RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2018

Batranete, batranete…

fara rost.jpg

Bătrânețe, bătrânețe, timp ostil și dureros,
M-ai lăsat fără putere, mi-ai luat tot ce-a fost frumos.
Azi te port ca pe-o povară, ca pe-un sac urât și greu,
Cât aș vrea să uit de tine, te simt pe umeri mereu.

Trist să știi că-n tinerețe ești de toți din jur iubit,
Iar acum la bătrânețe chiar de cei dragi părăsit.
Să n-ai cui spune o vorbă, singuratic să rămâi,
Nici cine să-ți dea o cană cu apă la căpătâi.

Să nu te întrebe nimeni cum te simți, de mai trăiești,
Ce te doare, ce-ți lipsește, de ce taci, la ce gândești…
Bătrânețe, bătrânețe, redă-mi anii tinereții
Sau mai bine, fă-mă slobod și-mi scurtează firul vieții.

ELENA J.

 
Un comentariu

Scris de pe 19 noiembrie 2018 în ELENA J.

 

In fiecare minut cineva paraseste lumea

45087132_300835120643828_2801905482724278272_n.jpgÎn fiecare minut, cineva părăseşte lumea. Nu e nici o vârstă. Adevărul e că suntem cu toţii în șir fără să recunoaştem. Nu ştim câţi oameni sunt în faţa noastră, nu putem da buzna înăuntru, nu putem lăsa pe nimeni să intre. Ceea ce este de neschimbat este că nu poţi evita șirul în care ai fost introdus și din care faci parte.
Atâta timp cât suntem în șir, sunt multe lucruri importante pe care le putem face pentru a deveni mai buni și pentru a oferi bunătate celor din jurul nostru.
• Bucură- te de fiecare moment
• Fă o diferență între lucrurile utile și inutile
• Stabilește priorități
• Fă- ți timp pentru tine şi pentru cei dragi ţie
• Zâmbește.
• Încearcă să alungi conflictele din viaţa ta cât mai mult posibil.
• Uită-te după pace chiar şi atunci când este foarte dificil
• Spune-le celor de care îți pasă cât de mult îi iubeşti. Șirul se mişcă, iar tu nu ştii unde stai.

Adaptat după Dr-Danyi Gyula

 
2 comentarii

Scris de pe 19 noiembrie 2018 în Uncategorized

 

Femeile noastre isi iau barbati nu de soti, ci sa-i educe – Mihail Litvak

Bride-Signing-Civil1.jpg

Statistica căsătoriilor arată în ultimul timp ca o catastrofă socială: numărul divorțurilor practic s-a egalat cu cel al căsătoriilor. Psihologii afirmă că acest lucru se întâmplă, deoarece mulți oameni se căsătoresc din tot felul de motive ridicole şi nu pentru a construi o familie. Cunoscutul psihoterapeut Mihail Litvak ne spune cine va putea crea o familie fericită, iar cine va fi nevoit să completeze statistica divorțurilor.

Într-unul din interviuri spuneați că familii fericite nu există…

“Există, doar că foarte puține. La 11 mii de familii, s-au găsit 3 fericite. Şi cel mai important – doar familiile fericite – sunt normale. Restul – o patologie, conviețuirea a două persoane nefericite”

De ce credeți că sunt atât de multe divorțuri? Oamenii dau greș atunci când îşi aleg partenerul?

“Se întâmplă pentru că oamenii sunt prost educați. Ei nu au fost învățați să gândească, nu au fost învățați să-şi aleagă partenerul de viaţă”

Ce este de fapt dragostea?

“Este un interes activ în viaţa şi dezvoltarea obiectului iubirii. Toţi spun: nu am pe cine iubi. Dar voi oare puteți iubi? Căsniciile noastre sunt de fapt : “Eu fără tine, nu pot trăi”.

Ce se întâmplă cu dragostea de-a lungul timpului, unde dispare?

“De-a lungul timpului dragostea devine tot mai puternică, iar dacă ea a lipsit de la început, atunci devine din rău, mai rău”.

Cum văd căsătoria bărbații și femeile?

“Femeile şi bărbații văd căsătoria în mod egal. Doar că unde aţi văzut voi femei şi unde aţi văzut bărbaţi. Noi avem doar indivizi care poartă fuste şi pantaloni. Inițial ar trebui să devii, fie bărbat, fie femeie, şi doar după aceasta să-ţi creezi o familie. Doar o persoană sănătoasă fizic, dezvoltată spiritual şi material are dreptul la căsătorie”.

