RSS

Arhivele lunare: martie 2016

Prin ascultare omul se pazeste de mandrie

Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc si pe Maica Domnului, pe sfintii ingeri si raiul, dar cunosc si pe demoni si chinurile iadului, si cunosc aceasta din experienta. In Duhul Sfant sufletul cunoaste pe Dumnezeu. Duhul Sfant ne da, pe cat e cu putinta acest lucru, sa cunoastem inca de aici plinatatea bucuriei raiului, pe care fara harul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri. Dintr-o lunga experienta, monahul duce lupta cu vrajmasul mandriei, si Duhul Sfant il invata, il lamureste si-i da puterea de a-l birui. Monahul intelept izgoneste prin smerenie orice inaltare si mandrie. El spune: „Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc. Sunt cu adevarat mai rau decat toti si nevrednic de a fi miluit.” Duhul Sfant il invata sa gandeasca asa despre sine insusi; si Domnul se bucura pentru noi cand ne smerim si ne osandim pe noi insine si da sufletului harul Sau. Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrajmasi. Cine se socoteste in inima sa vrednic de focul cel vesnic, NICI UN VRAJMAS NU SE POATE APROPIA DE EL si nici un gand lumesc nu patrunde in sufletul lui, ci ramane in Dumnezeu cu toata mintea si cu toata inima. Iar cine a cunoscut pe Duhul Sfant si a fost invatat de El smerenia, acela a ajuns asemenea Invatatorului sau, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si s-a asemanat Lui.

O, fratilor, cititi mai mult Evangheliile, Epistolele Apostolilor si scrierile Sfintilor Parinti, prin aceasta invatatura sufletul cunoaste pe Dumnezeu si mintea e atat de ocupata de Domnul, ca uita cu desavarsire lumea, ca si cum nu s-ar fi nascut macar.

Prin ascultare omul se pazeste de mandrie; pentru ascultare se da rugaciunea; pentru ascultare se da si harul Duhului Sfant. Iata de ce ascultarea e mai presus decat postul si rugaciunea. Daca ingerii cazuti ar fi pazit ascultarea, ar fi ramas in ceruri si ar fi cantat intru slava Domnului. Si daca Adam ar fi pazit ascultarea, atunci el si neamul lui ar fi ramas in rai. Dar chiar si acum e cu putinta sa aflam iarasi raiul pin pocainta. Domnul ne iubeste mult in ciuda pacatelor noastre, numai sa ne smerim si sa-i iubim pe vrajmasi. Dar cine nu iubeste pe vrajmasi, acela nu poate avea pace, chiar daca ar fi asezat in rai.

crestinortodox.ro

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2016 în ASCULTARE

 

Dragostea care incepe de la frumusetea sufleteasca nu moare niciodata

Ascultă Scriptura, care zice: „Mică între zburătoare este albina, dar împărăteasa dulceţilor este roadă ei” (Isus Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este femeia şi nu pe ea o batjocoreşti, ci pe Cel ce a făcut-o. Ce ţi-a făcut femeia?

N-o lăuda pentru frumuseţea ei! Căci atât lauda, cât şi ura şi dragostea care se ivesc din pricina frumuseţii din afară ţin de sufletele neînfrânate ‒ doar omul pătimaş are simpatii şi antipatii în funcţie de aspectul exterior ori de diferite înzestrări şi talente ale unei persoane cu care intră într-o relaţie.

Caută frumuseţea sufletului! Urmează Mirelui Bisericii! Frumuseţea din afară este plină de fală şi de multă nebunie şi te aruncă în gelozie şi adeseori te face să bănuieşti lucruri necuviincioase. Dar tu zici că dragostea aceasta îţi dă plăcere? O lună sau două sau cel mult un an, şi mai departe nu! Iar apoi minunea se veştejeşte după obişnuinţa îndelungată cu ea. Iar cele care au fost acoperite de frumuseţe rămân: mândria, lipsa de minte, dispreţul. Dar în cazul celei sufleteşti nu e aşa. Ci dragostea întemeiată pe frumuseţea sufletească, odată începută, rămâne cu tărie, fiindcă e vorba de frumuseţea sufletului şi nu a trupului.

