RSS

Arhivele lunare: septembrie 2015

„Asta o stiam si eu !”

Replică rostită de orgolioși, care după ce au fost ajutați să-și rezolve probleme pe care singuri n-ar fi reușit să le deslușească, dezvinovățindu-și, astfel, propria neștiință și nepricepere. Aceștia nu mulțumesc celor ce i-au ajutat pentru că îi ține mândria. Și ipocrizia. Pentru că mulțumind ar însemna să se înjosească și să recunoască că fără ajutor, ei singuri nu s-ar fi descurcat. Dar să nu-i judecăm prea aspru pentru că și noi ne regăsim de multe ori în persoana acestui „ipocrit”.

Când vrem să facem un lucru dar știm sigur că nu ne pricepem, preferăm să ne chinuim singuri decât să apelăm la ajutorul altcuiva. Iar dacă ne ajută cineva în problema noastră, după ce ne vedem „cu sacii în car”, afirmăm că ne-am fi descurcat și singuri. E din cauza orgoliului din noi.

Sau când cineva vine să-ți aducă o veste îmbucurătoare, neștiind că și tu ai aflat între timp de acel eveniment, îi tai entuziasmul prin replica: „Eu știu demult asta, nu-i o noutate pentru mine!”. Lasă-i lui bucuria de a-ți aduce vestea, chiar dacă știi, dar lasă-l să se simtă util, dă-i impresia că nu știai.

Ori când cineva îți este recunoscător pentru că l-ai ajutat în vreun fel, și neavând posibilitate materială să se revanșeze, îți cumpără din puținul lui, din dragoste, un cadou simbolic. Nu-i refuza cadoul pe motivul că el e sărac, nu-l jigni și nu-i respinge dragostea. Așa simte el că îți poate mulțumi și își poate arăta recunoștința. Umilit s-ar simți dacă nu i-ai primi darul. Ca banul pe care L-a primit Mântuitorul din partea văduvei, deși știa că e săracă și că acei bani erau toată averea ei. Nu i-a refuzat banul pe motivul că e săracă și nici nu a jignit-o, ci i-a primit dragostea ca venind dintr-o inimă milostivă, curată și sinceră.

Elena J.

Reclame
 
3 comentarii

Scris de pe 15 septembrie 2015 în ELENA J.

 

La greu se arata cat esti de puternic si cat de drag ti-e Dumnezeu

Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus. Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu. Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară. Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.

Jean-Claude Larchet

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 septembrie 2015 în SFATURI

 

Puterile dragostei

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjuie şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită. Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului. Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici este sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s-a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s-adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud. Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.

Ernest Bernea

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 septembrie 2015 în DRAGOSTEA

 

Murim cate putin

Murim câte puțin când nu ne schimbăm existența, nu ne primenim sufletul. Când nu dorim să construim nimic nou… Murim câte puțin în fiecare zi în care trecem pe lângă cineva căruia nu-i vorbim, deși îl cunoaștem. Și mai murim câte puțin atunci când nu iertăm… Ura e glonțul ce ucide fără greș. Mai ales pe cel ce-l slobozește!

Murim câte puțin când evităm pasiunea. Când preferăm o slujbă de tăciune în loc ce jar. Nu doar în biserici, nu doar la amvoane, ci și la serviciu, școală ori acasă. Fără pasiune ochii nu ne pot străluci. Iar iubirea devine trecătoare! Murim câte puțin când nu ne mai educăm noi copiii, când îi lăsăm să se hrănească din televizor. Murim câte puțin când ne facem din Facebook un guru. Din Instagram un idol. Iar răsăritul, jocul stelelor și simfonia greierilor au dispărut de mult din pastel… Moare câte puțin cine trece mohorât printr-o grădină de flori…

Murim câte puțin când dimineața ne trezim cu gândul la cafea, la frigider, la ce vom pune în oale, și nu la rugăciune. Pâinea ne satură o vreme, dar Pâinea Cerului ne ține sătui totdeauna! Murim câte puțin când nu avem visuri, când abandonăm proiecte nici măcar începute, când ne ascundem talantul din noi, când nu citim, când nu învățăm nicio cântare nouă – chiar dacă nu reușim triluri, când nu ascultăm sfaturile care ne cer conștiinciozitate. Murim câte puțin când nu acceptăm ajutorul mâinilor întinse, și când refuzăm Mâinile pironite pe Golgota! Ați putea spune că trupul moare puțin în fiecare zi. Aveți dreptate. Dar sufletul ar trebui să se înnoiască! N-ați vrea să-l îmbrăcăm cu Hristos?

Nicolae G.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 septembrie 2015 în SFATURI

 

Plansul copilului avortat

Mamă, dacă m-ai dorit,
De ce, dar, te-ai răzgândit,
Să-mi dai viață să trăiesc,
Să zâmbesc și să iubesc?

Tu de viață m-ai lipsit
Și la chin m-ai osândit.
N-am ajuns sus la lumină,
Deși n-am avut vreo vină.

Ai mei frați sunt bucuroși,
Au crescut, sunt sănătoși,
Ei trăiesc, eu nu exist,
Ei zâmbesc iar eu sunt trist.

Mamă, nu cer răzbunare,
Dacă ai să-ți ceri iertare,
Domnului Ce Singur poate,
Să te ierte de păcate.

Bine am să fiu și eu,
Dacă ai să-ți plângi mereu,
Păcatul cel nebunesc,
Că eu astăzi nu trăiesc.

Elena J.

 
2 comentarii

Scris de pe 9 septembrie 2015 în AVORT, ELENA J.

