RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2016

„Am gresit” are puterea de a izbavi din iad

Dacă diavolul ar fi spus „am greșit”, ar fi devenit din nou înger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini. Însă diavolul are voință înțepenită, încăpățânare, egoism, nu vrea să se plece, nu vrea să se mântuiască. Înfricoșător lucru! Și aceasta deși au fost îngeri! Din mândrie diavolii s-au îndepărtat de Dumnezeu cu mii de ani mai înainte și continuă să se depărteze din mândrie și să rămână nepocăiți. Un „Doamne miluiește” dacă ar spune, Dumnezeu ar face ceva și pentru ei. Să spună un „am greșit”; dar nu spun „am greșit”. Dacă diavolul ar fi spus „am greșit”, ar fi devenit din nou înger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini. Însă diavolul are voință înțepenită, încăpățânare, egoism, nu vrea să se plece, nu vrea să se mântuiască. Înfricoșător lucru! Și aceasta deși au fost îngeri!

Cuviosul Paisie Aghioritul, doxologia.ro

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 noiembrie 2016 în DIAVOL, SFATURI

 

Iertarea, inceputul iubirii

Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obişnuiţi înţeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubeşte pentru că m-a aşteptat, m-a aşteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă…” şi aşa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuşi, nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că şi darurile se oferă de multe ori şi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a avea de partea noastră pe cineva, pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puţin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit nişte cărţi despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ştim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciţiu prin care noi ne educăm mintea, ne educăm voinţa, ne educăm inima. Şi atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii:„Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeşte.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obişnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peşte. Pe care din aceştia trebuie să-l urmez şi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinţele celor din jurul nostru, ne vorbeşte de o dispoziţie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalţi, de a şti că, dacă este să alegi între aproapele tău şi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

M-am gândit că până la urmă şi la urmă, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii încearcă să fie milostivi, pentru a dobândi dragostea, alţii încearcă să-i asculte pe toţi, pentru a-şi cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care îşi împarte averea săracilor, într-o zi rămâne fără de avere şi felul în care înţelegea el dragostea până atunci, iată că nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede că nu-şi mai poate folosi (nu mai poate aduce folos) şi iubi aproapele. Cel care ascultă pe toţi şi le slujeşte, într-o zi vede că dorinţele şi apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate şi încurcături cărora nu le mai poate face faţă.

Şi atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău şi fă binele” (Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Şi care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deşartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveţe? – toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa. Şi începutul a toate este iertarea.

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveţi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maşina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. Vrăjmaşii noştri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el”. Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Păi dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea…

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faţa noastră. Pentru că Însuşi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Şi cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeţi că pe verişorul meu, care a făcut aşa şi aşa, poate Dumnezeu să-l ierte?”. Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu şi iertării pe care ne-o dăruieşte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem… nimic nu suntem. Suntem… pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa şi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere şi această bucurie: de a ierta pe cel din faţa ta.

Voieşti să faci un bine lumii… Când eram mic, mă gândeam că voi creşte mare şi voi face un bine lumii. Voi scrie nişte cărţi sau voi picta nişte tablouri, pentru că am auzit că se vând la licitaţii cu milioane de dolari… Şi stăteam eu, în sătucul meu, acolo, la şcoala de pictură din provincie şi exersam şi gândeam că voi face pictură, voi face nişte tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitaţie, voi face o casă de copii şi voi da bani la toţi săracii care vor veni la mine. Ăsta era planul meu, cum voi ajuta eu lumea. Eu nu ştiam că este Dumnezeu. Acum, Dumnezeu, în negrăita Sa dragoste, mi-a dat această posibilitate ca să ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta păcatele. De a spune: „Domnul Dumnezeu să te ierte şi să te miluiască”. Şi acest dar este dat nouă tuturor, nu ca o Taină a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru că însuşi Hristos ne-a repetat-o obsedant în predica Sa: „Iertaţi şi vi se va ierta. Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iată că iertarea de la Dumnezeu noi o primim în măsura în care noi înşine dăruim iertare.

Pr. Savatie Bastovoi

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 noiembrie 2016 în IERTARE, Uncategorized

 

Numara-ti binecuvantarile, nu necazurile!

Cel sănătos nu crede pe cel bolnav. Cel ce poate nu crede pe cel ce nu poate. Cel ce are nu crede pe cel ce nu are. Cel ce știe nu crede pe cel ce nu știe. Cel bogat nu crede pe cel sărac. Cel inteligent nu crede pe cel greoi la minte. Cel ce are serviciu nu crede pe cel ce nu are posibilitate să-și găsească. Cel ce n-a cunoscut sărăcia, boala, suferința nu crede până nu trece și el printr-una din acestea. Cel ce nu prețuiește azi i se va lua mâine. Cel ce e nemulțumit și cârtește i se va lua și ce are. Cel ce nu ajută din „multul” lui va fi tras la răspundere de către Dumnezeu la Judecata de Apoi. Cel ce nu oferă chiar și din „puținul” pe care îl are va fi păgubit. Cel ce se mulțumește cu ce are va primi și alte daruri de la Dumnezeu, i se va înmulți talantul.

„Secretul fericirii este să-ți aduni binecuvântările, în vreme ce alții își numără necazurile.” William Penn

„Nu te compara niciodată cu cel care are mai mult decât tine, ci uită-te la cel care are mai puțin decât tine, astfel vei fi binecuvântat cu cel mai frumos dar – Mulțumirea!” Licuța Pântia

Oare chiar trebuie să pierdem întâi ca să valorăm? Oare chiar trebuie să trecem prin suferință ca să-i credem pe ceilalți?

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 noiembrie 2016 în ELENA J.

 

Miscarea ecumenica este o creatie a dracului

„Hristos era ortodox”, mi-a spus Părintele Arsenie Papacioc, intr-un interviu „De unde știm noi, ortodocșii, că drumul credinței noastre este cel bun?”, l-am întrebat atunci. „Pentru că facem cum ne-a spus Hristos. El ne-a propovăduit: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața». Și facem ce a spus El. Deci, El era ordodox. El era adevărat. (…) Problema se pune după ce au intervenit căderile. La 1054 s-au despărțit catolicii și celelalte…, și atunci au început întrebările. Că adevărul acesta era, dovedit prin minuni. Pentru că dogmă se numește: adevăr de credință revelat, cuprins în scriptură și-n tradiție, practicat și aprobat de Biserică. Deci, asta este! Aici, în Biserică, a fost o traditie: noi am trăit 1054 de ani, de ani!, nu 1054 de ore sau de zile, ci de ani! și s-au despărțit catolicii și-au început întrebările: că au dreptate, că n-au… Dar noi, ortodocșii – chiar și cuvântul ortodox înseamnă adevărat – trăim cum ne-a spus Hristos. Deci, El ne-a spus, El e ortodox!”.

Ȋn cartea „Singur Ortodoxia”, reeditată în 2008 de Editura Sophia, Părintele Papacioc vorbește despre ecumenism (n.r. – mișcare de refacere a unității universale a Bisericilor creștine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor și a dialogului teologic). „Biserica propriu-zisă nu-i divizată, oamenii sunt divizați, oamenii s-au despărțit. Biserica nu poate să fie împărțită. Ca timp, nu se pune problema. Se pune problema Adevărului care trebuie mărturisit. Nu este valabilă nicio discuție, decât: vă primim cu drag înapoi”, spune Părintele Papacioc.

„Ecumenismul acesta, oferta aceasta vine din partea lor. N-au identitate! Ȋi roade sufletul pentru că nu sunt cu Adevărul. Singurul Adevăr este Hristos. Ȋn funcție de Adevărul acesta este mântuirea noastră! Ortodoxia…, chiar numele ei este de la Hristos. Așa cum ne-a învățat Hristos și au continuat Apostolii.
La majoritatea problemelor dogmatice dezbătute în Sinoadele Ecumenice am fost împreună atâtea sute de ani, și la unul (în) 1054 s-au despărțit romano-catolicii. De la catolici au venit protestanții cu Luther (1483-1546), și ulterior neoprostestanții, care au interpretare continuă. Nu există târg în materie de Adevăr! Ca să putem face o împăcare, o unitate, trebuie să negustorim: «mai dă, române, mai lasă, jupâne». Ce să lăsăm noi? Problema așa se pune: «Nu avem ce discuta decât să veniți înapoi!»”

„Dar cum ar trebui să se desfășoare aceste dialoguri?”, e întrebat Părintele Papacioc de redactorul cărții, Elena Marinescu. „Dar nu sunt deloc de părere să fie un dialog”, răspunde el. „Dacă-i târg, dialogul începe și să discute nu știu ce… Dacă fac caz de istorie, nu este permis. Sau, mai bine zis, ce istorie au? De ce au plecat? Dacă vor să revină, sunt primiți cu toată dragostea. Așa interpretez și vizitele care s-au făcut: de curtoazie. Acesta-i semn că noi suntem de bună credință – «vă primim cu drag dacă veniți. Fără condiții!»”.

