RSS

Puterea pocaintei si a lacrimilor

23 Mai

Ne povestea părintele nostru (este vorba de Părintele Efrem, fost stareţ «egumen» la Mănăstirea Filoteu, în prezent Egumen al Mănăstirii Sfântului Antonie cel Mare în pustiul Arizonei, şi duhovnic a peste 12 mănăstiri din Statele Unite ale Americii), că un om ajunsese până la vârsta de optzeci de ani şi trăia undeva în Detroit, extrem de bogat în cele lumeşti, dar nespovedit de-a lungul vieţii sale, cu multe păcate grele. Făcuse el şi unele milostenii, dar acestea din nesfârşitele lui bogăţii. Părintele nostru s-a dus la el acasă şi a văzut covoare şi tapiserii persane, lucrate de mână, de simţeai că te afunzi în ele, atât de moi şi de înalte erau, zece – cinsprezece centimetri. Părintele i-a vorbit şi a fost profund mişcat, s-a sfâşiat pur şi simplu sufleteşte din pricina remuşcărilor şi s-a spovedit. Ne zicea părintele: „Mă miram, din ce motiv acest om dur, cu inimă de piatră, şi care nu plânsese vreodată în viaţa sa, acum a plâns neîncetat, mai mult de două ore fără întrerupere. Bătrânul acesta, care acum se mărturisea, îngenunchiat, plângea încontinuu, încontinuu, încontinuu… Ce nu a scos la spovedanie din inima sa, ce nu a spus, ce nu făcuse…” I-a citit Părintele rugăciunea de iertare şi după ce şi-a plinit responsabilităţile la mănăstire, s-a retras la chilie. În ziua următoare a fost înştiinţat că bătrânul acela a murit pe neaşteptate. I-a adunat Părintele stareţ pe fraţi şi le-a zis: „Părinţi şi fraţi, vreau să vă vorbesc despre o mare taină. În mărturisirea acelui bătrân se ascunde o mare taină. Acesta ajunsese la o vârstă înaintată şi din punct de vedere clinic era sănătos. Niciodată nu fusese bolnav, nimic nu avusese vreodată. Toate acestea, dovedite medical. Nici măcar aspirine nu luase în viaţa sa. Bineînţeles făcuse ceea ce făcuse, şi Dumnezeu cunoştea acest lucru, dar vedeţi că l-a ţinut până în ceasul al doisprezecelea.”

În final s-a mântuit bătrânul, pentru că din moment ce Dumnezeu cunoştea că nu mai avea de trăit mai mult decât atât, timp de două ore a plâns necontenit. Plâns, plâns şi iar plâns, nu glumă. A spus clar, curat toate câte a făcut, i s-a citit rugăciunea de iertare, nu s-a împărtăşit. Probabil îi dăduse părintele un canon, când urma să se împărtăşească, dar problema nu este să te împărtăşeşti, problema, adică ţelul, este să te mântuieşti. Împărtăşirea omului cu Hristos se face în scopul de a fi în comuniune permanentă cu El. Să fii în comuniune cu Duhul Sfânt, să vină harul lăuntric, harul cel curăţitor, căci nu rânduim noi cât vom trăi aici pe pământ. Asta-i treaba Domnului. Dacă eu voi trăit mult sau puţin asta nu mă preocupă, nu eu hotărăsc acest lucru. Să îl rânduiască Hristos! Eu sunt însă în măsură să valorific vremea mea, timpul meu prezent, pentru a dobândi prezentul cel nesfârşit, adică, Împărăţia Cerurilor, iar aceasta prin rugăciunea neîncetată „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Mai 2017 în RUGĂCIUNE

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: