RSS

Arhivele lunare: mai 2018

Lupta cu duhul intristarii

nu am timp

Un lucru care-l poate ajuta pe cel întristat este munca, grija pentru viaţă. Grădina, plantele, florile, copacii, plimbarea în natura de la ţară, călătoria – toate acestea îl scot pe om din lâncezeală şi îl însufleţesc. Ele acţionează ca medicamente. Preocuparea pentru tehnică, muzică şi celelalte, face foarte mult bine. Însă lucrul căruia îi dau cea mai mare însemnătate este grija pentru Biserică, pentru studiul Sfintei Scripturi, pentru slujbe. Studiind cuvintele lui Dumnezeu, te vindeci fără să-ţi dai seama.

Să vă povestesc despre o fată care a venit la mine, smeritul. Pătimea de o înfricoşătoare întristare. N-a izbândit nimic cu medicamentele. Le-a părăsit pe toate – serviciu, casă, toate preocupările. Şi eu i-am spus ce ştiu. I-am spus despre iubirea lui Hristos, care robeşte sufletul, căci harul lui Dumnezeu umple sufletul şi îl schimbă. I-am explicat că este demonică această putere care cuprinde sufletul şi preface puterea sufletească în întristare, o azvârle jos, o chinuieşte şi o face nefolositoare. Am sfătuit-o către anumite preocupări, muzica, de pildă, căci îi plăcuse la început, dar și către altele. Am stăruit însă mai mult asupra întoarcerii şi iubirii ei pentru Hristos. I-am mai spus că în Biserica noastră există tămăduire prin iubirea pentru Dumnezeu şi rugăciune, care se fac cu ardoare. Acesta este taina vindecării. Pe acestea toate şi le însuşeşte Biserica noastră.

Sfântul Ioan Casian: A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi; îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii.

De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutaţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. 4,23). Căci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amăraciune şi de nepăsare. În sfârşit îi pune în minte gândul sa fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoși.

Sfântul Porfirie Kafsokalivitul:, Sfântul Ioan Casian – Filocalia, vol.I – Despre întristare

 

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 mai 2018 în SFATURI

 

Satana ii vaneaza pe cei izolati

athos02

Diavolul se fereste de puntile intinse intre oameni. De aceea ataca mai ales pe cei ce se sprijina numai pe ei insisi si nu simt nevoia unei lucrari duhovnicesti. Intarirea reciproca in lupta duhovniceasca a doi sau mai multi frati este o arma infricosatoare impotriva diavolului. Oamenii uniti cad foarte greu in cursele lui. Asadar, el cauta sa afle momentul in care legatura omului fie cu Biserica, fie cu fratii este slabita, caci aceasta ocazie ii este prielnica si-i asigura reusita. La fel fac si lupii: insingureaza oaia si o sfasie. Cat timp oaia este in turma nu este niciun pericol. Cand insa se izoleaza si se departeaza de turma si de pastor ea se face prada usoara lupului. Iar oamenii, oile cuvantatoare, sunt turma lui Hristos. Cat de frumos enunta acest adevar imnograful Bisericii noastre: “Oaie sunt, a turmei Tale celei cuvantatoare, si spre Tine scap, Pastorul Cel bun…“. Turma este chivotul Bisericii noastre. Inauntrul acesteia suntem in siguranta. Iar lup ce pandeste este diavolul.

Cu cat apartinem mai mult lui Hristos si Bisericii Sale si cu cat suntem mai strans legati duhovniceste cu fratii nostri si ne intarim unii pe altii, cu atat lupul acesta nu ne va putea face niciun rau. Insa cu cat slabim legatura dintre noi si ne izolam “atunci mai ales ataca diavolul, cand deja ne-am izolat si ne-am inchis pe noi insine“, precum spune Sfintitul Ioan Gura de Aur (Omilia 13). Si continuand, aduce ca pilda pe Eva, pe care diavolul a gasit-o singura si a izbutit sa o tarasca dupa sine: “Astfel si la inceputul vietii a navalit catre femeie, cand a aflat-o fara barbatul ei

Asadar, diavolul, stiind ca “mai buni sunt doi sau trei decat unul“ (Eccl. 4,9), si ca “unde sunt doi sau trei adunati intru numele Domnului, acolo si Hristos se afla in mijlocul lor“ (Mt.18,20), ii urmareste pe cei izolati pentru a-i lovi. “Iar cand ne vede cu ceilalti intr-o insotire, nu are acelasi curaj si nu ataca. De aceea trebuie, prin urmare, sa traim impreuna cu altii, sa nu cadem cu usurinta in mainile diavolului”(Omilia 13).

Din toate acestea reiese clar cat de necesar este sa pastram legatura cu Hristos, cu Biserica si cu fratii nostri. Desigur o legatura duhovniceasca, iar nu trupeasca. Legatura care sa intareasca sufletul, sa intareasca virtutea, sa fortifice vointa spre bine. “Puterea in unire“, spun oamenii intelepti. Acest lucru este valabil si in viata duhovniceasca. Cand noi, crestinii in Hristos, suntem legati intre noi, cand cercetam impreuna Sfanta Scriptura, cand ne rugam impreuna, atunci diavolul putin ne poate vatama. Atunci harul lui Dumnezeu ne pazeste de sagetile lui si ramanem in pace, credinciosi datoriilor noastre”.

Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis – Razboiul impotriva satanei, cuvantulortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 mai 2018 în DIAVOL

 

Inima celui care iubeste lasa la o parte toate treburile numai ca sa se uneasca cu cel dorit

indragostiti.poza buna

Atât de mare este dorinţa arzătoare a dragostei, încât pe cei ce-i iubim, cu toate că nu sunt de faţă, ci absenţi, îi avem în minte în fiecare zi. Inima celui care iubeşte lasă la o parte toate treburile numai ca să se unească cu cel dorit.

Dacă cineva vede pe prietenul iubit, dar mai bine zis, dacă-şi aminteşte de el, îndată îi tresare inima, fața i se luminează, le suportă pe toate cu uşurinţă, căci se bucură amintindu-şi de prietenul iubit.

Gândește-te iarăşi cât de mult ar creşte puterea ta dacă ai avea o mie sau două mii de prieteni? Lucru minunat este acesta, că din unul se fac o mie. Dacă dragostea este un bine atât de mare, pentru ce nu căutăm să dobândim această putere a dragostei, pentru ce nu ne punem pe noi înşine în siguranţă?

Sfântul Ioan Gură de Aur, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 mai 2018 în CASATORIE, DRAGOSTEA, IUBIREA

 

Urare de Sfintii Imparati Constantin si Elena

sfintii Constantin si Elena

Ai nume de sfântă? Să o dovedești!
Cu-aceleași virtuți tu să înflorești.

Sfânta Împărăteasă era mult smerită,
Cu blândețea firii era-mpodobită.

Inima-i era plină cu iubire,
Nu știa de ură sau de învrăjbire.

Făcea fapte mari, rănile-alina,
Haina-mpodobită de pe ea-și dădea.

Și deși bogată, cu avere multă,
Ea doar în virtuți se făcea avută.

Se ruga cu foc, mâinile-nălțând,
Spre cerul albastru, rugă aducând.

Dacă pe vrăjmașul ai să biruiești,
Tu ca ea în ceruri ai să strălucești.

Elena J. – vă doresc tuturor ce purtați numele Sfinților Împărați, multă sănătate, înțelepciune, pace și bucurii duhovnicești. La mulți ani în veșnicie!

 
4 comentarii

Scris de pe 21 mai 2018 în ELENA J.