– Deci doar la aceste cuvinte ar trebui să se rezume dialogul?
– Să revină la Ortodoxie! Că e vorba de Adevăr! Adică, „dom’le, ia-mi un ochi, că văd bine numai cu unul”?! Obiectul acestui dialog ar putea să fie acesta – „nu avem altceva de discutat decât: vă primim cu drag înapoi”. Asta este poziția, pentru că altfel ar însemna ca noi să știrbim din învățătura Ortodoxiei. Ce să ciuntim?!

– Dacă v-ar reproșa cineva că sunteți habotnic, ce i-ați răspunde?
– Nu, dragă, sunt ortodox!

– V-am întrebat pentru că au fost calificați unii ortodocși că sunt habotnici.
– Trebuia să zică ceva. Dar cu ce interes? Nu ne-am dus noi la ei: „Vă rugăm să reveniți!” Ȋi așteptăm, desigur, dar văd că pe ei îi roade ceva… Din punct de vedere spiritual, exclusiv spiritual, au chinul acesta: că nu sunt cu Adevărul. Dacă judeci normal, vezi limpede că Adevărul este mărturisit de Biserica Ortodoxă. Noi avem probleme că suntem neatenți, că suntem slabi… Ȋn ceea ce privește Adevărul, nu avem nicio grijă. Dar ei sunt îngrijorați.

– Credeți că s-au făcut progrese în cadrul mișcării ecumenice, al dialogului cu catolicii și protestanții? Adică vedeți un duh bun?
– Ȋntrebările pe care le puneți repetă prima întrebare. Nu, niciun progres nu se poate face, indiferent ce ni se propune și cine întreține un dialog. Ori înseamnă că cineva e vândut, laș, neortodox. Sau nu cunoaște frumusețea și văpaia Ortodoxiei.

– Dialogurile acestea durează de foarte mult timp.
– Desigur, numai așa, să nu se spună că nu am stat de vorbă, cum au făcut acum: le-am întors vizita, foarte bine. Asta s-a făcut să arate că suntem civilizați, dar suntem pe poziția noastră. Dar nu acesta este scopul. Se urmărește o unire: trebuie să ne așezăm pe o poziție de Adevăr comun; dar deja e Hristos!
Pentru o mie de ani de rătăcire în care s-au complăcut, trebuie să facem noi concesii? Nu! Adevărul este imuabil și veșnic – este Hristos.
(…)

– Mișcarea ecumenică pornește de la ideea refacerii unității Bisericii. Credeți că este o ispită de dreapta? Pentru că ei cred că suntem divizați.
– Este o ispită de dreapta pentru că pun în discuție Adevărul. Acestea sunt porniri omenești, sunt momente, sectoare de timp în care se ivesc o serie întreagă de lucruri; ei caută să motiveze ce spun și, din punct de vedere psihologic, nu le convine poziția Bisericii și vor să ne niveleze, ca să poată rămâne liniștiți în căderea lor.
Ecumenismul este o problemă care nu va reuși niciodată. Este o vorbărie stearpă, un continuu dialog mincinos cu același titlu, pentru că nu se lasă ei. Noi nu am schimbat nimic. Ca să ne unim, trebuie să revină la Ortodoxie, absolut, de unde au plecat.

Noi nu avem ce schimba. Ce să ce cedăm în materie de dogmă? S-au stabilit la Sinoadele Ecumenice aceste hotărâri care rămân valabile. Sinoadele durau sute de zile, și la ele participau mari Sfinți Părinți. „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” – așa începea hotărârea care consemna stabilirea Adevărului la aceste sinoade.

Părintele Iustin Popovici scria: „Ortodocșii sunt ortodocși pentru că au continuu această simțire a catolicității (sobornicității) divino-umane, pe care o păstrează și-o încălzesc prin rugăciune și smerenie. Ei nu se propovăduiesc niciodată pe ei înșiși; niciodată nu se laudă în om; niciodată nu rămân numai la natura lor umană pură, niciodată nu idolatrizează umanul. Sfinții de-Dumnezeu-purtători Apostoli au dat o dată pentru totdeauna definiția eclezialității divino-umane: «Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă». Mai întâi Duhului Sfânt și apoi nouă; nouă, numai în măsura în care facem loc Duhului Sfânt să acționeze pentru ei și pentru noi.

