RSS

Arhivele lunare: iunie 2018

Sfantul Efrem Sirul – despre Antihrist

 Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor … Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el …

Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite … Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand ? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta lui venire.

Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant ? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns …

Cine va suferi zilele acelea ? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru … Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…

Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea ? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el ? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…

Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: „Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari. Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.

Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …

Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sf. Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu numele sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.

Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept ? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.
Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
   Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoaste-ti toate popoarele puterea si stapanirea mea ? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
   Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna ? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam ? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu oamenilor ca sa mancati si sa beti ? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei ? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.
   Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat.
   Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor inplini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si- va auzi tarina cea putrezita, acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin.

https://saccsiv.wordpress.com/2010/11/15/sfantul-efrem-sirul-despre-antihrist/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 iunie 2018 în ANTIHRIST

 

Dumnezeu este o mare dragoste

pentru mine

Pentru mine Dumnezeu este o mare dragoste.
Stiti oamenii aceia, care te iubesc si te tot iubesc si iarasi te iubesc, indiferent cat i-ai alunga, cat i-ai ocari, cat i-ai rani si i-ai lovi…ei te tot iubesc si te tot iubesc”

…Ne batem in piept cu credinta noastra… dar picam la primul hop, la prima cearta, la primul impas, la prima ispita…
… la prima femeie mai frumoasa, inselam…
… la primul barbat cu bani parasim…
… la primul cuvant dur,la prima cearta rupem prietenii…
… uitam sa iubim pe cei ce ne gresesc…
… uitam sa apreciem pe cei ce ne sunt alaturi la greu
… uitam pe cei ce ne cerceteaza cand nimeni nu-si mai aduce aminte de noi…
…uitam pe cei ce ne-au facut bine…
…uitam ca Dumnezeu prin altii ne cerceteaza…
…uitam sa avem rabdare….
…uitam sa imbratisam cand e nevoie
…uitam sa iubim…asa fara margini…
…suntem slabi in credinta noastra…

Sa ne amintim zic eu… sa spunem ”te iubesc” cateodata… sa iertam… sa nu lasam nimicurile vietii sa ne fure pace si dragostea noastra…

Natalia Luchita

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 iunie 2018 în DRAGOSTEA, DUMNEZEU

 

Cea mai mare greseala a parintilor

parinti-si-copii-590x354.jpg

„Copiii mei nu trebuie să treacă prin greutăţile prin care am trecut eu” Un jurnalist şi scriitor american Jim Bishop scria: „Am întrebat odată un medic psihiatru ce anume considera drept cea mai gravă greşeală a părimţilor. Mi-a răspuns că greşeala cea mai mare pe care o fac cei mai mulţi este să-şi spună: „Copiii mei nu trebuie să treacă prin greutăţile prin care am trecut eu”. „De ce ar fi asta o greşeală?”, l-am întrebat. Răspunsul lui este demn de reţinut: „Ceea ce te face să fii omul care eşti, dacă eşti cu adevărat un om, este tocmai faptul că ai întâmpinat greutăţi, că a trebuit să depăşeşti anumite situaţii dificile, că uneori multe ţi-au stat împotrivă, că a fost important să te caţări, să te strecori, să te târăşti, pentru a ajunge în vârf.”

Pr. Anthony Coniaris, http://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 iunie 2018 în COPII, PARINTI, SFATURI

 