Dacă relația a început cu intimitate, ce viitor o așteaptă?

“Intimitatea ar trebui să se întâmple – după. Iubirea nu este atunci când se uită unul la altul, ci atunci când ambii privesc în aceeași direcție. Cercetătorii canadieni au identificat patru factori care fac o familie puternica. Primul – viziunea comună asupra lumii. Al doilea – gusturile gastronomice comune. Al treilea factor ar fi relațiile intime. Al patrulea – dorința de a se mângâia reciproc”.

Ce credeți despre infidelitatea bărbaților?

“Infidelitatea apare deoarece persoanele au greșit, atunci când şi-au ales partenerul. Dacă ai ales greşit şi te-ai căsătorit, desigur că începe să-ţi placă altcineva”.

Căror femei, bărbații le vor fi fideli?

“Sănătoase fizic, dezvoltate spiritual şi independente financiar. Însă femeile noastre suferă de trei tulburări sexuale: pedofilie, zoofilie şi masochism. În primul rând, îşi iau bărbatul nu de soţ, ci să-l educe. În al doilea rând, trăiesc cu alcoolici. Iar alcoolicul cine e? – un animal. În al treilea, suferă de masochism – le place când cineva îşi bate joc de ele”.

Cum poţi înţelege încă de la primele întâlniri dacă persoana e “a ta”?

“După cum comunică, gesticulează, modul de a se îmbrăca. Doar după câteva fraze poţi înţelege pe cine ai în faţă şi dacă coincizi cu această persoană”.

Dacă există diferențe, femeia poate reeduca bărbatul?

Nu. Poţi reeduca doar o singură persoană – pe tine însuți. Dacă ai făcut alegerea greșită – despărțirea e cea mai bună opțiune. Şi cauţi pe altcineva.

Unde e mai bine să cauți?

“Doar la muncă observi omul cum e cu adevărat. Întâlnirile în cluburi de noapte – sunt adunări de mincinoși”.

Există o teorie precum că femeia ar trebui să inspire bărbatul, să-i creeze condiții confortabile, să rămână în umbra lui.

“Confundați bărbatul cu o ființă care poartă pantaloni. Bărbatul nu are nevoie de cineva ca să-l inspire. El se inspiră din muncă şi rezultatul ei. Nu trebuie să trăiești pentru bărbat, sau pentru femeie”.

Dar pentru copii?

“Cu atât mai mult. Copiii sunt ceva efemer. La 18-20 de ani, oricum pleacă. Femeia şi bărbatul sunt mai apropiați unul de celălalt, iar copiii – ceva temporar. Un produs secundar al dragostei noastre”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 noiembrie 2018 în CASATORIE, SFATURI

 

Un altfel de post

38256478_1819972768091502_135562091418353664_o.jpg

Renunță la a-i mai judeca pe alții:
– descoperă-L pe Hristos care trăiește în ei!

Renunță la a mai spune cuvinte care rănesc:
– umple-te de cuvinte care vindecă!

Renunță la a mai fi nemulțumit:
– umple-te de recunoștință!

Ține post de nervi:
– umple-te cu răbdare!

Ține post de pesimism:
– umple-te cu speranță!

Ține post de preocupări inutile:
– umple-te de încredere în Domnul!

Renunță la a te mai plânge:
– umple-te de respect pentru acea minune care este viața!

Renunță la a-i mai stresa pe alții:
– umple-te de o rugăciune neîncetată!

Renunță la a mai fi acru:
– umple-te de bunătate!

Renunță la a-ți da importanță:
– umple-te de compasiune pentru ceilalți!

Renunță la teama pentru lucrurile tale:
– umple-i pe ceilalți de darul tău!

Renunță la a mai fi descurajat:
– umple-te de entuziasmul credinței!

Ține post de tot ceea ce te separă de Iisus:
– umple-te de tot ce te apropie de El!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 noiembrie 2018 în SFATURI

 

Ne plictisim unii de altii?