Ȋn această definiție divino-umană apostolică se cuprinde toată metoda acțiunii Bisericii în lume. Metoda aceasta au primit-o și au continuat-o sfinții mucenici și mărturisitori, Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice. Dacă cineva se îndepărtează de ea, se îndepărtează de Duhul Sfânt, se îndepărtează de Sfinții Apostoli și mucenici, de Sfinții Părinți și de Sinoadele Ecumenice; cade din unitatea, din sfințenia, din catolicitatea și apostolicitatea credinței divino-umane a lui Hristos. Cu un cuvânt: se taie pe sine de la Domnul Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă deține intactă învățătura Dumnezeului-om Hristos, pentru că rămâne, fără să cedeze, la metodologia divino-umană a Sfinților Apostoli și a Sinoadelor Ecumenice.”

– Foarte mulți tineri studiază la facultăți de teologie protestante și catolice.
– Acestea nu sunt argumente, nu putem să discutăm așa… „de ce există iad și rai” – treaba lor! I-am spus unui tânăr absolvent al facultății de teologie, pasionat de lucruri mai „exotice”, care m-a interpelat: „Mă duc la Roma cu gând să combat Catolicismul!”. I-am răspuns: „Ascultă: numai clădirile când le-oi vedea, te catolicizezi, cum ai intrat în Roma.” Ei s-au organizat acolo, se motivează, dar se motivează fals.
Dar nu știu de ce pun problema unirii. Noi nu am pus problema, pentru că suntem liniștiți, suntem fericiți.
M-am îngrozit când am observat că nu au Proscomidie. Văd cât de mult se poate face la Proscomidie, unde pomenim viii și morții! O Liturghie fără Proscomidie e un lucru raționalizat, e un simbol, nu mai e Adevăr.

– Mari trăitori, printre care enumerăm pe Mihai Urzică și pe părintele Iustin Popovici, scriu în cărțile lor că mișcarea ecumenică ar fi o creație a masoneriei.
– Nu este o creație a masoneriei, este o creație a dracului. Chiar Cuviosul Iustin Popovici a zis că este cea mai mare rătăcire a secolului. (…) Este o risipă de cuvinte, pur și simplu, susținându-se prostește: „împarte și stăpânește” sau „divide pentru a domni”.
Adevărul de credință s-a stabilit pe ce a făcut Mântuitorul: „Dacă nu-i după Adevăr, sigur că-i după diavol”.

– Când spuneți că este a dracului, arde, ustură.
– Nu știu pe cine arde, dar nu ne interesează. Dacă arde, îi ard și alte spuse, nu numai asta.
Ȋmi pare foarte rău că lumea nu este trezită sau nu este orientată cu privire la oferta asta continuă de la Apus pentru unire. Ce împăcare? Ȋți dau „bună ziua”, dacă ai magazin, cumpăr pâine de la tine, e altceva; dar eu sunt tot ortodox.
Aici, la Techirghiol, trăiesc foarte mulți turci – am botezat vreo șapte până acum – , vin pe la mine și îmi cer rugăciuni. Odată mi-au zis: „Părinte, avem același Dumnezeu!”; „Sigur că avem același Dumnezeu, dar nu credeți în Hristos, și numai prin El ne putem mântui”. Cum crezi în Sfânta Treime este important.

– Care sunt consecințele participării unor ortodocși în cadrul acestor mișcări numite ecumenice?
– Consecințele sunt: „nu mai suntem întru totul credincioși lui Dumnezeu – Cuvântul!” – mare risc! Se constată un interes în toată treaba asta; încearcă prin fel și fel de lucruri ca să fim împreună și vor asta cu orice chip, pentru că nu au o identitate pur și simplu duhovnicească, religioasă. Trebuie să intuim care este intenția lor intimă.
La ora asta sunt despărțiți de Biserică, pentru că Adevărul este Hristos. El ne-a învățat și cum să facem: ne-au învățat Apostolii – s-a întrunit un Sinod Apostolic la anul 50, la Adormirea Maicii Domnului la Ierusalim – , sunt Sinoade Ecumenice și locale, la care s-au stabilit Adevărul și practica religioasă.

