RSS

Arhivele lunare: iulie 2014

Romania, te iubesc oricum ai fi !

România ta e Parângul, Rarăul şi Sfinxul din Bucegi, e Delta Dunării, Transfăgărăşanul şi Putna cu straie de sărbătoare. Dar şi magherniţele de la periferiile urbane, încâlceala din labirintul Bucureștiului şi glodul de-ți dă peste cizmă, pe ulitele satelor îmbătrânite de așteptare.

România ta e Nadia Comăneci şi Ivan Patzaichin, Gică Hagi şi Ana Aslan. E Djuvara, e Pleşu, e Cioran, e Eminescu. Dar şi liceele pline de nepăsători care scriu cu emoticoane.

România ta e grâul Bărăganului, ţiţeiul Subcarpaţilor, podgoriile Murfatlarului, turmele Sibiului şi huila de la Petroșani. Dar şi uzinele dezafectate, pădurile defrişate şi câmpurile năpădite de buruieni. Şi de… Pet-uri.

România ta e Sinaia cu Peleşul, Braşovul cu Biserica Neagră, Bucovina plină ochi de mânăstiri. Dar şi bisericile părăsite ori cvasigoale duminica, orfelinatele şi azilele de bătrâni.

România ta e capra neagră, zimbrul Haţegului şi ursul carpatin. E barza, egreta şi ciocârlia. Dar şi câinii vagabonzi ce muşcă pe furiş prin spatele blocurilor.

România ta e Ștefan, Ţepes şi Cuza. E Carol, e Mihai Viteazul şi Brâncovenii. Dar şi Ceaușescu, Năstase, Băsescu. Ori politicienii care mint ca meteorologii şi parlamentarii care nu văd viața searbădă a țării decât prin geamurile lor fumurii.

România ta eşti tu. Sunt eu. Sau Basarabia. E o Ţară frumoasă, cu oameni harnici, bătrâni simpatici şi tineri inventivi. Dar cu copii puţini, cu manele, cu mașini înscrise în Bulgaria şi şpăgi.

România e petecul de pământ binecuvântat de Dumnezeu pentru tine. Şi pentru mine. Doar în funcție de tine, române, își va da rodul sau spinii. În funcție de tine va fi fericită sau ridată. În funcție de tine va fi vorbită pe la colţuri, de rău sau de bine! Elogiată sau blestemată. În funcție de tine va fi creştină sau păgână! Va sta lângă Hristos sau contra Lui!

La mulți ani România! Te iubesc oricum ai fi!

Nicolae G.

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 26 iulie 2014 în ROMANIA

 

Cand rostiti rugaciunea lui Iisus, impiedicati orice alt gand sa va atace

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Când rostim această rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personală care scapă raţiunii noastre. Viaţa lui Hristos pătrunde treptat în noi. Unii se roagă cu gândul, cu mintea. Or, nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimii. În rugăciune, inima şi mintea sunt, în mod indisolubil, unite. Rugaţi-vă în camera voastră. Unii vor putea să se scoale cu o oră mai devreme, alţii cu o jumătate de oră, alţii cu un sfert de oră sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecăruia. Dar trebuie s-o faceţi. Astfel, inima şi mintea voastră se vor obişnui să trăiască mereu şi pretutindeni cu rugăciunea. Când rostiţi rugăciunea lui Iisus, împiedicaţi orice alt gând să vă atace. Cei care sunt începători în viaţa duhovnicească trebuie să înveţe să lupte împotriva poftelor trupeşti. Rugaţi-vă seara, dimineaţa şi în celelalte clipe ale vieţii voastre de zi cu zi. Rugaţi-vă pentru alţii. Numai prin unitatea în Duhul Sfânt veţi fi capabili să lucraţi mântuirea voastră. Rugaţi-vă pentru semenii voştri şi cereţi lui Dumnezeu să vă binecuvânteze prin rugăciunile lor.

Arhimandritul Sofronie

 
2 comentarii

Scris de pe 26 iulie 2014 în IISUS, RUGĂCIUNE

 

Cand iubesti

Când iubești, ești tânăr totdeauna,
Treci cu fruntea sus, încrezător,
Iei în brațe și oprești furtuna,
Duci pe umeri visul tuturor.

Când iubești, ești bun, ești-nalt, ești tare.
Aperi cu putere orice legi:
Nu faci răni, te-apleci la fiecare.
Rupi din tine suflet și le legi.

Când iubești, ții căile măsurii.
Peste toate treci fără dureri.
Nu ascunzi, nu jefuiești ca furii,
Dai orice, fără nimic să ceri.

Când iubești, oricărui greu te dărui,
Dai în lături toate și le poți…
Doar cu vorba și cu gândul nărui
Și te-arunci în luptă pentru toți.

Virgil Carianopol

 
Un comentariu

Scris de pe 26 iulie 2014 în DRAGOSTEA, IUBIREA

 

Tata pentru 400 de copii – Interviu cu Preasfintitul Longhin Jar

Nu este academician, nici inventator, nici extraterestru. Este erou naţional în Ucraina, cu toate că este român. De ce? Pentru că este OM. Are 48 de ani şi 400 de copii. Pe 33 dintre ei i-a înfiat, iar pe ceilalţi i-a luat sub tutelă. Îi creşte în două mănăstiri. Una la Bănceni, alta la Boian.

Vă mai amintiţi când aţi luat primul copil şi l-aţi dus în mănăstire?

Primii copii i-am luat în anii ’91- ’92. Pe urmă am mai luat doi frăţiori, tot i-am înfiat. Abia aşteptam să ajung acasă, să-i scald eu, seara, că tare mi-e drag să scald copiii şi să-i culc. Şi tot ceea ce făcea mama mea voiam să fac şi eu: să-i sărut şi să-i cuprind. Şi eu întrebam pe mama, seara: „Mamă, cu cine dormi?” – că eram patru copii, patru fraţi am fost. „Cu cine dormi diseară?” şi mama, desigur, fiindcă eu eram cel mai mic, îmi spunea: „Cu tine.” Şi aşa şi eu, că ei mă întrebau: „Tată, cu cine dormi?”, iar eu spuneam: „Cu voi.” Şi asta era fericirea noastră, pentru că puteam să-i mângâi şi să le alin durerea.

Şi aţi continuat la mănăstire. De acolo, i-aţi dus la mănăstire. Şi apoi, aţi tot luat, aţi tot luat…

Pe toţi i-aş fi adus acasă. Desigur că nici nu m-am gândit vreodată că aş putea să am atâţia copii.

Patru sute!

Da. Dar tot sunt puţini. Mai mulţi aş vrea. Că avem acuma putere. Că trebuie nu numai să-i iei, dar să le dai şi grija părintească. Pentru că noi nu-i luăm cum îi ia la stat, până la 18 ani, şi-i arunci şi au plecat. Copiii noştri toată viaţa sunt ai noştri. Au făcut nunţi, s‑au căsătorit, le‑am făcut casă…

Aveţi copii aşa mari, că deja au făcut nuntă?!

Da, avem mulţi copii care au făcut nuntă, de-acuma. Avem mulţi nepoţi. Şi acum, în continuu, tot ne înmulţim şi în fiecare an facem câte 10-20 de case. Continuăm mai departe lucrul. Până acuma ne-a dat nişte pământ, vom face apartamente la copii… Că dacă-i creşti şi-i arunci în drum, e degeaba. Dacă le dai o căsuţă, le dai muncă, serviciu, ca să aibă, aşa, ei vor continua la rândul lor să facă la fel, bine, după cum le-am arătat noi lor.

Părinte episcop vicar Longhin, nu v-aţi ferit să luaţi copii cu probleme, cu probleme mari – dizabilităţi, copii cu HIV-SIDA. De ce? De ce nu aţi fugit de aceşti copii? Era mult mai simplu să luaţi copii sănătoşi – abandonaţi, dar sănătoşi – şi să-i creşteţi.

Mă gândeam totdeauna şi mulţi mă înspăimântau că o să-mi fie greu. Atunci chiar îmi era greu. Dar acum nu mi-e greu deloc, că suntem tare mulţi, mulţi fraţi de mănăstire.

Câţi sunteţi?

83 de fraţi. Şi ei vor continua mai departe să poarte crucea pe care am purtat-o eu. Cu dânşii sunt alături, ei mă ajută foarte mult, şi surorile de la mănăstirea de maici – parohia pe care am avut-o am schimbat-o în mănăstire. Acolo a fost o icoană făcătoare de minuni la care s-au vindecat mulţi copii, lângă icoana Maicii Domnului. Şi nu m-am temut şi nu mă tem nici acum, pentru că atunci când am luat copiii, nu i-am ales niciodată eu pe ei, ci ei m-au ales pe mine.

Cum?

Când intram acolo, întindeau toţi mâinile în sus şi‑mi spuneau „Mamă!” Nu-mi spuneau tată, mamă îmi spuneau. Şi erau bolnavi pe care nu-i lua nimeni. Pe ceilalţi, sănătoşi, îi luau toţi, se izbeau după ei, se băteau. Dar eu îi luam pe toţi cei pe care nu-i lua nimeni. Luam câte 10-15 odată, veneam acasă cu ei. Dar tare sunt fericit! Nu vă pot spune câtă bucurie pot să am în suflet că mi-a dat Dumnezeu atâta milă şi îndurare, să pot încălzi cu dragostea mea pe aceia care nu au pe nimeni în lumea asta.

„Şi tu te temi? Nu mă iei?”

Când v-aţi hotărât să luaţi copiii cu SIDA? Cum aţi avut acest curaj? Cum s-a întâmplat?

Primul caz a fost cu o fetiţă. M-am dus la orfelinat – că duceam lapte în fiecare dimineaţă. Doctorul de acolo îmi spune: „Vrei să vezi un copil cu SIDA?” Zic: „Aş vrea să văd, n-am văzut niciodată.” Şi am intrat. Erau patru uşi până la acel copil şi toate erau închise şi copilul era singur. Şi avea doar două sau trei luni. Era toată roşie de plâns. Ea plângea, tăcea şi iară plângea, dar n-o mai auzea nimeni. Din când în când, intra îngrijitoarea şi o ştergea, o schimba, îi dădea mâncare şi cu asta se terminau toate. Dar nu era nimeni care să rămână totdeauna lângă acel copil, să-l îngrijească. Şi atunci eu am ascuns mâinile la spate, când am văzut că ei se feresc toţi ca doctorii, eu am dat mâinile la spate, că să nu mă ating de dânsa, ca să nu aduc vreo boală acasă, la ceilalţi copii.

V-aţi gândit la copii, nu la dumneavoastră.

La copii m-am gândit, să nu aduc ceva la copii. Şi am plecat şi conduceam aşa, singur, eram la volan. Şi venind pe drum – să nu creadă cineva că nu ştiu ce s-a petrecut cu mine! Ştiam tot, eram conştient; dar copilul acela, aproape când să ajung la mănăstire, a apărut înaintea maşinii… parcă era aşa, în aer, şi mi-a zâmbit, acea fetiţă care era în pătuc, acolo. Deci nu era nimic, dar aşa, ceva, că m-am apropiat tare mult cu sufletul de durerea ei şi mi-a părut aşa, ca şi cum m‑ar fi întrebat: „Şi tu te temi? Nu mă iei?” Şi am început să mân maşina foarte încet şi a început să mă doară capul. Şi abia am ajuns la mănăstire, am lăsat maşina şi m-am dus în pădure să mă plimb, că vedeam că ceva tare mi-e greu. Şi întruna, înaintea ochilor mei stătea acea fetiţă. Parcă o vedeam. Şi zic: „Nu mă tem. Te iau.” Şi toate au dispărut, şi durerea de cap. Şi am venit în mănăstire şi am rugat fraţii: „Faceţi o cameră frumoasă, cu apă, cu tot, ca să fie, că mă duc mâine şi o iau acasă.” Şi în acea noapte am adus cea mai frumoasă mobilă. Am rugat nişte prieteni să-mi aducă cel mai frumos pătuc pentru cel mai nefericit copil din lumea asta. Aşa am socotit eu atunci. Dar să vedeţi, o fetiţă, parcă e un înger din cer!…

Prima minune – „Dacă nu azi, mâine moare”

Câţi ani are acum?

Are vreo 12 ani acum, dar numai la sânul meu stă. Când mă vede: „Tata!” şi ea e prima, pe toţi îi dă la o parte şi prima e lângă mine. Şi aşa micuţă am luat-o, am adus-o acasă a doua zi şi Dumnezeu, prin minune, noaptea, când era Liturghie de la 2 la 4, nu dormea niciodată. Se trezea, am văzut-o o dată în biserică – că n-avea dreptul… ea, când vedea copii, tremura, aşa dorea de tare să se joace cu copiii, dar n-o lăsam, că era interzis să fie în legătură cu ceilalţi copii.

Vă era teamă să nu se îmbolnăvească ceilalţi copii.

Nu, dar era interzis de doctori. Ne-a spus să doarmă aparte, să mănânce singură.

Izolată.

Da, era izolată cu totul. În biserică, însă, umbla liberă. Noi, cei mari, o luam în braţe, o sărutam, deci nu era ceva de care să ne temem – dar să nu fie probleme cu ceilalţi. Şi noaptea umbla în biserică, la fiecare călugăr, îl prindea de mătănii, să râdă la fiecare. Două ore, cât era Liturghia, atât. Că am strigat: Copiii trebuie să doarmă noaptea! De ce e în biserică? Dar ea nu voia să doarmă niciodată. Şi aşa, cu mila lui Dumnezeu, s-a vindecat! Un părinte tare o iubea, părintele Siluan, şi zice: „Nu puteţi face nimic, părinte, ca să nu moară?” – că noi toţi ne aşteptam ca ea să moară. Zi de zi ne aşteptam: dacă nu azi, mâine moare. Că aşa ne spuseseră doctorii. Pentru că avea o formă de SIDA foarte grea, de gradul IV, nu ştiu cum se numeşte aici, în România, dar era foarte greu. Şi am spus că nu pot nimic, şi am arătat numai spre cer. Şi el a început a plânge, şi am început a plânge şi eu şi… mila lui Dumnezeu a vindecat‑o. Când a făcut analize, au venit rezultatele: copilul nu mai era de-acum bolnav, la doi ani şi ceva…

E singurul copil cu care a făcut Dumnezeu o minune acolo, între cei patru sute de copii înfiaţi?

Deci avem 82 de copii cu SIDA şi din ei s-au vindecat şapte copii, care sunt luaţi în evidenţă.

Prin minune dumnezeiască, sunteţi convins.

Da, sunt convins: minune dumnezeiască. N-a putut nimeni altceva să facă. Noi nu excludem medicina. Nu sunt împotriva medicinei, nu! Că primesc toate medicamentele pe care mi le dau doctorii. Acuma, eu primesc medicamente pentru inimă, dar copiii care sunt bolnavi de SIDA ştiu că eu sunt bolnav ca ei, că primim împreună medicamentele. Vreau ca să le dau curaj.

Le-aţi spus că sunteţi bolnav de SIDA? 

Nu. Le-am spus că sunt bolnav ca ei. Ca să spun minciuni nu pot, dar le-am spus: „Şi eu sunt bolnav, ca voi. Uitaţivă, medicamentele mele, am şi roşii, şi albe, colorate”, – pentru că unui băiat cineva i-a spus, din cei mai mari, a ajuns la 11 ani şi cineva i-a spus: „Tu ştii ce boală ai? Aşa şi aşa”, şi el a început a plânge tare şi a spus: „De ce m-a născut mama pe lumea asta? Eu nu mai vreau să trăiesc!” Şi atunci, maicile mi-au spus: „Vino, că e tare supărat, nu vrea nici să mănânce şi stă şi plânge într-una!” Şi am mers şi am spus: „Serghei, dar şi eu sunt bolnav ca tine, că uite, eu am o boală şi iau tablete şi tot, medicamentele pe care le luăm. Dar trebuie să credem, ca să fie totul bine. Cum, de-acuma, gata? Să ne supărăm pe cineva? Ce frate eşti tu cu mine? Eu am crezut că tu ai să fii puternic şi ai să mă ţii pe mine, şi acum…” Şi el a început să râdă şi a zis: „Tată, eu te iubesc! Nu mai plâng niciodată!” Şi de atunci, într-una e vesel copilul. Dar în timp, cu timpul, noi trebuie să le spunem adevărul, ca să nu o facă cineva străin, că străinii vor provoca durere.

Dar, nu ştiu, aşa-s de frumoşi! Aşa-s de scumpi şi aşa-s de buni la suflet… dacă veţi ajunge vreodată să-i vedeţi, parcă e ceva coborât din cer, copiii ăştia. Dar se vede multă suferinţă în inima lor. Se vede!

„Lăsați-l să moară liniştit, că nu mai avem ce-i face”

Alt copil pe care l-am avut, cu două cancere. În seara când îşi trăgea ultima răsuflare acel copil, au venit toţi doctorii, s-au uitat şi au zis: „Lăsaţi-l să moară liniştit, că nu mai avem ce-i face.” Avea doi ani şi numai şase kilograme, era tot uscat… mirosea de la el, de-acuma, se strica copilul… era într-o stare foarte grea. Şi l-am luat în braţele mele, am început să plâng tare, că mi-era milă şi mila m-a biruit tare mult, pentru că am zis: „Dacă ar fi fost mama…!” – în durerea mare, numai mama poate să-i aline durerea. Fiecare am avut mame sau le mai avem şi ştim că atunci când ne este greu, mama numai dacă se alipeşte cu buzele de fruntea noastră sau ne cuprinde lângă ea, uităm tot. Şi în durerea asta, eu plângeam cu copilul în braţe şi m-am gândit: dacă ar fi mama acuma, să-l cuprindă, lui i-ar fi mult mai uşor chiar şi să moară. Dar Dumnezeu a lucrat prin minune, că l‑am luat şi l-am dus înaintea unei icoane – Maica Domnului de la Boian. L-am pus aşa, cu mâinile, cum îl ţineam, înaintea icoanei, şi am început să mă rog – nu mai era nimeni cu mine – şi am putut să-mi răcoresc şi eu sufletul prin rugăciune. şi am spus: „Maica Domnului, el nu are pe nimeni în lumea asta. El este un orfan. Dacă poţi, ajută-l!” Şi copilul a început să respire din nou – că respira foarte rar. A început să respire mai des, să dea din cap, din mânuţe, din picioare… dimineaţa a început să mănânce. Şi acuma a venit frate în mănăstire. Îl cheamă Ionel.

Cum puteţi să faceţi faţă la atâta suferinţă? Pentru că e multă bucurie că aţi putut să ajutaţi aceşti copii. Totuşi, e multă, multă suferinţă. Cum îi împăcaţi? Cum vă descurcaţi cu ei? Pentru că sunt patru sute de suflete!

Dumnezeu mi-a dat dragoste pentru toţi.

Cum vă împărţiţi?

Cu o sărutare. Îi cuprind. Dar cel mai mult plâng – numai atunci când nu mă văd ei. La cei bolnavi, când intru şi văd suferinţele, când îi văd pe cei care n-au mâini, n-au picioare, care stau la pat – avem mulţi copii care sunt aşa – aşa-mi vine să plâng, dar nu pot, din cauză că vreau să-i întăresc şi le zâmbesc totdeauna şi chiar dacă văd pe cineva că vrea să plângă, nu dau voie; pentru copii, că trebuie să vadă că toţi suntem fericiţi şi purtăm o cruce. Şi desigur că Dumnezeu aşa lucrează în inima lor, că de multe ori văd că vin părinţi care au un copil sau doi, şi au probleme grele şi nu pot s-o scoată la capăt. Dar noi, cu atâţia copii… Totuşi, Dumnezeu le trimite ceva deosebit acestor copii. Nu zic că nu avem probleme, dar toate, nu ştiu de ce, la noi se acoperă cu o dragoste dumnezeiască, cu ceva ceresc, care ne dă puterea asta. Dar nici eu nu ştiu cum, de unde găsesc putere – cred că numai din Dumnezeu – să le dau la toţi aceeaşi dragoste.

„Nu mi-am dorit niciodată să fiu episcop!”

Mai aveţi timp şi de pravilă? Mai nou, sunteţi şi episcop vicar. Faceţi faţă? Cred că acuma vă luptaţi cel mai mult cu timpul.

E drept, e mult mai greu. N-am vrut, nu mi-am dorit niciodată ca să fiu episcop, ca să primesc acest rang de arhierie – în primul rând, din nevrednicia mea, în al doilea rând, pentru că tare mult timp trebuie să dau copiilor. Nu dorm nopţile, de multe ori. Trebuie să avem mâncare, îmbrăcăminte la timp; căldură să fie, medicamente, spitale; am operat copii în străinătate, prin Germania, prin alte ţări – deci e foarte greu. Acuma, desigur, sunt mai ocupat, Dumnezeu totuşi mă ajută să nu las nimic la o parte, să le împlinesc toate, cu mila Lui.

Apucaţi să-i vedeţi în fiecare zi pe toţi?

Dacă sunt acasă, mă străduiesc să-i văd. În ultimul timp, îi văd mai rar. Şi tare mi-e greu. Asta mă face să sufăr. Asta mă face să nu dorm nopţile, să vin neliniştit şi să plâng de multe ori – din ce cauză? Numi pot vedea copiii, pentru că sunt trimis în alte părţi. Acum am fost la sobor. O săptămână am stat, nu am fost acasă. Mai mă duc la slujbe într-o parte, în alta, dar lipsesc două-trei zile, o săptămână de-acasă, şi asta-mi face tare greu în suflet.

Vă gândiţi că poate o să le fie lor mai bine acuma, că aţi acceptat această treaptă a arhieriei? Au un tată care este episcop – nu e puţin lucru!

Nu pot să răspund, din cauză că încă nu mă simt episcop. Şi cred că nu ştiu dacă voi fi vreodată. Să nu păcătuiesc, că harul este har… am rugat ca să mă lase aşa, dar sinodul a rezolvat fără mine şi m-au dat… şi acuma, când m-am dus, zice: „Voiai să lupţi împotriva sinodului şi a Bisericii?” şi am fost nevoit să mă duc. Dar nu mă simt cu adevărat… este prea înalt pentru mine şi încă nu pot pricepe aceasta. Dar eu tot am rămas acel tată, tot am rămas aproape de creştinii mei, aşa cum am fost, tot acelaşi sunt, chiar dacă sunt episcop sau preot, răspund în faţa lui Dumnezeu şi cred că suntem toţi totuna. Când vom veni înaintea lui Dumnezeu, va trebui să dăm răspuns pentru ce-am făcut în viaţa asta. Şi cred că pentru noi, ca arhierei, va fi mai greu ca să răspundem în faţa Domnului.

Aveţi aproape de 50 de ani. Aveţi vreun regret?

Foarte mare regret am că am putut să fac mai mult şi n-am făcut. Au fost mulţi a căror durere n-am putut-o împărtăşi, am fost ocupat toţi anii… multe biserici prin sate am construit, am ridicat împreună cu creştinii şi am fost întruna ocupat şi n-am prea avut când să ascult durerea poporului. Trebuia mai degrabă să încep să fac pentru Dumnezeu, că viaţa trece tare repede şi vom pleca în curând. Mai ales pentru mine, fiecare zi trăită este cu mulţumire în faţa Domnului, că mă simt foarte bolnav. Am avut trei infarcte, şi mai greu o duc. Obosesc mai repede acuma. Că atunci când putem face, să facem atunci, că toates date la timp. Toate la vremea lor, atunci când vine vremea, să nu treacă în zadar. Dumnezeu nu ne fugăreşte din faţa Lui din cauză că am făcut păcate sau am greşit în viaţă, ci pentru că am putut să facem bine şi noi nu l-am făcut, din cauza aceasta Dumnezeu ne va izgoni atunci, în ceasul când va veni să judece omenirea.