Sfântul Ioan Gură de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2016 în DRAGOSTEA, Uncategorized

 

Glumele si rasul alunga pe Duhul Sfant

Vedeţi, fraţii mei creştini, ce mari răutăţi pricinuiesc glumele? Aţi auzit la ce grad înaintează oamenii cei şăgalnici, până acolo, încât să ia în râs şi dumnezeieştile şi sfintele lucruri? Într-atât, încât să ia în batjocură şi pe însuşi Dumnezeu? Până într-atât, să primească şi moarte rea! Pentru aceasta, fraţii mei creştini, încetaţi, vă rog, de a mai glumi şi de a mai râde, ca să nu izgoniţi din sufletele voastre frica lui Dumnezeu, care e pricinuitoarea faptei bune şi a tot binele; că dacă veţi izgoni frica lui Dumnezeu, cu adevărat aveţi să grămădiţi asupra voastră toate răutăţile ce am zis mai sus, care se nasc din glume şi şăguiri. Voiţi să vă încredinţaţi şi din întâmplări cu lucru, că cei ce râd n-au frica lui Dumnezeu în inimile lor? Urmaţi-mi să mergem la Palestina. Acolo unde avea întins cortul său patriarhul Avraam, i s-a arătat Dumnezeu lui (Avraam) în chip de trei bărbaţi şi i-a făgăduit că femeia lui, Sarra, va naşte fiu: “Iată, când mă voi întoarce, voi veni la tine în vremea aceasta şi în ceasurile acestea şi va avea fecior Sarra, femeia ta” (Fac. 18, 10). Sarra sta însă dinapoia uşii cortului şi cum a auzit acest cuvânt, a râs întru sine, socotind că este cu neputinţă să nască, pentru bătrâneţea ce avea şi ea, şi Avraam. “Şi a râs întru sine Sarra zicând: încă nu mi s-a făcut aceasta până acum, şi Domnul meu este Bătrân” (Acolo, 12).

De acest râs pe care l-a făcut Sarra, i-a părut rău lui Dumnezeu; pentru aceea a început să mustre pe Sarra de ce a râs: “Şi a zis Domnul către Avraam: pentru ce a râs Sarra întru sine zicând: au doară cu adevărat voi naşte, bătrână fiind?” (Acolo 13). Sarra, îndată ce a auzit acestea, s-a temut şi a început să tăgăduiască cum că n-a râs; iar Dumnezeu a dojenit-o iarăşi, căci cu adevărat a râs: “Şi a tăgăduit Sarra zicând: n-am râs, pentru că s-a temut; şi au zis către ea; ba, ai râs” (Acolo). Socotiţi bine, fraţilor, aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, că arată lămurit că Sarra, pentru aceasta a râs, fiindcă a uitat şi a lepădat la o vreme din inimă aducerea aminte de frica lui Dumnezeu; dar când şi-a adus aminte iarăşi de frica lui Dumnezeu şi a pus în inimă pomenirea Lui, atunci a căutat să tăgăduiască că a râs.

Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte

Acum, dacă i-a părut rău lui Dumnezeu că a râs Sarra, cu toate că a avut oarecare arătată pricină binecuvântată să râdă, cu cât mai mult îi pare rău lui Dumnezeu, când voi, creştinii, râdeţi fără să aveţi vreo pricină binecuvântată? Şi se împlineşte părerea filosofului care zice: “Râde nebunul nefiind pricină de râs”. Şi dacă Dumnezeu a dojenit pe Sarra pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.

De aceea zice Solomon: “Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul: “Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.

Sfântul Nicodim Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2016 în SFATURI

 

Parintii sunt raspunzatori pentru copii

Luați aminte, părințior, că nu e glumă cu viața copiilor pe care îi ai, sau vrei să îi ai: esti răspunzător de ei și de toată viața lor, căci cum le-ai dat-o așa o au! Și copii tăi te vor judeca pe tine după cum bine știți și bine pățiți. Iar când te-or supăra, fii cuminte și nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârșit, ci trage-ți  de seamă că ei îți aduc aminte de păcatele tale cere nemărturisite și neispășite. Roagă-te pentru ei, și roagă-te și pentru tine- chiar când te-or blestema, să te ierte Dumnezeu.