 

Domnisoara cu blugii rupti

Street Style: February 29 - Milan Fashion Week Fall/Winter 2016/17

Întâlnesc o domnișoară ce purta un blug cârpit,
Ros la poale ca de șoareci, iar la genunchi petecit.
Și făcându-mi-se milă, merg să aflu, să văd ce-i,
Să o-ntreb dacă e bine și ce-a pățit blugul ei.
– Domnișoară, spune grabnic, ai fost cumva tâlhărită?
Te-a mușcat cumva vreun câine?… Te văd, totuși, liniștită.
Și privindu-mă ironic în curiozitatea mea,
Domnișoara cea cochetă, plină de nervi zice-așa:
– Măi, fetițo, bag de seamă că mă iei peste picior,
Blugul meu este de firmă – de la Christian Dior!
Tu nu știi ce azi se poartă, blugii mei sunt foarte “cool” –
Tocmai astfel de tendințe ispitește bărbatul.
– Bine, bine, m-ai dat gata, înțeleg ideea ta,
Dar zi-mi sincer, chiar îți place, sau te porți c’așa-i moda?
Să mă ierți, dar am zis, poate, că vreun om te-a abuzat,
De aceea, pentru tine, sincer, chiar m-am panicat.
Fiindcă eu, cum sunt miloasă, ți-aș fi dat chiar un bănuț
Să-ți cumperi un blug… „ca lumea”, nu de pui de sărăcuț.

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 mai 2018 în ELENA J.

 

Depresia apare atunci cand oamenii nu-si mai inteleg menirea pe acest pamant

Pr.-Pantelimon-Oasa-590x483

– Parinte, am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a „se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

„Dumnezeu nu trădează niciodată”

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

„Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

Pr. Pantelimon de la Manastirea Oasa, formula-as.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 mai 2018 în SUFERINŢA

 

Iisus fagaduieste o imparatie a cerurilor desavarsita, satana fagaduieste o imparatie desavarsita pe pamant

19

Iisus făgăduieşte o împărăţie a cerurilor desăvârşită; Antihrist, al cărui stăpân, satan, fusese izgonit din rai şi aruncat pe pământ, făgăduieşte o împărăţie desăvârşită pe pământ. Omul modern, coborându-şi privirea de la cele cereşti la cele pământeşti, cade victimă înşelătoarelor făgăduinţe ale acestuia. El crede că este mai uşor de atins o societate ideală pe pământ decât una necunoscută în cer, în vreme ce, este cu neputinţă împlinirea unei asemenea societăţi, din pricina realităţii de neocolit a păcatului originar.
Despre imitarea satanică a lui Hristos în lume, Eugene scria: „Omul modern trăieşte pe drojdia creştinismului, pe o trăire creştinească însuşită şi transformată în ”idei” pentru pierzarea maselor.

De aici, parodia creştinismului se poate vedea limpede în idei ca: ”egalitate”, ”fraternitate”, ”caritate”…. Iar mesianismul creştin – împărăţia care va să vină, şi care nu este din lumea aceasta – s-a înţeles greşit a fi împărăţia care va veni în lumea aceasta, în care, practic, toată lumea crede. Până şi cei care înţeleg înşelăciunea idealismului – Buber sau Berdiaev, de pildă – cad victime celei de a doua idei, şi anume că Adevărul se poate realiza în această lume, în era ce va veni, a ”duhului”, sau a relaţiei ”omului cu omul”. Insă lumea aceasta nu poate cuprinde Adevărul în întregul său, şi nici nu poate suferi în ea prezenţa Dumnezeului-Om; căci omul e chemat la dumnezeire şi aceasta se poate petrece în întregime numai în ‘lumea cealaltă’ – care, deşi influenţează neîncetat lumea aceasta, nu poate lucra decât parţial, dându-ne doar sugestii şi atenţionări despre cele ce urmează să se întâmple. Lumea aceasta trebuie să aibă un sfârşit, iar omul, aşa cum îl ştim, trebuie să moară, trebuie să fie răstignit, înainte ca lumea ”cealaltă” să ia fiinţă.”

Din propria sa experienţă, Eugene ştia că omul modern nu se poate întoarce cu adevărat la Hristos până nu devine mai întâi conştient de lepădarea de Dumnezeu a veacului său. Şi el socotea că este chemarea sa de scriitor de a răspândi această conştientizare, ca să facă deosebirea între cele ale lui Hristos şi cele care i se opun Lui oricât de neprimejdioase sau chiar „creştineşti” ar părea acestea pe dinafară.

 Pr. Seraphim Rose https://stranaortodoxa.wordpress.com

 

 
Un comentariu

Scris de pe 16 mai 2018 în SFATURI