RSS

Arhivele lunare: decembrie 2014

Dor de Cer

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie! Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munţilor pustii pluteşte o ceaţă deasă. Aş vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus şi vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin şi albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălţat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit.

Mi-e dor de Iisus cel flămând şi însetat pentru mântuirea mea. Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Şi nu ştiu pentru ce. Sunt sătul şi totuşi mi-e foame de ceva. Sunt adăpat şi totuşi o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit şi totuşi o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat şi totuşi un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame şi o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus.

Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâţia ani. De-atâţia ani păcătuiesc, de-atâţia ani bolesc şi sufăr fără a mă lecui. Deşi am şi doctori iscusiţi şi leacuri potrivite, totuşi zac bolnav şi strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăinţa îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanţurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele şi patimilor şi iată că mor nelecuit. De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit şi nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.

Păcatul. Blestematul păcat mă biruieşte. El mă stăpâneşte. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut şi nu-L mai pot ajunge, Il strig şi nu mă mai aude. Il chem şi nu-mi răspunde. Il rog plângând şi nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă şi nu ştiu cu ce să o îndepărtez. Am greşit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat şi acuma iată am îmbătrânit şi am ostenit de truda vieţii. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos.

De aceea, zic, mi-e dor de linişte, ca să mă reculeg puţin. Să mă rog lui Dumnezeu şi să-mi plâng păcatele mele. Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aş vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile şi grijile vieţii, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puţin, câtuşi de puţin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greşit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, ştiu că numai prin pocăinţă am iertare. Totuşi văd că sunt atât de pătimaş, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Şi trupul şi simţurile mele şi lumea şi diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieţii mele şi n-are cine se milostivi spre mine.

Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele şi cine să mă ducă la o casă de oaspeţi. Sunt doborât de patimi şi nu are cine mă ridica din legăturile lor amare! De aceea, văzând că sunt atât de păcătos şi nesimţit la inimă, zic şi cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat. Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de  grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate.

Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie… Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin

 Pr. Ioanichie Bălan

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 decembrie 2014 în DOR

 

Picaturi de iubire

Greșim atunci când credem că nu suntem iubiți. Există atât de multe iubiri. Atât de multe sentimente. Nu trebuie decât să deschizi sufletul în fața atâtor posibilități și să te lași iubit. Primim atât de multe dovezi de iubire pe care le ignorăm sau le dăm deoparte pentru că nu sunt venite în forma dorită de noi. Gesturi simple dar venite din suflet. Zâmbete de la oamenii dragi care ne înconjoară. Cuvinte plăcute, încurajatoare de la prietenii care ne sunt aproape. Gândurile și emoția părinților. Sacrificiile făcute în taină. Fiecare gând frumos venit de departe. Nu sunt toate acestea forme ale iubirii ? Nu sunt toate acestea dovezi grăitoare ale faptului că suntem iubiți?

Greșim atunci când nu apreciem fiecare lucru mărunt pe care ceilalți îl fac pentru noi. Greșim atunci când ne plângem că nu suntem iubiți, că nu ne simțim protejați, alinați, mângâiați. Greșim atunci când presupunem că un gest simplu nu va fi apreciat. Greșim în toate clipele în care refuzăm să primim micile semne de dragoste de la cei din jurul nostru. Greșim în toate momentele în care refuzăm să fim iubiți doar pentru că iubirea nu vine în forma dorită de noi.

Greșim pentru că avem alte așteptări, alte gânduri, alte înțelesuri pentru iubire. Greșim pentru că punem egal în dreptul iubirii atunci când ne simțim bine fizic lângă o persoană și nu sufletește. Greșim pentru că apropierile fizice de alții nu au nimic în comun cu dragostea atâta timp cât nu există sentimente la mijloc. Mizăm pe lucruri materiale. Pe atracție. Pe fizic. Pe exterior. Dăm deoparte toate lucrurile mărunte care ne-ar putea încălzi sufletul. Greșim pentru că nu vedem la timp toate aceste mici dovezi ale iubirii dintre oameni și pierdem puțin câte puțin din dragostea care ne este destinată.

Greșim. Dar haideți să deschidem ochii. Și sufletul. Inima tânjește după iubire. Ea se poate hrăni cu orice sentiment frumos, indiferent care este expeditorul. Pentru că inima noastră știe să pună preț pe calitate și nu pe cantitate, dar uneori, noi suntem cei care nu-i permitem să simtă. Haideți să gândim mai puțin atunci când vine vorba de iubire și să simțim mai mult. Haideți să nu mai căutăm motive ascunse pentru care nu am fi iubiți ci să permitem iubirii să intre în viața noastră și să ne schimbe, să ne transforme complet.