Femeia de altadata

FB_IMG_1528158036620

Astăzi, femeia vulgară, femeia autoritară a luat locul femeii cuminți de altădată. Femeia blândă, muncitoare și credincioasă care se apleca cu gingășie asupra copiilor ei, ocrotindu-i, aproape că a dispărut. Femeia inocentă a fost înlocuită cu femeia îndrăzneață, care caută să domine bărbatul și să se arate independentă de el. Azi, nu o mai găsești în biserică și în căminul casei ei, ci în cluburi de fițe și mall-uri. Nu mai e dependentă de dragoste, ci de bani. Și-a pierdut din feminitate, naturalețe și simplitate. Nu mai iubește profund și dezinteresat ca altădată, e superficială, comodă, lipsită de valori, de demnitate și de un scop în viață. Azi, o femeie cuminte, fidelă și sensibilă e considerată plafonată, învechită. Azi, o cumperi cu bani, nu o mai cumperi cu sufletul. Azi, îți e frică să mai stai lângă ea din cauza aspectului ei fizic îndrăzneț, lipsit de rușine, plin de aroganță și de vulgaritate. Azi, nu își mai împodobește sufletul cu virtuți, ci numai trupul cu haine scumpe și mătăsuri alese. Nu mai caută căldura căminului într-o căsnicie, se mulțumește cu o aventură de o vară. Nu mai este în stare să se jertfească pentru un scop nobil pentru că e dominată de egoism. Astăzi, femeia nu mai ține să se facă iubită, se mulțumește numai să placă…

ELENA J.

 
7 comentarii

Scris de pe 8 iunie 2018 în ELENA J., FEMEIA

 

Pr. Serafim Rose se lepadase de ingamfarea filosofiei

serafim_rose-640x360

În duhul smereniei călugărești, Părintele Serafim evita pe cât posibil să-și semneze scrierile. Lipsa publicității și dorința de a fi pierdut pentru lume, lipsa oricărei dorințe de a fi cineva sau de a face ceva important – reprezentau condițiile succesului în calea monahală. Părintele Serafim propovăduia simplitatea și smerenia, dar le și trăia. Mulți oameni își aduc aminte cum omul acesta strălucit, ale cărui capacități intelectuale le depășeau cu mult pe ale lor, le dădea necontenit o pildă de simplitate.

Părintele Serafim se lepădase de îngâmfarea filosofiei. Iată mărturia unui închinător, pe nume Ioan, venit la Mănăstirea Sf. Gherman: „Când l-am întâlnit prima oară pe Pr. Serafim, tocmai întâlnisem anul întâi de colegiu. Mă și socoteam un gânditor profund, unul care se lupta cu întrebările ultime pe calea Adevărului. Îmi dădeam seama că majoritatea celor din jurul meu nu erau interesați de aceasta: fie erau prea bătrâni pentru a se avânta în astfel de lupte, sau dacă erau încă tineri, erau atrași mai mult de distracții sau de a face bani din afaceri sau computere.

Văzând în părintele un filosof înrudit cu mine, tânjeam să port cu el discuții adânci despre întrebările ultime, dar părintele încerca să-mi spună că a fi creștin adevărat nu înseamnă a te simți important cu cunoștințele înalte, ci asumarea unei vieți de nevoință, de trudă și de jertfire pentru Hristos. În timpul anului meu de catehumenat, am urmat la universitate un curs de filosofie a religiei pentru care am scris două lucrări foarte bine notate, de care mă simțeam destul de mândru. Prima se intitula „Reflecții despre religia pur rațională a lui Kant”. I-am dat-o părintelui Serafim să o citească. Cred că așteptam să mă laude măcar un pic. Ceva mai târziu l-am întrebat dacă a apucat să se uite pe ea, iar părintele a spus că da.

 – Ce părere aveți? L-am întrebat eu.

 – Mă cam depășește. A răspuns el.

Am rămas fără grai. Mai târziu am descoperit că, așa cum bănuiam, Părintele Serafim studiase în amănunțite nu numai pe Kant, ci și pe alți filosofi despre care eu nici măcar nu auzisem, astfel că avea o înțelegere a filosofiei occidentale mult mai profundă decât profesorii mei de la universitate. Atunci, de ce a spus că lucrarea mea de 11 pagini a unui student de anul doi, îl depășea? Evident, pentru ca să mă învețe simplitatea și virtutea-soră a acesteia, smerenia.”

