Monahul se ingrijeste de mantuirea sa si de mantuirea celor din jur

Monahul se îngrijeşte de mântuirea sa şi de mântuirea tuturor celor vii şi morţi. Pentru monah, dragostea adevărată cea dumnezeiască se află înlăuntrul durerii pentru mântuirea sufletului său şi pen­tru mântuirea întregii lumi. Sufletul afierosit al mo­nahului contribuie nu numai la mântuirea casnicilor lui, ci chiar şi la cea a consătenilor lui. De aceea, în Asia Mică exista o tradiţie bună ca în fiecare neam să fie cel puţin un monah, ca să se roage pentru toţi. În Farasa, atunci când cineva se făcea monah, prăznuia tot satul. „Va ajuta tot satul”, spuneau ei.

Desigur că monahul nu va spune niciodată: „Să mântuiesc lumea”, ci se va ruga pentru mântuirea întregii lumi, precum şi pentru a sa. Iar când Bunul Dumnezeu va auzi rugăciunea lui şi va ajuta lumea, monahul nu va spune: „Eu am mântuit lumea”, ci „Dumnezeu a mântuit lumea”. Monahul trebuie să ajungă la o astfel de măsură, încât să spună: „Dumne­zeul meu, nu Te uita la mine, nu mă milui pe mine, ci lumea Ta”. Nu pentru că el n-ar avea nevoie de mila lui Dumnezeu, ci pentru că are multă dragoste pentru lume.

Cuviosul Paisie Aghioritul