 

Daca invidia ar produce febra, omenirea toata ar fi bolnava !

Dacă invidia ar produce febră, omenirea toată ar fi bolnavă! Invidia, spunea Benedicte V. este fără îndoială „cel mai periculos sentiment modern, căci este şi mai puţin cunoscut şi greu de explicat”. Shakespeare a numit-o „boală”. Boala verde. Bacon a numit-o „păcat fără vacanţă”. Zafon zicea că invidia e „religia mediocrilor”. Napoleon o numea „o declaraţie de inferioritate”. Grecii i-au zis: „ochiul rău”.

Prezentă de la pruncii de sân până la adulţi, de la săracii din mahalale până la bogaţii ermetizaţi între ziduri ierihonice, invidia a devenit ocupaţie cotidiană. Din nefericire e prezentă şi-n societate, şi-a eclozionat şi-n biserici. Există semnificative categorii de oameni care par să-şi ţină zilele cu un singur aliment: invidia! Indivizi care-şi risipesc tinereţea ori bătrâneţea molfăind, palizi, maceraţi de chinina resentimentelor lor fruste, cuprinşi de o indispoziţie fără evoluţie. Autotorţionari. Căci invidia este torţionara inimii. Sau „ulcerul sufletului”, cum zicea Socrate.

Din capul locului trebuie să ştim că invidia nu e gelozie. Gelozia este omenească. Ba poate fi chiar divină. Dumnezeu ne doreşte cu gelozie pentru Sine. Nicio unghie, niciun fir de păr nu vrea să-i lăsăm celui rău. Gelozia e legată de tine, de ce posezi tu. Ea nu vrea cu nici un chip să dea din ce are. Invidia însă e legată de altul. E un sentiment egoist de mâhnire, provocat de succesul celuilalt. Croatul Miroslav Bustruc zice că „invidia se uită la succes, dar trece cu vedere sudoarea”. Ea nu se bucură cu cel ce se bucură, nu plânge cu cel ce plânge. E lipsită de motivaţie.

Invidia nu e nici lăcomie. Pentru că lăcomia poate fi îmblânzită prin posesie, dar invidia nu. Sfântul Ciprian spunea că „invidia nu găseşte nicio plăcere în mâncare, nici în băutură, ci suspină mereu, geme şi suferă”. Ea are un singur scop: să moară capra vecinului! Aşteaptă o singură uşurare: să vadă pe cel fericit nefericit. Dacă lăcomia vrea obiectul, invidia vrea lipsa persoanei! Deviza ei e: nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altora!

Considerată unul din cele 7 păcate cardinale, invidia e sămânţa tuturor delictelor, e izvorul dezastrelor, al ambiţiilor, al războiului fratricid, al rivalităţilor; aţâţă lăcomia, iuţeşte mândria, pierde pacea, rupe relaţiile, distruge fericirea. Russel spunea că e una dintre cele mai puternice cauze ale nefericirii. Mai adânc privită, eu vă spun că dispreţuieşte frica de Dumnezeu!

Curvarul se opreşte după adulter, criminalul după omucidere, dar invidiosul n-are limite! De-aceea poate, în ultima vreme, invidia a devenit spaima doctorilor! Invidioşii trăiesc cu frustrări, se hrănesc cu ele. „Invidia dezleagă limbile după cum admiraţia le amuţeşte”, spunea Balzac. Chiar Biblia ne arată că pizma generează defăimare (fratele fiului risipitor), calomnie (Nabot), iritare până la paroxism (preoţii şi fariseii), vânzare (Iosif)… Apoi degenerare în crimă (chiar Iisus a fost răstignit din invidie). Nu ştiu de ce uităm că prin zavistia diavolului a intrat moartea în lume!

Invidia distruge viaţa spirituală. E un orbitor al conştiinţei (Cain şi Abel). Ne opreşte creşterea spirituală, ucide sfinţenia. Şi ne lasă afară din Împărăţia lui Hristos! Nu trebuie să desfrânezi, să ucizi sau să curveşti să pierzi cerul, e suficient doar să invidiezi pe cineva. Invidia e un fel de hara-kiri. Căci, zicea Ioan Gură de Aur, „invidiosul îşi face rău lui însuşi înainte de-al vătăma pe cel care-l invidiază”. Invididiosul e ca fluturele ce vrea să stingă prin bătaia aripilor lumina din lampă. Dar… se arde pe el însuşi! Fugiţi de invidie! E prea fierbinte în jurul ei. E anticamera iadului…

Cum să scapăm de acest torţionar diabolic? Mulţumindu-ne cu ce avem, cu ce suntem. Renunţând la critici, la comparaţia cu alţii. Înnădind mrejile rupte ale prieteniei. Îmi place enorm ce sfat dă neuropsihiatrul Jean Michel Oughourlian: „Ca să ieşi din cercul vicios al invidiei, priveşte-l pe celălalt ca pe un model”. Moliere zicea că invidioşii vor muri, dar invidia niciodată. Am vrea să-l contrazicem… Cum? Cu 1 Corinteni 13:4: „dragostea nu pizmuieşte”! Leii şi câinii se îmblânzesc cu carne. Invidioşii se îmblânzesc cu iubire!

Nicolae G.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 septembrie 2015 în INVIDIA

 

De ce se urasc oamenii ?

De ce se urăsc oamenii? De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii. E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat. Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc. Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nicio deosebire faţă de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.

Ernest Bernea

 
2 comentarii

Scris de pe 9 septembrie 2015 în PACATE