 

 
2 comentarii

Scris de pe 8 iunie 2018 în MANDRIE, SMERENIA

 

RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA

rug-inima-minte-oana-1024x684

Trezvia ne este de mare trebuinţă în lucrarea rugăciunii şi în cultivarea inimii, căci ea ajută mult la întoarcerea minţii către inimă şi mai apoi către Dumnezeu.1 Prin trezvie omul îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru, în strădania de a petrece pururi înaintea Feţei lui Dumnezeu şi de a-I împlini poruncile.

Potrivit tradiţiei ascetice, fără trezvia sau atenţia minţii în timpul rugăciunii nu ne este cu putinţă să împlinim prima şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Trezvia stăpâneşte fiecare mişcare a minţii şi a inimii, aşa încât întoarcerea omului către Dumnezeu să fie deplină şi în desăvârşită armonie cu Duhul Său, căci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos, Care râvneşte la întreaga inimă a omului. De aceea creştinul caută să se înfăţişeze înaintea Domnului la fiecare început de zi: îşi rânduieşte întreaga aşezare lăuntrică prin aţintirea minţii în inimă şi în felul acesta îşi are pururi toată simţirea şi cugetarea la Domnul.

O cale de a păstra această aşezare duhovnicească de-a lungul întregii zile estelucrarea de bunăvoie a osândirii de sine. Când omul se judecă pe sine cu asprime, căindu-se înaintea Domnului, toată mintea i se adună în inimă. Şi atunci poate să strige la Domnul „din toată inima” şi să afle îndreptăţire de la El. Prin osândirea de sine se statorniceşte în noi trezvia minţii şi de acum încolo „nu-i mai este uşor duşmanului să pătrundă prin înşelăciune”2 în inima noastră.

Atenţia credinciosului în timpul rugăciunii, care se mai numeşte şi trezvie rugătoare, se cuvine a se însoţi de stăpânire de sine şi răbdare. Acestea împiedică risipirea minţii şi o ţin neîmprăştiată în lucrarea rugăciunii. Într-adevăr, potrivit tradiţiei noastre ortodoxe, rugăciunea este ea însăşi o formă de trezvie, căci ea presupune neîncetata chemare cu un singur gând a Numelui Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Prima parte a rugăciunii este o mărturisire a credinţei în Dumnezeirea lui Hristos şi în Sfânta Treime. Partea a doua, „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, este spovedania celui care se roagă, recunoaşterea căderii omului (în dimensiunile sale personale şi universale), apăcătoşeniei şi a nevoii lui de mântuire. Cele două părţi ale rugăciunii, mărturisirea credinţei şi spovedania celui care se roagă, se completează una pe alta şi dau conţinut şi plinătate rugăciunii.

La început, această rugăciune cu un singur gând (…) este rostită cu voce tare. Mai apoi, ea se rosteşte lăuntric şi, în cele din urmă, prin împreuna-lucrare a harului, mintea coboară în adâncul inimii omului, unde Numele Domnului îşi află sălaşul ce i se cuvine. De aceea această rugăciune se mai numeşte şi rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii.

Chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos şi atenţia minţii la cuvintele rugăciunii cultivă în om o statornică aplecare spre rugăciune. Încetul cu încetul, rugăciunea devine starea firească a omului, veşmântul sufletului şi reacţia spontană a inimii la orice eveniment din sfera duhovnicească. Această stare duhovnicească îşi vădeşte însemnătatea mai cu seamă în ceasul morţii. Lucrarea rugăciunii minţii este, în cele din urmă, o pregătire pentru viaţa cerească, căci cel ce se nevoieşte îşi aduce mereu aminte de sfârşitul vieţii sale pe pământ. El învaţă să lepede toată grija cea lumească, aşa încât naşterea sa întru împărăţia cea veşnică să fie fără durere şi, pe cât este cu putinţă, lipsită de primejdii.3

Coborârea minţii în inimă nu se înfăptuieşte prin mijloace artificiale, cum ar fi postura corpului sau controlul respiraţiei. Fireşte, astfel de mijloace nu sunt cu totul lipsite de valoare; ele pot fi de folos mai ales în perioadele de început ale vieţii duhovniceşti, dar să nu uităm că este nevoie de îndrumarea unui duhovnic şi de smerenie din partea ucenicului. Noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă, însă numai prin harul lui Dumnezeu mintea poate să se coboare în inimă şi să se unească cu ea.