Haideți să nu mai stagnăm în greșeala de a crede că nu suntem iubiți și să ne deschidem larg inimile și să primim ceea ce am refuzat până acum. O iubire sinceră, completă, simplă, dar calitativă. De la familie, prieteni, cunoscuți, de la necuvântătoare, de la viață, de la tot ce ne înconjoară. Suntem un aluat plămădit din iubire. Iubirea face parte din noi. Putem să o dăruim, putem să o primim iar ea va face restul pentru noi. Greșeala noastră nu este că nu credem în iubire ci că nu reușim să-i înțelegem tainele, să-i descifrăm misterul, să o acceptăm așa cum este.

https://anasstassya.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 decembrie 2014 în IUBIREA

 

Trei culori imi definesc trairea

În trei culori mi-e sufletul pictat
Şi vă spun asta tocmai să se ştie
Că sufletul meu nu-i de-nchiriat
Şi-n suflet, port întreaga Românie !

Sunt trei culori ce-mi definesc trăirea,
Şi Dumnezeul meu e-n toate trei !
Şi martor sunt: înseamnă nemurirea,
În româneşte, cu strămoşii mei !

Destinul meu e şi destinul ţării
Şi oriunde m-aş duce, sunt român !
Şi de-s pribeag, nu dau uitării
Nici mamă, nici meleagul meu străbun !

Pe trei culori, imi juruiesc credinţa:
Aşa să mă ajute Dumnezeu !
Şi sfântă-mi e treimea, ca dorinţa
De pace şi belșug în jurul meu !

Marius-Adrian Porojnicu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 decembrie 2014 în ROMANIA

 

Pacatul nerespectarii zilelor de post

Pentru a trăi viata în mod normal, fară abuzuri, fâră ignorarea si încălcarea drepturilor membrilor societătii, omenirii i s-au impus tot timpul anumite legi morale, religioase, pentru disciplinare. În crestmism, pentru disciplinarea noastră sufletească si trupească, avem lăsat de către Sfintii Părinti legea postului trupesc si sufletesc. Există cele patru posturi mari de peste an, cât si zilele de Miercuri si de Vineri. În aceste zile nu trebuie să mâncăm lapte, brânză, carne, ouă pentru terapia trupească, ce la rândul ei produce terapia sufletească adică înfrânarea de la toate poftele păcătoase ce le putem face cu cele cinci simturi ale noastre. Postul are un caracter de jertfă pe care noi oamenii o aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu, ființa noastră întreagă, trupul şi sufletul. Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime, cădem în stadiul animalităţii iraţionale. Oamenii care nu postesc nici măcar Miercurea şi Vinerea, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne ajută în viaţă când îi cerem ajutorul, dar numai dacă reuşim să facem cât de cât un efort, pe măsura puterilor noastre omeneşti. Postul în familie aduce cele mai mari realizări: alungă ispitele, dă înţelegere şi dragoste între soţi, izbăveşte de duşmani, dă înţelepciune şi luminare de minte celor care studiază, îndepărtează vrăjitoriile şi toate duhurile satanei necurate din casă, izbăveşte de patimi şi boli, curăţă păca­tele şi ne dă mântuire. A ţine Miercurea şi Vinerea post în casă este o regulă minimă creştină. Dacă nu o ţinem pe aceasta, niciodată nu putem ajunge la lucruri mari duhovniceşti sau la o simţire creştină matură.

Arhimandrit Ioachim Pârvulescu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 decembrie 2014 în POST

 

Asupra copilului sa se faca rugaciune

Eu ştiu un singur lucru: asupra copilului trebuie să se facă rugăciune. Femeia însărcinată trebuie să se roage, trebuie să se spovedească, să se împărtăşească, fiindcă tot ce se întâmplă cu ea se întâmplă şi cu copilul pe care ea îl aşteaptă. Știinţa contemporană confirmă treptat lucrul în care Biserica crede de la început. În momentul când se zămisleşte o fiinţă omenească vie, în ea este deja toată deplinătatea umanităţii. Ea este deja om. Se poate spune că întruparea s-a săvârşit în acea clipă când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria întruparea lui Hristos, şi ea i-a răspuns: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38). Atunci a fost deja realizată toată deplinătatea întrupării. Acelaşi lucru se întâmplă şi în căsătorie. În procesul formării copilului în pântecele mamei, el poate să perceapă nu numai ce se întâmplă cu ea, ci şi ce se întâmplă în jurul ei. La el ajung sunetele, vibraţiile aerului, el devine prin mama sa parte a mediului înconjurător. De aceea, povăţuitorii bisericeşti o sfătuiesc pe mamă să se roage, dar să se roage nu de formă, nu numai să rostească rugăciunile, ci să comunice cu Dumnezeu, să-I împărtăşească toată bucuria sa, tot fiorul său, să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în ea.

