sărutul buzelor.

Misterul Întrupării îl dezvăluie Mariei; Misterul harului, Samaritencei; Misterul Pătimirii răscumpărătoare, femeilor străjuitoare la picioarele Crucii; Misterul Învierii, femeilor purtătoare de mir… pentru ca  legea Bunei Vestiri – a  Evangheliei – este legea iubirii, iar femeia este cea care intrece iubirea.

Bine s-a scris demult, într-o carte indiană a lui Manu: „Când femeilor se dă cinste, zeii sunt mulţumiţi”. Când femeia a rătăcit, preschimbând „ministerium caritatis” într-o „internaţională a urii”, atunci se produc furioasele leşinuri cataliptice ale omenirii. Aş defini vremurile de azi; „absenţa femeii” şi, poate, „decăderea femeii” şi intrarea ei în istorie sub chipul acesta. Ni-i închipuim pe îngeri în icoana feminină, dar şi vrăjitoarele şi Meduza sunt cu chip de femeie.

Cu câţiva ani înainte de Naşterea Domnului, Horaţiu, unul din marile genii ale imperiului pe cale de năruire, scrise într-o odă: „Orice aţi face: nu veţi scăpa de catastrofele care vă ameninţă. Roma este pierdută căci femeia este coruptă”. Femeia croieste destinul si conduce omenirea la bine şi la rău.

Şi ce poţi face până ce sufletul de iubire al femeii stă drept? Ea ţine lumea dreaptă şi aproape de Dumnezeu. Când masoneria franceză, asalta Biserica, mânată de lozinca volteriană: „Zdrobeşte pe Hristos infamul”, ministrul Jules Fery zise: „Celui qui tient la femme, tient tout. Cest pour cela qu’il faut que la democraţie l’enlev a l’Eglise”, şi, tot atât de sigur, Consilierul Municipal al Parisului: „Să cucerim înainte de toate femeia, pentru că este ultima fortăreaţă a spiritului Bisericii” (R. Vallery Radot, „Dictature de la Maqonnerie”( p. 204). Fragilă ca o unduire de miresme, nobilă ca o boare abia simţită, nestatornică ca bucuria, totuşi rămâne piatra din „capul unghiului” zidirii, pentru obşteasca întoarcere la pace, la virtute, la sfinţenie.

„Fons vitae”, fântână a vieţii, femeia nu este simplă maşină de mici jucării stacojii ce scâncesc şi promit a fi oameni deplini, ci leagănul conştient al omenirii. Din nevăzut în văzut, viaţa ca să devină omenească, trebuie să treacă prin fiinţa ei. În timp ce în bărbat domină elementul logic şi arhitectonic, în femeie stăpâneşte elementul biologic şi afectiv. Mai strâns lipită de natură, femeia furnizează creatului aluatul trupesc al viitorului om.

Viaţa face popas în ea, se reculege şi trece peste morminte, înainte, cu putere. Prin ea viaţa nu se lasă învinsă, nu cedează, ci ţâşneşte cristalină sau tulbure, iar omenirea se împrimăvărează cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. Numai fiind mamă femeia este salvată, numai fiind mamă ea este împlinită. Aceasta-i „ministerium vitae”, slujba mare a vieţii care îi este încredinţată. Bărbatului i s-a rezervat ministerium verbi, slujba cuvântului care exprimă adevărul, iar „femeia să tacă” căci viaţa e concepută mădular şi fiinţă omenească în serailul sfânt al trupului ei unde se reculeg adâncurile vieţii.

Păcatul specific bărbatului este minciuna, împotrivire şi răsturnare a menirii primită de sus de a medita adevărul, de a-l propovădui, de a-l trăi, ministerium verbi. Omul îşi pierde temeiul gândirii, iar logicul şi arhitectonicul iau aspecte de apocalips macabru. De aceea şi diavolul este numit „tatăl minciunii”.

Păcatul specific femeii este omorul sub toate formele feline şi sălbatice. Fără, sau cu ocolişuri, ea se împotriveşte atunci menirii de-a fi izvor de viaţă; devine sterilă şi rece. Ea ucide, refuzând primirea seminţiei de viaţă, ucide împiedicând conceperea vieţii omeneşti, ucide viaţa în mers întrerupând alcătuirea ei definitivă, ucide fătul omenesc format, ucide pruncul nou născut. Ucide prin omitere, ucide prin act deplin.

Ea poate săvârşi omor înăuntrul fiinţei sale, fără să se ucidă pe sine, în noapte şi tăcere, fără a lăsa vreo urmă poliţiei pământeşti. În jurul ei nu gem decât îngerii nevăzuţi ai lui Dumnezeu. Se vădeşte cuvântul Scripturii: „Prin ea toţi murim”, căci „nici o răutate nu este ca răutatea femeii” (Eccles. 25, 12). Şi diavolul este numit: „omorâtor de oameni” de la început (Ioan, c. 8. v. 44). Numai aşa putem înţelege epitetele acuzatoare pe care le folosesc sfinţii Părinţi când vorbesc sau scriu despre femeia care lucrează pe plan negativ: „Arma diaboli sunt mulieres”.