MODESTI

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

Sf. Ioan Gura de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 noiembrie 2018 în PRIETENIE

 

In timp ce tu iti doresti sa fii cat mai frumoasa, alte femei isi doresc doar sanatate

beauty-myths-acne

În timp ce tu îți dorești o piele cât mai fină, plângându-te de un coș banal apărut pe față, alții se luptă cu boli grave de piele. În timp ce tu te afli pe masa de operație pentru estetică de fillere și lifting, alții se află pe masa de operație în lupta cu moartea. În timp ce tu te plângi că abdomenul tău nu e total plat, alții și-ar dori să slăbească măcar câteva kilograme, să nu se mai miște atât de greoi. În timp ce tu îți dorești să ai pe rând părul cârlionțat, drept, blond, roșcat, altele și-ar dori doar să-l aibă. În timp ce tu dorești să fii pe placul cât mai multor bărbați, alte femei se luptă să nu fie părăsite de propriul soț. În timp ce tu dorești să fii perfectă, altele vor doar să fie normale. În timp ce tu îți dorești să fii cât mai frumoasă, altele își doresc doar sănătate.

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 noiembrie 2018 în ELENA J.

 

Ma iarta, tu, copile!

Vlad-Dumitrescu-77

Mâinile mi-s tremurânde – cândva, ele te-ngrijeau,
Ochii-s tulburi, văd în ceață – cândva somul ți-l vegheau.
Fața fină, albă, ’ntinsă, acum toată s-a zbârcit,
Frumusețea și puterea grabnic mi s-au ofilit.

Vocea-mi slabă nu mai poate să îți cânte, cum cândva
Doine calde, vorbe bune, cu putere le rostea.
O, mă iartă, tu, copile, că-s bătrân și istovit,
Dar cât am trăit în viață pentru tine m-am jertfit.

ELENA J.

 
3 comentarii

Scris de pe 12 noiembrie 2018 în ELENA J., MAMA

 

Barbatii sunt puternic ispititi de femeile cu pantaloni mulati

femeie-in-pantaloni-pe-strada.jpg

Este un subiect pe care noi l-am mai discutat, dar e foarte important să insistăm pe el. De când a venit căldura am văzut pe stradă foarte multe fete îmbrăcate în pantoloni mulați. Nu blugi sau pantaloni din stofă, in sau mătase, ci egări, pantolani perfect mulați pe forma piciorului.

Din 10 femei până în 30 de ani, sigur văd cel puțin 1-2 îmbrăcate așa. Dacă scădem vârsta, din 10 fete până în 20 de ani, cred că mai mult de jumătate se îmbracă cu egări/colanți.

Până nu de mult femeile se îmbrăcau în rochii și fuste vaporoase, și pantalonul era purtat doar de băieți. Motivul este simplu: rochia sau fusta largă acoperă formele femeii și în felul acesta nu atrage atenția bărbaților, mai poftitori din fire, decât femeile. Femeile purtau părul prins și acoperit în biserică și în viața de zi cu zi, pentru că și părul despletit și așezat într-un anume fel poate ispiti mult gândurile bărbaților. Machiajul potențează anumite trăsături ale femeii, tot pentru a fi mai excitante. Parfumul este un mod de a stârni pofta în celălalt, fără a fi nevoie de atingeri, este o un mod de a gusta din celălalt de la distanță.

De câțiva zeci de ani femeia a început să poarte pantaloni și a ispitit mult bărbatul în felul acesta de a se afișa. Pantalonul îți poate arăta ceea ce fusta ascunde. Dar totuși, pornografia, în toate formele ei, prezentă constant în viețile noastre, a „rafinat” dorințele sexuale ale oamenilor. Se văd formele unei femei prin blugi, dar totuși blugii sunt groși și estompează contururile. Dorința cât mai avidă de sex, născută din vizionarea imaginilor cu caracter pornografic, ne-a dus situația în care oamenii vor să simtă plăcerea sexuală și în spațiile publice, unde până acum ceva ani acest lucru nu era posibil.

Pantalonul este o dezgolire. Pantalonii mulați, egării, sunt o altă treaptă a dezgolirii căci oferă forme intime și mai detaliate în spațiul public. O femeie îmbrăcată în egări/colanți este foarte aproape la nivel vizual de o femeie goală, sau aproape goală.

Prezentarea unei fete/femei în acest fel, în public, este o invitație sexuală către toți bărbații care o întâlnesc. De ce?

