RSS

Arhivele lunare: septembrie 2017

De ce nu ma iubeste cel pe care il iubesc eu

mintitDe ce nu mă iubeşte cel pe care îl iubesc eu?”. De ce? Pentru că nimeni nu răspunde la o pretenţie. Dacă pretinzi cuiva să te iubească pentru că tu îl iubeşti, e un abuz şi omul se apără cum poate. Iubirea nu se pretinde, ci se dăru­ieşte. Iar ceea ce ai numit adineauri iubire poate fi doar o pretenţie de a ţi se răspunde la dorinţele tale. Sun­tem cu toţii bolnavi de nevoia de iubire, dar nu ştim ce înseamnă iubire. Vom învăţa-o numai în clipa în care vom învăţa să respectăm creaţia lui Dumnezeu, să vedem pre­zenţa lui Dumnezeu în toate făpturile, să vedem în cel din faţa noastră taina lui Dumnezeu. Până nu vom vedea că acolo e o taină, o minune, nu avem cum să iubim.

De obicei, când doi tineri, doi copii sau doi adolescenţi se întâlnesc, aşteaptă să-şi împlinească toate frustrările pe care le-au avut: mama nu m-a înţeles, tata nu m-a iubit… Fiecare aşteaptă să i se răspundă la aşteptările lui. Aproape că nu-l vede pe celălalt. Proiectează pe el toate nevoile pe care le are şi asta aduce foarte multă sufe­rinţă.

Iubirea înseamnă, când te simţi atras de cineva, când îţi place cineva, să-L priveşti pe Dumnezeu prin acea icoană. Fiecare om este o icoană. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Maica Siluana Vlad, doxologia.ro

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 septembrie 2017 în IUBIREA

 

Pentru cei adormiti

altele_lumanareDacă am ști noi cât de mult contează pentru cel mort, un covrig dat de pomană în numele lui, o rugă înălțată la cer pentru el, un gând către el… E ca un pahar cu apă rece când îl primești la timpul potrivit, când ești însetat și lipsit de puteri. Dar… de cele mai multe ori, cei adormiți sunt uitați de cei vii de parcă au plecat în neant, nu în veșnicie. Și ce dureros trebuie să fie pentru cel mort să-și vadă rudele pe pământ că trăiesc liniștite și fericite, iar el, cine știe prin ce chinuri petrecând. Dumnezeule, este cutremurător lucrul acesta! E ca și când te-ai simți legat de mâini și de picioare, nemaiputând face nimic tu însuți pentru tine, doar ceilalți având puterea s-o facă și… n-o fac. Numai simplul gând îndreptat cu înduioșare la cel ce a plecat dintre noi, îi poate fi de folos, îi poate ușura din chinuri; să te doară durerea lui și în acest sens, să faci ceva pentru sufletul lui nenorocit și neajutorat…

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 septembrie 2017 în ELENA J., RUGĂCIUNE, Uncategorized

 

Tanar drag, pe unde esti?

fbTinere ce stai pe Facebook
Și-ai uitat să mai trăieşti,
Nu mai eşti ca altădată,
Nu mai ştii nici cine eşti.

Eşti de plastic, fără simțuri,
Parc-ai fi teleghidat,
Eşti în lumea-ți virtuală,
Te comporți mult prea ciudat.

Nu mai ştii ce e cu tine,
Nu mai ştii nici să vorbeşti
Şi eşti rupt de realitate,
Uneori nu te găseşti.

Ți-ai pierdut din inocență,
Grabnic te-ai maturizat
Şi-ale vieții bucurii
Prea devreme le-ai lăsat.

Lumea ta e digitală,
Altă viață nu-ți doreşti,
Te-a orbit tehnologia,
Tânăr drag, pe unde eşti?

Elena J.

 
7 comentarii

Scris de pe 8 septembrie 2017 în ELENA J.

 

Masca lui Eminescu

mascaEminescu avea un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele care, alcă­tuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afu­mate ce susţin acoperişul unei case. N-avea nici o aspiraţiune pentru sine ci numai pentru naţia şi societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu ci unul social, n-avea nici una din acele însuşiri de a alerga repede pe treptele vieţii spre a ieşi în frunte, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei.