Articol integral: http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-nr-83-mai-2014/tata-pentru-400-de-copii-interviu-cu-preasfintitul-longhin-jar-episcopul-vicar-de-banceni-ucraina-de-mircea-toma/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 iulie 2014 în COPII, DRAGOSTEA, IUBIREA, TATA

 

Iulia: „Eu mergeam pe atunci la biserica, dar nu constientizam diferenta dintre dragoste si desfrau”

Doamne ajută, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la o vârstă tânără să conștientizez acest păcat (relații intime înainte de căsătorie), chiar dacă până atunci media şi lumea din jurul meu mă îndemna prin atitudinea pozitivă spre aşa ceva. Desfrâul cu mintea l-am cunoscut la vârste fragede, mai ales când citeam reviste pentru tineri, de asemenea din filme. Eu mergeam pe atunci la biserică, dar nu conştientizam diferenţa dintre dragoste şi desfrâu.

Trăiam cu impresia că dacă iubeşti pe cineva este ceva natural să te împreunezi, chiar dacă nu eşti căsătorit. Datorită apropierii de Biserică am pus mâna la un moment dat pe cărţile părintelui Arsenie Boca unde aceste păcate sunt explicate şi condamnate, având urmări grave asupra oamenilor, dar şi mai mult, asupra copiilor lor. În prima fază m-am oripilat şi îngrozit, dar psihicul meu a avut o repulsie faţă de învăţătura părintelui, deoarece eu crescusem câțiva ani cu ideea că este ceva normal.

Abia în facultate mi-a scos Domnul în cale pe primul meu duhovnic, care mi-a explicat (eu mă spovedeam şi până atunci şi mărturiseam păcatul, singurul lucru la care mă îndemnau preoţii respectivi era să mă căsătoresc, la o vârstă destul de fragedă) de ce trebuie să lepăd acest stil de viaţă şi să mă înfrânez până la căsătorie. El chiar m-a îndemnat să pun capăt relaţiei în care eram la acel moment, lucru care l-am comunicat partenerului, chiar dacă ţineam la el, dar am ajuns să conştientizez că nu pot continua aşa, vreau ceva mai bun mai ales pentru copiii mei, nu vreau să-i încarc cu păcate.

Perioada în care am trăit în desfrâu a fost groaznică din punct de vedere spiritual, aveam căderi în deznădejde, nu ştiam ce se întâmplă cu mine, plângeam foarte des, slavă Domnului că nu am părăsit credinţa. Odată încheiat acest capitol, vreau să vă spun că simţeam că pluteam. Când în sfârşit m-am împărtăşit (după canon şi o scurtă perioadă de oprire de la Sfânta Împărtăşanie), toată viaţa mea parcă era numai în mâinile Domnului şi la fiecare pas întâlneam oameni minunaţi care urmăreau aceleaşi lucruri ca şi mine. Astfel ne-am format un grup de prieteni, fiecare cu viaţa lui anterioară, mai mult sau mai puţin păcătoasă şi ne-am căsătorit trăind curaţi în relaţiile noastre, chiar dacă a durat un an sau doi sau cinci, dar avem acum familii împlinite (toţi care s-au căsătorit), copii frumoşi şi dăm Slava lui Dumnezeu pentru toate bucuriile familiei. Nici în familie nu este uşor, dar cu ajutorul Lui bucuriile fac ca greutăţile să fie şterse şi ne bucurăm împreună de fiecare dată când altă familie aşteaptă un copilaş! Vă îndemn spre această curăţie care nu poate fi înlocuită de nimic, mai mult unde lăsăm loc vrăjmaşului acesta se cuibăreşte şi distruge vieţi, relaţii şi chiar oameni. Dumnezeu să ne ajute!

 http://deveghepatriei.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 iulie 2014 în DESFRÂNARE, DRAGOSTEA, FAMILIE

 

Viata se naste din iubire

Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia, zidită din sine, îşi cântă bucuria celei dintâi «creaţii» : «Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu» îşi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o ani­versare a creaţiei. Bărbatul doreşte prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrânge fizic moar­tea; femeia doreşte să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zideşte pe sine continuu, când nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-şi unul altuia cale spre plenitudine. Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenţei, mult mai profund decât în aparenţă. Omul e dualitate, fiinţă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pământ nu se simte complet, parcă îi lipseşte ceva şi-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creaţie.

Pr. Galeriu – Taina Nuntii

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 iulie 2014 în DRAGOSTEA, IUBIREA

 

„E smerit, mandruletul”

Noi am vrea să fim vorbiți numai de bine, să fim lăudați, și să ne cunoască toți ca fiind oameni buni, drepți, cinstiți, harnici, diplomați, învățați… Și avem pe deasupra impresia că suntem și modești. Însă adevărata smerenie nu constă în a spune: „Sunt nevrednic!” ci în a le da dreptate celor care îți spun în față: „Ești nevrednic!” Dar dacă încearcă cineva să ne îndrepteze și ne spune un cuvânt mai dur, imediat sare mândria din noi, ca un instinct animalic, ca un reflex, caci nu vrem să mai auzim nimic de acea persoană care a încercat să ne îndrepte, o urâm toată viața.

Ce este de apreciat la sfinții nebuni pentru Hristos, e că au avut tăria să-și calce peste mândria personală, peste imaginea proprie și s-au lăsat batjocoriți, bătuți, scuipați și acuzați pe nedrept de multe nelegiuiri, ei primindu-le pe toate cu răbdare, fără de cârtire, cu bucurie și dragoste. Și ce slavă au acum în cer! Pe cât au fost de disprețuiți și urâți, pe atât i-a ridicat Dumnezeu în slava cea mai mare. Căci puțini sunt sfinții care s-au învredncit să vadă toate cerurile: Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos (cu ucenicul său Epifanie), căruia Maica Domnului i-a încredințat și Sfântul său Acoperământ. Ce cinste! Unui nebun. Da! Unui neînsemnat.

De regulă, într-o viață suferi, ești defăimat iar în cealaltă te bucuri, te desfătezi, ești slăvit. Ordinea ți-o alegi singur, depinde cum vrei: să fii slăvit și iubit de toți în lume, dar pentru aceasta să pierzi slava veșnică, sau să alegi să fii necunoscut printre oameni dar cunoscut printre sfinți. Dumnezeu nu pedepsește și nici nu răsplătește de două ori. Ori aici –  pe pământ, ori dincolo – în cer. Ori dacă ți-ai primit slava pe pământ, de la oameni, să nu mai aștepți slavă și dincolo.

Iar diavolul tot aceasta urmărește. Să te ademenească cu o slavă trecătoare pe aici, ca să te facă s-o pierzi pe cea de dincolo – veșnică. Diavolul întâi înalță apoi smerește, pe când Dumnezeu întâi smerește apoi înalță. Și tot Domnul ne spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

Să lăsăm, așadar, mândria cea amăgitoare, slava cea trecătoare, și să învățăm smerenia cea curată și frumoasă care are puterea să înalțe sus, sus de tot. Să nu mai punem atâta importanță pe ce spun oamenii, părerea lor despre noi – fie bună, fie rea – să fim surzi, morți față de lume, și să ne luptăm să fim văzuți bine în ochii Domnului, să fim pe placul Lui, nu al oamenilor. Oamenii oricum vorbesc, dar e vai nouă când toți ne vor vorbi de bine.

Elena J.

 
5 comentarii

Scris de pe 21 iulie 2014 în ELENA J., MANDRIE, SMERENIA