Pentru că la nivel vizual bărbatul este de așa natură creat încât se simte atras și excitat de formele rotunde. Așa este construcția lui, indiferent de cât de duhovnicesc sau neduhovnicesc este. De aceea noi ca bărbați suntem puternic, subliniez PUTERNIC ispitiți de femeile care se îmbracă cu pantaloni mulați. Așa de puternic încât eu resimt pofta în interiorul meu, aproape instantaneu, și abia pot raționa ceea ce mi se întâmplă. Partea creierului meu care simte plăcerea sexuală acționează mult mai rapid decât partea rațională. Până să conștientizez că nu e bine ceea ce văd și să-mi arunc ochii în altă parte, deja simt în mine o schimbare hormonală, adică mă simt ispitit, și se naște în mine o oarecare dorință sexuală.

Este același sentiment pe care-l are un om când privește primele 2-3 secunde dintr-un film pornografic. Se naște pofta așa de repede încât putem spune cu siguranță că este aproape incontrolabilă.

Fetelor, puteți să vă convingeți întrebând orice băiat sau bărbat din viața voastră despre ce simte cănd vede o femeie îmbrăcată în egări/colanți.

Am întâlnit un bărbat cu multă smerenie, cu suflet curat, un om al Biserici, un misionar, o persoană cum rar întâlnești în lume, care mi-a mărturisit că este ispitit chiar și de vocea unei femei, chiar dacă n-o vede față-n față (voce la telefon, voce la radio, voce într-o melodie, etc.). V-am spus acest lucru ca să înțelegeți că bărbatul e foarte ușor de ispitit trupește, inclusiv cei apropiați de Dumnezeu.

Ce vede un bărbat când vede o fată îmbracătă în colanți pe stradă? În niciun caz chipul cel frumos al femeii, ci o invitație la contemplare sexuală.

Fetelor dacă vă îmbrăcați ca să stârniți pofta sexuală în om, așa veți fi tratate: ca un obiect sexual, ca o bucată de carne bună de frământat și de pus pe grătarul încins al poftelor bărbătești.

Poate multe dintre fete se îmbrăcă astfel pentru că așa este la modă, pentru a atrage atenția spre persoana lor, dar vă spunem noi băieții, că în felul acesta atrageți atenția asupra trupului vostru nu asupra persoanei voastre, nu asupra sentimentelor și frumuseții sufletești.

Știți cum e percepută o astfel de fată / femeie printre bărbați? Nu vă voi spune. Avem noi o categorie aparte în care le încadrăm pe aceste fete.

Îmbrăcămintea indecentă a femeii deteriorează din start relația dintre ea și un bărbat! De ce? Pentru că de la început se întemeiază pe o temelie mișcătoare: pofta trupească. Relațile bazate pe poftă se aprind spectaculos, ca focul de paie… dar tot ca focul de paie se termină brusc, repede, pentru că nu au tărie. În acest fel, femeia indecentă atrage atenția doar temporal asupra ei iar bărbatul nu caută în femeie persoana, ci plăcerea lui egoistă, la care dealtfel a și fost invitat.

Un bărbat care vede pe stradă o astfel de femeie, cu forme intime puternic conturate, va acumula în el tensiune sexuală, pe care o va purta în el până când va refula, iar refularea poate avea de multe ori loc în forme ale păcatului: masturbare, relații sexuale înainte de căsătorie, adulter, perversiuni sexuale, etc. Tensiunea sexuală acumulată zilnic de bărbați îi face mai dornici față de plăcere și mai puțin grabnici față de jertfă.

Un bărbat doritor permanent de plăcere, este un bărbat egoist, care se va jerfi mai puțin pentru celălalt, deci la fel și pentru femeia care-i stârnește pofta. Căsătoria fiind prin sine jerfă pentru celălalt și pentru copii, vă imaginați ce relație va ieși între cei doi.

Paradoxal, deși femeile se îmbracă provocator pentru a fi mai atrăgătoare și pentru a lega mai ușor relații cu bărbații, defapt se întâmplă exact opusul: relațiile sunt mult mai slabe, durează mai puțin și sunt din ce în ce mai multe.

Prin urmare, sfatul lui Dumnezeu dat prin Biserică de a ne îmbrăca decent, vine în ajutor mai ales pentru protejarea noastră, și nicidecum ca un impediment spre fericire. Îmbrăcăminea decentă este unul din aspectele care protejează familia și membrii ei.

Fetelor nu vă înșelați crezând că vă vom iubi mai mult dacă ne ispitiți mai puternic prin trupul vostru! Să nu credeți vă vom aprecia mai mult dacă vă îmbrăcați astfel.

Fiecare bărbat este atras de femeie, dar în momentul în care devine al lui, în momentul în care se căsătorește cu ea, niciunul nu-și mai dorește ca ea să-și expună public formele trupului.