În viaţa afectivă Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esenţial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educaţie analitică, îşi chema iubita în codru verde, fie că gândul morţii i se înfăţişa cu toate mângâierile unei în­gropăciuni după datini şi tristeţele unei vieţi ne­lumite.

Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb puterea de vis este un cer întors în oglindă, fără fund, şi absoarbe su­fletul prezent aproape în întregime. Eminescu era un lunatec sublim în sufletul căruia visele creşteau ca iarba grasă, astupând gardurile şi mistuind pie­trişul, ieşind prin duşumele şi prin straşină. Starea sa normală era cea somnambulică şi trezia acţiunii politice a fost desigur o întâmplare, care, mai la urmă, s-a dovedit tot un vis deşert.

Trăind în desişul lumii sale lăuntrice, Eminescu n-a fost nicicând atras de luminile marilor oraşe, de moliciunile şi estetismul unei vieţi în lume. Hoinar din fire, nu numai a trăit în haine destră­mate şi sub tavane scunde şi verzi de apa ploilor, dar a simţit o plăcere în a cultiva propria mizerie, de a se privi pe sine însuşi consumat de noroaiele şi de bureţii vieţii proletare.

Dar dacă n-avea mândria fizică, o avea pe acea morală. Pătruns în linişte de valoarea proprie, arătă, după împrejurări, fie simplitate gravă, fie dispreţ înalt, preţuindu-se singur şi cu răceală înainte ca lumea să-l preţuiască. De aci un sentiment al răspunderii, o scrupulozitate în toate actele, obstinată, improductivă, care îl fac inapt pentru viaţa publică, nepreţuit pentru cea inte­lectuală.

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzes­trat să exprime sufletul unei mulţimi simple ce se află în primejdia de a fi smulsă din locul rădăcinilor sale, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o întărească pe loc, pe care însă soarta l-a aruncat în mijlocul unei societăţi obosite tocmai de starea pe loc şi grabnică de a-şi lepăda veşmintele orientale.

Azi însă, când sufletul românesc, după o lungă călătorie prin civilizaţia străină, vrea să ia con­ştiinţă de sine, chipul său lunar şi amar-zâmbitor îşi regăseşte puterea asupra sufletelor contimpo­rane şi el ne apare ca singurul în stare să dea ex­presie simţurilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic să ducă aspiraţiile noastre pretutindeni.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 septembrie 2017 în MIHAI EMINESCU

 

Mesaj de imbarbatare catre crestini de la Sf. Valeriu Gafencu

Fruntea sus! Înainte! Curaj! Orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă. Orice cetate se cucereşte cu credinţă, bărbăţie, îndrăzneală, încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi în principal cu rugăciune. Să mergeţi pe cărarea cea spinoasă, prin suferinţele pe care le îndură creştinul iubitor de adevăr. Vreau să ştiţi că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare şi le privesc ca pe o stare de ispăşire: cu sufletul senin şi plin de pace, cu bucurie tainică şi cu multă nădejde. Vreau să ştiţi că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani şi ani în urmă l-am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă, încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică şi cu nădejdea fericirii viitoare. Îmi doresc zile multe pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să mă pregătesc sufleteşte. Toată dragostea sufletului meu.

valeriugafencu.wordpress.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 septembrie 2017 în SFATURI

 