Ei au rămas într-o lume de interpretare continuă. Ca să poată pătrunde, spun despre noi că suntem excesivi, habotnici. Suntem habotnici că ne închinăm și nu zicem nimic, ne vedem de lucrarea noastră? Cum interpretează ei bătaia clopotelor, cum interpretează ei slujbele? Slujbele acestea le-a făcut Biserica dintru început, nu? De asemenea și Liturghia. Ne jucăm cu acestea? Nu au Proscomidie și o serie întreagă de lucruri practice. Sunt geloși pe noi că suntem liniștiți și ne apărăm contra adaosurilor antidogmatice.
O împăcare propriu-zisă nu se poate face, dacă nu cedezi și tu, și celălalt. Ce să cedăm noi? O împăcare se poate face numai așa: să revină la Ortodoxie fără condiții.

– Și trebuie să renunțe la toate inovațiile lor?
– Să revină la Ortodoxie! Ce-au căutat acolo? De ce ridicăm problema asta când în Ortodoxie suntem stabili, n-am schimbat nimic? Suntem împreună cu Apostolii, îi cinstim, cinstim Apostolul la Liturghie, vasăzică, suntem cu ei.
Ce să facem ca să ne împăcăm? Ȋmpăcarea în sine e utilă, dar numai în Adevăr; dacă nu-i în Adevăr, nu-i utilă. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – spune Hristos; dacă nu-i Adevăr, nu-i cunoaștere. Adevărul este Hristos și ne-a arătat cu toate amănuntele calea spre mântuire.

Pr. Arsenie Papacioc

 
Un comentariu

Scris de pe 16 noiembrie 2016 în ORTODOXIA, SECTE

 

La spovedanie sa spui toate pacatele!

Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai facut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului zicând: ‘din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice’.

 Pr. Sofian Boghiu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 noiembrie 2016 în SPOVEDANIE

 

Munca in zi de sarbatoare atrage saracia in viata omului

Erau doi cizmari. Unul avea copii mulţi, femeie, tată şi mamă şi mergea la biserică în fiecare Duminică. Şi toate îi mergeau bine. Celălalt nu mergea la biserică, ci lucra şi Duminica, şi nu putea să se conducă nici pe sine. De aceea, invidiindu-l pe fratele său care îi era nesuferit, i-a zis cu mânie: „De unde şi cum te-ai îmbogăţit? Pentru că eu muncesc mai mult decât tine, şi cu toate acestea am sărăcit”. Însă fratele său, ca să-l facă pe el să meargă la biserică, i-a zis: „Iată, eu merg întotdeauna la biserică şi, mergând, aflu aur aruncat pe cale; şi de atunci, câte puţin, m-am îmbogăţit. Dacă vei vrea ca să mergem împreună, orice vom găsi vom împărţi în jumătate”. Iar acela, crezând, a început a merge după dânsul; şi, mergând el la biserică totdeauna, i-a binecuvântat Dumnezeu şi s-a îmbogăţit.

După un timp i-a zis bunul său frate: „Oare ştii, frate, cât de mult ţi-a folosit un cuvânt de îndemn pentru Dumnezeu şi averea ta? Să mă crezi pe mine că nimic n-am găsit pe cale, pentru că ţi se părea că eu după aur umblu. Dar pentru că Dumnezeu a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă”, pentru aceea ţi-am vorbit ţie. Deci, chiar de am şi minţit, iată că n-am greşit, fiindcă tu te-ai îmbogăţit”.

Cuvinte de la Sfinții Părinți, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 noiembrie 2016 în SFATURI

 

Tu, femeie usoara!

Tu, femeie ușoară care umbli din bărbat în bărbat, care dezbini familiile și lași lacrimi în urma ta, până când îți vei mai bate joc de trupul tău și de oameni? Până când vei mai continua să te împodobești, să te machiezi spre a atrage bărbați în desfrâu? Crezi că luând bărbatul alteia, tu vei putea fi liniștită? Crezi tu că îți vei putea clădi fericirea pe lacrimile altora, ale copiilor și ale soției?

Crezi tu că nu vei răspunde într-o zi pentru faptele tale nelegiuite, cât și pentru acele suflete pe care le-ai stricat? Crezi tu că aceste plăceri vor ține toată viața, că vei sfârși bine?Familia te urăște, biserica te mustră, prietenii se scârbesc de tine și te condamnă. Ești privită ca pe o femeie ușuratică, stricată. Lasă-te de ispitit că nu vei sfârși bine! Pocăiește-te! Lacrimile copiilor și ale soției strigă și cer răzbunare de la Dumnezeu.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 noiembrie 2016 în ELENA J.