Cu toţii am văzut poate pe cineva care a sosit prea târziu la gară şi a scăpat trenul. Aşa stând eu într-o zi pe bancă, într-o gară mare, am văzut cum un soldat întârziat alerga să prindă trenul care tocmai intra în staţie. Fugea bietul om abia mai putând să-şi tragă sufletul. Când a ajuns la casa de bilete, mai, mai să cadă de atâta alergare, dar a prins trenul. Pentru că se închisese casa nu a putut să-şi mai scoată bilet şi nu a apucat nici loc în vagon, dar totuşi a plecat acolo unde trebuia să ajungă. După plecarea trenului soseşte în gară un alt călător, liniştit, cu ţigara în gură, cu mâinile în buzunar. Se uita liniştit în depărtare, crezând că trenul a întârziat pe drum şi n-a ajuns, dar tocmai află că trenul a trecut. Cine poate spune cum se văita şi se întrista. Cineva căută să-l încurajeze şi-i zise: „Nu vă supăraţi aşa de tare, că plecaţi şi mâine!”. „O, nu, mâine e prea târziu, căci astăzi se judecă procesul meu! O, nenorocitul de mine, cu siguranţă voi fi condamnat!”. Tot aşa şi cu cele sufleteşti, cu mult mai mult adevărate. Duhurile necurate atâta ne îndeamnă să tot amânăm vanirea noastră la gară – la biserică – mergerea noastră la doctor, la duhovnic, la spovedit. Şi aşa, diavolul îi spune tot mereu omului la ureche că: „E prea devreme să mergi la biserică, că n-ai păcate, că te poţi ruga şi acasă, că mai ai mult de trăit şi eşti doar tânăr, în putere; acolo, la biserică, se duc doar babele!”
PV
Lumină pentru candela din suflet 