Păziți, dinspre latura poftirii trupești, frica și cuviința creștinească și nu vă amăgiți de trup, de vreți să vă bucurați de copii voștri, iar de nu, așa vor spori relele încât va junghia fiul pe tatăl său și va sugruma fiica pe mama sa! Scrie în Sfânta Scriptură! Că așa va fi în vremea din urmă.

Luați seama, că dacă vreți să nu cădeți din creștinătate și dacă vreți să biruie chipul lui Dumnezeu în noi, și nu al diavolului- prin patimile sale- luptați-vă din răsputeri cu arma postului, căci după cum vedeți, postul este ucigașul patimilor. Pentru că este și dar de la Dumnezeu, dat tuturor celor de luptă lupta cea bună. Faceți începătura aceasta și veți vedea cum vi se va înnoi viața și se va liniști casa.

 Pr. Arsenie Boca, http://ortodox.md/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 martie 2016 în PARINTI, Uncategorized

 

Pedeapsa calugarilor care s-au lepadat de dreapta credinta ortodoxa

Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al XI-lea Vekkos, călugării şi preoţii de pe Sfântul Munte au fost obligaţi să ţină slujbe în rit catolic şi să jure credinţă Papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din munte. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înnecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mânăstirilor. Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an. Pentru a opri această hărţuire, trei călugări au acceptat să oficieze slujba aşa cum le cereau preoţii catolici. În timpul ceremoniei altarul bisericii din mânăstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste cei trei călugări, iar acest lucru a fost considerat un semn divin, întărindu-le ortodocşilor ideea că trebuie să reziste în faţa expansiunii catolice. După un timp, trupurile celor morţi în acele evenimente au fost deshumate, iar oamenii au putut să vadă că cele mai multe erau neputrezite şi emanau o mireasmă plăcută. Trupurile celor trei călugări care au slujit în rit catolic erau însă umflate şi urât mirositoare. Înalţii ierarhi ai muntelui Athos au hotărât ca cei care au rezistat asediului catolic să intre în rândul sfinţilor, fiindu-le de atunci pomenit numele în fiecare an pe 22 septembrie ca sfinţi cucernici mucenici. Iar trupurile celor trei călugări unionişti au fost multă vreme expuse public, ca dovadă a pedepsei pe care Fecioara Maria a dat-o celor care n-au ascultat porunca ei de păstrare a dreptei credinţe. După mulţi ani, pentru că erau „înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisiatul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peştera a fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani.

http://reteaualiterara.ning.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 martie 2016 în ORTODOXIA

 

Maine-i poate prea tarziu

Poate s-or gândi copiii
Să mai vină și pe-acasă,
Am muncit o viață întreagă
Să o fac cât mai frumoasă.
I-am făcut gard de nuiele,
Porți sculptate ca-n vechime,
În ogradă râd în soare
Flori cu grații de regine.
Și fântână-am vrut la poartă
Cu flori și cu sfinți pictată
Când era în sat strânsură
D-aici bea apă lumea toată.
Nu mai spun că în ogradă
De cum apar ghioceii
Zburdă, sar și fac prăpăstii
Vițelușii, iezii, mieii…
De se-opresc uimiți vecinii
Râd mușcatele-n ferestre
Toate aceste orătănii
Par desprinse din poveste .
În pridvor… macat de lână,
Pe cerdac… scoarțe cu flori,
Cât trăiesc eu dragii mamei 
Fac din zile sărbători.
Numai nopțile de iarnă
Lungi și grele… ne par ani,
De când voi prin lumea largă
V-ați dus, mamă, după bani…
Și-ați lăsat părinții singuri
Numai dor… și-i greu, și plâng,
Raiul lor din curtea casei
Nu-l pot duce în mormânt.
Și vă cer, și vă așteaptă,
Și vă cheamă-n ceas târziu
Să veniți de-acum acasă
Mâine-i poate prea târziu.

Mariana Adascalitei

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 martie 2016 în COPII, Uncategorized

 

Nu stim sa ne daruim

Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.”

 

Pr. Pantelimon de la Oasa

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 martie 2016 în DRAGOSTEA