Din păcate, în rândul celor lipsiţi de experienţă duhovnicească domneşte adesea această confuzie, ba chiar înşelare, cum că ar exista o asemănare între Rugăciunea lui Iisus şi yoga, meditaţia budistă sau transcendentală şi alte practici exotice extrem-orientale. Însă asemănările sunt superficiale şi nu depăşesc nivelul „anatomiei” fireşti a sufletului omenesc. Diferenţa fundamentală dintre creştinism şi alte credinţe constă în aceea că Rugăciunea lui Iisus se întemeiază pe descoperirea Dumnezeului celui Viu, adevărat şi personal, Cel Unu în Sfânta Treime. Nicio altă cale nu îngăduie posibilitatea stabilirii unei relaţii vii şi personale între Dumnezeu şi cel ce se roagă.

În religiile orientale nevoinţa are ca scop despuierea minţii de tot ceea ce este mărginit şi trecător, aşa încât omul să se poată identifica cu un „absolut” impersonal. Acest „absolut” este considerat a fi „firea” originară a omului, fire care a suferit o anumită degradare şi degenerare odată cu intrarea în viaţa aceasta pământească, multiformă şi pururi schimbătoare. O astfel de nevoinţă este egocentrică şi întemeiată exclusiv pe voinţa omului. Datorită caracterului ei intelectual, ea nu izbuteşte să angajeze întreaga fiinţă a omului, prin aceea că desconsideră cu totul inima. În această tradiţie ascetică, toată strădania omului urmăreşte reîntoarcerea în acest „absolut” anonim şi suprapersonal şi dizolvarea în el. Prin urmare, scopul acestei nevoinţe este unul fundamental negativ: omul năzuieşte să-şi stingă sufletul („atman”) în oceanul anonim al „absolutului” suprapersonal („brahman”).

In lupta sa de a se elibera de toată suferinţa şi nestatornicia acestei vieţi trecătoare, ascetul oriental se cufundă în sfera noetică şi abstractă a aşa-numitei „fiinţe pure”, o sferă negativă şi impersonală în care omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, ci îşi contemplă doar propriul sine. În această formă de nevoinţă, inima nu îşi găseşte locul, iar progresul depinde exclusiv de voinţa omului de a reuşi. Upanişadele nu amintesc nicăieri că mândria este o piedică în sporirea duhovnicească sau că smerenia ar fi o virtute.Acestui fel de asceză îi lipseşte cu totul dimensiunea pozitivă a nevoinţei creştine, în care lepădarea de sine duce la îmbrăcarea cu omul cel ceresc, la însuşirea unui fel de viaţă mai presus de fire, al cărei izvor este Dumnezeu cel Unu şi adevărat, Care Se descoperă pe Sine omului. Chiar şi în formele sale cele mai nobile, lepădarea de sine pe care o practică budismul nu este decât jumătatea mai puţin importantă a problemei. Există şi primejdia ca mintea, petrecând în „întunericul despuierii“4, să se întoarcă asupră-şi şi să se minuneze de frumuseţea sa purtătoare de lumină. Însă, nepricepând că lumina aceasta este zidită, omul ajunge să se închine „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25). Şi când mintea cade în înşelarea îndumnezeirii de sine sau a idolatrizării de sine, atunci, potrivit cuvintelor Scripturii, „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Matei 12,45).

In cazul practicilor contemplative orientale omul nu Il vede pe Dumnezeu, ci se contemplă pe sine însuşi. O astfel de contemplaţie nu trece dincolo de hotarele firii zidite, nici nu se apropie în vreun fel de Adevărul Fiinţei primordiale, de Dumnezeul cel viu şi nefăcut, Care S-a descoperit omului. Practicile orientale pot să ofere o oarecare relaxare sau să sporească agerimea funcţiilor psihice şi intelectuale ale omului, dar „ce este născut din trup, trup este” (Ioan 3, 6) şi „nu poate plăcea lui Dumnezeu” (cf. Rom. 8, 8).