Soțiilor, deși poate aparent acceptăm felul în care vă îmbăcați, ca să nu vă creem supărare, totuși să știți că resimțim aceasta ca pe o înșelare, ca pe un mod de a deveni atrăgătoare și pentru alți bărbați.

Concluzia mea este simplă: pornografia a fost inventată de bărbați iar femeile au căzut în această plasă a poftelor nebunești masculine. Femeile au fost dezgolite public în diferite feluri (fotografii, reclame video, filme, bannere, emisiuni TV, etc.) chiar de către bărbații doritori permanent de a gusta din plăcerea sexuală. Din acest motiv femeia a început să se prezinte așa cum îi place bărbatului: îmbrăcat cât mai provocator, adică cât mai aproape de goliciune.

Egării/colanții și îmbrăcămintea idecentă sunt o consecință a industriei pornografice, care a reeducat mințile tinerilor. Dar industria pornografică are ca final o demonizare treptată a sufletelor oamenilor, la propriu, nu la figurat. Toate marile păcatele ale omenirii se cuprind, se recapitulează și în diferite forme în pornografie. Finalul pornografiei, este un lung șir al decăderii umane, din perversiune în perversiune, până când ajungem la esență: întâlnirea cu cel rău. Aici suntem deja în iad, și numai Dumnezeu ne mai poate scoate.

Dumnezeu să ne ocrotească și să ne păzească de aceste ispite și să ne ajută să trăim curat și normal.

Claudiu Balan

 
2 comentarii

Scris de pe 8 noiembrie 2018 în FEMEIA

 

Caminul fara iubire este ca Biserica fara Dumnezeu…

camin-iubire

Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră.

Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.

Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.

Totuși, lipsește ingredientul principal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.

E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

http://webcultura.ro

 
Un comentariu

Scris de pe 8 noiembrie 2018 în DRAGOSTEA, DUMNEZEU, IUBIREA

 

Despre sensul casatoriei – Vladica Ierotheos

ierotheos_vlachos_-_conferinta-1-768x512

Omul este făptura creată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus înlăuntrul lui un avânt, o mişcare care-l îndreaptă către Dumnezeu. A pus în el această dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu este Dragoste şi îndrăgostit; ca Dragoste, se mişcă către om şi ca Cel ce Se face iubit, îl atrage pe om către El. Desigur, îi atrage spre El pe cei care sunt vrednici de această Dragoste. Să zicem că avem un Mercedes sau Cadillac care are nevoie de o autostradă ca să circule conform capacităţii lui, iar noi folosim acest automobil pe un drum de ţară. Se va strica. Acesta are nevoie de autostradă ca să poată lua viteză. Sau e ca şi cum luăm un motor de Mercedes şi îl punem la o rablă. Dar, când o s-o pornim, toată maşina o să înceapă să se zgâlţâie. Astfel, Dumnezeu a pus în om acest elan, această mişcare de a se îndrepta către El.

Atunci când omul nu se mişcă către Dumnezeu, este cea mai insuportabilă fiinţă, nu poţi să-l suporţi în niciun fel, se plânge de orice, protestează pentru orice lucru. Dacă i-ai vorbit într-un fel, zice: “De ce mi-ai vorbit aşa?!?”; dacă nu-i vorbeşti, zice: “De ce nu mi-ai vorbit? Vrem să fim confirmaţi de ceea ce fac ceilalţi pentru noi şi acest lucru este tragic în viaţa noastră. Avem, de pildă, o rachetă care trebuie să zboare la cer, dar îi punem nişte roţi şi o mişcăm pe pământ. Ce fel de rachetă mai e asta?! Avionul este conceput ca să zboare, nu ca să se mişte pe pământ, iar roţile le foloseşte doar ca să prindă viteză şi să se înalţe la cer, după aceea şi le strânge.

Bune sunt toate lucrurile acestea ale lumii, desigur că este nevoie şi de cunoaştere şi de educaţie. Şi eu, de pildă, am citit multă filosofie, îi cunosc pe Aristotel şi pe Platon, pe neoplatonici, am studiat filosofii contemporani, dar acest lucru nu este de ajuns. Omul însetează şi înfometează după Dumnezeu. Sfântul Sofronie spunea:

Când face cineva un păcat, inima încetează să mai lucreze, nu se mai poate ruga. Dar el poate continua să scrie teologie, poate să scrie studii teologice despre Sf. Grigorie Palama, dar nu se mai poate ruga.