„Antiquum diaboli organum” – mădular străvechi al diavolului (sf. Ioan Gură de Aur). „Requies Serpentis diaboli consolatio” odihna şarpelui şi mângâierea diavolului (sf. Ioan Damaschinul). „Ianua diaboli, via iniquitatis” – poarta diavolului, calea nelegiuirii (sf. Ieronim), iar mai drastic acelaşi sfânt Părinte: „Diabolum mulierem accipimus” o socotim pe femeie drept diavol.

Ce sunt aceste cuvinte dacă nu o parodie şi o parafrazare negativă a minunatului Acatist şi Paraclis? Pentru că nu-s cărări de mijloc pentru femeie: sau dă viaţă fiind „mama tuturor celor vii” (Facere 3. V, 20), sau seamănă moarte că „prin ea toţi murim” (Eccles. 25-23); sau Qste:”Ianua diaboli” – uşa Satanei; sau „Ianua coeli” – uşa raiului; sau este „requies serpentis” – odihna Şarpelui, sau odihna lui Dumnezeu: „requies Dei”; (Facere 2, 1); sau este „mădularul diavolului” – „Organum diaboli”, sau este „ mădularul lui Hristos ” – „ Corpus Cristi et membra de membro ” (Sf. Pavel, I Cor. 12, 27).

Iată de ce femeia care, în vreme de înaltă disciplină morală, este cea mai hotărâtoare dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremuri de anarhie şi dezordine este cea mai hotărâtoare dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremurile de anarhie şi dezordine, este cea mai activă forţă dizolvantă prin depravarea şi sterilitatea voită… „Pe femeia eliberată de îndatoririle familiale, dacă ajunge să trăiască pe cont propriu pentru plăcere şi frumuseţe… nimeni nu o va putea opri de la poftele oarbe şi cruzimile egoismului” (G. Ferrero, „Les femmes des Cesars”, p. 32-33).

Iar, mai departe, spre sfârşitul cărţii (p. 238-239): „Vestală a geniului speciei, care niciodată nu trebuie să adoarmă, femeia trebuie să fie mai credincioasă trecutului, mai înţeleaptă, mai virtuoasă decât bărbatul, trebuie să-şi însuşească virtuţile de care depinde stabilitatea familiei şi viitorul neamului. În toate vremurile, aceasta este o chestiune de viaţă sau moarte”.

PS Ioan Suciu, https://tainacasatoriei.wordpress.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 decembrie 2018 în CASATORIE, MAMA

 

Nu faceti din casatorie un ecran de proiectie a propriilor prejudecati

shutterstock_54199945-1024x520

Când ne căsătorim, nu luăm pur şi simplu o persoană de alt gen cu caracterul ei, ci proiectăm asupra acesteia diferite imagini, care nu provin din sufletul ei, ci din sufletul nostru. Când un tânăr se căsătoreşte cu o tânără, de cele mai multe ori crede că este atras de aceasta şi de graţiile ei, deşi este posibil să se proiecteze asupra tinerei, ca pe un „ecran”,însuşirile feminine latente care existau înlăuntrul tânărului, iar băiatul să nu fi înţeles deloc cine este tânăra, care în această situaţie joacă rolul „ecranului”. Bărbatul are tendinţa să proiecteze asupra femeii ceva din însuşirile mamei sale.Când descoperă că femeia este diferită de mama sa, cu alte cuvinte, este ceea ce este, tânărul poate să cadă în deznădejde. 

Când un tânăr consideră că se potriveşte cu o fată, proiectează asupra acesteia, ca pe un „ecran”, tot ce ştie despre mama lui, stări care devin trăiri lăuntrice. În imaginea lui, aproximativ aşa „trebuie să fie o femeie”. Chiar şi în cea mai reuşită familie, bărbatul şi femeia sunt unul pentru celălalt şi puţin tată, şi puţin mamă. Bărbatul este şi puţin tată, la fel şi femeia este şi puţin mamă. Adică, în căsătorie cei doi nu îşi percep tovarăşul de viaţă ca pe simplu tovarăş, ci bărbatul îşi simte soţia ca pe o mamă şi aşteaptă uneori lucruri pe care le-ar fi aşteptat de la mama sa: iubire, ocrotire, dragoste specială. În aceeaşi măsură, femeia îl poate percepe pe bărbatul ei ca pe un tată.

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, https://doxologia.ro

 
3 comentarii

Scris de pe 24 noiembrie 2018 în CASATORIE