Doar prin pocăinţă se ajunge la deplina şi adevărata despuiere a minţii de toată alipirea pătimaşă de cele văzute şi vremelnice ale lumii acesteia. Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu, iar durerea inimii odrăslită de harul pocăinţei nu numai că dezlipeşte mintea de cele stricăcioase, ci o şi uneşte cu cele nevăzute şi veşnice ale lui Dumnezeu. După cum spuneam, despuierea minţii, ca scop în sine, nu rezolvă problema decât pe jumătate, pentru că rămâne o strădanie omenească ce nu depăşeşte hotarele lumii zidite. În creştinism, însă, ascetul se nevoieşte nădăjduind şi aşteptând ca sufletul să-i fie înveşmântat în harul lui Dumnezeu, singurul care îl poate duce la plinătatea vieţii veşnice pentru care a şi fost zidit.

Mulţi îl admiră pe Buddha şi îl compară cu Hristos. Buddha stârneşte admiraţia mai ales datorită înţelegerii sale pline de compasiune faţă de condiţia omului şi datorită iscusitei sale învăţături despre eliberarea de suferinţă. Însă creştinul ştie că Hristos, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, prin Patima, Crucea, Moartea şi Învierea Sa a luat asupră-Şi, de bunăvoie şi fără de păcat, toată suferinţa omenească, arătându-Şi astfel desăvârşita Sa dragoste. Prin aceasta a tămăduit zidirea Sa de rana cea aducătoare de moarte pricinuită de păcatul strămoşesc, făcând din ea o „făptură nouă” spre viaţa cea veşnică.

În lucrarea rugăciunii, durerea inimii este de mare preţ, pentru că prezenţa ei este semnul că nevoitorul nu este departe de calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a arătat dragostea desăvârşită faţă de noi prin suferinţă, la fel şi omului i se dă prilejul ca prin suferinţă să răspundă cu dragoste la dragostea lui Dumnezeu. Omul îşi exprimă dragostea prin rugăciune. Dacă ne rugăm, înseamnă că-L iubim pe Dumnezeu; faptul că nu ne rugăm arată că nu-L iubim, căci măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre. Sfântul Siluan identifică iubirea de Dumnezeu cu rugăciunea, iar Sfinţii Părinţi spun că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă. Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Il chemăm pe Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovniceşte şi biruim patima. Însă când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii şi atunci nimic nu-l împiedică pe vrăjmaş să ne răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă.

http://www.cuvantul-ortodox.ro, Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU

 
Un comentariu

Scris de pe 8 iunie 2018 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

Mandria cea pierzatoare

155457_pe_serafim_alexievMândria este rădăcina şi obârşia tuturor păcatelor. „Toate marile nenorociri (dezastre, calamităţi)”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „care au apăsat asupra întregului univers, şi-au avut obârşia în mândrie.” De asemenea, toate relele şi grozăviile care de acum încolo se vor abate asupra pământului păcătos şi care şi-a avut preludiul în cel de al doilea război mondial, îşi vor avea şi ele începutul tot în mândrie. Orice cădere, după mărturia Sfinţilor Părinţi, este prevestită de mândrie. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune limpede: „Inaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii.” (Pilde 16,18). Ştiind aceasta, binecredinciosul popor ortodox bulgar a creat, în duh biblic, zicala: „Cel ce sare foarte sus, cade foarte rău”. Pedeapsa ce se abate asupra celui mândru este prăbuşirea lui.

Mândria poate să se strecoare şi în viaţa duhovnicească înaltă a creştinului şi să nimicească toate faptele lui bune şi înaltele virtuţi dobândite. Aceasta se vede limpede din următoarea pildă.