Aici e problema. Omul nu este făcut pentru această lume.

Ştiţi istoria proorocului Moise. A crescut în palatul lui Faraon. L-a găsit în râul Nil fiica lui Faraon şi, când l-a găsit, s-a hotărât să-l ia la palat. Şi era acolo, în apropiere, sora lui Moise, Mariam; fără să-i spună că este sora pruncului, i-a spus fiicei lui Faraon: “Ştiţi, eu ştiu o evreică care poate să-l alăpteze, pentru că are nevoie să fie alăptat. Vreţi să o chem?” Şi această femeie era mama pruncului. Şi a luat-o la palat şi pe mama pruncului, ca să-l alăpteze. Spune Sf. Grigorie de Nyssa, tâlcuind acest pasaj:

Fiica lui Faraon este filosofia lumească, care nu poate să zămislească copii. Încontinuu simte durerile naşterii, dar nu poate să nască”.

L-a înfiat, însă, pe Moise.

Noi putem să studiem filosofia şi ştiinţa elinească, dar asemenea lui Moise, niciodată nu trebuie să ne rupem de laptele mamei, care este Biserica. Prin urmare, studiem toate ştiinţele şi avem posibilitatea să vedem ce afirmă contemporanii, dar nu lipsim gura inimii noastre de laptele lui Dumnezeu. Încontinuu să ne rugăm lui Dumnezeu şi să trăim bisericeşte. Este handicapat sufleteşte cel care-şi cultivă continuu raţiunea, intelectul,şi-şi neglijează mintea, duhul, nous-ul.

– Cum putem dobândi harul lui Dumnezeu, familişti fiind, dacă o femeie nu poate face copii, ştiut fiind că femeia se mântuieşte prin naşterea de prunci. Este adopţia o soluţie? Putem planifica numărul copiilor? Ce să facem, ca mame, atunci când copiii noştri se leapădă de Ortodoxie?

Îmi puneţi întrebări pentru care ar trebui să vă ţin conferinţe întregi…

Spuneam acum două zile că Biserica şi-a exprimat teologia pentru fiecare lucru în slujbele şi cântările Bisericii. Teologia despre căsătorie a introdus-o în textele Tainele Căsătoriei. Din păcate, nimeni nu este atent la textele Tainei nunţii atunci când se săvârşeşte nunta şi nici nu facem ceea ce fac unii creştini mai evlavioşi care, în fiecare an, în ziua aniversării căsătoriei, stau şi citesc rugăciunile din slujba nunţii, aşa cum şi monahul, în ziua de aniversare a tunderii în monahism, ar trebui să citească rugăciunile din slujba tunderii.

În slujba nunţii se pomeneşte de dănţuirea lui Isaia. Este un eveniment fericit, toţi se bucură în acel moment; dar ce înseamnă acest fapt simbolic? Vedem pe preot care îl ţine de mână pe mire, iar mirele pe mireasă. Preotul ţine în mână Sfânta Evanghelie şi înconjoară masa. Ce înseamnă acest lucru? Şi cântă “Isaie, dănţuieşte…”, “Sfinţilor mucenici…” Ce înseamnă acest lucru? Ei, Biserica le spune în acel moment că înaintarea voastră pe această cale a căsătoriei trebuie să fie mucenicească. Începe, în acest moment, o mucenicie. Fiecare trebuie să se dăruiască celuilalt. Nu pe principiul “te iubesc, dă-mi”, ci pe principiul “te iubesc şi îţi dăruiesc eu”“! Aceşti paşi martirici trebuie să fie precedaţi de preot, care poartă în mâini Evanghelia, adică să fim călăuziţi în acest mers aşa cum doreşte Dumnezeu.