Sa indepartam propriul eu din dragostea noastra

– Gheronda, care este masura dragostei? – „Sa va iubiti unii pe altii, precum Eu v-am iubit pe voi”. Prin aceasta Hristos vrea sa spuna ca trebuie intotdeauna sa ne jertfim pentru ceilalti, precum si El S-a jertfit pentru noi. – Se poate ca in jertfa sa existe voie proprie? – Da, se poate. Imi amintesc ca, pe cand eram inca mirean, un om din Konita, indata dupa slujba de Inviere, spunea in auzul tuturor: „Voi merge sus la manastire, sa-i aprind Maicii Domnului candelele”. Insa dupa felul cum o spunea, puteai sa-ti dai seama ca are mandire, voie proprie… Se ducea, deci, noaptea, sus la manasitre ca sa aprinda candelele, doua ore dus si doua ore intors. Si pe ce drum rau mergea! Iar acolo la bisericuta erau toate parasite, aruncate pe ici-colo. De unde sa gasesti pluta de candela si fitil? Si ele facea toata aceata osteneala, dar pana la urma in zadar. Daca ii spuneai: „Cand te vei duce acum acasa, aprinde candela!”, poate ca n-o aprindea! Daca voia intr-adevat sa faca o jertfa trebuia sa mearga si sa aprinda candelele la manastire simplu, fara zgomot. – Deci se poate ca cineva sa faca o jertfa din mandrie? – Cum sa nu? Isi poate jertfi chiar si viata, precum spune Apostolul Pavel, dar dragoste sa nu aiba. (I Cor. 13,3) – Nu-ti amintesti ce spune apostolul Pavel? „Daca dragoste nu am, nimica nu sunt”. Jertfa, ca sa fie placuta lui Dumnezeu, nu trebuie sa aiba elemente omenesti, interes, mandrie etc. Cand cineva se jertfeste cu smerenie, atunci are dragoste si Il induioseaza pe Dumnezeu.

Cand vorbesc despre dragoste, vorbesc despre dragotea adevarata, autentica, care are noblete. Caci te poti impaca la gandul ca ai dragoste pentru ca dai totul, si cu toate acestea dragoste sa nu ai, din cauza ca prin aceasta dragoste vrei sa iesi in evidenta, adica urmaresti interesul personal. Pentru ca dragostea noastra sa fie autentica trebuie sa o purificam, sa indepartam propriul eu din dragostea noastra. Iar cand toti isi indeparteaza propriul eu din dragostea lor, atunci unul este in celalalt si toti sunt unul, fiind de acum inainte unitit de dragostea cea una a lui Hristos. Si in Hristos toate problemele sunt rezolvate, fiindca dragostea lui Hristos dezleaga toate problemele.

Pr. Paisie Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 septembrie 2017 în DRAGOSTEA

 

Despre barbatii varsatori de sange

cine suntCine sunt bărbații vărsători de sânge despre care se spune în psaltire? E vorba de cei care fac onanie, sodomie sau alte perversiuni. Voi încerca să vin cu versete din care să reiasă că acest păcat scârbos este împotriva firii, motiv pentru care atrage mânia lui Dumnezeu.

Denumirea păcatului onaniei vine de la personajul Onan – cel care își vărsa sămânța atunci când se culca cu femeile pentru a nu lăsa niciuneia urmași. Iar biserica a numit acest păcat – onanie. Onania se numără printre păcatele care distrug atât sufletul, cât și trupul. În psalmul 54, spune David: „Bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor.” Vărsătorii de sânge sau cei care practică onania în mod regulat (malahia sau sodomia) vor avea viață scurtă, nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor, după cum spune psaltistul David, pentru că acest păcat moleșește trupul, slăbește puterile omului, îl îmbătrânește înainte de vreme și îi scurtează zilele.

Voi reda, de asemenea, cuvintele Părintelui Arsenie Boca, legat de același lucru: „Abstinenţa sexuală dă vigoare!”  – părintele referindu-se atât la cei căsătoriți, cât și la cei necăsătoriți. Și chiar matematicianul și filosoful Pitagora îndemna pe tineri la o viață cumpătată: „Tinere, nu te juca prea des cu patimile, căci trupul va avea de suferit și de pe urma lor va îmbătrâni înainte de vreme.” Apoi: „Tineri căsătoriți, cumpătați-vă mângâierile, căci repetate prea des, acestea devin sterpe: dacă vreți să fie roditor câmpul nunții, semănați-l doar cu sărutări cuminți. Fiți cumpătați la masă și în pat!” Și trebuie să avem în vedere că Pitagora nu era creștin, la acea vreme poporul se închina la zei, și totuși avea o gândire creștinească, morală, conformă cu învățătura bisericească actuală.

Nădăjduiesc ca prin aceste rânduri, tinerii să conștientizeze gravitatea păcatului desfrânării prin onanie, mai ales urmările dezastruoase care survin ca o consecință a dependenței de acest păcat, căci pe lângă cele enumerate mai sus, tânărul dependent de acest păcat riscă să devină și sterp pentru toată viața.

Elena J.

 
3 comentarii

Scris de pe 4 septembrie 2017 în DESFRÂNARE, ELENA J.