In veacul al IX-lea scaunul episcopal din Edessa era ocupat de marele bineplăcut lui Dumnezeu, Sfântul Teodor. In apropierea oraşului se nevoia în vremea aceea un stâlpnic minunat, pe nume Teodosie. Acesta era om duhovnicesc, iar pentru înaltele sale nevoinţe monahiceşti primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii. Episcopul Edesei îl vizita adesea pe stâlpnic, pentru a avea cu acesta discuţii duhovniceşti. Odată, Sfântul Teodor îl întrebă:

– De câţi ani stai pe stâlpul acesta? Povesteşte-mi, pentru Dumnezeu, întreaga ta viaţă!

Atunci bătrânul, respirând adânc, a început a plânge, grăind:

– Pentru că mă sileşti, stăpâne, pentru numele Domnului, îţi voi istorisi totul. Dar până la moartea mea nimănui să nu istoriseşti cele ce-ţi voi descoperi.

Eu m-am lepădat de lume împreună cu fratele meu mai mare Ioan, încă din tinereţe. Trei ani am vieţuit într-o mănăstire. Acolo s-a aprins în noi dorinţa după viaţa pustnicească şi, după ce am luat binecuvântare de la părintele nostru duhovnicesc, ne-am pustnicit în pustia din preajma Babilonului. Acolo am aflat două peşteri, departe una de cealaltă, şi ne-am sălăşluit în ele, vieţuind în tăcere şi rugăciune separată. De hrană ne slujeau ierburile şi poamele pustiei. Sâmbăta şi duminica ne adunam pentru cântarea şi rugăciunea împreună, după care ne despărţeam, pentru a ne dărui fiecare în parte rugăciunii şi cugetării la Dumnezeu. Dacă ne întâlneam din întâmplare prin pustie schimbam direcţia pentru a nu ne întâlni. îngerul Domnului venea adesea la fiecare dintre noi pentru a ne aduce mângâiere.

Intr-o zi, pe când mergeam prin pustie, petrecând în rugăciune şi căutând hrană, l-am zărit în depărtare pe fratele meu. Mergea liniştit, dar dintr-odată s-a oprit, a privit spre pământ, a rămas un timp nemişcat, apoi s-a însemnat cu semnul sfintei cruci, a sărit peste locul acela dinaintea lui, de parcă s-ar fi ferit de o capcană şi a alergat în peştera Iui. M-am minunat de săritura mare şi de graba cu care fratele meu a alergat aşa că am mers la locul acela, ca să văd ce a văzut el atât de rău încât să fugă atât de aprig. Când am ajuns, am văzut o grămadă de aur. Am făcut rugăciune, mi-am scos mantia, am adunat în ea tot aurul şi anevoie am reuşit să-l aduc în peştera mea. Fratelui meu însă nu i-am spus nimic. Apoi am mers în cetate şi am cumpărat o casă mare cu încăperi frumoase şi apă curată, am zidit o biserică, am ridicat o mănăstire şi am adunat 40 de monahi. Am înălţat şi un han şi o bolniţă unde să fie adăpostiţi călătorii si cei bolnavi, am cumpărat ţarini şi averi şi orânduind toate acestea, am aflat şi un bărbat, potrivit să fie ispravnic peste toate acestea, pe care l-am aşezat egumen al mănăstirii.

Mai rămăseseră încă două mii de galbeni. O mie i-am încredinţat egumenului pentru nevoile mănăstirii, iar pe ceilalţi i-am împărţit săracilor, fără să opresc măcar un galben pentru mine. Apoi, m-am despărţit de egumen şi de fraţi şi m-am întors iarăşi în pustie să-l aflu pe fratele meu. Pe când mergeam prin pustie s-a strecurat în cugetul meu trufia. Am început să cuget cu mândrie că fratele meu n-ar fi putut să facă nimic bun cu aurul găsit, pe când eu, uite ce lucru mare si nobil am săvârşit! Pe când gândeam aşa, m-am apropiat de locul acela unde vieţuia fratele meu, iar gândurile de mândrie mă stăpâneau din ce în ce mai mult. Şi în părerea mea de sine m-am hotărât că sunt mai bun decât fratele meu. Dar, iată că mi s-a arătat îngerul, care mă vizita înainte. Privindu-mă cu ochi aspri, mi-a spus cu mânie:

– De ce te mândreşti şi te semeţeşti cu gânduri înalte mai presus de fratele tău? Adevărat îţi spun, că toată truda ta de până acum – şi zidirea bisericii, şi întemeierea mănăstirii, şi toate cele pe care le-ai făcut, nu se pot asemui cu săritura aceea a fratelui tău, prin care a sărit peste grămada de aur pe care o aflase. Căci, sărind peste ea nu a ocolit aurul, ci prăpastia aceea adâncă, care desparte pe bogat de săracul Lazăr. El a zburat cu aripi uşoare şi îl aşteaptă sânul lui Avraam…Aşadar, nu este nici o îndoială că fratele tău este mai bun înaintea lui Dumnezeu. Tu nu vei atinge desăvârşirea lui, chiar dacă în semeţia ta te socoteşti mai desăvârşit. Pentru aceasta, cât vei trăi, nu îi vei vedea nici măcar chipul, şi nici pe mine nu mă vei mai vedea, până ce nu vei căpăta milă de la Dumnezeu cu lacrimi multe.

După ce termină de zis acestea, îngerul s-a făcut nevăzut de la faţa ochilor mei. Am alergat degrabă la peştera fratelui meu, însă nu l-am aflat acolo. Atunci am strigat şi am început să plâng şi să mă tânguiesc cu amar, până ce lacrimile mi-au secat. Şapte zile am petrecut în tânguire si, iată că în sfârşit am auzit glasul îngerului, care îmi grăia din depărtare:

– Trebuie să mergi lângă cetatea Edesei şi acolo să urci pe un stâlp şi să vieţuieşti în pocăinţă până ce Dumnezeu se va milostivi de tine.

Şi am ieşit din pustie cu plânset, am venit aici, m-am urcat pe acest stâlp şi 49 ani am petrecut aici, luptând cu gândurile mele cele multe, care asemenea unui nor întunecat s-au adunat asupra mea. Inima îmi era nemângâiată, plină de durere. In anul al cincizecilea, într-o seară târzie de sâmbătă, o lumină dulce mi-a luminat inima şi a alungat norul gândurilor. Am petrecut noaptea aceea întreagă fără să dorm, rugându-mă să am o inimă smerită, şi curăţindu-mă cu lacrimi mângâietoare. Duminică dimineaţa, spre ceasul al treilea, pe când citeam psalmii ceasului, de îndată mi s-a arătat îngerul sfânt şi mi-a grăit astfel:

– Pace ţie şi mântuire!

Am simţit atunci mângâiere în inima mea, am căzut la pământ şi cu lacrimi am grăit:

– De ce m-ai lepădat de la faţa ta? De ce m-ai despărţit de fratele meu? Iată, şi acum zac, îndurând mulţime de necazuri.

Ingerul m-a luat de mână, m-a ridicat şi mi-a grăit:

– M-am depărtat de tine din pricina mândriei tale, pentru că l-ai înjosit, în cugetul tău, pe fratele tău. Dar eu nu te-am părăsit nici o clipă, ci tot timpul am fost în chip nevăzut alături de tine şi te-am ocrotit, după cum mi-a poruncit Dumnezeu. Acum, după ce te-ai supus pe deplin, Dumnezeu Şi-a amintit de tine şi m-a trimis pe mine să petrec în chip văzut cu tine aici şi în veacul ce va să vie. Iată, Dumnezeu îţi dă harul înainte-vederii… Fratele tău este viu şi se roagă neîncetat pentru tine, dar tu îl vei vedea numai în viaţa viitoare.

Auzind acestea, episcopul Edesei a dat slavă lui Dumnezeu, Care cu înţelepciune îi izbăveşte pe robii Săi din tot păcatul.