Ea se poate ruga cu voce tare, fiindcă sunetul rugăciunii acesteia ajunge, într-un mod de neînţeles pentru noi, la produsul de concepţie, la copilul care se formează treptat. Dacă rugăciunea este rostită cu evlavie, lin, atent, copilul participă deja la taina rugăciunii mamei. Acest lucru e uimitor! Iar când copilul se naşte, trebuie neapărat să se continue rugăciunea asupra lui, asupra leagănului, să i se cânte cântări bisericeşti, să se facă rugăciune cu cuvintele bisericeşti atunci când el încă nu înţelege cuvintele, dar prin sunetul glasului poate să perceapă deja dispoziţia sufletească rugătoare a părinţilor, iar prin aceasta poate să prindă viaţă faţă de sfera rugăciunii, faţă de sfera împărtăşirii de Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie al Surojului

 
Un comentariu

Scris de pe 10 decembrie 2014 în COPII, RUGĂCIUNE

 

Iarta-ma, maicuta …

Iartă-mă, măicuţă, iartă-mă că azi,
Să-ţi aduc o floare, n-am avut răgaz,
Nici s-aprind să ardă, candela măcar,
Mi-am irosit timpul, mamă, în zadar.

De o vreme, parcă, toate-o iau la goană
Nu mai avem vreme pentru suflet, mamă.
Nu mai avem timpul pentru somn şi rugă,
Doar o lumânare aprindem pe fugă.

Prea multe probleme, prea multe nevoi,
Nu mai ştim de suflet, nu mai ştim de noi,
Prinşi ca într-un iureş, ne învârtim în cerc,
Dar de mers, ni-i mersul mamă, ca de melc!

Au trecut deodată, anii cei de floare,
Când mergeam cu mieii, vara, la izvoare…
Când cântam cu mierla şi culegeam flori,
Şi scuturam roua, pe cărări în zori.

Am plecat în lume, lumea nu mă ştie,
Nu-mi cunoaşte portul, limba… inima-i pustie!
Geaba fac pe voie şi-mi ascund durerea,
Uit cu tot de mine, să le fac plăcerea…

M-am schimbat, măicuţă, tare m-am schimbat…
Nu mă mai cunoaşte, nimenea în sat.
Iartă-mă, măicuţă, că-s şi eu bătrână…
Mi-am adus de-acasă, un pumn de ţărână!

Dar nu-i din grădină, e de lângă prag…
Unde, întotdeauna m-aştepta-i cu drag!
Nu-i nici din cărare, nici din faţa porţii,
E din locu-n care, te-ai mutat cu morţii.

Am sădit să crească, floare-ntr-un ghiveci…
Că-i din locu-n care, te-ai mutat pe veci!
Eu îl ud măicuţă tot cu lăcrimioare…
Şi lumină-i face, veşnic o lumânare!

Iartă-mă, măicuţă, că-s şi eu bătrână,
Mâine-s lângă tine, un pumn de ţărână…

Mariana Adascalitei

 
Un comentariu

Scris de pe 10 decembrie 2014 în MAMA

 

Gandu-mi este tot Acasa

Dorul iarăși m-a cuprins,
Dup-a mea țară iubită,
C-am lăsat oameni în plâns,
Și-a mea casă părăsită.

Gându-mi este tot Acasă,
Amintirile mă frâng,
Când stăteam cu toți la masă,
Având toți același gând.

O duceam în sărăcie,
Bani n-am cunoscut deloc,
Dar trăiam în armonie,
Cu toți frații la un loc.

Pomii sunt azi plini cu mere,
Însă cine să-i culeagă?
Plânge mama cu durere,
De dor nimeni n-o dezleagă.

Ah, a mea iubită țară!
Îmi e dor ca să pășesc,
Cum pășeam odinioară,
Pragul casei părintesc.

N-am știut că arde-așa,
Și că nu pot să opresc,
Dorul după Țara mea,
După tot ce-i Românesc.

Elena J.

 
2 comentarii

Scris de pe 6 decembrie 2014 în DOR, ELENA J., ROMANIA