În toate întrecerile este nevoie de sportivi, dar şi de antrenori. În căsătorie nu este nevoie de antrenori? Facem ce vrem noi? Atunci când fiecare are voia lui, se ajunge la un conflict. Aşadar, o căsătorie, ca să fie reuşită, trebuie să se facă în Hristos. De ce se citeşte pericopa evanghelică despre minunea din Cana Galileii? Pentru că a fost prezent Hristos. Şi ce a făcut Hristos? A binecuvântat apa şi ea a devenit vin. Şi a devenit un vin mult mai bun decât cel pe care-l aveau la masă, în aşa măsură încât cel care era responsabil cu vinul a fost întrebat: “Ce se întâmplă aici? De obicei se dă la început vinul cel bun şi, după ce se îmbată, atunci le dau vinul mai slab. Tu aici ai ţinut vinul cel bun ca să ni-l dai la sfârşit?” Şi de ce spun acest lucru? Pentru că nunta începe cu vinul mai prost. Începe cu sentimente, cu dorinţe puternice, dar, încet-încet ajunge spre sfârşit, când ne desfătăm de vinul cel bun. Atunci este o căsătorie reuşită. Nu ne îmbătăm la început şi apoi treptat ne trezim şi bem vinul mai prost, ci trebuie să fie invers: pe măsură ce trece timpul, să crească şi dragostea. Dragostea, ca să se manifeste şi să crească, are nevoie de timp.

Acum, referitor la copii. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că a naşte cineva prunci nu ţine de fire, nici de unirea trupească, ci de pronia lui Dumnezeu. Altfel spus, harul lui Dumnezeu contribuie la zămislirea pruncului. Dacă cineva nu poate face copii, mai întâi se duce la doctor să vadă dacă se poate soluţiona ceva. Dacă vrea să înfieze, iarăşi e nevoie de multă atenţie.Căsătoria nu este pentru a face copii şi a ne bucura de ei, copiii nu sunt nişte jucării frumoase cu care ne jucăm noi. Sf. Ioan Gură de Aur spune că şi pisicile, şi animalele nasc; cea mai mare problemă nu este naşterea de prunci, ci împreuna-vieţuire şi renaşterea omului. Căsătoria să fie o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, un pronaos al sfinţilor.

Am scris o carte despre părinţii mei trupeşti de vreo 500 de pagini pentru că, atunci când eram departe de casă, ei îmi trimiteau scrisori şi tatăl meu îmi spunea toate problemele sale şi îmi făcea şi o spovedanie şi îmi mărturisea problemele pe care le avea cu mama mea; şi am adunat toate aceste scrisori şi am scris o biografie a lor. Ştiţi ce mi-a scris într-o scrisoare? Eu, părinte Ierotheos, dacă m-am căsătorit am făcut-o din două motive (pentru că a vrut să se facă monah, dar nu l-a lăsat părintele duhovnicesc). Deci, pe de o parte, m-am căsătorit făcând ascultare de duhovnicul meu, iar, pe de altă parte, ca să fac copii şi să le slujesc.

Copiii nu sunt ca să ne slujească ei nouă, ci ca să le slujim noi lor. Copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Când cineva nu are copii şi vrea să dobândească, nu pur şi simplu ca să-şi satisfacă instinctul matern, nu ca să investească în copii, ci ca să îi crească şi să devină sfinţi, uneori reuşeşte, alteori nu reuşeşte acest lucru. Există situaţii atunci când copiii înfiaţi înţeleg acest lucru, că sunt înfiaţi, şi au tot felul de reacţii potrivnice. Dar şi copiii fireşti, ai familiei respective, se răzvrătesc, uneori mult mai mult decât copiii înfiaţi. Aşadar, pentru toate aspectele este nevoie de rugăciune, trebuie să avem simţământul că suntem trecători în această lume, că altul este scopul și destinaţia noastră. Când se ivesc în familie diferite probleme, atunci ne rugăm, îi întrebăm pe părinţii duhovniceşti, întrebăm pe cineva în care avem încredere şi ne asumăm răspunderea pentru propriile noastre alegeri.

– Un părinte duhovnicesc din secolul XX spunea că viaţa monahală, dacă nu este centrată pe rugăciunea minţii, atunci aceasta este pusă la îndoială. Nu cumva monahismul din vremurile noastre a decăzut? Există, de asemenea, mai multe întrebări pe tema formalismului şi a scăderilor care există în viaţa monahală. Ce este de făcut, cum să ne luptăm concret?

Acum vă voi da o perspectivă generală, nu voi intra în aspectele practice ale fiecăreia. Nu putem înţelege şi interpreta aceste lucruri decât dintr-o perspectivă teologică. V-aş putea spune ce spun psihologii, pedagogii, filosofii. Vă pot spune ce vreţi să auziţi. Consider, însă, că această problemă trebuie abordată dintr-o prismă teologică.

Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a devenit prin cădere. Acest lucru este deosebit de important. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu. Perechea aceasta [primordială], Adam și Eva. Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe Eva, s-a bucurat foarte mult şi a spus: “Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!”De unde ştia acest lucru, de vreme ce dormea? Pentru că avea înlăuntrul lui rugăciunea minţii şi, în timp ce dormea, vedea şi ce făcea Dumnezeu. Aceasta este experienţa pe care o au nevoitorii. Chiar şi în timpul somnului, ei se roagă. Este ceea ce spune Cântarea Cântărilor: Eu dorm, dar inima mea veghează”. Şi apoi, spune Sf. Ioan Scărarul: Dorm pentru nevoile trupului, iar inima mea veghează pentru plinătatea dragostei.” Aceasta era viaţa dinainte de cădere a cuplului Adam şi Eva. Nu a monahului, ci a acestui cuplu.

Îndată după cădere a avut loc o ruptură, această dezintegrare a persoanei, a individului. S-a rupt omul de Dumnezeu. Dumnezeu îl întreabă: Unde eşti, Adame?”şi Adam s-a ascuns. Adam s-a rupt de sinele său propriu; una dorea şi alta făcea. S-a produs o ruptură între Adam şi Eva. Şi din ce se vede acest lucru? Din faptul că la început, când a văzut-o, a zis: “Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!“, apoi, după neascultare, când Dumnezeu l-a întrebat “Adame, ce-ai făcut?”, el a răspuns: “Nu eu, femeia pe care mi-ai dat-o!“ N-a mai zis “os din oasele mele”, ci a spus“femeia aceasta, pe care Tu mi-ai dat-o!” Nu mai este “os din oasele mele“, din asta a devenit o femeie. Şi, de asemenea, s-a produs o ruptură între om şi întreaga fire, întreaga zidire, care a devenit sălbatică, pentru că Adam era ca o oglindă în care se reflecta harul lui Dumnezeu în toată făptura zidită.

Astfel, înainte de cădere avem această viaţă harismatică, pe care o putem numi viaţă feciorelnică, viaţă în Duhul Sfânt. După cădere, nunta îşi schimbă chipul. Dumnezeu le-a cusut haine de piele ca să îşi ascundă goliciunea. Sf. Grigorie de Nyssa şi alţi Părinţi spun că hainele de piele reprezintă viaţa animalelor necuvântătoare. A intrat în om această viaţă a animalelor necuvântătoare care se înmulţesc în felul acesta. Prin urmare, acest mod de naştere este o urmare a căderii. În acelaşi timp, însă, este şi binecuvântarea lui Dumnezeu ca în această cădere, în această stare, omul să se înmulţească şi să-l slăvească pe Dumnezeu.

Acum ce năzuim? Năzuim ca, fie în căsătorie, fie în viaţa de monah, să trăim în Hristos, în rugăciunea minţii. Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt. Am cunoscut oameni căsătoriţi care au rugăciunea minţii şi duc o viaţă de cumpătare şi am cunoscut monahi care au eşuat în viaţa lor monahală, nici nu ştiu ce înseamnă rugăciunea minţii, nu ştiu ce înseamnă viaţă duhovnicească. Dacă citiţi Epistolele Sf. Ap. Pavel pe care le-a trimis creştinilor, care erau şi ei căsătoriţi şi necăsătoriţi – atunci nu exista monahismul, pentru că toţi trăiau după rânduiala vieţii monahale – veţi vedea că el continuu vorbeşte despre omul lăuntric, despre rugăciunea inimii, spune să Se sălăşluiască Hristos înlăuntrul inimii”, “să spuneţi în inima voastră cântări şi laude… Aceste lucruri le spune tuturor creştinilor. Dacă omul nu încearcă să-şi depăşească starea de cădere şi nu trăieşte în Hristos, eşuează oriunde ar fi el, fie că este căsătorit, fie că este monah, fie că este episcop, fie că este preot. Orice ar fi el, a eşuat în viaţă.

Dostoievski, în operele sale, accentuează tocmai acest lucru, acest tragism din viaţa omului:când omul vrea să devină ceva mai mult decât ceea ce este şi nu este satisfăcut, intră înlăuntrul lui seminţele tragismului. Aşadar, în Biserică să învăţăm să depășim puţin această stare a căderii.

V-am zis mai înainte despre părinţii mei; măcar de-aş avea şi eu credinţa, răbdarea şi dragostea lor. Trebuie să fac o mare nevoinţă ca să îi ajung…

http://www.cuvantul-ortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 noiembrie 2018 în CASATORIE