Din această pildă grăitoare, luată din vieţile sfinţilor, se vede limpede cât de păgubitoare este mândria. Ea este ucigătoare a vieţii duhovniceşti. Tot ea împiedică harul lui Dumnezeu să se pogoare asupra noastră. Căci după cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Mândria îndepărtează harul de la cei ce o primesc. Ea este beznă spirituală. Lumina învăţăturii lui Hristos nu poate avea nimic în comun cu ea. Asa precum lumina şi întunericul nu pot fi prezente în acelaşi timp în acelaşi loc, tot astfel nici harul şi mândria nu pot să vieţuiască împreună în aceeaşi inimă. Legile omeneşti nu pedepsesc mândria, dar legea lui Dumnezeu o face, căci aceasta este potrivnică lui Dumnezeu şi dă naştere tuturor necazurilor. Nici unui om nu îi stă în putinţă să îi îndrepte pe cei mândri. Pe aceştia numai Dumnezeu îi poate înţelepţi şi supune, deoarece cel mândru nu primeşte nimic de la semenii lui, oamenii. Cele mai bune leacuri împotriva mândriei sunt necazul şi suferinţele în viaţă, pe care Dumnezeu le îngăduie spre al nostru bine.

Astfel de încercări sunt bolile îngrozitoare, ruina neaşteptată, moartea unuia dintre cei apropiaţi nouă şi altele. Bineînţeles, aceste leacuri însemnate nu lucrează în chip magic. Ele pot, fie să tămădu- iască, fie să otrăvească. De fapt, numai de voia liberă a omului depinde felul în care acesta le va folosi. Dacă nu va cârti şi nu va începe să hulească pe Dumnezeu, dacă va înţelege că din pricina mândriei lui si a multelor sale păcate, după vrednicie i-au fost trimise din ceruri suferinţele, el se va tămădui sufleteşte. Fericiţi sunt aceia care în necazurile lumeşti văd mila lui Dumnezeu faţă de ei. Pe ei Dumnezeu degrabă îi va tămădui. Dar, vai acelora, care în ciuda a toate rămân mândri. Ei sunt pierduţi fără putinţă de salvare! Iar pentru că necazurile lumeşti s-au arătat a fi neputincioase în a-i înţelepţi, chinurile veşnice ale iadului îi vor îmblânzi în lumea de dincolo. Dar atunci totul va fi prea târziu şi în zadar!…

Arhimadrit Serafim Alexiev, crestinortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 iunie 2018 în MANDRIE

 

Oamenii frumosi

157991596

Oamenii frumoși – sunt acei oameni care iubesc curat, fără niciun interes. Sunt acei oameni care s-au anulat pe ei de dragul celorlalți, care jertfesc din timpul și sănătatea lor investind în ceilalți. Sunt adesea tăcuți, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Sunt lipsiți de viclenie, nu se plâng niciodată de nimic și se bucură de lucrurile mărunte. Iau asupra lor, fără rușine, greșeala celuilalt, nepăsându-le că își strică imaginea proprie. Sunt acei oameni empatici, miloși și pe care îi doare chiar o suferință străină. Sunt acei oameni care deși nu te atrag din prima aspectul lor fizic, te cuceresc prin simplitatea, inocența și bunătatea sufletului lor. Oameni, în prezența cărora devii tu însuți mai bun și te rușinezi să mai faci răul. Sunt acei oameni care deși nu posedă nimic, oferă totul.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 3 iunie 2018 în ELENA J.

 

Adevaratii nefericiti

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 iunie 2018 în ELENA J.

 

Nu ravniti la oamenii care au bani, confort, slava si putere, ci la cei care traiesc in virtute, intelepciune si dreapta credinta

cuviosul_paisie_aghioritul_44-590x508

Rețeta de mântuire a părintelui Paisie Aghioritul pentru toți cei osteniți și împovărați Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști. Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

– Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

– Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

Traducere şi adaptare: Laura Enache, doxologia.ro

 
3 comentarii

Scris de pe 3 iunie 2018 în SFATURI